Ion – Liviu Rebreanu

Contextul operei
Publicat in 1920, romanul Ion reprezintă primul roman al lui Liviu Rebreanu, o capodoperă care înfățișează
universul rural în mod realist, fără idilizarea din proza sămănătoristă. Nucleul romanului se afla in nuvelele
anterioare: Zestrea, Rușinea. .Emblemă a spiritului fundamental realist al lui Liviu Rebreanu, Ion este
inspirat din idealurile vieții țărănești ale Ardealului de la începutul sec. al XX-lea, dar și de cele 3 experiențe
de viață ale autorului, pe care le transpune în romanul său: 1. gestul țăranului care a sărutat pământul
„ca pe o ibovnică”, 2. vorbele lui Ion Pop al Glanetașului, care îi mărturisește că toate necazurile
țăranului vin din absența pământului, și 3. Bătaia primită de la tată de o fată cu zestre din pricina unui
țăran sărac. Criticul literar Eugen Lovinescu definește romanul lui Rebreanu ca fiind „cea mai puternică
creație obiectivă a literaturii române”, prin forța realistă cu care scriitorul transpune universul rural.

Specie
Opera literara Ion de Liviu Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv aparținând prozei interbelice. De
asemenea este roman social, cu tematica rurala. Potrivit tipologiei lui Nicolae Manolescu (lucrarea Arca lui
Noe) este roman doric („iluzia vieții este mai presus de iluzia artei”). Publicat în anul 1920, Ion este un
roman realist, de tip obiectiv, fiind o creație epică în proză, de mari dimensiuni, cu o acțiune complexă și
complicată, desfășurată pe mai multe planuri narative, cu un conflict însemnat, ce antrenează personaje
numeroase, astfel realizându-se o imagine amplă asupra vieții. Caracterul realist este conferit de tematica
socială, obiectivitatea perspectivei narative, legătura dintre personaje și mediul din care acestea provin,
personajele tipologice, lipsa idealizării cadrului, acțiunea bazată pe mimesis (reprezentarea veridică și
verosimilă a realității), stilul sobru, tehnica detaliului, dar și caracterul monografic. Caracterul monografic
este susținut de surprinderea veridică ale unor aspecte ce conturează lumea rurală: obiceiuri și tradiții
(nașterea, nunta, înmormântarea, hora, jocul popular, portul popular), relații sociale și economice
(stratificarea socială a satului), relații de familie, instituțiile satului (biserica și școala).

Tipul de roman
Având ca trăsături amploarea acțiunii, desfășurată pe mai multe planuri, conflictul complex, prezența unor
personaje numeroase și realizarea unei imagini ample asupra vieții, opera literara Ion aparține speciei
literare romanul.
Este roman de tip obiectiv prin specificul relației narator-personaj și al naratorului (omniscient,
omniprezent). Se observa obiectivitatea/impersonalitatea naratorului, narațiunea la persoana a III-a,
atitudinea detașată în descriere, veridicitatea.

Obiectivitatea naratorului
Proza realist-obiectivă se realizează prin narațiunea la persoana a III-a, nonfocalizată. Viziunea „dindărăt”
presupune un narator obiectiv, detașat, care nu se implică in faptele prezentate, lasă viața să curgă.
Naratorul omniscient știe mai mult decât personajele sale și, omniprezent, dirijează evoluția lor ca un
regizor universal. El plăsmuiește traiectoriile existenței personajelor, conform unui destin prestabilit și legii
cauzalității. De aceea textul conține semne prevestitoare ale sfârșitului fiecărui personaj, care este o
victima a fatalității: nu poate ieși din destinul lui. Înlănțuite temporal și cauzal, faptele sunt credibile,
verosimile. Efectul asupra cititorului este de iluzie a vieții (veridicitate) și de obiectivitate.
Tema
Tema romanului este prezentarea problematicii pământului, în condițiile satului ardelean de la începutul
secolului XX. Romanul prezintă lupta unui țăran sărac pentru a obține pământul și consecințele actelor sale.
Caracterul monografic al romanului orientează investigația narativă spre diverse aspecte ale lumii rurale:
obiceiuri legate de marile momente din viața omului (nașterea, nunta, înmormântarea), relații sociale
generate de diferențele economice (stratificarea socială) sau culturale (universul țăranilor, universul
intelectualității rurale), relații de familie. Tema centrală, posesiunea pământului, este dublată de tema
iubirii. În plan simbolic, destinul protagonistului se plasează pe două coordonate: Eros și Thanatos.

Construcția discursului narativ

Criticul N. Manolescu afirma ca „in centrul romanului se afla patima lui Ion, ca forma a instinctului de
posesiune”. De aceea, nu problema pământului o consideră central, ci tema destinului.

Titlul
Titlul este dat de numele personajului principal, eponim. Ion, devenit exponent al țărănimii prin
dragostea pentru pământ, dar individualizat prin modul în care îl obține: atât Ion al Glanetașului, cât și
Vasile Baciu, au dobândit averea în același mod: căsătoria „sărăntocului” cu o fată cu zestre, însă Ion se
comportă diferit, INDIVIDUALIZÂNDU-SE: o face pe Ana de rușine în fața satului înainte de nuntă și vrea să
se întoarcă la Florica, devenită nevasta lui George Bulbuc.

Incipit-final
Concepția autorului despre roman, înțeles ca un corp geometric perfect, „corp sferoid”, se reflectă artistic
în structura circulară a romanului. simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului care
intra și iese din satul Pripas, loc al acțiunii romanului. Personificat cu ajutorul verbelor, drumul are
semnificația simbolică a destinului unor oameni și este investit cu funcție metatextuală. Asemenea ramei
unui tablou, el separa viata reala a cititorului de viața ficțională a personajelor din roman.
Descrierea initiala a drumului, supusă convenției veridicității prin detaliile toponimice, introduce cititorul in
viața satului ardelean de la începutul secolului XX, cu aspecte topografice, etnografice (hora), sociale.
Descrierea caselor ilustrează, prin aspect și așezare, condiția socială a locuitorilor și anticipează rolul unor
personaje (Herdelea, Glanetașu) în desfășurarea narativă. Crucea strâmbă de la marginea satului, cu un
Hristos de tinichea ruginită, anticipează tragismul destinelor.
Descrierea finală închide simetric romanul și face mai accesibila semnificația simbolică a drumului prin
metafora șoselei – viața.

Moduri de expunere
Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcții epice în discursul narativ. Descrierea inițială are, pe
lângă rolul obișnuit de fixare a coordonatelor spațiale și temporale, funcție simbolică și de anticipare.
Narațiunea obiectivă își realizează funcția de reprezentare a realității prin absența mărcilor subiectivității,
prin „stilul cenușiu”(Tudor Vianu). Alături de funcția esențială de reprezentare, în roman apare și funcția
epică de interpretare/semnificare. Dialogul susține veridicitatea și concentrarea epică.

Nivel macrotextual
Arhitectura romanului susține, la nivel macrotextual funcția epică de interpretare. Romanul este alcătuit
din două părți opuse și complementare, coordonate ale evoluției personajului principal: Glasul pământului
și Glasul iubirii. Titlurile celor 13 capitole (număr simbolic, nefast) sunt semnificative, discursul narativ
având un Început și un Sfârșit.
Planuri narative
Print tehnica planurilor paralele este prezentată viața țărănimii și a intelectualității rurale. Trecerea de la
un plan narativ la altul se realizează prin alternanță, iar succesiunea secvențelor narative este redată prin
înlănțuire (Respectarea cronologiei faptelor). Viața personajelor se desfășoară după legile interne ale lumii
lor și evoluează paralel. Amestecul lor este dezaprobat de doamna Herdelea, la horă, dar interferența se
produce în sensul determinării destinului unui personaj din celălalt plan, prin gesturi care par a fi dictate de
hazard. Drama lui Ion și a altor personaje din planul țărănimii este dictată de o vorba aruncată inconștient
de Titu Herdelea – „Dacă nu vrea el să ți-o dea de bunăvoie, trebuie să-l silești!” -, după cum drama
învățătorului Herdelea este declanșată de mărturisirea lui Ion că i-a scris jalba care îl scăpase de temniță în
urma conflictului cu Simion Lungu.

Nivel microtextual
La nivel microtextual, funcția epica de interpretare se realizează prin tehnica contrapunctului: prezentarea
aceleiași teme în planuri diferite (nunta țărănească a Anei corespunde, în planul intelectualității, cu nunta
Laurei; conflictul exterior dintre Ion și Vasile Baciu corespunde conflictului intelectualilor satului:
Învățătorul și preotul). Prin aceasta tehnica se pun in evidenta secvente narative/ episoade simetrice și
antitetice, care conferă aspect polifonic acțiunii.

Acțiunea
Expozițiune
In roman exista secvente narative semnificative pentru destinul personajelor. O astfel de scena simbolică
este hora de la începutul romanului, „o hora a soartei” (N. Manolescu).
Acțiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la hora, în curtea
Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. În expozițiune, sunt prezentate principalele personaje, timpul și spațiul
, ceea ce conferă veridicitate romanului realist.
In centrul adunării este grupul jucătorilor. Descrierea jocului traditional, someșana, este o pagină
etnografică memorabilă, prin portul popular, pașii specifici, vigoarea dansului și năvala cântecului susținut
de figurile pitorești ale lăutarilor. Cercul horei, centru al lumii satului, este o descătușare dionisiacă de
energii.
Așezarea privitorilor reflecta relațiile sociale. Cele doua grupuri ale bărbaților respectă stratificarea
economică. Fruntașii satului, primarul și chiaburii, discută separat de țăranii mijlocași, așezați pe prispă. În
satul tradițional, lipsa pământului (averea) este echivalentă cu lipsa demnității umane, fapt redat de
atitudinea lui Alexandru Glanetașu.
Fetele rămase nepoftite privesc la hora, iar mamele și babele, mai retrase, vorbesc despre gospodărie.
Copiii se amestecă în joaca printre adulți. Este prezentă și Savista, oloaga satului, piaza rea, colpoltoare a
veștilor rele în sat, înfățișată cu un portret grotesc.
Intelectualii satului, preotul Belciug și familia învățătorului Herdelea, vin sa privească „petrecerea
poporului”, fără a se amesteca în joc.
Intriga
Rolul horei in viata comunității sătești este acela de a-i asigura coeziunea și de a facilita întemeierea noilor
familii, dar cu respectarea principiului economic. De aceea în joc sunt numai flăcăi și fete. Hotărârea lui Ion
de a o lua pe Ana cea bogata la joc, deși o place pe Florica cea săracă, marchează începutul conflictului.
Venirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, de la cârciumă la horă, și confruntarea verbală cu Ion, pe care îl
numește „hoț” și „tâlhar” pentru că „sărăntocul” umblă să-i ia fata promisă altui țăran bogat, George
Bulbuc, constituie intriga romanului. Rușinea pe care Vasile i-o face la hora, în fața satului, va stârni dorința
de răzbunare a flăcăului, care la rândul său îl va face de rușine lăsând-o pe Ana însărcinată pentru a-l
determina să accepte nunta.
La sfârșitul petrecerii, flăcăii merg la cârciumă. Bătaia flăcăilor, în aparență pentru plata lăutarilor, în fapt
pentru dreptul de a o lua de soție pe Ana, se încheie cu victoria lui Ion, care îl răpune cu parul pe George.
Scena alimentează dorința de răzbunare a lui George și este constituită simetric cu aceea de la sfârșitul
romanului, când George îl ucide pe Ion, lovindu-l cu sapa.

Conflictul
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ în satul tradițional, unde posesiunea averii
condiționează dreptul indivizilor de a fi respectați în comunitate. Drama lui Ion este drama țăranului sărac.
Mândru și orgolios, conștient de calitățile sale, nu-și accepta condiția și este pus în situația de a alege între
iubirea pentru Florica și averea Anei. Conflictul exterior, social, între Ion al Glanetașului și Vasile Baciu,
este dublat de conflictul interior, între glasul pământului și glasul iubirii. Însa cele doua chemări lăuntrice
nu îl arunca într-o situație limită, pentru că forța lor se manifesta succesiv, nu simultan. Se poate vorbi și de
conflicte secundare, intre Ion și Simion Butoiu, pentru o brazda de pământ, sau între Ion și George Bulbuc,
mai întâi pentru Ana, apoi pentru Florica.
Dincolo de aceste aspecte, se poate vorbi și de conflictul tragic dintre om (nu întâmplător țăran) și o forță
mai presus de calitățile individului: Pământul-stihie. În fond, destinul personajului principal nu este marcat
numai de confruntările cu semeni de-ai lui, pe care îi domină, cât mai ales în relațiile cu pământul. Dorința
obsesivă a personajului de a avea pământ, iubirea lui pătimașă îl fac monumental, dar se încheie omenește,
prin întoarcerea în aceasta matrice universală. Impresionantă este scena în care Ion sărută pământul. În
relațiile cu omul, elementul primordial este perceput pe trepte de manifestare distincte: pământul-mamă,
pământul-ibovnică și pământul-stihie.
Desfășurarea acțiunii
Dorind sa obțină repede mult pământ, Ion îi face curte Anei, fata unui bocotan, o seduce și îl forțează pe
Vasile Baciu să accepte căsătoria. Cum la nunta Ion nu cere acte pentru pământul-zestre, simțindu-se
înșelat, încep bătăile și drumurile Anei de la Ion la Vasile. Preotul Belciug mediază conflictul dintre cei doi
țărani în care biata Ana nu este decât o victimă tragică.
Punctul culminant
Sinuciderea Anei nu-i trezește lui Ion regrete sau conștiința vinovăției, pentru că în Ana, iar apoi în Petrișor,
fiul lor, nu vede decât garanția proprietății asupra pământurilor. Nici moartea copilului nu-l oprește din
drumurile lui după Florica, măritată între timp cu George.
Deznodământul
Astfel ca deznodământul este previzibil, iar George care-l lovește nu este decât un instrument al destinului.
George este arestat, Florica rămâne singură iar averea lui Ion revine bisericii.
In celalalt plan, rivalitatea dintre preot și învățător pentru autoritate în sat este favorabilă celui din urmă. El
are familie: Soție, un băiat, poetul visător Titu, și doua fete de măritat, dar fără zestre, Laura și Ghighi. În
plus, casa și-o zidise pe lotul bisericii, cu învoirea preotului. Cum relațiile dintre ei se degradează, pornind
de la atitudinea lor față de faptele lui Ion, învățătorul se simte amenințat. Mărturisirea lui Ion că
învățătorul i-a scris jalba determină conflictul celui din urmă cu autoritățile austro-ungare și problemele
sale de conștiință națională. Acceptă inutil compromisul, votându-l pe candidatul maghiar la alegeri.
Preotul Belciug este un caracter tare. Ramas văduv încă din primul an, se dedică comunității. Visul său de a
construi o biserică noua în sat este urmărit cu tenacitate, iar romanul se încheie cu sărbătorirea prilejuită
de sfințirea bisericii.
Aspecte monografice
Dincolo de destinele individuale, romanul prezintă aspecte monografice ale satului romanesc tradițional:
tradiții legate de marile momente ale vieții (nunta, botezul, înmormântarea), obiceiuri de Crăciun, relății de
familie, relății socio-economice, hora, jocul popular, portul, gura satului, cârciuma, instituțiile (biserica,
școala), autoritățile. Comunitatea se conduce dupa legile satului austro-ungar, dar și dupa legi nescrise.
Căsătoriile se fac în funcție de avere și cu acordul părinților, iar fetele trebuie să-și apere virtutea.
Încălcarea acestor norme are urmări tragice, cum este cazul Anei, alungată și disprețuită de toți.

Scene cheie
O prima scenă semnificativă pentru tematica romanului este scena horei. Hora conturează unitatea și
ierarhia satului, compusă din universul intelectualilor,al bogătanilor și al sărăntocilor. În societatea satului
Pripas relațiile interumane sunt dictate de avere: primarul stătea cu țăranii fruntași, în timp ce Alexandru
Glanetașu stătea abandonat „ca un câine la ușa bucătăriei”. Intelectualii satului erau priviți cu un respect
deosebit din partea țăranilor, motiv pentru care jocul se oprește când își fac apariția preotul Belciug și
familia Herdelea. Hora reprezintă un joc al destinului, dar și un bun prilej pentru întemeierea viitoarelor
familii. Alegerea lui de a pleca de la hora cu Ana poate sugera intenția celor doi de a forță limitele
destinului.
A doua scenă semnificativă pentru lăcomia protagonistului este construită contrapunctic, cu cea
prezentată anterior, este scena sărutării pământului de către Ion, din capitolul “Sărutarea”. Scena explică
însăși geneza romanului – stăpân al tuturor pământurilor, Ion se simte un uriaș la picioarele căruia se zbate
un balaur. Se remarcă noul statut social al protagonistului, acela de proprietar. Ion dorește să fie sigur pe
împroprietărirea sa, dar și să creeze o legătură spirituală cu “pământul mamă”, “dorea să simtă lutul sub
picioare, să i se agațe de opinci”. Gesturile sale trădează dorința de armonizare totală cu pământul “se lăsă
în genunchi, își coborî fruntea și își lipi buzele de pământul ud”. Cromatica, evidențiată în personificări și
metafore - “trupul negru al câmpurilor”, “mănuși de doliu”, “lutul negru lipicios” și senzațiile - “mirosul
acru îi aprindea sângele”, “fior rece, amețitor” – sunt sugestii ale unei predestinări tragice. Este cuprinsă în
această scenă întreaga ambivalență Eros – Thanatos, care este concentrată pe soarta eroului, prizonier al
nefireștii patimi pentru pământ.

Povestire pe planuri
Acțiunea se desfășoară pe două planuri paralele, al țăranilor și al intelectualității rurale, care conferă impresia de
monografie a lumii înfățișate. Personaje aparținând celor două planuri sunt prezentate în scena simbolica de la
începutul romanul o horă a soartei (Nicolae Manolescu). Acțiunea romanului începe într-o zi de duminica, în care
locuitorii satului Pripas se află la hora, în curtea Todosiei, la văduva lui Maxim Oprea. În expozițiune, sunt prezentate
principalele personaje.

În centrul acțiunii sta personajul Ion, țăran sărac care vrea sa aibă repede mult pământ. Hotărârea lui Ion de a o lua
la joc pe Ana cea bogată, deși o place pe Florica cea săracă, marchează începutul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu,
tatăl Anei, și confruntarea verbală cu Ion, pentru că sărăntocul umblă sa-i ia fata promisă altui țăran bogat-George
Bulbuc. Rușinea pe care Vasile i-o face la horă, în fața satului, va stârni dorința de răzbunare a flăcăului, care la
rândul său îl va face pe chiabur de rușinea satului, lăsând-o pe Ana însărcinată pentru a obține pământul ca zestre.

Ion îl forțează astfel pe Vasile Baciu să accepte căsătoria. La nunta cu Ana, Ion își dă seama că tot pe Florica o
iubește. În plus, el nu-i cere acte socrului pentru pământul - zestre, si simțindu-se înșelat, încep bătăile și drumurile
Anei de la Ion la Vasile. Preotul Belciug mediază conflictul dintre Ion si Vasile, în care „biata Ana nu este decât o
victima tragica". Sinuciderea soției nu-i trezește regrete sau conștiința vinovăției, pentru că în Ana, iar apoi în
Petrișor, fiul lor, nu vede decât garanția proprietății pământurilor. Nici moartea copilului nu-l oprește din drumurile
lui dupa Florica, măritată acum cu George, astfel ca deznodământul este previzibil. George îl omoară pe Ion și este
arestat, Florica rămâne singură, iar averea lui Ion revine bisericii.

În celălalt plan, rivalitatea dintre preot si învățător pentru autoritate în sat este defavorabila celui din urmă. El are
familie: soție, un băiat, poetul visător Titu, si două fete de măritat, dar fără zestre, Laura si Ghighi. În plus, casa și-o
zidise pe lotul bisericii, cu învoirea preotului. Cum relațiile dintre ei se degradează, pornind de la atitudinea lor față
de faptele lui Ion, învățătorul se simte amenințat. Mărturisirea lui Ion că învățătorul i-a scris jalba determină
conflictul celui din urmă cu autoritățile austro-ungare și problemele sale de conștiință națională. Acceptă inutil
compromisul, votându-l pe candidatul maghiar la alegeri.

Preotul Belciug este un caracter tare. Rămas văduv inca de tânăr, se dedică total comunității. Visul său de a construi
o biserica nouă în sat este urmărit cu tenacitate, iar romanul se încheie cu petrecerea poporului prilejuită de sfințirea
bisericii.

Personaje
Ion este personajul principal , un personaj monumental, realizat prin tehnica basoreliefului. Nimeni nu stă
în calea acestui personaj a cărui existență este guvernată de verbele „a râvni” și „a poseda”. Exponent al
țărănimii prin dorința de a avea pământ, el este o individualitate prin modul în care îl obține. Singulară în
satul Pripas nu este căsătoria sărăntocului cu o fată cu zestre, pentru că Vasile Baciu și Ion Pop al
Glanetașului dobândiseră averea în același fel, ci comportamentul său: o face pe Ana de rușinea satului
înainte de nunta, iar apoi umblă dupa nevasta lui George. Inițial dotat cu o serie de calități, în goana sa
pătimașă dupa avere se dezumanizează treptat, iar moartea lui este expresia intenției moralizatoare a
scriitorului ardelean.
Cele doua femei, conturate antitetic și complementar, Ana și Florica, reprezinta cele doua obsesii ale
personajului principal : averea și iubire. În încordarea lui de a le obține, se confruntă, în plan individual –
concret, cu Vasile Baciu și cu George Bulbuc, iar in plan general – simbolic, cu pământul-stihie, respectiv, cu
comunitatea ca instanță morală. De aceea conflictul social este dublat de conflictul tragic.

Stilul
Stilul aspru, colțuros, bolovănos, banal, aşa cum a fost clasificat, este caracteristic formulei de roman
obiectiv pe care o ilustrează „Ion”. Notaţia este sobră, dintre figurile de stil este preferată comparația, apar
regionalisme, iar fraza sună, de multe ori, sec, asemenea unui proces-verbal, putând afirma că stilul lui
Rebreanu este anticalofil: „Frazele, considerate singure, sunt incolore ca apa de mare ținută în palmă,
câteva sute de pagini au tonalitatea neagră-verde şi urletul mării.” (George Călinescu, Istoria literaturii
române de la origini până în prezent). George Călinescu constată autenticitatea limbajului regional:
„observarea limbajului ardelenesc e făcută cu foarte multă exactitate”, iar Tudor Vianu observă utilizarea
registrelor lexicale diverse în limbajul personajelor, în funcție de condiția lor socială: „variațiile de
vocabular în trecerea de la mediul rural la acela orășenesc sau la acela intelectual”. În plus, imagistica
urâtului, a grotescului chiar, devine importantă, în manieră naturalistă, un mijloc de realizare fiind senzația
organică.

Concluzia
Așadar, literatura română datorează romanului Ion începutul modernizării speciei, într-un efort creator
titanic, ce îi asigură acestui „geniu fără talent” (cum a fost numit Rebreanu) un loc important în galeria
ctitorilor prozei autohtone de o certă valoare estetică. Astfel, romanul Ion este o capodoperă realistă
interbelică, ce are în centru „patima lui Ion, ca formă a instinctului de posesiune” (N. Manolescu).