ION, de Liviu Rebreanu

Romanul Ion al lui Liviu Rebreanu a apărut în 1920 şi este reprezentativ pentru proza realistă,
prezentând toate trăsăturile curentului, Nicolae Manolescu încadrându-l în categoria romanului de tip doric.
Sursa de inspirație a romanului este reprezentată de realul cotidian. Romancierul mărturisește că au existat trei
evenimente care au constituit nucleul narativ al romanului: scena sărutării pământului, drama unei tinere
seduse de un țăran sărac și confesiunea tânărului țăran Ion Pop al Glanetașului, care evidentiază drama
pământului. Numele țăranului a pătruns în roman, Liviu Rebreanu făcând din protagonist un personaj
exponențial, pentru întreaga țărănime din Ardeal la începutul secolului al XX-lea, un personaj realist. Nucleul
romanului se află în nuvelele anterioare: ”Ofilire” (Saveta se sinucide = Ana), ”Răfuiala” (Toma = George îl
omoară pe Tănase = Ion), ”Rușinea”, ”Zestrea”.
Realismul este un curent literar care s-a manifestat în sec. al XIX-lea. Curentul are ca punct de pornire
inspiraţia din realitate şi reprezentarea veridică a realității. Scriitorul îşi propune să dea cititorului iluzia
realistică. Reprezentanţii curentului sunt romancieri care manifestă predilecţie pentru construcţiile epice de mari
proporţii, pentru romanul frescă socială, având personaje tipice, înfăţişate în împrejurări tipice; tipicitatea
este condiţionată istoric, social şi uman (Ion este tipul țăranului parvenit, care vrea să-și asigure un statul social
prin căsătoria cu Ana). Trăsături ale prozei realiste sunt şi: interesul pentru studiul mediilor sociale și
descrierea mediului cu scopul de a dezvălui statutul social şi caracterul personajelor (a se vedea prezentarea
personajelor la hora duminicală, unde este respectată stratificarea socială - țărănimea săracă versus cea bogată,
intelectualii – învățătorul, preotul); plasarea cu precizie a acţiunii în timp şi spaţiu (acțiunea se petrece în satul
Pripas, iar elementele toponimice au un rol simbolic, de a prezice caracterul tragic al întâmplărilor – ”Cișmeaua
Mortului”, ”Râpele Dracului”); relatarea la persoana a III-a, narator omniprezent şi omniscient; perspectivă
obiectivă; lipsa preocupărilor stilistice. La noi, realismul s-a manifestat într-o mai mică măsură în secolul al
XIX-lea şi s-a prelungit şi în prima jumătate a sec. al XX-lea, prin scriitori, precum Liviu Rebreanu şi George
Călinescu.
Titlul atrage atenția asupra personajului eponim, un țăran cu nume reprezentativ pentru satul românesc. Ion
devine un exponent al țărănimii prin dragostea lui pentru pământ, individualizat însă prin modul prin care îl obține:
se căsătorește cu o fată bogată pe care o face de rușinea satului înainte de nuntă, apoi vrea să se întoarcă la Florica,
devenită nevasta lui George. În ce privește structura romanului, acesta este alcătuit din două părţi cu titluri
semnificative: Glasul pământului şi Glasul iubirii, împreună însumând 13 capitole (număr simbolic, nefast),
discursul narativ având un Început și un Sfârșit: Zvârcolirea, Iubirea, Noaptea, Rușinea, Nunta, Vasile, Copilul,
Sărutarea, Ștreangul, Blestemul, George.
Conflictul este evidențiat prin cele două părți ale romanului. Conflictul principal are în centru drama lui
Ion, care se răsfrânge atât în plan exterior (între el și Vasile Baciu), cât și interior. Astfel, Ion este sfâşiat între
glasul pământului şi glasul iubirii, între dorinţa de a avea mult pământ şi dorinţa de a se însura cu Florica, pe care
o iubeşte, dar care este mai săracă decât el. În prima parte a cărţii, Ion ascultă de glasul pământului, reprimându-şi
dragostea pentru Florica şi însurându-se cu Ana lui Vasile Baciu pentru a scăpa de sărăcie, din considerentul că
„dragostea e numai adaosul, altceva trebuie să fie temelia. Se poate trăi şi fără dragoste”. Când ajunge stăpânul
loturilor lui Vasile Baciu, Ion constată că nu este fericit. Îşi schimbă şi mentalitatea, evoluează, gândind acum
altfel: „Ce folos de pământuri, dacă cine ţi-e pe lume drag nu-i al tău?”. Începe să asculte de celălalt glas, al iubirii,
dorind-o Florica, devenită între timp nevasta lui George Bulbuc. Există și conflicte secundare: între Ion și Simion
Lungu, pentru o brazdă de pământ, sau între Ion și George Bulbuc, pentru Ana, apoi pentru Florica.
Romanul este marcat de o serie de simetrii, având rolul de a crea impresia curgerii vieţii. Cea mai
importantă dintre acestea este simetria incipit – final (fiind folosită tehnica narativă cinematografică). Romanul
începe cu imaginea drumului (simbol al instabilității destinului uman) care intră în satul Pripas, prezentându-se
astfel cronotopul. Drumul se desprinde dintr-o şosea, „întovărăşeşte” până la Cluj şi chiar mai departe râul Someş.
Drumul trece prin sate, printre dealuri, „înaintează vesel”, trece apoi printre fagii din Pădurea-Domnească, pe lângă
Cişmeaua-Mortului, pe sub Râpele-Dracului şi ajunge în satul Pripas, ”ascuns între coline”. Aşadar, drumul are
mai întâi rolul de a-l conduce pe cititor în universul ficţional, în satul lui Ion. Nu se ştie cine înaintează pe acest
drum. Relatarea se face de către un narator a cărui identitate nu este dezvăluită cititorului. În final, observăm
imaginea aceluiaşi drum care iese din satul Pripas. Este tot o zi de vară, o duminică, în care este sfinţită biserica
cea nouă, construită de preotul Belciug. La şcoală se ţine balul micii intelectualităţi rurale, iar în curtea văduvei lui
Maxim Oprea se ţine hora duminicală. Tinerii joacă Someşana şi Învârtita. Când se înserează, Herdelenii pleacă
spre Armadia cu trăsura, iar tânărul Zăgreanu stă în mijlocul uliţei şi priveşte în urma lor. Naratorul prezintă încă o
dată casa învăţătorului, acum goală şi încuiată, apoi crucea de lemn de la marginea satului. Perspectiva este
atribuită acum unui personaj, Zăgreanu. Sunt menţionate aceleaşi toponime în ordine inversă. Drumul „bătătorit”,
termen care sugerează trecerea timpului, se pierde în cele din urmă în „şoseaua cea mare şi fără început”. Drumul
l-a readus pe cititor în lumea reală.
Perspectiva narativă este cu desăvârşire obiectivă, neutră. Narațiunea se face la persoana a III-a,
naratorul este obiectiv, detașat, care nu se implică în faptele prezentate, lăsând viața să curgă, plăsmuind
traiectoriile existenței personajelor conform unui destin prestabilit și legii cauzalității. Printre tehnicile narative
apar: tehnica planurilor paralele, prin care este prezentată viața țărănimii și a intelectualității rurale. Trecerea de
la un plan narativ la altul se realizează prin alternanță, iar succesiunea secvențelor narative este redată prin
înlănțuire (respectarea cronologiei faptelor). De asemenea, apare tehnica contrapunctului: prezentarea
aceleiași teme în planuri diferite (nunta țărănească a Anei corespunde, în planul intelectualității, cu nunta Laurei;
conflictul exterior dintre Ion și Vasile corespunde conflictului intelectualilor satului: învățătorul și preotul).
Această tehnică ajută la viziunea despre lume a autorului prin faptul că se pun în evidență secvențe
narative/episoade simetrice și antitetice, care conferă aspect polifonic acțiunii. O altă tehnică utilizată de autor
este cea a anticipației, acțiunea căpătând un caracter previzibil. Astfel, toponimele de la începutul romanului
(”Râpele Dracului”, ”Cișmeaua Mortului”), troița ruinată care îl întâmpină pe cititor, precum și conflictul de la
horă între Ion și George sugerează degradarea morală a lumii și anticipează răfuiala din final și destinul tragic
al protagonistului.
Scriitorul abordează tema satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea (înainte de Unirea din
1918), urmărind aspectele tipice ale acestuia: condiţia ţăranului (centrală fiind problematica pământului),
obiceiurile şi tradiţiile, viaţa micii intelectualităţi rurale (preot, învăţător), raporturile românilor cu
autorităţile austro-ungare. Viziunea este realistă, obiectivă, pentru că scriitorul înfăţişează lumea rurală fără
„iluzii şi fără prejudecăţi”, romanul având și un caracter monografic. Satul transilvănean este ierarhizat în funcţie
de avere, aşadar, ţăranul este lacom de pământ; acesta îi asigură demnitatea socială. Tema pământului este dublată
de alte două teme importante: iubirea și destinul. Tema și viziunea despre lume sunt redate prin relația
fundamentală care se stabilește între protagonist și un personaj simbolic, mai puternic decât el: pământul.
Conflictul tragic dintre om și pământul-stihie este provocat de iubirea pătimașă a personajului pentru pământ
(scena în care Ion sărută pământul este sugestivă), de iluzia că-l poate stăpâni, dar se încheie omenește, prin
întoarcerea în această matrice universală. Ion iubește pământul mai presus de orice. Renunță mai întâi la școală și
apoi la Florica, femeia iubită, pentru el. Relația dintre țăran și pământ este înfățișată în trei ipostaze simbolice:
pentru copil, pământul-mamă (”Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil...”, ”De pe atunci pământul i-a fost
drag ca o mamă”), pentru bărbat, pământul-ibovnică (”Îl cuprinse o poftă sălbatecă să îmbrățișeze huma, s-o
crâmpoțească în sărutări.”), iar pentru omul cu destin tragic, ucis cu o sapă, pământul-stihie, care spulberă
dorințele și iluziile efemere prin moarte.
O scenă semnificativă pentru tema și viziunea despre lume a autorului este cea a horei din începutul
romanului, ”o horă a soartei”, așa cum o numește Nicolae Manolescu. Acțiunea romanului începe într-o zi de
duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. În această
scenă sunt prezentate principalele personaje, timpul, spațiul, ceea ce conferă veridicitate romanului realist. În
centrul horei este grupul jucătorilor, descrierea jocului tradițional, someșana, fiind o pagină etnografică
memorabilă, prin prezentarea portului tradițional, pașii specifici, cântecele care întrețin atmosfera. Cercul horei,
centru al lumii satului, este o descătușare dionisiacă de energii. Cele două grupuri ale bărbaților reflectă
stratificarea economică: fruntașii satului, primarul, chiaburii, discută separat de țăranii mijlocași, așezați pe prispă.
De aici reiese viziunea despre lume conform căreia, în satul tradițional, lipsa pământului (a averii) este
echivalentă cu lipsa demnității umane, fapt ce va determina viitoarele acțiuni ale protagonistului. Intelectualii
satului, preotul Belciug și familia învățătorului Herdelea, vin să privească ”petrecerea poporului”, fără a se
amesteca în joc. Rolul horei în viața comunității este acela de a-i asigura coeziune și de a facilita întemeierea
noilor familii, dar cu respectarea principiului economic. Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc, deși
o place pe Florica cea săracă, marchează începutul conflictului, înfiripându-se în gândul lui Ion dorința de a intra
în posesia pământurilor lui Baciu. Venirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, de la cârciumă la horă, și confruntarea
verbală cu Ion, pe care îl numește ”hoț” și ”tâlhar”, pentru că ”sărăntocul” umblă să-i ia fata promisă altui țăran
mai bogat, George Bulbuc, constituie intriga, fiind doar începutul disputelor dintre cele două personaje.
O altă scenă semnificativă pentru tema și viziunea despre lume este momentul în care Ion o seduce pe
Ana, lăsând-o însărcinată, acesta fiind modul în care protagonistul aplică sfatul lui Titu Herdelea de a-l ”sili” pe
Vasile Baciu să i-o dea de soție, împreună cu toate pământurile. Această scenă constituie, de fapt, răzbunarea lui
Ion pe tatăl Anei, pentru jignirile aduse la scena horei. Prin această modalitate de a obține pământ, Ion devine un
exponent al țărănimii unic în literatura română, fiind încadrat în tipologia arivistului (ca și Dinu Păturică sau
Julien Sorel). Relația dintre cele două personaje devine, treptat, mai tensionată, mai ales că Vasile Baciu este
precaut și nu-i dă toate pământurile lui Ion, acesta din urmă devenind din ce în ce mai pătimaș și se răzbună pe
Ana, pentru că socrul său nu-și respectă în totalitate promisiunile. În acest context, ”biata Ana nu este decât o
victimă tragică” (George Călinescu), o modalitate de-a lui Ion de a-l șantaja pe Vasile Baciu.
Construcţia unui personaj
Ion este protagonistul romanului, personaj eponim, dinamic şi complex, ilustrând tipul ţăranului lacom de
pământ, prezentat în mediul său de viaţă, satul transilvănean, dinainte de Primul Război Mondial, sat în care
demnitatea socială este conferită de avere. Este înfăţişat cu maximă obiectivitate de către prozator. Personajul este
evidențiat prin procedeul basoreliefului, celelalte personaje gravitând în jurul lui, scoțându-i în evidență
trăsăturile, năzuințele. Din punct de vedere social, Ion este un tânăr aflat la vârsta căsătoriei, fiul Zenobiei şi al lui
Alexandru Glanetaşu, ţărani săraci din Pripas. Tatăl lui Ion este prezentat în scena horei, stând pe margine, ca ,,un
câine la uşa bucătăriei’’, neîndrăznind să se amestece printre bogătaşi, având conştiinţa condiţiei umile. Familia
avusese pământ, dar Glanetaşu fusese leneş şi beţiv şi îl pierduse. Moral vorbind, Ion este flăcău vrednic,
caracterizat în mod direct de către narator, încă de la început: ,,harnic şi iute ca mă-sa’’, cu dragoste de pământ,
care ,,îi era drag ca ochii din cap’’, ba chiar mai mult ,,pământul i-a fost mai drag ca o mamă’’. Isteț, silitor și
cuminte, trezise simpatia învățătorului, care în considerase capabil de a-și schimba condiția. Ion o iubeşte pe
Florica, cea mai frumoasă, dar şi cea mai săracă fată din sat. Căsătoria în satul transilvănean este o modalitate de a
scăpa de sărăcie. Astfel, Ion se gândeşte să se însoare cu Ana, fata lui Vasile Baciu, care este „urâţică”, dar are
„pământuri, case şi vite multe”. Ţăranul însă nu vrea să i-o dea, ceea ce-l determină pe Ion să recurgă la un
vicleşug, acesta din urmă fiind foarte perseverent. O altă trăsătură morală a personajului este că acesta devine un
arivist fără scrupule, care folosește femeia ca mijloc de parvenire. Principala trăsătură de caracter a
personajului este lăcomia de pământ. Din punct de vedere psihologic, Ion suferă o dezumanizare cauzată de
ambiție și patima sale pentru pământ, dorința de a avea cât mai mult pământ devenind o obsesie izvorâtă dintr-
un hybris (*mândrie nemăsurată a unui individ, supraapreciere a forțelor și a libertății sale în confruntarea cu
destinul).
O secvență ilustrativă pentru lăcomia de pământ este cea în care Ion este prezentat cosind pe delniţă,
într-o dimineaţă de vară. Tânărul ascultă „glasul pământului” (al porumbiştilor, al holdelor de grâu, al grădinilor) şi
acesta îi pătrunde în suflet, ca o chemare, copleşindu-l. Pământul îi apare ca un uriaş şi măreţia acestuia îl face să
exclame: ,,Cât pământ, Doamne...’’ Se simte mic şi neînsemnat, ca un vierme sau ca o frunză în vânt. Privind însă
brazda culcată la pământ, un sentiment nou se deşteaptă în suflet, mândria de stăpân. Raportul se inversează: Ion se
simte atât de puternic, încât să domnească peste tot cuprinsul. Trăsăturile reies prin caracterizare indirectă. Patima
pentru pământ se manifestă în gesturile personajului: îi vine să cadă în genunchi şi să îmbrăţişeze ogorul. Ion
trăieşte dramatic nevoia de a simţi în permanenţă pământul. Rupe un smoc de iarbă şi îl mototoleşte pătimaş în
palmă.
O altă secvenţă ce pune în evidenţă patima nefirească a lui Ion pentru pământ este scena sărutării. Peste
iarnă, ameninţat cu procesul, Vasile Baciu îl cheamă pe ginerele său la notar în Armadia şi îi transferă toate
proprietăţile. Ion nu-şi poate vedea pământurile acoperite de zăpadă. Când se împrimăvărează, Ion iese să-şi vadă
porumbiştea şi aceasta i se înfăţişează ca o fată frumoasă care şi-a lepădat cămaşa. Impresia este explicabilă prin
faptul că Ion îşi reprimase dragostea pentru Florica în favoarea pământului. Aşadar, viziunea despre lume constă
în faptul că pământul se substituie femeii iubite. Ţăranul are aceeaşi viziune, că pământul este un uriaş care se
înclină în faţa lui. Stihia îl atrage ca braţele unei iubite pătimaşe. Pământul exercită asupra lui o triplă atracţie:
erotică, pentru că faţa îi era ,,scăldată într-o sudoare caldă de patimă’’; o atracţie tanatică (a morţii), pentru că,
luând în mână un bulgăre de pământ şi sfărâmându-l, acesta îi îmbracă mâinile ,,ca nişte mănuşi de doliu; o atracţie
mistică, pentru că, în cele din urmă, ,,cucernic’’, Ion se lasă în genunchi, îşi coboară fruntea, ca în faţa unei icoane
şi sărută pământul.
Relaţia dintre două personaje.
Vasile Baciu este un alt personaj principal al romanului, iar, din punct de vedere social, este un țăran
înstărit, văduv, tatăl Anei. Acesta fusese sărac, dar ajunsese printre fruntașii satului prin căsătoria cu ”o fată bogată
și urâtă”, pe care însă a iubit-o ”ca ochii din cap”. Vasile Baciu este un om muncitor, ”silitor”, așa cum îl
caracterizează direct naratorul, cu o râvnă de agonisire ce-i ”puse stăpânire pe suflet”, devenind un model pentru
Ion, din acest motiv viitorul socru înțelegându-i și mai bine intențiile Glanetașului. Psihologic vorbind, Vasile
Baciu este afectat de moartea soției la nașterea Anei, împreună cu ea ”a înmormântat o parte din sufletul său”.
Frământarea lui cea mare era să nu-și înstrăineze moșia, cel puțin cât va trăi el, de aceea încearcă să-i găsească
Anei un soț înstărit. Baciu are o fire violentă, de o brutalitate primitivă, asemănându-se foarte mult cu Ion și din
această privință, așa cum reiese din scenele în care își bate fiica. Destinul lui Vasile Baciu este tragic, rămâne fără
pământ, deoarece, după învoiala scrisă făcută cu preotul Belciug și Ion, acesta urma să rămână bisericii.
Ion şi Vasile Baciu sunt personaje principale în roman, prezentate în scena horei din incipit într-o relaţie
conflictuală, tensionată. Ion este feciorul Glanetaşului, harnic şi respectat în sat, dar sărac. Este la vârsta
căsătoriei, o iubeşte pe Florica, fată frumoasă, dar săracă, şi se gândeşte că poate trăi şi fără dragoste, însurându-se
cu Ana lui Vasile Baciu, „urâţică”, dar bogată. De aceea la horă Ion dansează cu Ana, apoi se întâlneşte cu ea în
grădină, sub nuc. Vasile Baciu, ţăran înstărit, vrea să-şi mărite fata cu George Bulbuc, un tânăr cu stare şi el. Baciu
vine la horă beat, este mustrat de preot, iar el se justifică, spunându-i că bea de supărare că singura lui fată nu-l
ascultă şi nu acceptă să se mărite cu George Bulbuc. George se ruşinează de un asemenea socru şi pentru că el o
vrea pe Ana de nevastă, se răzbună şi îi spune lui Vasile Baciu că Ana e în grădină cu Ion. Din acest moment, furia
ţăranului nu mai are margini. Rosteşte un val de cuvinte grele la adresa lui Ion: fleandură, calic, ţanţoş, sărăntoc,
tâlhar, hoţ, ceea ce răneşte demnitatea flăcăului şi este gata să se apere. Cei doi sunt gata să se încaiere. Se poate
crede că îndârjirea lui Vasile Baciu îl determină pe Ion să fie atât de crud cu Ana, făcând din ea un instrument prin
care intră în posesia pământurilor lui Vasile Baciu.
A doua secvență ilustrativă pentru relația dintre cele două personaje este atunci când Vasile Baciu, după
ce Ion se însoară cu Ana în baza promisiunii lui tatălui că-i va da toate pământurile, amână să facă acest lucru. Ion
porneşte proces împotriva lui. Ţăranul se sperie şi, într-o zi de iarnă cu ninsoare şi viscol, îşi cheamă ginerele la
notar în Armadia şi îi transferă toate proprietăţile. Când se împrimăvărează, Ion merge să-şi vadă pământul şi îl
sărută. Se simte ca un uriaş din basme care a biruit „o ceată de balauri îngrozitori”. Conflictul dintre Ion şi Vasile
Baciu se prelungeşte prin preotul Belciug şi după moartea lui Ion. Belciug întervine şi obţine de la cei doi ţărani un
act prin care aceştia sunt de acord ca pământurile lor să intre în proprietatea bisericii, dacă niciunul dintre ei nu va
avea urmaşi. În scena horei din final, aflăm că după moartea lui Ion, preotul luase pământurile acestuia, lăsându-i
lui Vasile Baciu în folosinţă aceleaşi petice pe care i le lăsase şi Ion. De aceea Vasile Baciu îşi revendică de la
Belciug „moşia”.
În concluzie, romanul Ion este ”cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române” (Eugen
Lovinescu), iar Ion este un personaj memorabil, dominat de instinctul de posesiune, supus unui destin tragic, pentru
că Liviu Rebreanu a creat personajul fără prejudecăţi şi fără să idealizeze sufletul ţărănesc.