Specia literară: Având ca trăsături amploarea acțiunii, desfășurarea pe mai multe planuri, conflictul

complex, prezența unor personaje numeroase si realizarea unei imagini ample asupra vieții, opera
literară ,,Ion” aparține speciei literare roman.

Opera literară ,,Ion”, de Liviu Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv, aparținând prozei
interbelice și, de asemenea, un roman social, cu tematică rurală. Potrivit tipologiei lui Nicolae
Manolescu, din lucrarea ,,Arca lui Noe”, este un roman doric.

Este un roman realist de tip obiectiv prin specificul relației narator-personaj și al naratorului
(omniscient, omniprezent), observându-se obiectivitatea/ impersonalitatea naratorului, narațiunea la
persoana a III-a, atitudinea detașată în descriere, veridicitatea.

,,Ion” este un roman al marilor conflicte dramatice, ,,al violenței și al barbariei”, care distruge mitul
sămănătorist al țăranului idilic, în haine de sărbătoare, bucurându-se de munca lui în mijlocul naturii.
Este un roman ce pătrunde în zonele abisale ale psihicului uman, într-o lume în care legile sunt dure: nu
ești ceea ce ești, ci esti ceea ce ai.

Publicat în 1920, romanul ,,Ion” reprezintă primul roman al lui Liviu Rebreanu, o capodoperă care
înfățișează universul rural în mod realist, fără idealizări, nucleul ecestuia aflându-se în nuvelele
anterioare: ,,Zestrea”, ,,Rușinea”. Romanul apare într-o perioadă de aprinse discuții literare; criticul
Eugen Lovinescu, partizan al înnoirii prozei românesti prin introducerea spațiului citadin și al tipul
intelectualului, salută apariția romanului, eveniment ,,ce rezolvă o problemă și curmă o controversă”.

Titlul romanului este unul sintetic, format dintr-un singur cuvânt, Ion, numele personajului principal,
rece si puternic, dar în spatele căruia mocnesc pasiunile.

Tematica romanului. În spirit realist, tema centrală a romanului este problematica pământului în viața
satului transilvănean de la începutul secolului XX, în care demnitatea si locul omului în comunitate
depindea de avere, respectiv de cât pământ deținea. Tema centrală este dublată de tema iubirii, idee
evidențiată și prin titlurile celor două părți ale romanului - ,,Glasul pământului” și ,,Glasul iubirii”. Alte
teme importante prezente în roman sunt: tema destinului (mesager fiind oloaga Savista), tema națională
(satul ardelenesc sub stăpânire austro-ungară), tema familiei ( ilustrată prin relația dintre soți și prin cea
dintre părinți și copii).

În ceea ce privește timpul și spațiul, acțiunea începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului
Pripas se află la horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea.

Incipitul romanului este de tip captatio benevolentiae, expozitiv, descriptiv, anticipativ (în spirit
realist). Opera se deschide cu imaginea ,,drumului alb” ce duce spre satul Pripas. Personificat,
drumul ,,înaintează vessel” sau ,,urcă anevoie” si are o dublă functie în roman: cea simbolică,
prefigurând drumul sinuos al destinului personajului principal, și cea estetică, drumul introducând
cititorul în spațiul artistic si redându-l, apoi, în final, realității.

Finalul este, pregătit chiar din primele pagini ale operei. Este unul închis, previzibil și dramatic, opera
închizându-se cu uciderea lui Ion care va fi înmormântat chiar în curtea bisericii nou sfințite. Iertarea și
împăcarea domină finalul, cititorul iesind din spațiul acțiunii cu imaginea drumului ce se pierde ,,în
șoseaua cea mare si fară început…”

Simetria incipit-final se relevă prin imaginea drumului personificat și prin cea a troiței de la capătul
satului, imaginea unui Hristos răstignit pe o cruce strâmbă, cu fața spălăcită de ploi apărând la începutul
romanului, în timp ce în final, pe Hristosul de tinichea ,, o rază întârziată parcă îl mângâia, zuruindu-i ușor
trupul în adierea înserării de toamnă”.

Structura romanului ,,Ion” este simetrică si circulară, fiind dată de: cele două părți ale romanului
intitulate sugestiv ,,Glasul pământului” și ,,Glasul iubirii”, ce fac referire la cele două instincte de care
este dominat, pe rând, eroul: iubirea pentru pământ și dragostea pentru Florica. Cele 13 capitole ale
romanului sunt repartizate simetric, șase, în prima parte, și șapte, în cea de a doua; titlurile primului și
ultimului capitol: ,,Începutul”, Sfârșitul”; imaginile inițiale și finale din roman ce au în centru drumul spre
Pripas; simetria realizată prin cele două planuri ale acțiunii: lumea țăranilor și cea a intelectualilor; hora
cu care se deschide și apoi închide romanul, la care participă toate personajele, care sugerează roata
timpului; reluarea, în plan tematic, a altor structuri narativ: căsătoria din interes, moartea, sinuciderea
prin spânzurare.
 Există două planuri narative ale romanului: primul plan narativ urmărește destinul lui Ion, fiul lui
Alexandru Glanetașu, care a risipit zestrea soției sale, Zenobia, lăsându-i moștenire tânărului foarte puțin
pământ. Harnic si mândru, Ion, îndrăgostit de Florica, frumoasă, dar săracă, la fel ca el, își calcă pe suflet
și o seduce, lăsând-o insărcinată pe Ana, fiica lui Vasile Baciu. Tatăl acceptă până la urmă căsătoria celor
doi și Ion intră în posesia pământului mult râvnit. Ana își da seama curând de cursa în care a fost prinsă și
, după ce dă nastere unui băiat, Petrisor, se sinucide. Dupa moarea soției si a copilului său, Ion, încearcă
să o recucerească pe Florica, acum căsătorită cu George Bulbuc. Va fi ucis de aceste când încearcă să
pătrundă în casa lui, știind-o pe Florica singură acasă. Pământul lui Ion ajunge în proprietatea bisericii, în
curtea căreia va fi îmormzntat protagonistul romanului.

Al doilea plan narativ are în centru destinul familiei Herdelea: învățătorul Herdelea, doamna Herdelea,
fiicele – Laura și Ghighi, fiul – Titu.

În roman există mai multe conflicte. Conflicte interioare: cel trăit de Ion, care oscilează inițial între
alegea Anei sau a Floricăi; conflictul Laurei care încearcă să-și aleagă mirele, între viitorul medic
Ungureanu și preotul Pintea; conflictul învățătorului Herdelea care trebuie să hotărască între a vota cu
avocatul Grofșoru, reprezentant al românilor, sau cu cel al autorităților austro-ungare. Conflictele
exterioare apar, în general, între țăranii înstăriți și cei săraci din sat (Ion – Vasile Baciu; Ion – George
Bulbuc; Ion – Simion Lungu; Ana - Florica), între intelectuali (familia Herdelea – preotul Belciug),
reprezentanții comunității române și autoritățile austro-ungare.

Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcții epice în discursul narativ. Descrierea inițială are
atât rol de fixare a coordonatelor spațio-temporale, cât și un rol simbolic, de anticipare a evenimentelor.
Narațiunea obiectivă își realizează funcția de reprezentare a realității prin absența mărcilor subiectivității.
Dialogul susține veridicitatea și concentrarea epică.

Secvențe semnificative pentru destinul personajelor (si pentru tema operei) sunt: hora, acțiunea
începând într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la horă, în curtea Todosiei, văduva
lui Maxim Oprea. În centrul adunării este grupul jucătorilor, iar descrierea jocului tradițional, someșana,
este o pagină etnografică memorabilia, prin portul popular, pașii specifici, vigoarea dansului,, figurile
pitoresti ale lăutarilor.

Așezarea privitorilor reflect relațiile sociale – fruntașii satului discută separat de țăranii mijlocasi,
asazați pe prispă. Intelectualii satului, preotul și învățătorul, nu se amestecă în joc, doar
privesc ,,petrecerea poporului”. Rolul horei este de a asigura coeziunea comunității sătești și de a facilita
întemeierea noilor familii, dar se dorește respectarea principiului economic. Astfel, hotărârea lui Ion de a
lua la joc pe Ana, marchează începutul conflictului. Bataia de la final, pentru plata lăutarilor, în fapt,
pentru dreptul de a o lua de sotie pe Ana, se termină cu victoria lui Ion și este construită simetric cu cea
de la final, când George îl ucide pe Ion; altă scenă semnificativă este cea din prima parte a romanului,
capitolul ,,Zvârcolirea”, care-l prezintă pe Ion contemplând, în zorii zilei, fostele pământuri ale familiei.

Exclamă: ,,Cât pamânt, Doamne!”, iar lucrarea pământului schimbă raportul de forțe, omul nu se mai
simte ,,cât un vierme”, ci ,, Se simțea atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul”; o altă
scenă semnificativă este cea în care Ion sărută pământul, din capitolul ,,Sărutarea”, din ,,Glasul iubirii”.
Ion, posesor al pământului mult dorit ,,Se vedea acum mare și puternic…” , vine la câmp îmbrăcat de
sărbătoare: ,,își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud.”, imagine ce prevestește
moartea protagonistului, având rol anticipativ.

Cu privire la mijloacele de caracterizare, se observă că naratorul obiectiv își lasă personajele să-și
dezvăluie trăsăturile în momente de incordare, consemnându-le gesturile, limbajul, prezentând relațiile
dintre ele (caracterizare indirectă). Fiind omniscient și omniprezent, naratorul realizează și portretul sau
biografia personajelor (caracterizare directă).

Viziunea artistică a autorului se evidențiază, în mod indirect, prin reprezentările autorului în operă
(despre univers, destinul creației, condiția umană) si în mod direct prin mărturisirile personale cu privire
la rolul artistului: ,,Artistul nu copiază realitatea[…]. Realitatea a fost pentru mine un pretext pentru a
crea o altă lume[…]”; atitudinea antcalofilă: ,,nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci
pulsația vieții.”; valoarea etică a artei: ,,Arta n-are menirea să-l moralizeze pe om[…] poate să-l facă să se
bucure că e om si că trăieste, și chiar să-l facă om”; neimplicarea eului în operă: ,,M-am sfiit întotdeauna
să scriu la persoana întâi”.

Stilul lui Rebreanu este sobru, caracterizat prin simplitate, claritate și siguranță. Registrele stilistice
sunt adaptate celor trei categorii principale de voci narative: intelectualul cu formație bilingvă, țărani,
vocea auctorială, impersonală a naratorului.

,,Ion” de Liviu Rebreanu este un roman realist, de tip obiectiv, deoarece are ca trăsături specificul
relației narator-personaj, obiectivitatea/ impersonalitatea naratorului omniscient care întreține ,,iluzia
realității”, utilizarea narațiunii la persoana a III-a, atitudine detasată în descriere, verosimilul
întâmplărilor.