O scrisoare pierduta – comentariu

Comediograf de talie universala, considerat “cel mai

mare dramaturg necunoscut al lumii”, I. L. Caragiale a
reusit sa prelucreze artistic faptul divers si sa oglindeasca
moravurile epocii sale. “Marele clasic” a facut parte din
cercurile societatii literare “Junimea” de care s-a
delimitat ulterior, devenind adversarul ei ideologic.
Comedia este o specie fundamentala a genului
dramatic care oglindeste intr-o maniera satirica o
umanitate canonica, moravuri ale societatii si situatii
hilare, carente morale si comportamentale, avand
intotdeauna un final fericit (impacarea celor implicati in
conflict).
O scrisoare pierduta a fost reprezentata pe scena
Teatrului National din Bucuresti in 1884 si publicata in
revista “Convorbiri literare” in 1885. Piesa se inspira din
farsa electrorala din 1883, surprinsa in momentul
disputelor pentru revizuirea Constitutiei.
Titlul subliniaza intriga piesei, sugerand prin forma
articulata nehotarat a substantilului banalitatea unui fapt
divers care ajunge sa declanseze un conflict social si
politic de amploare “o extraordinara panorama a
moravurilor”. “Scrisoarea pierduta”, element al
corespondentei intime, dobandeste o functie actantiala si
intra in circuitul public al prabusirii politice, mai multe
conflicte dramatice devenind tangentiale. Astfel, prin
repetivitatea scenice, scrisoarea devine simbol al lumii
dominate de coruptie, de compromis moral, atunci cand
insusi sentimentul de iubire ajunge un obiect al santajului
si al negocierii.
Viziunea satirica se contureaza din incipit. Actul I il
are ca personaj de referinta pe Stefan Tiparescu si
debuteaza ex abrupto printr-o discutie cu Pristanda,
pornind de la o stire publicata in ziarul “Racnetul
Carpatilor”. Abordarea steagurilor, moment evocat prin
retrospectiva de politist, reprezinta un pretext prin care
dramaturgul asaza intreaga societate contemporana sub
semnul coruptiei si al promiscuitatii morale.
Actul al III – lea reprezinta un soi de interludiu,
sustinut de un umor gratuit care asigura satira
antipolitica a lui Caragiale. Daca la sfarsitul actului al
doilea se impune printr-o lovitura de teatru candidatura
lui Dandanache, fiindca “depesa” este formulata in
termeni categorici.
 In esenta piesa O scrisoare pierduta pune in scena
realitatii sociale etern-valabile, cum ar fi demagogia,
santajul si coruptia la toate nivelurile vietii sociale,
politice si private.