Ultima noapte de dragoste-roman

interbelic(psihologic)
Prin cele doua romane ale sale, ,,Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război”(1930) și
,,Patul lui Procust”(1933), ca și prin estetica privitoare la această specie narativă, Camil Petrescu
a înnoit romanul românesc interbelic prin sincronizare cu literatura universală.

Roman modern de analiza psihologică, ,,Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război este
o scriere în care arta analizei câștigă unul dintre succesele ei cele mari” (Tudor Vianu).

Romanul este o specie a genului epic în proză, cu acțiune complexă, de mare întindere,
desfășurată pe mai multe planuri și cu personaje numeroase. Fiind un roman modern,autorul își
propune ‘sa absoarbă lumea în interiorul conștiinței, anulându-i omogenitatea și epicul, dar
conferindu-i dimensiuni metafizice. Nu mai este demiurg în lumea imaginarului,ci descoperă
limitele condiției umane, având o perspectivă limitată și subiectivă, completată adesea cu opinii
programatice despre literatură (autorul devine teoretician). Roman psihologic prin tema,
conflict(interior), protagonist(o conștiință problematizantă) și prin utilizarea unor tehnici ale
analizei psihologice, romanul lui Camil Petrescu este apreciat de critica vremii drept
,,monografia unui element psihic,…gelozia” (G.Călinescu). În prefața de la ediția din 1955 a
romanului, intitulată ,,Cuvant după un sfert de veac”, Camil Petrescu mărturisește ca ,,dacă
partea întâi a acestui roman e o fabulație, e adică născocită […] și deci eroul Stefan Gheorghidiu
cu soția lui sunt pură ficțiune, în schimb se poate afirma că partea a doua a cărții, aceea care
începe cu întâia noapte de război, este construită după memorialul de companie al autorului,
împrumutat cu amănunte cu tot eroului”. Romanul este scris la persoana I, sub forma unei
confesiuni a personajului principal, Stefan Gheorghidiu, care trăiește doua experiente
fundamentale: iubirea și războiul.

Narațiunea la persoana I, cu focalizare exclusiv internă, presupune existența unui narator

implicat. Punctul de vedere este unic și subiectiv, al personajului-narator, iar situarea eului
narativ în centrul povestirii conferă autenticitate, faptele și personajele fiind prezentate ca
evenimente interioare, interpretate, analizate.

Textul narativ este structurat în doua parti,precizate in titlu,care indica temele romanului,și,in
același timp,cele doua experiente fundamentale de cunoaștere trăite de protagonist: dragostea
și războiul. Dacă prima reprezintă rememorarea iubirii matrimoniale eșuate (dintre Stefan
Gheorghidiu și Ela), partea a doua, construită sub forma jurnalului de campanie al lui
Gheorghidiu, urmărește experiența de pe front, în timpul Primului Război Mondial. Prima parte
este în întregime ficțională, în timp ce a doua valorifică jurnalul autorului, articole și documente
din epocă, ceea ce conferă autenticitate textului.

Unitatea romanului este asigurată de unicitatea conștiinței care analizează efectele celor doua
experiente în plan interior. Dacă incipitul are o funcție descriptivă, situând acțiunea într-un
cronotop real, discursul narativ continuă într-un altfel de timp-al duratei interioare, și într-un
altfel de spațiu-cel simbolic, al conștiinței.

Romanul debutează printr-un artificiu compozițional: Acțiunea primului capitol, ,,La Piatra
Craiului in munte”, este posterioara întâmplărilor relatate în restul Cărții I. Capitolul pune în
evidență cele doua planuri temporale din discursul narativ: timpul narării (prezentul frontului) și
timpul narat(trecutul povestii de iubire). În primăvara lui 1916, în timpul unei concentrări pe
Valea Prahovei, Ștefan Gheorghidiu asistă la popota ofițerilor la o discuție despre dragoste și
fidelitate, pornind de la un fapt divers aflat din presă: un bărbat care și-a ucis soția infidelă a
fost achitat la tribunal. Aceasta discuție declanșează memoria afectivă a protagonistului,
trezindu-i amintirile legate de cei doi ani și jumătate de căsnicie cu Ela.

Întocmai ca la Proust,un eveniment exterior(aici, discuția de la popota) declanșează

rememorarea unor întâmplări sau stări trăite într-un ,,timp pierdut”, dar spre deosebire de
fluxul memoriei involuntare proustiene, în cartea lui Camil Petrescu evenimentele din trecut
sunt ordonate cronologic și analizate lucid, fiind vorba de memoria voluntară. La Proust,
personajul-narator retrăiește trecutul, la Camil Petrescu, îl analizează și interpretează.

,,Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colega de la Universitate și bănuiam că mă înșală” este
fraza cu care debutează abrupt cel de-al doilea capitol, ,,Diagonalele unui testament”, dar și
retrospectiva iubirii dintre Stefan Gheorghidiu și Ela. Tânărul, pe atunci student la filozofie,se
căsătorește din dragoste cu Ela, studentă la Litere, orfană crescută de o mătușă. Iubirea
bărbatului se naște din admirație, duioșie, pentru că știe ca asta o face fericita, dar la o
autoanaliza lucidă, naratorul mărturisește că mai ales din orgoliu, fiind ,,măgulit de admirația pe
care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaș iubit de una dintre cele
mai frumoase studente”.

După căsătorie, cei doi soți trăiesc modest. Echilibrul tinerei familii este tulburat de o
moștenire, pe care Gheorghidiu o primește la moartea unchiului său avar-Tache. Ela se implică
in discuțiile despre bani, lucru care lui Gheorghidiu îi displace profund. Mai mult, spre deosebire
de soțul său, Ela este atrasă de viata mondenă, la care noul statut social al familiei îi oferă
acces. Cuplul evoluează spre o inevitabila criză matrimonială, al cărei moment culminant are loc
cu ocazia excursiei de la Odobești, când se pare ca Ela îi acordă o atenție exagerată unui anume
domn G., care, după opinia personajului-narator, îi va deveni mai târziu amant. Capitolul
,,Ultima noapte de dragoste” prezintă ultima permisie care îl aduce lângă Ela, moment în care
află cu stupoare că aceasta îl chemase pentru a-i cere sa-i asigure starea materială în cazul
morții sale pe front. Mai mult, află și de prezența în oraș a presupusului amant. E gata să se
răzbune împușcându-l, dar nu mai are timp pentru că izbucnise războiul.

A doua experiență în planul cunoașterii existențiale o reprezintă războiul,iar ,,absolutul morții

eclipsează absolutul iubirii” (Dumitru Micu). Frontul reprezintă haos, mizerie, măsuri absurde,
învălmășeală, dezordine. Ordinele ofițerilor superiori sunt contradictorii, iar din cauza
informațiilor eronate, artileria română își fixează tunurile asupra propriilor batalioane. La
confruntarea cu inamicul se adaugă frigul și ploaia. Experiențele dramatice de pe front modifică
atitudinea personajului-narator față de celelalte aspecte ale existenței sale. Drama sa conjugală,
gândul la cei adăpostiți în spatele frontului se estompează, devin minore față de violența
realității.

Capitolul ,,Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” Ilustrează absurdul războiului și tragismul
confruntării cu moartea. Viața combatanților ține de hazard,iar eroismul este înlocuit de spaima
de moarte, care păstrează doar instinctul de supraviețuire și automatismul: ,,Nu mai e nimic
omenesc in noi”.

Rănit și spitalizat, Gheorghidiu se întoarce acasă, la București, dar se simte detașat de tot ce îl
legase de Ela. Obosit să mai caute certitudini și să se mai îndoiască, o privește acum cu
indiferenta cu care privești un tablou’ și hotărăște să o părăsească.

Deși acțiunea presupune un timp cronologic de câteva luni, cât Ștefan a fost pe frontul din
Transilvania, timpul psihologic are cu totul alte dimensiuni, determinate de trăirile sufletești ale
eroului. Mai întâi, în prima parte, el este frământat de numeroase întrebări legate de drama
conjugală pe care o rememorează în detaliu, întrebări la care nu reușește să găsească răspuns.
În jurnalul de front, orice răspuns poate fi relativizat, pentru că fiecare individ trăiește o
realitate a sa, personală. Însăși construcția romanului, cu un narator-personaj, lasă cititorului
opțiunea de a înțelege evenimentele așa cum le conturează Stefan sau dimpotrivă, de a le
considera marcate de subiectivitatea acestuia, cu atât mai mult cu cât sunt deseori
contradictorii. Acest timp psihologic domină existența umana, în care fiecare individ percepe și
interpretează realitatea în relație directă cu propriile experiențe de viață. Între incipitul discuției
convenționale despre dragoste și moarte de la popotă și finalul divorțului și abandonării
propriului trecut, eroul traversează o experiență care leagă dragostea de moarte. Ea se
prefigurează în incipit, chiar dacă evenimentele o vor structura altfel: dacă soțul gelos își ucide
soția infidelă, Gheorghidiu va parcurge experiența uciderii imaginii soției, divorțând fără
explicații și fără complicații materiale.

Stefan Gheorghidiu, personajul-narator, reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul

superior care trăiește drama îndrăgostitului de absolut. Gândurile și sentimentele celorlalte
personaje nu pot fi cunoscute de cititor, decât în măsura în care ele se reflectă în acestă
conștiință. In acest sens, Ela este cel mai ,,misterios” personaj, prin faptul că tot
comportamentul ei este mediat de viziunea naratorului-personaj.

Prin introspecție și monolog interior,tehnici ale analizei psihologice,Stefan Gheorghidiu

percepe cu luciditate, alternând sau interferând, aspecte ale planului interior (trăiri,
sentimente, reflecții) și ale planului exterior(fapte, relății cu alte personaje).

Relatarea și povestirea sunt înlocuite in proza moderna cu analiza și interpretarea.Masa de la

unchiul Tache este prezentată ca o scenă balzaciană: așezarea personajelor, interesul pentru
moștenire, portretul bătrânului avar și al arivistului lingușitor Nae Gheorghidiu. Arta narativă
camilpresciană ilustrează structuri moderne ale epicului și ale discursului analitic. Memoria
involuntară se asociază cu principiul substanțialității (sunt selectate episoade semnificative,
care au relevanță maximă în destinul eroilor).Opera lui Camil Petrescu oferă o imagine
complexă asupra multiplelor perspective narative care ilustrează trăsăturile unui roman
modern, subiectiv, de analiza psihologică, exprimând ideea de conștiință prin autenticitatea
conflictului eroului, prins în cleștele oscilației sufletești.

[Pentru eseul cu directia modernista promovata de Eugen Lovinescu]Ca și Titu Maiorescu in

secolul al XIX-lea,Eugen Lovinescu este un critic de directie.Acesta impune,prin activitatea sa
cenacliera și prin revista ‘Sburatorul’,o noua orientare literara,sustinand,in prima jumatate a
secolului al XX-lea,modernismul și șincronizarea culturii romane cu cea occidentala.Lovinescu a
scris lucrari de șinteza,cea dintai fiind ‘Istoria civilizatiei romane moderne’,in care explica
procesul de formatie și de evolutie a civilizatiei romane.La baza acestui proces se afla legea
imitatiei(preluata din sociologia lui Gabriel Tarde),potrivit careia societatile aflate pe o treapta
inferioara de dezvoltare suporta o fecunda influenta din partea celor avansate.Nu este vorba
despre o imitatie servila,de un imprumut fara discernamant,ci de o integrare a literaturii intr-o
formula estetica viabila,in pas cu evolutia artei europene.In esenta,modernismul lovinescian
porneste de la ideea ca exista un spirit al veacului,explicat prin factori materiali și morali,care
imprima un proces de omogenizare a civilizatiilor,de integrare intr-un ritm de dezvoltare
șincrona.Prin modernizare,Lovinescu intelege depașirea unui ‘factor provincial’,și nu opozitia
fata de traditie,de specificul national.Polemica lui nu conduce la combaterea factorului etnic-pe
care nu-l contesta-ci la sublinierea neceșitatii de innoire.In consecinta,pentru șincronizarea
literaturii cu ‘spiritul veacului’ sunt necesare cateva mutatii esentiale in plan tematic și
estetic.Aceste mutatii constau in trecerea de la o literatura cu tematica preponderant rurala la
o literatura de inspiratie urbana,cultivarea prozei obiective,intelectualizarea prozei și a
poeziei,dezvoltarea romanului analitic.Romanul modern deplaseaza accentul de la eveniment la
pșihologie,de la relatare la explorarea constiintei personajului.Se opteaza pentru conventiile
epice care favorizeaza analiza(jurnalul,corespondenta
privata,memoriile,autobiografia),principiile cauzalitatii și coerentei nu mai sunt
respectate(cronologia este inlocuita cu acronia),sunt alese evenimente din planul
constiintei,fara sa fie refuzate insertiile in planul social.Modelul narativ al analizei pșihologice
este impus pe plan european de opera lui Marcel Proust.