MODERNISMUL.

ROMANUL PSIHOLOGIC, AL EXPERIENȚEI, SUBIECTIV, INTERBELIC

CAMIL PETRESCU – Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Ideologia modernistă a fost promovată în perioada interbelică, simultan şi în opoziţie cu ideologia

tradiţionalistă, în cadrul cenaclului literar şi al revistei „Sburătorul”, ambele conduse de criticul literar Eugen
Lovinescu, supranumit de contemporani campionul modernităţii. Eugen Lovinescu a formulat teoria
sincronismului şi a imitaţiei. Autorul porneşte de la constatarea că unele popoare sunt nevoite să se dezvolte
prin sincronizare cu popoarele dezvoltate, împrumutând de la acestea elemente de cultură şi civilizaţie pe care
le adaptează la specificul lor naţional. În procesul de sincronizare, autorul identifică două etape: una de
preluare a elementului de cultură şi civilizaţie şi o a doua etapă de adaptare a împrumutului la specificul
naţional. Aşadar, imitaţia nu mai este percepută drept un fenomen nociv, ci pozitiv, căci specificul
naţional/originalitatea apare în procesul transplantării împrumutului dintr-un spaţiu cultural în altul. În spiritul
acestor consideraţii, gruparea de la „Sburătorul” promovează în domeniul prozei romanul de inspiraţie citadină
şi de analiză psihologică şi formule narative noi.
Direcţia modernistă a fost reprezentată, printre alţii, şi de scriitorul Camil Petrescu, autorul romanului
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, apărut în anul 1930. Camil Petrescu se numără printre
puţinii noştri prozatori care şi-au însoţit opera de teoria corespunzătoare. Cel mai cunoscut studiu despre roman
este Noua structură şi opera lui Marcel Proust, publicat în 1935, deci ulterior scrierii şi publicării celor două
romane. Camil Petrescu este de părere că romanul realist, obiectiv, cu narator omniscient şi omniprezent este o
structură anacronică/învechită, care trebuie abandonată, în favoarea modelului proustian. Noul tip de roman
se bazează pe conceptul de autenticitate, conferită de relatarea la persoana I a unor experienţe de viaţă
(Ștefan Gheorghidiu se confesează cu privire la povestea de iubire cu Ela și la experiența de pe front, ultima
fiind inspirată din jurnalul de pe front al autorului). Obiectul acestui roman îl constituie conţinutul psihologic al
individului (accentul cade pe trăirile interioare ale personajelor, pe conflictul interior, pe analiza
psihologică). Noua structură... se bazează pe aşezarea în centru a eului, pe subiectivitate: Să nu descriu decât
ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu...Eu nu pot vorbi onest
decât la persoana I. Din mine însumi eu nu pot ieşi. În ceea ce priveşte categoria timpului, formula narativă
propusă de Camil Petrescu are la bază timpul prezent, cronologic, dar acest prezent include şi amintirile,
pentru că ele fac parte din „conţinutul psihologic” al eului. Apare deci şi o altă coordonată temporală, timpul
psihologic/subiectiv. Naraţiunea urmează fluxul memoriei involuntare. În ceea ce privește personajele,
romanul modern prezintă personaje care ies din tiparele unor tipologii umane, nu mai sunt reprezentanții unei
categorii sociale (ca-n realism), ci sunt niște individualități, niște intelectuali, niște inadaptați ai societății,
mereu în luptă cu sinele și cu lumea (a se vedea Ștefan Gheorghidiu, un intelectual lucid, cu o bogată viață
interioară, dileme etc.).
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război prezintă trăsăturile menţionate de Camil Petrescu în
studiul Noua structură şi opera lui Marcel Proust, fiind un roman modern, psihologic, subiectiv, în spiritul
direcţiei moderniste de la „Sburătorul”, dar și al experienței.
În ce privește compoziţia şi structura, romanul este alcătuit din două cărţi și treisprezece capitole cu
titluri sugestive. Încă din titlu observăm cele două părți: Ultima noapte de dragoste, care are forma unui jurnal
intim al personajului narator şi în care tema dominantă este dragostea, şi Întâia noapte de război, care are
forma unui jurnal de campanie şi în care dominantă este tema războiului. Ca să asigure unitatea celor două
cărţi, scriitorul foloseşte un artificiu de compoziţie, funcţia cea mai importantă revenind incipitului şi finalului.
Astfel, incipitul îl prezintă pe Ştefan Gheorghidiu în august 1916 concentrat pe graniţă, „La Piatra Craiului, în
munte”, luând parte la o discuţie pe marginea unui fapt divers citit în ziar. Tânărul sublocotenent este preocupat
să obţină o permisie pentru a merge la Câmpulung spre a se întâlni cu Ela, soţia lui. Discuţia de la popotă este o
modalitate prin care scriitorul introduce în romanul de război istoria căsniciei lui Gheorghidiu, relatată în cartea
întâi. Cartea a doua este un roman de război, dar finalul conţine şi deznodământul poveştii de dragoste:
hotărârea lui Gheorghidiu de a divorţa de Ela. Aşadar, două experienţe de viaţă prezentate din perspectiva
aceluiaşi personaj.
 Din punctul de vedere al reperelor spaţiale şi temporale, acţiunea romanului se desfăşoară în timpul
Primului Război Mondial, la Bucureşti, Câmpulung şi pe frontul din Ardeal. Există două dimensiuni ale
timpului: una obiectivă, cronologică, şi alta subiectivă, psihologică. Personajul narator, Ştefan Gheorghidiu,
este prezentat la popota regimentului, „la Piatra Craiului, în munte”, în august 1916. Acesta este prezentul
naraţiunii, dar primele paragrafe ale romanului se referă la momente anterioare, la primăvara lui 1916, când
personajul narator participase la forticarea Văii Prahovei. Aici fusese mutat abia în mai, acelaşi an. Deci, chiar
din incipit, au loc interferenţe între timpul cronologic şi cel psihologic, naraţiunea urmând cursul memoriei
involuntare. Discuţia din acea seară a camarazilor îl tulbură pe Gheorghidiu, pentru că el îşi suspectează
nevasta de infidelitate. Opiniile ofiţerilor despre căsnicie, despre dragoste şi despre femei îi provoacă tânărului
amintiri dureroase care îl conduc la o ieşire nervoasă, nepotrivită cu mediul militar. Gheorghidiu este preocupat
să obţină o permisie de două zile pentru a merge la Câmpulung, unde îl chema printr-o scrisoare Ela, pentru
sâmbătă sau cel mai târziu duminică. Gheorghidiu suferă din dragoste. Se declanşează astfel memoria
involuntară. Firul epic şi planul temporal cronologic se întrerup prin analepsă*, în favoarea amintirilor şi a
timpului pshihologic. Gheorghidiu retrăieşte în amintire povestea căsniciei lui şi o relatează şi cititorului în
capitolele de la al II-lea la al V-lea. Are loc o alunecare în trecut. Se povestesc evenimente petrecute cu doi ani
şi jumătate în urmă. În capitolul al VI-lea al primei părţi, se revine în timpul cronologic. Gheorghidiu primeşte
permisia, se întâlneşte la Câmpulung cu Ela. Întors la regiment, primeşte ordin de înaintare. În cartea a doua
naraţiunea respectă criteriul cronologic. Este relatat marşul pe care batalionul lui Gheorghidiu îl face până la
Sibiu.
Conflictul este specific romanului de tip modern, de analiză psihologică. Este un conflict interior, în
conştiinţa eroului, şi se stabileşte între idealul spre care tinde Gheorghidiu şi realitate. În dragoste,
protagonistul caută absolutul, femeia perfectă, dar Ela se dovedeşte a fi doar o femeie comună, incapabilă să
se ridice la înălţimea idealului feminin al lui Gheorghidiu. Acesta caută absolutul/perfecţiunea şi în relaţiile
umane în general. Unui prieten care nu-l poate primi în audienţă la minister din motive obiective Gheorghidiu
nu e dispus a-i face concesii şi nu-i mai vorbeşte niciodată. Acest conflict îl conduce pe erou la o prăbuşire
abisală, el este un învins al societății, pentru că realitatea este imperfectă, iar el nu se poate adapta.
Perspectiva narativă este specifică romanului modern, de analiză psihologică, aceasta fiind atribuită
unui personaj implicat în acţiune, deci internă, subiectivă. Relatarea se face la persoana I, iar Gheorghidiu
povesteşte numai ceea ce vede şi ceea ce ştie el. Naratorul nu mai este unul creditabil şi nici nu pretinde că ar
deţine adevărul. Romanul se bazează pe ipoteze: „bănuiam că mă înşală”, „Dacă din nou am acceptat o serie
greşită de asociaţii?”. Romanul se încheie şi cititorul nu află adevărul despre Ela, ci doar punctul de vedere
asupra ei al unui soţ orbit de gelozie (final deschis).
Temele romanului sunt: iubirea, războiul și condiția intelectualului.
Tema iubirii este pusă în evidenţă printr-un episod de la începutul romanului: discuţia ofiţerilor de
la popotă, pornită de la un fapt divers: un bărbat care şi-a ucis soţia infidelă a fost achitat de o curte de juraţi.
Sunt formulate două opinii contrare. Curtea a procedat corect, deoarece „nevasta trebuie să fie nevastă şi casa
casă. Dacă-i arde de altele, să nu se mărite”, după cum susţine căpitanul Dimiu. Cealaltă opinie este formulată,
în mod surprinzător, de căpitanul Corabu, anume că „dragostea este frumoasă tocmai pentru că nu cunoaşte
nicio silnicie”. Discuţia este un pretext pentru ca personajul narator, Ştefan Gheorghidiu, să-şi prezinte propria
opinie despre dragoste. Romanul prezintă experierea sentimentului iubirii în toate fazele lui, de la apariţie,
la stabilizarea prin căsătorie, până la erodarea lui, evidenţiind concepţia scriitorului asupra temei. În primul
rând, se observă că pentru a fi iubită, femeia trebuie să fie frumoasă şi să aibă succes în societate. Într-adevăr,
Gheorghidiu se însoară cu Ela mai mult din orgoliu: era una dintre cele mai frumoase fete de la Universitate.
Atunci când se plimbă prin parcul din Câmpulung, soţul este încântat că toată lumea o privea pe această femeie
„în exemplar unic”. Ela pare să se suprapună idealului: este nu doar frumoasă, ci şi de o inteligenţă izvorâtă din
inimă, dar şi „de sub frunte”. Când iubirea se erodează, aceeaşi femeie spune „platitudini încălecate, asociate la
întâmplare”. Gheorghidiu e student la filozofie, un intelectual foarte sensibil la nuanţe. În discuţia de la popotă,
acesta este, de fapt, de aceeaşi părere cu căpitanul Dimiu, respectiv, că „doi oameni care se iubesc au drept de
viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”, dar ceea ce îl irită este nivelul mediocru al discuţiei.
O altă temă este războiul. Din acest punct de vedere, Camil Petrescu abandonează viziunea eroică
asupra războiului, prezentându-l ca pe o experienţă dureroasă, o permanentă confruntare cu suferinţele şi
cu moartea, demitizând astfel războiul. Scriitorul prezintă trăirile combatantului din prima linie. Se ştie că
partea a doua a cărţii este construită după jurnalul de front al autorului, împrumutat cu amănunte cu tot unui
personaj de ficţiune. Un episod care ilustrează experiența războiului este chiar capitolul ”Ne-a acoperit
pământul lui Dumnezeu” în care se înfățișează imaginea apocaliptică a războiului. Viața combatanților ține de
hazard, iar eroismul este înlocuit cu spaima de moarte; omul mai păstrează doar instinctul de supraviețuire și
automatismul, după cum remarcă însuși Gheorghidiu: ”Nu mai e nimic omenesc în noi”. Personajul se simte
pierdut, anulat în iureșul colectiv. Astfel, frontul înseamnă mizerie, haos, măsuri absurde, învălmășeală,
dezordine, ordine contradictorii; din cauza informațiilor eronate, artileria română își fixează tunurile asupra
propriilor batalioane. Pe front, Gheorghidiu observă că statul-major nu stăpâneşte strategia militară, că luptele
se desfăşoară haotic, că serviciul de informare nu funcţionează, că soldaţii şi ofiţerii nu se sincronizează, spre
deosebire de adversari, care acţionează organizat, matematic. Gheorghidiu este convins că nu se ştie la
Bucureşti adevărul despre front şi, împreună cu alţi câţiva ofiţeri, plănuieşte să desemneze pe cineva dintre ei
care să meargă la Bucureşti, să discute cu cineva din conducerea armatei.

Particularităţi de construcţie ale unui personaj.

Ştefan Gheorghidiu este un personaj tipic literaturii lui Camil Petrescu, ilustrând tipul uman al
individului însetat de absolut, al inadaptatului superior, prin urmare un învins. Gheorghidiu este un erou de
literatură modernă, de inspiraţie citadină. Protagonistul romanului este un intelectual neinteresat de
ascensiunea socială, preocupat de viaţa lui interioară, de propriile principii şi idealuri.
Din punctul de vedere al statutului social, aflăm că Ştefan Gheorghidiu este student la Filozofie, un
intelectual cu studii temeinice şi cu principii morale severe. El urmează tradiţia familiei: este fiul unui profesor
universitar care s-a însurat din dragoste şi nu s-a îngrijit să lase copiilor avere. Fiul apără la masa de la unchiul
Tache memoria tatălui, fără să-i pese de piederea unei moşteniri considerabile. Spre surprinderea lui, avarul
unchi nu numai că nu-l dezmoşteneşte, dar îi lasă o parte mai mare decât a celorlalţi moştenitori. El se
căsătorește cu Ela, apoi divorțează. Pe front este sublocotenent și are în subordine un batalion.
Principalele trăsături ale personajului sunt înclinaţia către absolut / perfecţiune și orgoliul
Gheorghidiu este un inadaptat în plan social, caută absolutul în dragoste şi în relaţiile umane, în general, nu
se integrează în societate. Este impulsiv, inteligent, dezinteresat de lucrurile materiale, răzbunător.
Discuţia ofiţerilor la popotă este un episod care pune în evidenţă trăsăturile personajului. Tânărul
sublocotenent rezervist este iritat de mediocritatea discuţiei, este o fire hipersensibilă, predispus la
introspecţie şi la ieşiri nervoase (elemente care conturează statutul lui psihologic). Discuţia ofiţerilor de la
popotă este pornită de la un fapt divers: un bărbat care şi-a ucis soţia infidelă a fost achitat de o curte de juraţi.
Sunt formulate două opinii contrare. Curtea a procedat corect, deoarece „nevasta trebuie să fie nevastă şi casa
casă. Dacă-i arde de altele, să nu se mărite”, după cum susţine căpitanul Dimiu. Cealaltă opinie este formulată,
în mod surprinzător, de căpitanul Corabu, anume că „dragostea este frumoasă tocmai pentru că nu cunoaşte
nicio constrângere”. Discuţia este un pretext pentru ca personajul narator, Ştefan Gheorghidiu, să-şi prezinte
propria opinie despre dragoste. Romanul prezintă experierea sentimentului iubirii în toate fazele lui, de la
apariţie, la stabilizarea prin căsătorie, până la erodarea lui, evidenţiind concepţia scriitorului asupra temei.
În primul rând, se observă că pentru a fi iubită, femeia trebuie să fie frumoasă şi să aibă succes în societate. Într-
adevăr, Gheorghidiu se însoară cu Ela mai mult din orgoliu: era una dintre cele mai frumoase fete de la
Universitate. Atunci când se plimbă prin parcul din Câmpulung, soţul este încântat că toată lumea o privea pe
această femeie „în exemplar unic”. Ela pare să se suprapună idealului: este nu doar frumoasă, ci şi de o
inteligenţă izvorâtă din inimă, dar şi „de sub frunte”. Când iubirea se erodează, aceeaşi femeie spune
„platitudini încălecate, asociate la întâmplare”. Dragostea este sortită eşecului. Gheorghidiu e student la
filozofie, un intelectual foarte sensibil la nuanţe. În discuţia de la popotă, acesta este, de fapt, de aceeaşi părere
cu căpitanul Dimiu, respectiv, că „doi oameni care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra
celuilalt”, dar ceea ce îl irită este nivelul mediocru al discuţiei, fiind orgolios și superior.
Personajul se autoconstituie prin confesiune, deci este caracterizat mai mult indirect, prin atitudini şi
comportamente. Există şi elemente de autocaracterizare. O secvență ilustrativă este atunci când găseşte
printre cărţi scrisoarea care justifica absenţa de acasă a Elei, Gheorghidiu exclamă: „aşadar sunt cu adevărat un
tip imposibil, care complică absolut orice întâmplare”. Este deci conştient de tendinţa lui spre construcţia de
ipoteze care se prăbuşesc apoi cu uşurinţă. Confesându-se și analizându-se, eroul respinge ca vulgară etichetarea
ca gelos: ”Nu, n-am fost niciodată gelos, deși am suferit atât din cauza iubirii”. Psihologic vorbind, este într-o
continuă luptă cu sine, cu barierele impuse de idealurile sale și chiar de societate, încercarea de a se autodepăși
transformându-l într-un învins. Personajul suferă nu doar din cauza amorului propriu rănit, din neputință și
deziluzie, ci mai ales pentru că se dedublează: își ascunde frământările, afișând indiferența (”Mă chinuiam
lăuntric ca să par vesel și eu mă simțeam imbecil și ridicol...și naiv”- la masa din excursia de la Odobești). Din
orgoliu, Ștefan nu dorește să arate că suferă, ci disimulează, pentru a-și ascunde suferința neînțeleasă de cei in
jur.
Cele două experienţe de viaţă îl modifică pe Gheorghidiu sau, cel puţin, îl determină să se cunoască mai
bine. După primele lupte din zona Branului, Gheorghidiu priveşte în propriul trecut şi îl vede altfel. Îi este
recunoscător Elei că îl iubise atunci când era sărac. Războiul îl ajută să descopere aspecte noi ale existenţei,
cum ar fi solidaritatea umană. În faţa privirilor de „câini credincioşi” ale soldaţilor, el mărturiseşte că, pentru
aceşti oameni, ar fi în stare să devasteze un muzeu ori să jefuiască o biserică. În legătură cu experienţa
dragostei, divorţul din final apare ca o soluţie de a se elibera de suferinţă.
În concluzie, Ștefan Gheorghidiu este un inadaptat superior, lucid și hipersensibil, orgolios, la fel ca
majoritatea eroilor lui Camil Petrescu, precum Demetru Ladima (”Patul lui Procust”), Gelu Ruscanu (”Jocul
ielelor”) sau Andrei Pietraru (”Suflete tari”). El are orgoliul de a refuza o realitate care nu i se potrivește, de a
renunța la o iubire care nu mai coincide cu imaginea sa despre acest sentiment. Dacă în viziunea celorlalte
personaje protagonistul este un învins, în raport cu lumea pură a ideilor Ștefan Gheorghidiu își păstrează tăria de
a nu accepta compromisul. Conștiința lucidă, analiza și confesiunea pun în evidență preocuparea personajului
narator pentru problemele profunde ale existenței, receptate în lumea sa interioară ca experiențe definitorii, de
aceea acest roman poate fi considerat și unul al experienței.

Relaţia dintre două personaje - istoria căsniciei lui Gheorghidiu.

Un alt personaj al romanului ce intră în relație cu Gheorghidiu este Ela. Statutul social al acesteia se
rezumă la faptul că este studentă la Litere, orfană crescută de o mătușă, o tânără cochetă, considerată cea mai
frumoasă și cea mai populară studentă de la Universitate. Statutul ei social se schimbă, devenind soția lui
Ștefan Gheorghidiu, care se îndrăgostește nebunește de aceasta. Locuiesc o vreme separat, pentru că sunt foarte
săraci. Până la primirea moștenirii de la unchiul Tache, cuplul constituie pentru cei din jur un model de iubire
și fidelitate conjugală, Ela fiind foarte afectivă, face mereu cadouri lui și prietenilor.
Un episod care declanșează o schimbare în comportamentul Elei, afectând astfel și relația cu soțul ei,
este momentul în care Ștefan primește moștenirea. Moştenirea primită de Gheorghidiu de la unchiul Tache
schimbă viaţa cuplului, care ajunge acum în cercurile mondene ale Bucureştiului de la începutul secolului al
XX-lea. Gheorghidiu descoperă că Ela este interesată de moștenire, ripostează indignată când simte că soțul ei
este înșelat, se implică în afaceri, devine pasionată de lux şi de petreceri „în bandă”, statutul său moral
suferind o transformare radicală, devenind mai pragmatică. Aceasta începe a face comparaţii între soţul ei şi
ceilalţi bărbaţi, iar el îşi dă seama că aceste comparaţii sunt în defavoarea lui. Soţia îi comandă cămăşi de
mătase, costume şi pantofi. Ștefan a văzut-o pe Ela un ideal feminin și și-ar fi dorit să rămână ”mereu
feminină, deasupra discuțiilor acestea vulgare, plăpândă și având nevoia să fie protejată, nu să intervină, atât de
energic interesată”. În opinia personajului narator, Ela se dovedește frivolă și superficială, lăsându-se în voia
tentațiilor mondene. Dintr-un orgoliu exagerat, el refuză să intre în competiție cu ceilalți, fiindcă i se pare sub
demnitatea lui de intelectual să-și schimbe garderoba și să adopte comportamentul superficial al celor apreciați
de Ela.
O secvență ilustrativă pentru relația dintre cele două personaje este excursia de la Odobeşti, care
devine un alt moment de criză a cuplului. Ela este foarte apropiată de Grigoriade, avocat şi bun dansator.
Soţul suferă cumplit de gelozie, având impresia că este înșelat (așa cum se confesează în capitolul al doilea:
”Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșală”). La întoarcere, îi
reproşează Elei atitudinea din timpul excursiei, dar ea pare surprinsă şi îi arată că nu făcuse nimic mai mult
decât făceau alte femei din societatea pe care o frecventau. Urmează două despărţiri şi tot două împăcări. În
vara anului 1916, Ela se mută la Câmpulung, ca să fie mai aproape de soţul ei, concentrat la Piatra Craiului. Ela
apare ca o femeie infidelă, dar trădarea ei nu este evidentă, ci se constituie dintr-o suită de împrejurări pe care
Ștefan le interpretează în manieră proprie, amplificate de conștiința lucidă a protagonistului: ”Toată suferința
asta monstruoasă îmi venea din nimic”. Când află că România va intra în război, Ela îşi cheamă soţul printr-o
scrisoare la Câmpulung. Gheorghidiu obţine o permisie, se întâlneşte cu Ela, iar aceasta îi cere o parte din lirele
englezeşti de la bancă, să aibă din ce trăi, dacă el va muri pe front. Lui Gheorghidiu îi revin suspiciunile. Pleacă
de la gazdă şi îl vede pe stradă pe Grigoriade, ceea ce pare o confirmare a suspiciunilor lui. Ulterior, ipoteza
este eliminată. Face planuri de răzbunare: vrea să-i surprindă pe cei doi. Se întoarce împreună cu un colonel la
regiment, primeşte ordin de înaintare şi nu-şi poate duce la îndeplinire planul.
În timpul războiului, experienţa căsniciei şi gelozia trec în plan secund pentru Gheorghidiu. După luptele
de la Măgura Branului, se gândeşte cu recunoştinţă la Ela şi îi face actul de donaţie pentru suma cerută. Pe front
primeşte constant scrisori „liniştitoare” de la Ela, dar, la un moment dat, nici nu le mai citeşte. Simte că între ei
nu mai este decât firul de aţă al gândului întâmplător. Rănit, nu vrea să vină la Bucureşti, optând pentru spitalul
din Rucăr, tocmai pentru a evita revederea cu Ela. Când primeşte o permisie pentru refacere, plecarea la
Bucureşti este „inevitabilă”. Întâlnirea cu soţia îi este dezagreabilă.
Finalul cărţii îl prezintă pe Gheorghidiu venit acasă, la Bucureşti, în această permisie. Găseşte în
corespondenţă o scrisoare anonimă, prin care este înştiinţat că soţia îl înşală cu Grigoriade. Nu verifică
informaţiile din scrisoare şi hotărăşte divorţul. Îi este indiferent dacă Ela îl înşală sau nu, pentru că n-o mai
iubeşte. A doua zi se mută la hotel pentru săptămâna de permisie, apoi se interesează cu ce formalităţi poate să-
i lase casele de la Constanţa, cu toate lucrurile, „de la obiecte personale, la cărţi, adică tot trecutul”. I-a dăruit
încă o sumă ca aceea cerută la Câmpulung. Ștefan Gheorghidiu, intelectualul care trăiește cu nostalgia
absolutului și a perfecțiunii, și Ela, femeia frumoasă, populară, cochetă, dar cu aspirațiile unei tinere obișnuite
din acea perioadă, reprezintă două destine incompatibile, pe care iubirea le unește pentru un timp, dar pe care
existența concretă le separă, potrivit esenței lor. Astfel, cuplul parcurge toate fazele iubirii: apariţia
sentimentului de dragoste, stabilizarea lui prin căsătorie, criza, manifestată prin despărţiri urmate de împăcări,
erodarea sentimentului, despărţirea.
În concluzie, ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern, psihologic,
de tip subiectiv, având drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent și subiectiv,
memoria afectivă, narațiunea la persoana I și autenticitatea trăirii. Prin Ștefan Gheorghidiu, personajul
narator, scriitorul impune în literatura română o nouă tipologie: intelectualul inadaptat, aspirând spre absolut
în iubire și cunoaștere, căruia i se pune Ela, o femeie frumoasă, dar cu aspirații comune, care nu-l poate
înțelege.

*analepsă – procedeu prin care naraţiunea se întrerupe şi se relatează întâmplări din trecut; întoarcere în timp