ENIGMA OTILIEI, de George Călinescu

Enigma Otiliei, de George Călinescu, este un roman interbelic, realist, balzacian, publicat în 1938, într-
un moment în care, pe fondul unor controverse în ceea ce priveşte proza românească, scriitorul George
Călinescu era convins că cea mai potrivită formulă este „deocamdată” aceea realistă, balzaciană: „Noi nu vom
putea da multă vreme decât Ioni”.
Prin urmare, „Enigma Otiliei” prezintă, în cea mai mare parte, trăsăturile prozei realiste: inspiraţia
din realitate (tematica banului, burghezia bucureșteană), reprezentarea veridică a realității în lumea
ficţională, descrierea mediului în care trăiesc personajele cu rolul de a dezvălui condiţia lor socială şi
caracterul (determinism social)(prin descrierea caselor, se observă că acestea aparțin unei burghezii proaspăt
îmbogățite, care nu avea gust pentru arhitectură, ci construiau acele clădiri din snobism, cu arhitecți străini, dar
cu materiale ieftine și îndoielnice, din punct de vedere calitativ), atitudine critică asupra defectelor societății
(banul, ca valoare morală, care duce la degradarea omului), interesul pentru studiul mediilor sociale (apar
personaje tipice, prezentate în situații tipice (în mediul lor de viață), precum: tipul avarului – moș Costache,
tipul arivistului – Stănică Rațiu, tipul burghezului gentilom – Leonida Pascalopol, tipul decrepitului mintal
– Simion etc.), perspectivă obiectivă şi naraţiune la persoana a III-a, tehnica detaliului semnificativ
(naratorul auctorial descrie cu lux de amănunte arhitectura, vestimentația și mobilierul, folosind un limbaj
specializat – coloane, frontoane), descriere concentrică, prin restrângerea treptată a cadrului: strada, fațada
casei și apoi interiorul, unde sunt convocate personajele, sub pretextul jocului de cărți.
Titlul inițial, Părinții Otiliei, reflectă ideea balzaciană a paternității, pentru că fiecare dintre
personaje determină cumva soarta orfanei Otilia, ca niște ”părinți”. Ulterior a fost schimbat din motive
editoriale și pentru a accentua o trăsătură definitorie a eroinei. Personalitatea Otiliei este ”enigmatică”, fiind
interpretată în mod diferit de fiecare dintre personajele romanului, ceea ce constituie o notă de modernitate a
scrierii, anume relativizarea perspectivei narative. Otilia este prezentată alternativ cititorului drept „fe-
fetiţa” cuminte şi iubitoare pentru moş Costache; fata exuberantă, superioară, „cu suflet fin” pentru Felix;
femeia capricioasă, cu temperament de artistă, amatoare de lux pentru Pascalopol; o „dezmăţată”, o
„stricată” pentru Aglae; o fată „deşteaptă, un spirit practic” pentru Stănică; cea mai elegantă şi mai
mândră conservatoristă pentru colegii lui Felix.
Incipitul romanului este balzacian. Acţiunea este plasată cu precizie în timp şi spaţiu: într-o seară
din iulie 1909, în cartierul Antim din Bucureşti, este prezentat tânărul Felix Sima tocmai sosit de la Liceul
Internat din Iaşi, cu intenţia de a studia medicina. Acesta urmează să locuiască până la majorat la unchiul şi
tutorele său Costache Giurgiuveanu. Felix este cel care caută prin întuneric numerele caselor, pentru a găsi o
adresă. El vede arhitectura străzii Antim. Scriitorul foloseşte o tehnică balzaciană, aceea a descrierii mediului
cu funcţia de a dezvălui statutul social şi caracterul personajelor. Pe strada Antim locuieşte o burghezie
recent îmbogăţită, lipsită de gust şi de cultură. Cadrul este descris din exterior către interior şi pe măsură ce
Felix Sima avansează în universul ficţional. Sunt prezentate mai întâi casele a căror arhitectură manifestă
„varietatea cea mai neprevăzută” a stilurilor. Sunt opera zidarilor italieni, executată însă la comanda unor clienţi
lipsiţi de gust şi zgârciţi. Elementele de stil clasic sunt realizate din materiale ieftine: var şi lemn vopsit.
Ferestrele sunt foarte mari în raport cu forma scundă a clădirilor. Faţadele sunt afectate de ploi şi de uscăciune,
necesită reparaţii care nu se fac din cauza zgârceniei, aşa încât strada bucureşteană părea o „caricatură în moloz
a unei străzi italice”. Ajuns în anticameră, Felix vede o scară cu două suişuri laterale, formând o piramidă, în
vârful căreia se află un Hermes de ipsos vopsit „detestabil”cu aceeaşi vopsea cafenie. Prezenţa lui Hermes nu
este întâmplătoare, ci dezvăluie spiritul mercantil al lui moş Costache.
Perspectiva narativă este atribuită pe tot parcursul cărţii lui Felix Sima care are statut de personaj
martor. Relatarea se face la persoana a III-a de către naratorul omniprezent, omniscient şi, în mare parte,
obiectiv. Identitatea acestuia nu este dezvăluită cititorului, el rămânând în spatele scenei. Mediul, oamenii şi
atitudinile lor, întâmplările sunt prezentate din punctul de vedere al lui Felix. Perspectiva îi este atribuită
constant prin structuri de tipul: „i se păru”, „nu putu să-şi dea seama”, „auzi fără atenţie voită”. Felix trece prin
lumea romanului, fără a fi implicat în conflictul principal generat de moştenire.
Romanul este alcătuit din douăzeci de capitole, având mai multe planuri narative: un plan urmărește
lupta dusă de clanul Tulea pentru obținerea moștenirii lui Costache Giurgiuveanu și înlăturarea Otiliei
Mărculescu; al doilea plan prezintă destinul tânărului Felix Sima care, rămas orfan, vine la București pentru a
studia medicina și locuiește la tutorele lui, unde trăiește iubirea adolescentină pentru Otilia. Autorul acordă
interes și planurilor secundare, pentru susținerea imaginii ample a societății citadine. Secvențele narative sunt
construite pe baza înlănțuirii, naratorul respectând principiul cronologic al înlănțuirii faptelor.
Finalul / epilogul îl informează pe cititor într-o primă secvenţă, că Felix reuşise în profesie, făcând o
carieră universitară strălucită. Stănică divorţase de Olimpia şi se însurase cu Georgeta, se lansase în politică şi
în afaceri. Într-o altă secvenţă a finalului, este prezentată o întâlnire a lui Felix cu Pascalopol. Moşierul era
bătrân, dar tot elegant. Acesta îi spune lui Felix că i-a „redat Otiliei libertatea” şi că aceasta s-a căsătorit cu
altcineva, lucru pe care Felix îl ştia de la Stănică. Pascalopol îi arată lui Felix o fotografie, făcută la Buenos
Aires, înfăţişând o „doamnă picantă, gen actriţă întreţinută”, lângă un bărbat „exotic”. Era Otilia. Ultima
secvenţă a finalului îl prezintă pe Felix trecând încă o dată pe strada Antim, prilej cu care este reluată descrierea
casei lui moş Costache. Finalul este închis, simetria incipit-final realizându-se prin descrierea străzii și a casei
lui moș Costache, din perspectiva lui Felix, intrusul/străinul din familia Giurgiuveanu, în momente diferite ale
existenței sale (adolescență și aproximativ zece ani mai târziu, ”după război”). Acţiunea romanului se
desfăşoară într-un interval de aproximativ trei ani, pentru că, la început, Felix are optsprezece-nouăsprezece ani
şi aflăm că împlinise vârsta majoratului cu puţin înainte de a muri moş Costache.
Confictul romanului este generat de moştenirea lui Costache Giurgiuveanu şi se stabileşte între bătrân,
care vrea să găsească cea mai bună formulă de a-i transmite averea Otiliei, pe care o iubeşte şi pe care o
consideră fiica lui, şi toţi ceilalţi care urmăresc să intre în posesia averii. Între aceştia se află, în primul rând,
Aglae, sora lui moş Costache, „unica rudă de sânge”, aşa cum ea însăşi se prezintă. Din punct de vedere legal,
aceasta este îndreptăţită la moştenire. Face tot ce-i stă în putinţă să împiedice pe fratele ei s-o adopte pe Otilia,
pentru că în acest fel situaţia s-ar schimba, Otilia devenind unica moştenitoare a bătrânului. De partea Aglaei se
poziţionează iniţial avocatul Stănică Raţiu, cel care declară că apără interesele familiei. Treptat, Stănică începe
să urmărească moştenirea pe cont propriu. În conflict se implică într-o oarecare măsură şi Pascalopol care apără
interesele Otiliei. Acesta face demersuri pentru ca bătrânul lui prieten să o adopte pe fată, clarificând situaţia ei
juridică, civilă şi, ulterior, această tentativă eşuând, insistă până când reuşeşte să obţină o treime din moştenire
în favoarea Otiliei. Conflictul se finalizează printr-o lovitură de teatru: cea mai mare parte din bani revine
lui Stănică Raţiu, deşi acesta nu are niciun drept la moştenire. Mai putem vorbi și de un conflict erotic ce are în
vedere rivalitatea adolescentului Felix față de maturul Pascalopol pentru mâna Otiliei.
Tema fundamentală a romanului este viața burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea.
Pe acest fundal de epocă, romancierul mai include trei teme balzaciene: moștenirea, paternitatea (în primul
rând, romanul este istoria unei moşteniri, iar în al doilea, un roman despre paternitate; cartea trebuia să se
intituleze Părinţii Otiliei tocmai pentru a reflecta această temă) și arivismul; analizând formarea personalității
tânărului Felix Sima, putem vorbi de un bildungsroman. În ceea ce privește viziunea despre lume asupra
tematicii erotice, Enigma Otiliei poate fi considerat un roman flaubertian, iar din punctul de vedere al
observației sociale, este un roman balzacian. Romanul se încadrează în formula „frescă socială”, întrucât
conţine o imagine amplă a societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea. Se pot identifica
numeroase aspecte ale romanului realist, precum interesul pentru studiul mediilor sociale (burghezie,
moşierime, negustori, mahalaua bucureşteană, intelectuali), personaje tipice prezentate în mediul lor de viaţă,
predilecţia pentru detaliu, atitudine critică, reprezentare veridică a lumii ficţionale. Pe lângă cele două teme
balzaciene, scriitorul abordează şi teme de factură modernă, precum dezagregarea personalităţii, ereditatea
sau de factură romantică, dragostea.
O secvență ilustrativă pentru tema și viziunea despre lume (viața burgheziei bucureștene) este cea
în care Felix sosește la casa lui moș Costache Giurgiuveanu, sună la ușă și este întâmpinat de acesta, care
clipește ”moale din ochi”, de parcă nu ar fi auzit ce spunea Felix. Răspunsul lui vine repede: ”Nu-nu-nu știu...
nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc...”, bătrânul refuzând să-și asume încă o dată rolul de părinte. Tânărul este
salvat de Otilia din această situație neplăcută. Felix întră în casă preluând observarea obiectivă a naratorului,
prin care sunt descrise personajele din odaia înaltă. În salon, cei adunați desfășurau activități specifice
burgheziei (jocul de table, jocul de cărți), discutau chestiuni banale, se împrumutau de bani când nu mai
aveau (mai ales de la Pascalopol). Viziunea balzaciană își face prezența prin descrierea amănunțită a
portretelor fizice ale personajelor, cu detalii vestimentare și fiziologice, care sugerează trăsături de caracter și
sunt prezentate, în mod indirect, starea civilă, statutul în familie, elemente de biografie. Toate aceste detalii
configurează atmosfera neprimitoare, imaginea mediului în care pătrunde tânărul și prefigurează cele două
planuri narative și conflictul. Singurul burghez autentic este Leonida Pascalopol, fapt reflectat atât în
comportament, limbaj și atitudine (este politicos față de Felix), cât și în vestimentație (este elegant, tuns la
modă, parfumat etc.), ceilalți făcând parte dintr-o burghezie parvenită (cum ar fi Aglae și moș Costache).
O altă secvență ilustrativă pentru tema arivismului este moartea bătrânului avar, reprezentând
deznodământul și stingerea conflictului exterior. După ce Stănică îi fură banii, moș Costache se prăbușește la
pământ și moare, fiind găsit de Aurica. Se observă în această secvență ascensiunea unui arivist și modul josnic
prin care pune mâna pe averea altuia, deși nu avea niciun drept. Viziunea despre lume asupra acestei teme,
asociată cu tema moștenirii, scoate în evidență grotescul secvenței din final, în care, în timp ce ”cadavrul
stătea inert pe pat” toată lumea scotocea prin casă după un posibil testament sau după orice le-ar putea aduce
bani. Demnitatea umană este decăzută, valorile sunt inversate, dinamismul acestei scene aduce parcă a parodie,
a umor negru care scoate încă o dată în evidență banul ca valoare supremă într-o societate degradată moral.

Construcţia unui personaj.

Se ştie că prozatorii realişti manifestă predilecţie pentru personajul tipic în împrejurări tipice.
Personajele sunt ilustrative pentru o anumită epocă, o clasă ori o categorie socială şi au un anumit caracter.
Tipologia realistă există în roman. Moş Costache şi Aglae ilustrează tipul burghezului; Pascalopol pe cel al
„moşierului epicureu”; Stănică este arivistul. Această tipologie socială este, însă, dublată de una morală: moş
Costache este mai mult avar decât burghez, Aglae este mai mult femeia rea, ”baba absolută fără cusur în rău”.
De asemenea, se observă că personajele lui George Călinescu sunt mai degrabă caractere, adică tipuri moral
determinate, ele au o dominantă caracterială. Personajele sunt statice; sunt prezentate la început, în scena jocului
de societate din salonul lui moş Costache, sugerându-i-se cititorului tipurile umane pe care le reprezintă, iar pe
parcursul desfăşurării acţiunii nu aduc niciun element de noutate.
Otilia este personaj principal şi eponim al romanului, fiind caracterizată prin comportamentism (fapte,
gesturi, replici). Titlul romanului sugerează că Otilia este întruchiparea feminităţii enigmatice, a sufletului
feminin indescifrabil, reprezentând tipul femeii cochete. Statutul social al Otiliei relevă faptul că este
orfană de ambii părinţi, fiind fiica celei de-a doua soţii a lui moş Costache dintr-o căsătorie anterioară, rămasă
în grija bătrânului avar. Otilia este studentă la Conservator, fiind înzestrată cu un temperament de artistă.
Fata beneficiase de protecţia moşierului Pascalopol, care avusese grijă să ofere Otiliei tot ceea ce nu-i oferise
moş Costache, chiar să-i împlinească toate capriciile. Personajul Otilia este construit printr-o tehnică modernă
a relativizării perspectivei sau a oglinzilor. Romanul nu impune un chip unic al eroinei. Imaginea ei este
reflectată în mai multe „oglinzi”, iar cititorul trebuie să însumeze aceste imagini pentru a-şi construi propriul
punct de vedere. Otilia este introdusă în scenă în incipitul romanului cu un portret realizat de către narator
din perspectiva lui Felix. Fata are o ipostază angelică, mai ales că îl salvează pe tânăr din situaţia penibilă de a
nu fi recunoscut nici acum de către unchiul său. Felix priveşte în sus „ca spre un cer deschis” şi vede lângă
Hermes cel vopsit în cafeniu „un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle căzând pe umeri”. Otilia este
prezentată alternativ cititorului drept „fe-fetiţa” cuminte şi iubitoare pentru moş Costache; fata exuberantă,
superioară, „cu suflet fin” pentru Felix; femeia capricioasă, cu temperament de artistă, amatoare de lux
pentru Pascalopol; o „dezmăţată”, o „stricată” pentru Aglae; o fată „deşteaptă, un spirit practic” pentru
Stănică; cea mai elegantă şi mai mândră conservatoristă pentru colegii lui Felix.
Există şi un punct de vedere al naratorului care face un portret fizic detaliat al Otiliei: fată „subţiratică”,
„braţ gol şi delicat”, „oase delicate ca de ogar”, faţa măslinie, ochii albaştri, nasul mic, faţa copilăroasă,
îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă la mijloc, cu o „mare coleretă de dantelă pe umeri”.
Portretul conţine şi detalii caracteriale: volubilă, liberă în mişcări (caracterizare directă). Otilia este prezentată
şi prin raportare la Aurica, fata bătrână. Statutul moral al Otiliei este astfel construit prin exces de calităţi, prin
tehnica reflectării poliedrice (=a perspectivelor multiple).
Din punct de vedere psihologic, Otilia se autocaracterizează ca fiind o fire dificilă, de aici poate și
firea enigmatică: ”Ce tânăr de vârsta mea îți închipui că m-ar iubi pe mine așa cum sunt? Sunt foarte
capricioasă, vreau să fiu liberă! (...) Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt
contrariată.”
Firea enigmatică pare să fie principala trăsătură de caracter a personajului şi este evidenţiată de scena
ultimei întâlniri cu Felix. Cei doi tineri au moduri diferite de a înţelege iubirea. Dacă Felix este dispus să
respecte convenţiile sociale şi e hotărât să aştepte oricât în virtutea promisiunii că se vor căsători, Otilia
demonstrează că nu are prejudecăţi, că este o fată modernă, aşa cum afirmă la un moment dat Pascalopol. Într-
o seară, după moartea lui moş Costache, Otilia vine în camera lui Felix şi, ca dovadă că îl iubeşte, îi declară că
pot fi bărbat şi femeie şi „fără binecuvântarea lui popa Ţuică”. Declaraţia îl încredinţează pe tânăr de dragostea
fetei şi nu-şi permite să fie „nedelicat ” cu fata pe care o iubeşte; doarme în fotoliu, în timp ce Otilia doarme în
patul lui. Otilia îl surprinde chiar a doua zi dimineaţă când tânărul constată că fata optase pentru bătrânul
Pascalopol drept soţ, decizia ei susținând firea sa enigmatică și neînțeleasă..
O altă secvență este cea din final, care reprezintă o cheie de lectură a romanului, a titlului, dar şi de
înţelegere a eroinei. Pascalopol se întâlneşte cu Felix şi îi arată acestuia o fotografie înfăţişând-o pe Otilia de
care se despărţise. Moşierul mărturiseşte că, pentru el, Otilia este o enigmă. Se ştie că fata crescuse sub ochii
acestuia, că îi fusese soţie şi că Pascalopol cunoştea feminitatea. Cu toate acestea, nu-i descifrase sufletul. În
aceeaşi măsură, Otilia este o enigmă şi pentru Felix. În fotografia lui Pascalopol, el vede o femeie frumoasă, cu
linii fine, cu un aer de platitudine, dar nu pe fata nebunatică, plină de farmec. Fotografia confirmă spusele de
odinioară ale fetei: „Noi nu trăim decât cinci sau şase ani.”, vorbe în care Felix nu crezuse cu ani în urmă.
Naratorul mai precizează că Felix se închide în biroul lui şi studiază o fotografie veche a fetei, dându-şi seama
că „nu numai Otilia era o enigmă, ci şi destinul însuşi”.

Relaţiile dintre două personaje.

Din punctul de vedere al statutului social, Felix este băiatul doctorului Iosif Sima de la Iaşi, fiind
student la Facultatea de Medicină; a rămas orfan de ambii părinţi, fiind crescut la internat, deci lipsit şi el de
dragostea părintească. Ajunge în grija aceluiaşi unchi ca și Otilia, Costache. Este prezentat în incipit, în seara în
care venise la Bucureşti. Era un tânăr de optsprezece-nouăsprezece ani, cu faţă juvenilă, nas cu „tăietură
elinică”, obrazul măsliniu, arătând o fire voluntară, îmbrăcat în uniformă de licean. Felix reprezintă tipul
ambițiosului. Moral vorbind, Felix este dotat cu un intelect deosebit, cu o tenacitate și o voință de a se
realiza pe plan profesional, devenind ulterior ”profesor universitar, specialist cunoscut, autor de memorii și
comunicări științifice”. Are un simț de disciplină înnăscut și un sentiment al valorii lui personale. Statutul
psihologic se conturează pe nevoia de afecțiune, care își are rădăcinile în copilărie, de când a rămas fără
mamă. El trăiește de mic drama înstrăinării și a necunoscutului, fiind trimis la pension. Numeroase pagini
descriu cu luciditate stările psihice și fizice prin care trece Felix, ale suferințelor primei experiențe erotice, ale
primei iubiri adolescentine: neliniște și incertitudine, adorație și deznădejde, gelozie și fericire.
Otilia şi Felix sunt personaje principale ale romanului, prezentate în incipitul cărţii, iar relația dintre
acestea se întemeiază pe o profundă afinitate electivă, fiind o replică la fel de bine realizată a perechii Pip-
Estella din ”Marile speranțe”, de Charles Dickens.
O secvență ilustrativă a relației dintre cele două personaje este atunci când acesta sosește în casa lui
Costache Giurgiuveanu, fiind salvat de Otilia din situaţia penibilă de a fi respins de unchiul său. Îi aude mai
întâi vocea, apoi vede în capul scărilor, lângă statuia de ipsos a lui Hermes cel cafeniu, capul tânăr, încărcat cu
bucle care cad pe umeri, al fetei. Otilia este de aceeaşi vârstă cu Felix, iar condiţia de orfani îi apropie pe cei doi
tineri din momentul în care se cunosc. Felix se îndrăgosteşte de Otilia, însă dezinvoltura fetei îl inhibă şi multă
vreme nu poate să-i mărturisească sentimentele. Îi scrie în cele din urmă o scrisoare, dar nu primeşte o
confirmare că fata îi împărtăşeşte dragostea. Otilia evită să-i dea un răspuns clar: „nu ţi-a spus nimeni că te
urăşte” sau „Nu-mi eşti indiferent!”.
O altă secvență este atunci când Otilia oscilează între iubirea juvenilă a lui Felix şi aceea a maturului
Pascalopol, care declară că nu poate nici el distinge ce este patern şi ce este viril în dragostea lui pentru
„domnişoara”. Felix dezvoltă sentimente puternice de aversiune şi gelozie faţă de moşier şi îi cere Otiliei să-i
interzică s-o mai viziteze. Constată însă că fata suferă, se plictiseşte. Pascalopol suferă la rândul său şi îl cheamă
pe tânăr la el pentru o discuţie. Îi dezvăluie lui Felix detalii despre relaţia lui cu Otilia, afirmând că între ei se
crease o rudenie sui generis (=specială, particulară). Pe de altă parte, Otilia îi spune mereu lui Felix că, dacă s-ar
căsători, ea ar fi o piedică în cariera lui, că s-ar plictisi lângă el, care tocmai pe parcursul celor mai frumoşi ani
ai ei, va trebui să se dedice studiului. Îi mai atrage atenţia că femeile nu trăiesc decât cinci sau şase ani. Felix nu
înţelege vorbele fetei decât în final, în faţa fotografiei pe care i-o arată Pascalopol. Descoperă în fotografie o
femeie frumoasă, dar lipsită de farmec. Otilia îi mai spune lui Felix şi că nu este soţia potrivită pentru el, că ea
este pentru un bărbat blazat ca Pascalopol.
 În concluzie, Enigma Otiliei este un roman realist de tip balzacian prin prezentarea critică a
unor aspecte ale societății bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, prin tema paternității și a moștenirii,
prin tehnica detaliului semnificativ, realizarea unor tipologii, depășind modelul realist prin elemente de
modernitate (ambiguitatea personajelor, comportamentism, reflectare poliedrică etc.).

Fiind un roman realist, interesul pt tipologie al romancierului este mare:

 Avarul – mos Costache
 Arivistul – Stanica Ratiu
 Ambitiosul idealist – Felix
 Ingenua – Otilia
 Tipul barbatului rafinat, pragmatic, hedonist (adept al placerilor) – Pascalopol
 „baba absoluta, fara cusur in rau” – Aglae
 fata batrana, cu obsesii matrimoniale – Aurica
 Femeia indolenta, placida – Olimpia
 Dementul senil – Simion
 Retardatul – Titi
 Curtezana de lux – Georgeta
 Inteligenta ebraica – Weissman

Complexitatea romanului rezulta din sinteza mai multor elemente estetice:

1. Elemente romantice – tema iubirii (motivul cuplului adamic, motivul orfanului, al strainului) elementele
de Bildungsroman, antiteza angelic-demonic, ampla descriere a campiei Baraganului;
2. Elemente clasice – echilibrul compozitional, vigoarea caracterelor, dar si prezenta unor personaje
statice, care sunt caractere deja formate
3. Elemente moderne – vezi prezentarea romanului
4. Elemente realiste, care sunt fundamentale, definitorii:
 Omniscienta
 Ubicuitate narativa si cronologie
 Observatie sociala
 Simetria incipitului cu finalul
 Caracterul monografic

În ce privește construcţia subiectului, acţiunea începe într-o seară din iulie 1909, cu venirea lui Felix
la Bucureşti pentru a studia medicina. Pe parcursul verii, Felix şi Otilia îi fac o vizită lui Pascalopol în casa
acestuia de pe Calea Victoriei, apoi o altă vizită la moşia din Bărăgan. Între timp, Olimpia naşte un copil,
Stănică şi Olimpia se căsătoresc, iar copilul, de numai două luni, moare. Toamna, Felix este student şi se
apropie de Weissmann. Stănică aduce pe doctorul Vasiliad să-l consulte pe moş Costache. Pascalopol îşi dă
seama de intenţiile clanului Tulea şi începe demersurile pe lângă bătrân s-o adopte pe Otilia. Fata simte că moş
Costache nu este de acord şi că se teme de Aglae, aşa încât atunci când totul este gata, Otilia intervine şi adopţia
nu se mai face. Mâhnită în sinea ei, fata pleacă pentru un timp la Paris cu moşierul. Între timp, moş Costache
începe să vândă imobilele şi să-şi transforme averea în bani, intenţionând să-i lase moştenire fetei într-un cont
bancar. Bătrânul rupsese relaţiile cu familia Tulea. Titi se însoară pentru scurtă vreme cu Ana Sohaţchi, apoi se
apropie, prin Stănică, de Georgeta. Simion este internat într-un ospiciu.
Se întoarce Otilia. Costache are planuri pentru viitorul fetei, dar nu le dezvăluie. Intenţionează şi să-i
construiască o casă în aceeaşi curte. Stănică pune la cale o căsătorie a lui Felix cu nepoata lui, Lili, şi se
gândeşte ca el însuşi să divorţeze de Olimpia şi să se însoare cu Otilia ca să poată intra în posesia averii lui moş
Costache. Prin iulie, în anul următor, bătrânul este surprins de Stănică ascunzându-şi banii. Pe la sfârşitul lui
septembrie, moş Costache face un atac de apoplexie. Familia Tulea ocupă „milităreşte” casa. Este adus doctorul
Vasiliad, apoi Pascalopol îl aduce pe doctorul Stratulat. Bătrânul îşi revine. Acceptă să-i dea lui Pascalopol o
sută de mii din cele trei sute de mii care constituiau averea lui moş Costache. Face un al doilea atac şi, fiind
bolnav, este bruscat de Stănică, cel care îi fură de sub saltea două sute de mii de lei. Bătrânul moare.
Otilia îl convinge pe Felix că îl iubeşte, dar a doua zi pleacă la Pascalopol şi se căsătoreşte cu acesta.
 Romancierul urmăreşte printr-o tehnică a rezumatului destinele câtorva dintre personaje până
după Primul Război Mondial.