ENIGMA OTILIEI

de George Călinescu
Considerat un roman polemic, „de critic”, prin abordarea realismului de tip balzacian într-o
epocă în care romanul subiectiv câştigase un teren considerabil, „Enigma Otiliei” (1938) se întoarce
ostentativ la modalităţi epice deja consacrate, demonstrând viabilitatea observaţiei morale în
construcţia personajelor şi a naraţiunii obiective în cadrul literaturii interbelice.
Romanul ilustrează realismul obiectiv de tip balzacian prin descrierile minuţioase inserate în
naraţiune, prin integrarea personajelor într-un mediu social clar conturat, prin preferinţa pentru
tipologiile literare şi prin prezentarea veridică a evenimentelor, bazată pe relatarea la persoana a III-a şi
pe o perspectiva narativă obiectivă. Formula balzaciană nu exclude utilizarea unor elemente
romantice, precum descrierea Bărăganului sau construirea personajelor pe baza unui principiu
antitetic, şi nici elementele moderne, cum ar fi personajul – martor sau tehnica poliedrică. De
asemenea, opera „Enigma Otiliei” este, ca specie literară, un roman, deoarece este o naraţiune de
mare întindere, cu personaje numeroase şi acţiune complexă, desfăşurată pe mai multe planuri,
dezvoltând conflicte puternice.
Titlul operei a fost iniţial „Părinţii Otiliei”, reflectând problematica paternităţii, dar, din motive
editoriale, a fost schimbat în „Enigma Otiliei”. În această nouă formă, titlul se află în deplin acord cu
modalitatea de construire a personajului feminin principal, evoluţia sa „enigmatică” fiind receptată
diferit de către ceilalţi actanţi ai naraţiunii.
Tema moştenirii şi motivul paternităţii, de factură balzaciană, se îmbină cu tema iubirii, aceasta
din urmă fiind realizată prin cuplul Felix-Otilia, ilustrând idealizarea sentimentului, element de factură
romantică. Preocuparea pentru formarea personajelor transformă opera într-un bildugsroman: autorul
aşază în faţa vieţii doi orfani, urmărind adaptarea lor morală la mediul social în care trăiesc şi evoluţia
lor în plan social şi sentimental. Tot un orfan este şi Stănică Raţiu, acesta se adaptează, însă, instinctual
existenţei, adoptând mecanic procedeele de parvenire specifice epocii.
Ca structură, romanul este alcătuit din douăzeci de capitole, ordonate în două planuri narative
principale: cel al moştenirii, implicând lupta clanului Tulea şi a lui Stănică Raţiu de a dobândi averea
lui moş Costache, şi cel al formării lui Felix Sima, orfanul venit în Bucureşti la unchiul şi tutorele său
pentru a-şi continua studiile şi a deveni medic.
Acţiunea este prezentată cronologic iar secvenţele narative sunt organizate prin înlănţuire. Na
raţiunea se îmbină cu amplele descrieri şi cu dialogul, acesta fiind uneori utilizat ca în operele
dramatice în anumite capitole.
Incipitul fixează coordonatele temporale şi spaţiale: „Într-o seară de la începutul lui iulie
1909, cu puţin timp înainte de orele zece, un tânăr de vreo 18 ani, îmbrăcat în uniformă de licean întra
în strada Antim.”.Incipitul aglomerează elemente specifice tehnicii balzaciene. Strada Antim este
descrisă în detaliu, insistându-se pe aspectele arhitecturale care o fac să pară „o caricatură în moloz a
unei străzi italice”, deoarece amestecă stilurile şi realizează intenţia de grandoare în materiale ieftine.
Casa lui moş Costache Giurgiuveanu demonstrează, pe de o parte, apartenenţa locuitorilor la o clasă
socială înstărită, burghezia bucureşteană de la începutul secolului al XX-lea, şi, pe de altă parte, poartă
cu sine semnele decăderii şi ale degradării, deoarece se află în paragină. Viziunea de ansamblu a străzii
Antim este înlocuită de o descriere particularizată a exteriorului casei lui moş Costache, apoi a
interiorului acesteia. Tehnica portretului aminteşte, de asemenea, de stilul balzacian. Portretele
personajelor (Felix, moş Costache, în incipit) înglobează şi detalii vestimentare semnificative, aspectele
fizice având relevanţă în plan moral. De exemplu, portretul lui moş Costache Giurgiuveanu, îngroşat
prin note caricaturale, indică de la început construcţia morală a personajului: „un omuleţ subţire şi puţin
încovoiat”, capul „atins de o calviţie totală”, buzele „întoarse în afară şi galbene de prea mult fumat,
acoperind numai doi dinţi vizibili, ca nişte aşchii de os”, clipind „rar şi moale”, „ca bufniţele supărate
de o lumină prea bruscă”. Replica pe care o adresează lui Felix anunţă bizareria comportamentală a
tutorelui lui Felix: „Nu-nu-nu ştiu...nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc”.În cadrul incipitului, perspectiva
narativă aparţine naratorului obiectiv, dar strada Antim şi casa lui moş Costache sunt văzute prin ochii
lui Felix, străinul care intră în contact cu o lume nouă. Naratorul îşi face simţită prezenţa în text prin
competenţa dovedită în domeniul arhitecturii, întrucât foloseşte termeni de specialitate.
Felix cunoaşte în salonul lui moş Costache toate personajele care ulterior îi vor influenţa
evoluţia. Scena are valoare expozitivă, arta dialogului şi a portretului fiind aici desăvârşită. Printr-o
singură replică, Aglae reuşeşte să-i atingă cu ironia sa pe toţi cei din jurul ei. Astfel, la venirea lui Felix,
i se adresează maliţios lui moş Costache: „N-am ştiut: faci azil de orfani!”, adăugând apoi „O să aibă
Otilia cu cine se distra, ce zici, Pascalopol?”.
Finalul romanului este construit simetric în raport cu incipitul. După ce s-a împlinit în carieră,
devenind un medic cunoscut şi profesor universitar, dar şi în plan familial, printr-o căsătorie
avantajoasă, Felix trece din nou pe strada Antim şi îşi aminteşte nostalgic de timpul în care sosise acolo
ca proaspăt absolvent de liceu iar în faţa casei lui moş Costache îi revin în minte cuvintele acestuia:
„Aici nu stă nimeni”
Intriga este în strânsă relaţie cu cele două conflicte majore ale operei. Primul conflict priveşte
dorinţa clanului Tulea de a intra în posesia averii lui moş Costache, aceeaşi aspiraţie având-o şi Stănică
Raţiu. În mod eronat, Aglae, sora bătrânului, îi consideră posibili pretendenţi la moştenire pe Felix şi,
mai ales, pe Otilia, când, de fapt, aceştia sunt total dezinteresaţi. Alături de moşierul în vârstă
Pascalopol, protector al celor doi tineri, Felix şi Otilia sunt siliţi să asiste la spectacolul degradant al
luptei pentru avuţie. Când moş Costache cade bolnav în urma unui atac de apoplexie, clanul Tulea
ocupă milităreşte casa, îl ignoră pe bătrânul neputiincios abandonat în pat şi se consacră unui adevărat
ospăţ sub ochii acestuia, fiecare personaj dându-şi la iveală preocupările meschine, fără să aibă în
vedere impactul cuvintelor pe care le rostesc asupra celorlalţi. Este un adevărat dialog al surzilor, într-o
secvenţă memorabilă care scoate în evidenţă preferinţa autorului pentru comedia umană, pentru
automatismele caracterologice şi comportamentale.
Al doilea atac suferit de moş Costache aduce cu sine deznodământul în ceea ce priveşte planul
moştenirii. Intrigant, colpoltor de informaţii, intrat în casă ca posibil soţ al Olimpiei, fiica Aglaei,
Stănică Raţiu reuşeşte să puna mâna pe banii bătrânului, provocându-i, astfel, moartea. Felix şi Otilia
părăsesc locuinţa, Aglae rămânând aici stăpână.
Al doilea plan narativ are în centru formarea lui Felix, important devenind în acest caz
conflictul erotic. Felix se îndrăgosteşte de Otilia Mărculescu, fiica vitregă a lui moş Costache, dar se
simte concurat în sentimentele sale de Leonida Pascalopol, moşier bonom, mereu dispus să-i ajute pe
cei doi tineri orfani. Pentru a nu afecta negativ cariera lui Felix, pe care o voia strălucitoare, Otilia îl
părăseşte, deşi îi dă dovezi de afecţiune, şi fuge în străinătate cu Pascalopol. Comportamentul ei
enigmatic îl bulversează pe Felix, deorece resorturile interioare ale acţiunilor fetei îi rămân străine.
Pascalopol îi redă Otiliei libertatea, aşa cum află Felix dintr-o întâlnire târzie cu moşierul în tren, şi se
căsătoreşte cu un nobil exotic, din fotografia ei reieşind o schimbare radicală a tinerei de altădată.
Personajele întruchipează tipuri literare, construite pe principiul stereotipiei comportamentale,
sursă a umorului în romanul lui George Călinescu. Astfel, cel mai bine reprezentat este tipul avarului,
ilustrat prin moş Costache şi prin sora sa, Aglae, aceasta reprezentând, în plus, şi tipul „babei
absolute, fără cusur în rău”, cum o caracterizează unul dintre prietenii lui Felix. Moş Costache este
un avar care nu şi-a pierdut total latura umană, o iubeşte sincer pe Otilia, însă nu-i face un viitor, în
ciuda faptului că îi era dator celei de-a doua soţii, mama fetei, deoarece îi folosise averea. Nici în
calitate de tutore al lui Felix comportamentul său nu este diferit. Aşa cum află după moartea bătrânului,
dintr-un registru contabil, moş Costache ţinea o evidenţă fictivă a cheltuielilor lui Felix, încărcându-le
excesiv şi însuşindu-şi averea tânărului. Forma supremă a grijii pentru Otilia o ia încercarea de a-i
construi o casă din materiale vechi, adunate în urma demolărilor.
Aglae este de o răutate desăvârşită, o detestă pe Otilia, vede în Felix un rival în ceea ce priveşte
averea lui moş Costache şi se comportă diferenţiat cu propriii copii, ajungând să-l prefere pe Titi în
dauna Auricăi şi a Olimpiei. Îşi supraevaluează fiul, proiectând asupra lui aspiraţiile sala materne, chiar
dacă eşecurile şcolare şi comportamentul deviant al acestuia i le dezminte. Autoritară şi lipsită de
compasiune, priveşte cu detaşare căderea în demenţă a lui Simion, soţul ei, şi nu ezită să-l abandoneze
la ospiciu, refuzând să plătească trăsura care îl ia de acasă.
Aurica se încadrează în tipul fetei bătrâne, obsesia sa fiind căsătoria. În orice persoană
masculină pe care o cunoaşte îşi proiectează reveriile matrimoniale, eşecul fiind previzibil. Face
plimbări repetate pe Calea Victoriei, în speranţa apariţiei vreunui pretendent şi o consideră pe Otilia o
piedică în drumul ei către căsătorie.
Stănică Raţiu este arivistul fără scrupule, demagog al ideii de paternitate şi politician aspirant.
Aflat în situaţia de avocat fără procese, Stănică urmăreşte pe orice cale dobândirea averii, mai întâi
râvneşte la zestrea Olimpiei, apoi la banii lui moş Costache şi, după ce îi dobândeşte prin furt, se
căsătoreşte cu Georgeta, femeie de moravuri îndoielnice, dar cu legături în societatea înaltă. Întrigant,
colpoltor de informaţii, Stănică are capacitatea de a se entuziasma şi de a crede în zvonurile pe care le
lansează şi sfârşeşte prin a încerca emoţii reale atunci când perorează pe tema familiei, ceea ce nu-l
împiedică să-şi neglijeze copilul, astfel încât acesta moare.
Pascalopol îmbină sensibilitatea cu rafinamentul. El întruchipează tipul moşierului bonom,
capabil de iubire dezinteresată şi de spirit patern, atât pentru Otilia, cât şi pentru Felix
Interesul modern pentru patologie este ilustrat prin Titi, personaj marcat de o deficienţă clară în
evoluţia psihologică şi intelectuală, şi prin Simion, tipul dementului senil.
Felix ilustrează tipul adolescentului în formare, dar şi tipul intelectualului ambiţios, însă
căile sale de realizare sunt oneste..Din punct de vedere social, romanul prezintă evoluţia lui Felix, de
la tânărul licean venit în Bucureşti la tutorele său pentru a-şi urma studiile, la omul matur cu o carieră
strălucită din finalul romanului. Moral, Felix se dovedeşte superior lumii în care pătrunde ca intrus,
clanului Tulea şi lui moş Costache, dar are şi un fond de onestitate care îl aşază pe acelaşi plan cu Otilia
şi cu Pascalopol. În ceea ce priveşte construcţia psihologică a personajului, se poate observa un
amestec de voinţă puternică şi de indecizie în atitudinile sale. Pe de o parte, Felix este hotărât să-şi
construiască o carieră strălucită, înfrângând neîncrederea membrilor clanului Tulea în forţele lui, dar şi
ostilitatea destinului care l-a lăsat orfan de ambii părinţi. Pe de altă parte, iubirea pentru Otilia îl
proiectează pe un teren nesigur, impingându-l la adoptarea unui comportament impetuos şi năvalnic.
Atunci când Otilia pare să nu-i dea niciun răspuns la biletul său de dragoste, rătăceşte la nesfârit în frig,
pe străzi, cuprins de o mare tulburare. Îşi taie singur nasturele de la haină pentru ca fata să i-l coase din
nou şi astfel să se bucure de apropierea acesteia. Cu sentimentul că are dreptul să intervină în relaţia
mai veche dintre Pascalopol şi fiica vitregă a lui moş Costache, încearcă să-i interzică moşierului
posibilitatea de a mai face vizite Otiliei, dar renunţă la această pretenţie de îndrăgostit atunci când
conştientizează că bunul mers al lucrurilor şi dispoziţia sufletească a celorlalţi sunt în pericol.
Caracterizarea directă a lui Felix este realizată încă din incipitul romanului de către narator,
în manieră tipic balzaciană, prin reliefarea detaliilor fizice cu relevanţă în plan moral: „un tânăr de vreo
optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean(...).Faţa îi era însă juvenilă şi prelungă, aproape
feminină din pricina şuviţelor mari de păr ce-i cădeau de sub şapcă, dar culoarea măslinie a obrazului şi
tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă voluntară întâia impresie”. Trăsăturile lui Felix
sugerează amestecul de voinţă puternică şi de sentimentalism adolescentin care se va regăsi ulterior în
comportamentul său. Tot un element de caracterizare directă îl constituie observaţia Aglaei, aceasta
spunându-i lui moş Costache: „N-am ştiut, faci azil de orfani”. De asemenea, naratorul pătrunde în
mintea personajului, reliefând nuanţele trăirilor sale şi gândirea care le însoţeşte: „Otilia i se înfăţişase
de la început ca o finalitate, ca un premiu mereu dorit şi mereu amânat al meritului lui. Voia să facă
ceva mare din cauza Otiliei şi pentru Otilia”.
Caracterizarea indirectă a lui Felix se desprinde din gesturile, gândurile, cuvintele şi faptele
sale, dar şi din relaţia cu alte personaje. Ajuns în casa lui moş Costache, Felix cunoaşte diferite tipuri
de relaţii familiale, marcate de sentimente afectuoase sau de altele ostile. Tutorele său îi inspiră
simpatia, dar tânărul îi poate observa cu luciditate derapajele comportamentale provocate de zgârcenie.
Pe membrii clanului Tulea îi tratează cu respect, însă înţelege rapid care le sunt interesele materiale sau
de altă natură. Pentru scurt timp este chiar ţinta tentativelor matrimoniale ale Auricăi, deoarece fata îl
invită misterios la ea şi îi serveşte prăjituri iar atunci când îl prinde în oraş, îl sileşte s-o însoţească la
braţ pe Calea Victoriei.
Felix face parte dintr-un triunghi amoros, alături de Otilia şi de Pascalopol. Gelozia stârnită de
moşier este dublată de o afecţiune reală, bazată pe înrudirea spirituală dintre cei doi. Faţă de Otilia
nutreşte sentimente de iubire pură, idealizată, dar aceasta îi suplineşte şi afecţiunea mamei pierdute de
timpuriu. Pentru Felix, Otilia rămâne o enigmă, deoarece comportamentul fetei îi pare contradictoriu.şi
de neînţeles. Îi dă dovezi de afecţiune, însă îl părăseşte şi se căsătoreşte cu Pascalopol. Nerealizarea
cuplului amoros Felix-Otilia ilustrează opinia teoreticianului E.M. Forster, conform căreia „Romanul
realist este istoria unui eşec”. O altă latură a formării lui Felix Sima este cea intelectuală, tânărul
reuşind prin forţe proprii să-şi realizeze o carieră strălucită, în calea căreia Otilia nu vrea să stea,
întrucât înclinaţia sa spre lux şi incostanţa firii ei de artistă ar fi fost piedici considerabile.
Otilia Mărculescu este personajul în a cărui caracterizare se reflectă elemente moderne precum
comportamentismul şi tehnica reflectării poliedrice. Cel dintâi presupune prezentarea exclusivă a
fapelor personajului, fără intervenţia directă a naratorului care să le justifice iar cea de-a doua se referă
la reflectarea diferită a Otiliei în ochii celorlalţi actanţi ai romanului. Pentru Moş Costache, Otilia este
„fe-fetiţa” pe care o iubeşte, dar căreia nu-i asigură o poziţie socială, ezitând s-o înfieze de teama
Aglaei; pentru Pascalopol, tânăra orfană reprezintă atât ţinta afecţiunii paterne, cât şi cea a
sentimentelor virile; Felix nutreşte faţă de verişoara sa vitregă trăiri puternice, adolescentine; Aglae o
consideră o „dezmăţată” iar Aurica o receptează ca pe o rivală în realizarea speranţelor ei matrimoniale;
Stănică Raţiu vede în ea o „fată deşteaptă”, cu abilitatea de a se descurca în viaţă, în timp ce colegilor
de facultate ai lui Felix li se pare „ cea mai elegantă conservatoristă”.Imaginea personajului feminin
este rezultatul acestor viziuni diferite care îi sporesc ambiguitatea şi cărora li se adaugă caracterizarea
directă (portretul fizic), realizată prin ochii lui felix la începutul operei, şi autocaracterizarea.
La pătrunderea sa în salonul lui moş Costache, Felix o observă pe Otilia prin comparaţie cu
Aurica, fapt care prilejuieşte realizarea portrtului fizic al fetei:. „Fata părea să aibă optsprezece-
nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri, arăta foarte copilăroasă între
multele bucle şi gulerul de dantelă. Însă în trupul subţiratic, cu oase delicate ca de ogar, de un stil
perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătrată a Aureliei, era o mare libertate de mişcări, o stăpânire
desăvârşită de femeie”.Frumuseţea fizică a Otiliei îşi aruncă farmecul asupra lui Felix, asupra lui
Pascalopol şi a lui moş Costache, stârnind invidia Auricăi şi răutatea Aglaei. Un alt portret fizic,
realizat tot prin ochii lui Felix, este prezent la sfârşitul romanului. Privind fotografia pe care i-o arată
Pascalopol în tren, Felix are impresia că Otilia s-a schimbat radical, pierzându-şi aparenţa exuberantă
de odinioară, un aer de „platitudine feminină” luându-i locul. Astfel pare să se împlinească observaţia
profundă a Otiliei, conform căreia menirea femeii este să placă, însă acesata se împlineşte într-o
perioadă limitată , deoarece, „Noi nu trăim decât patru- cinci ani”.
Autocaracterizarea Otiliei scoate la iveală firea năvalnică pe care ea şi-o recunoaşte: „Eu am
un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”. Temperamentul de artistă
al fetei îl descumpăneşte pe Felix, al cărui spirit raţional e în căutare de stabilitate şi de siguranţă.
Caracterizarea indirectă reflectă, de asemenea, natura contradictorie din comportamentul
Otiliei.
Plină de vitalitate, fiica vitregă a lui moş Costache cântă furtunos la pian, aleargă prin iarba din
curte, doreşte să doarmă în fân la moşia lui Pascalopol, dar are şi momente de întristare, se lasă afectată
de răutatea Aglaei, suferă din cauza lipsurilor când Pascalopol lipseşte din voinţa. lui Felix, cunoaşte
simultan superficialitatea cochetăriei şi profunzimea sentimentelor. Un fond autentic de cinste o îm
piedică să fie interesată de averea lui moş Costache, ceea ce o aşază din punct de vedere moral la
antipodul clanului Tulea.
 În relaţie cu Felix, Otilia demonstrează o maturitate care personajului masculin îi lipseşte. Ea
ştie că pentru tânărul încă nerealizat, căsătoria ar fi o piedică, astfel încât îl părăseşte în final, preferând
siguranţa materială şi afectivă a căsătoriei cu Pascalopol. Pe parcursul acţiunii, atitudinile Otiliei
dovedesc o afecţiune maternă şi copilăroasă faţă de Felix. Opreşte trăsura în faţa porţii şi-l strigă pe
acesta pentru a-i oferi din ciocolata pe care tocmai o mânca, are din când în când elanuri gospodăreşti
şi încearcă să se ocupe de programul fix al meselor, dar îşi pierde rapid entuziasmul. Inconstanţa
acţiunilor este corectată de o profundă înţelegere a idealului intelectual pe care îl are tânărul student,
din acest motiv contribuind la procurarea cărţilor trebuincioase studiului prin intermediul lui
Pascalopol.
Atât pentru Felix, cât şi pentru Pascalopol, Otilia rămâne o enigmă, întruchipând idealul
inaccesibil de feminitate.
Opinie.....
Încheiere....