Ultima noapte de dragoste,

întâia noapte de război

Camil Petrescu

– roman interbelic, subiectiv, modern, psihologic, al experienței –

1. Date despre autor și operă

Camil Petrescu ocupă un loc special printre prozatorii interbelici. Numele său este legat de
apariția noului roman alături de Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade, Anton Holban și alții. În
articolul ,,Noua structură și opera lui Marcel Proust”, Camil Petrescu se dovedește a fi un teoretician al
noului roman. El este cel care a introdus o noua structură a operei bazată pe confesiune și jurnal, un
nou stil alb ,,anticalofil”, fără podoabe stilistice incapabile de autenticitate și sinceritatea trăirilor
sufletești. Eroii săi se încadrează într-o tipologie a inteligenței, sunt intelectuali lucizi aflați în căutarea
absolutului. Cei mai mulți sfârșesc tragic pentru că în viața concretă absolutul nu poate fi atins.
Problematica fundamentală a operei sale este cea a cunoașterii.

2. Temele romanului
Camil Petrescu se înscrie în modernismul impus de Eugen Lovinescu care presupune
sincronizarea literaturii române cu cea universală. Acesta se va inspira din mediul citadin și va crea eroul
intelectual, analitic si introspectiv. În primele capitole ale romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război”, scriitorul conturează un nou model narativ care constă în tehnica dilatării
evenimentelor, cunoașterea de sine prin introspecție, observarea meticuloasă a lumii înconjurătoare și
detașarea eului cognitiv de eul senzitiv. Personajul narator este eul scriitor care devine lector al
jurnalului de campanie. Acesta nu trebuie confundat cu autorul.

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de tip subiectiv.
Are drept caracteristici narațiunea la persoana I-a, unicitatea perspectivei narative, fluxul conștiinței,
memoria afectivă, luciditatea autoanalizei, anticalofilismul și autenticitatea.

Romanul este scris la persoana I sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ștefan
Gheorghidiu, care trăiește 2 experiențe fundamentale: iubirea și războiul. Narațiunea la persoana I-a, cu
focalizare exclusiv internă, presupune existența unui narator implicat. Apare doar punctul de vedere
unic și subiectiv al personajului narator care mediază între cititor și celelalte personaje.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război - pagina 1

 3. Structura
Textul narativ este structurat în două părți, precizate în titlu. Acesta indică temele romanului și,
în același timp, cele două experiențe fundamentale de cunoaștere trăite de protagonist: dragostea și
războiul. Prima parte reprezintă rememorarea iubirii matrimoniale eșuate dintre Gheorghidiu și Ela.
Partea a doua, construită sub forma jurnalului de campanie al lui Gheorghidiu, urmărește experiența de
pe front din timpul Primului Război Mondial. Prima parte este în întregime ficțională. Cea de-a doua,
însă, valorifică jurnalul de campanie al autorului, articole și documente din epocă, fapt ce conferă
autenticitate.

Romanul debutează printr-un artificiu compozițional. Acțiunea primului capitol ,, La piatra

craiului, în munte” este ulterioară întâmplărilor relatate în restul cărții întâi. În primăvara lui 1917, în
timpul unei concentrări pe Valea Prahovei , Ștefan Gheorghidiu asistă în popota ofițerilor la o discuție
despre dragoste și fidelitate, pornind de la un fapt divers aflat din presă: un bărbat care și-a ucis soția
infidelă a fost achitat (declarat nevinovat) la tribunal. Această discuție declanșează memoria afectivă a
protagonistului, trezindu-i amintirile legate de cei doi ani și jumătate de căsătorie cu Ela. La fel ca la
Proust, un eveniment exterior, discuția de la popotă, declanșează rememorarea unor întâmplări sau
stări trăite într-un timp pierdut. Spre deosebire de fluxul memoriei involuntare proustiene, în opera lui
Camil Petrescu, evenimentele din trecut sunt ordonate cronologic și analizate în mod lucid. La Proust
personajul narator retrăiește trecutul, la Camil Petrescu acesta analizează și interpretează trecutul.
„Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșală” este fraza
cu care debutează cel de-al doilea capitol ,,Diagonalele unui testament”, dar și retrospectiva (privire în
urmă) iubirii dintre Ștefan și Ela. Tânărul, pe atunci student la filosofie, se căsătorește din dragoste cu
Ela, studentă la Litere, o orfană crescută de o mătușă. Iubirea bărbatului se naște din admirație, duioșie,
dar, la o analiză atentă, naratorul mărturisește că mai ales din orgoliu. După căsătorie, cei doi trăiesc
modest, dar sunt fericiți. Echilibrul tinerii familii este tulburat de o moștenire pe care Gheorghidiu o
primește la moartea unchiului său avar, Tache. Ela se implică în discuțiile despre bani, iar acest fapt îi
displace profund lui Gheorghidiu. Ea se atașează de viața mondenă. Astfel, cuplul involuează spre o
inevitabilă criză matrimonială al cărei punct culminant are loc cu ocazia excursiei de la Odobești. În
timpul acestei excursii, Ela acordă o atenție exagerată unui anumit domn G, care, în opinia personajului
narator, îi va deveni mai târziu amant. După o scurtă despărțire, Ela și Ștefan se împacă și îi aranjează
Elei petrecerea verii la Câmpulung. Înrolat pe frontul românesc, Gheorghidiu cere o permisie pentru a-și
vedea soția. Când îl zărește în oraș pe domnul G., are certitudinea că este înșelat. Plănuiește să se
răzbune, dar este împiedicat de izbucnirea războiului.

A doua experiență în planul cunoașterii existențiale o reprezintă războiul, iar ,,absolutul morții
eclipsează absolutul iubirii”. Frontul înseamnă haos, mizerie, măsuri absurde, învălmășeală și
dezordine. Ordinele ofițerilor sunt contradictorii, iar artileria română își fixează tunurile asupra propriilor
batalioane. La confruntarea cu inamicul se adaugă frigul și ploaia. Experiențele dramatice de pe front
modifică atitudinea personajului narator față de celelalte aspecte ale existenței sale. Capitolul ,,Ne-a
acoperit pământul lui Dumnezeu” ilustrează absurdul războiului și tragismul confruntării cu moartea.
Viața combatanților ține de hazard, iar eroismul este înlocuit cu spaima de moarte, care păstrează doar
instinctul de supraviețuire și automatismul. Drama colectivă a războiului pune în umbră drama
individuală a iubirii. Rănit și spitalizat, Gheorghidiu se întoarce acasă la București, dar se simte detașat
de tot ce îl legase de Ela. Obosit să mai caute certitudini și să se mai îndoiască, o privește acum cu
indiferența cu care privești un tablou. Hotărăște să o părăsească și îi lasă absolut tot, de la lucruri
personale la amintiri, adică tot trecutul.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război - pagina 2

 În roman există două planuri distincte care se intersectează într-o linie a devenirii conștiinței
personajului: un plan al realității și un plan al interiorității. Acestea pot fi organizate în funcție de
ipostazele conștiinței acestuia. O primă ipostază este conștiința individuală a cărei dramă nu e gelozia
sau absolutul în iubire, ci este acel narcisism refulat (deplasat, respins în subconștient), adică plăcerea
de a se autoanaliza până la voluptatea (plăcere a simțurilor) durerii. În capitolul ,, Între oglinzi paralele”,
conștiința dedublată în scriitor încearcă să lege evenimente și imagini, pentru a regăsi semnificațiile
pierdute. Astfel, reușește să-și regăsească sinele. În capitolul ,,Diagonalele unui testament”,
Gheorghidiu afirmă: ,,ca personalitate socială mă simt într-o situație falsă și nesigură”. Acest lucru
scoate în evidență incapacitatea conștiinței individuale de a se integra social. Inteligența și sufletul sunt
singura realitate obiectivă pentru tânărul de 23 de ani. De aceea, erotismul său, fără război, s-ar fi
transformat într-un subiectivism steril. Conștiința-istorie se instalează odată cu ordinul de luptă dictat
de maior cu câteva ore înainte de atac. Astfel, eroul, aflat într-un conflict interior puternic, este pus într-
o situație de excepție prin care i se va revela conștiința istorică.

3. Personaj
Drama lui Ștefan Gheorghidiu poate fi pusă sub semnul mai multor metafore. Una dintre
acestea este cea a patului lui Procust. Acesta este văzut ca un spațiu al nepotrivirii, reprezentat de cele
doua experiențe pe care le trăiește eroul: dragostea și războiul. Pe măsură ce iubirea se spulberă,
tânărul va trăi suferința creatorului căruia îi este refuzată creația. Iubirea pentru Ela devine pat
procustian pe măsură ce căutătorul de absolut coboară în realitate. Moștenirea scoate la iveală
nepotrivirea dintre cei doi, iar suferința este amplificată de luciditate. Patul procustian al dragostei se va
concretiza într-o noapte a întrebărilor fără răspuns. Cel de-al doilea pat procustian este războiul privit ca
o experiență necesară, dar care îl va pune pe erou față în față cu un absolut: moartea.

Gheorghidiu este superior moral prin iubire, prin perfecțiune. Este un inadaptat superior,
intransigent (incapabil de compromisuri) și obsedat de absolut, dar învins de el. Astfel, este victima
propriului ideal. Esența lui sufletească este eminesciană prin intransigență, prin pasiunea absolută,
puritate și sensibilitate. La fel ca Eminescu, el exclude trădarea cerând ,,credință pe toți vecii”. E un
personaj viu, dar care trăiește în planul ficțiunii. Cele două experiențe îl duc la prăbușire și fac din el un
personaj tragic. Așa cum arată titlul, eroul trăiește incertitudinea, îndoiala, absurdul, două nopți (cea a
iubirii și cea a războiului), două etape din evoluția sa. El este construit pe o idee a scriitorului Albert
Camus, că ,,omului absurd nu-i rămâne decât să epuizeze totul şi să se epuizeze”. Gheorghidiu trăiește în
doua realități temporale, într-un timp cronologic obiectiv și într-un timp psihologic subiectiv. Autorul
pune personajul să se confeseze. Astfel, se definesc situații și caractere. Adevărul reiese prin
compararea acestora, o tehnică ce se numește perspectivism. Camil Petrescu declară că nu poate
concepe romanul fără conflict dramatic, fără ciocniri de caractere tari. Ștefan Gheorghidiu se confruntă
dramatic cu lumea politicienilor, afaceriștilor, dar mai ales cu Ela, căreia îi este trezit de moștenire gustul
banilor și al vieții mondene. Frontul îi va revela lui Gheorghidiu că există drame mult mai mari decât cea
a iubirii lui, iar războiul îl va schimba profund și îl va ajuta să se înțeleagă pe sine.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război - pagina 3

 4. Concluzie

 Concluzie roman

În concluzie, romanul lui Camil Petrescu se înscrie în modernismul impus de Eugen Lovinescu.
Este o proză superioară, așa cum afirmă George Călinescu, prin structura compozițională, digresiune
(abatere de la subiectul tratat), teme (dragoste și război), cele două planuri (obiectiv și subiectiv) și prin
originalitatea prezentării eroilor: ,,toți, sub diferite veșminte, par a purta capul multiplicat al vorbitorului
la persoana I”.

 Concluzie personaj

În concluzie, Ștefan Gheorghidiu reprezintă un tip de personaj impus în literatura română de

romanele și dramaturgia lui Camil Petrescu: intelectualul care aspiră la absolut. Inadaptat superior, lucid
și hipersensibil, Gheorghidiu încearcă să recompună lumea în funcție de aspirația sa către absolut.
Conștiința lucidă, analiza și confesiunea pun în evidență preocuparea personajului-narator pentru
problemele profunde ale existenței, receptate în lumea sa interioară ca experiențe definitorii.

 Concluzie relație personaje

În concluzie, romanul consumă epic o incompatibilitate bărbat – femeie. Victimă a concepţiei

elitiste despre iubire, Ela rămâne să trăiască simplu, cotidian, în afara luminii prea puternice pe care
Ştefan o proiectase asupra destinului ei

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război - pagina 4