Sunteți pe pagina 1din 3

ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE INTAIA NOAPTE DE RAZBOI

1.Autor si opera

Camil Petrescu a fost un nuvelist, romancier, dramaturg, poet şi doctor în filosofie Român. El pune capăt romanului
tradiţional şi rămâne în literatura română în special ca iniţiator al romanului modern. Nicolae Manolescu scria că
„Întreaga poetică a romanului camil-petrescian exprimă renunţarea curajoasă la iluzia cunoaşterii absolute a omului”.

Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu a apărut în perioada
interbelică, în anul 1930. Aceasta contribuie la procesul de sincronizare dintre literatura română şi literatura
universală prin crearea unor aspecte estetice, dar si prin crearea personajului intelectual lucid.

2.Incadrare specie

Creația lui Camil Petrescu se încadrează în romanul de tip modern prin faptul că trece de la tema rurală abordată până
atunci de ceilalți scriitori (Rebreanu, Sadoveanu, Creangă, etc.) la o literatură citadină. Acțiunea romanului se
desfășoară cu precădere în atmosfera Bucureștiului din preajma Primului Război Mondial dar și în Câmpulung. Tot aici
spre deosebire de eroii tradiționali  de pînă atunci (oieri, țărani etc.), Camil Petrescu creează eroi intelectuali cărora le
realizează o sondare interioară utilizând procedeul de analiză psihologică. Pe lângă aceasta, autorul utilizează și
tehnici existente în literatura europeană de atunci (urmărind sincronizarea cu literatura europeană), adoptând în mod
special de la Marcel Proust fluxul conştiinţei (literatura înseamnă consemnarea propriilor gânduri). Naratorii
omniscienţi creau universe ireale, lipsite de originalitate aşa că singurul mod real de a cunoaşte este propria
conştiinţă.
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este şi un roman subiectiv prin naraţiunea este la persoana I,
naratorul fiind şi personaj al acţiunii, literatura propusă de Camil Petrescu fiind una autentică, bazată pe sondarea
propriei conştiinţe, a propriului eu: „ nu scriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele….
(…) Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I.”
Sondarea propriei conștiințe se realizează prin tehnici moderne precum monologul interior, introspecția sau fluxul
conștiinței și conferă romanului o importantă dimensiune psihologică.

3.Incadrare current

Romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”(1930), este un roman subiectiv modern, psihologic/ de
analiză și introspecție/ al experienței. El răspunde dorinţei lui Eugen Lovinescu de înnoire a romanului românesc
interbelic prin inspiraţia citadină a subiectului, perspectiva narativă unică, subiectivă,  memoria afectivă, dubla
accepţie a timpului-subiectiv şi obiectiv, autenticitate, prin luciditate şi autoanaliză, anticalofilism.
O primă trăsătură a subiectivității/modernității/ romanului psihologic este redactarea discursului la persoana I. În
contextul literaturii interbelice,  Camil Petrescu, acest „trudnic al scrisului”,  teoretician al romanului modern,
respinge în conferinţa sa Noua structură şi opera lui Marcel Proust romanul de tip tradiţional, raţionalist şi tipizant,  în
favoarea romanului subiectiv, la persoana I: “Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează
simţurile mele…Din mine însumi, nu pot ieşi…Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I.” În
asentimentul teoriei sincronismului lovinescian, Camil Petrescu susţine influenţa proustianismului şi gidismului în
literatura română, care dau libertate construcţiei romanului la persoana I.
O altă trăsătură a subiectivității/modernității/ romanului psihologic ține de  percepția timpului.  Pentru a
evidenţia timpul subiectiv în opoziţie cu cel obiectiv,  compoziţia folosește  un artificiu – analepsa- pentru a lega cele
două părţi- ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Dacă primul capitol, „La Piatra Craiului, în munte”,
aparţine planului războiului,  celelalte capitole dezvoltă planul iubirii, prin tehnica flash-back-ului. În spatele liniei
frontului, Gheorghidiu retrăieşte în timp subiectiv povestea sa cu Ela. Abia în cea de-a doua parte timpul subiectiv şi
cel obiectiv coincid, pentru că experienţa belică este mult prea intensă şi plenară pentru a putea fi pusă în umbră de
sensibilitatea individuală.
”Ultima noapte…” este , după George Călinescu, roman ”de experiență”, ”de cunoaștere” ( ”Istoria literaturii române
de la origini până în prezent”).  Un exemplu elocvent care îl încadrează în seria romanelor moderne
ale experienţei este  topirea în materia romanescă a unei părţi substanţiale din propriul jurnal de campanie al
autorului. Astfel experiența nepervertită dă substanță expunerii. De asemenea, se foloseşte timpul prezent,
adecvat curgerii de gânduri, exprimării drumului sinuos al îndoielii într-un adevărat “dosar de existenţă”. “Dacă
existenţa e pură devenire, dacă durata e ireversibilă în toată curgerea ei, atunci e toată în prezent…” afirmă Camil
Petrescu, combătând romanul biografic al lui Dickens, unde eroul e luat în mod artificial de mic copil şi purtat pe
drumurile vieţii până la bătrâneţe.  Redactarea la persoana I este considerată cea mai aproape de  autenticitate. 
4.Titlul
Titlul romanuluieste o metafora a timpului psihologic, a modului in care timpul obiectiv si evenimentele exterioare
sunt resorbite in prezentul constiintei. Substantivul comun ‘’noapte’’ este o metafora care inseamna trairea in
constiinta si abolirea principiului cronologic. Termenii ‘’ultima’’ si ‘’prima’’ sunt frontierele temporale ale unor epoci
diferite ca traire si viziune din viata personajului, marcand momentele esentiale ale transformarii sale. Din barbatul
orgoliossi adept al iubirii unice, Stefan Gheorghidiu devine un barbat rece, detasat si ironic spre sfarsitul romanului.

5.Tema
Tema romanului este condiția intelectualului însetat de absolut într-o societate inferioară.
Prin Ștefan Gheorghidiu Camil Petrescu introduce în literatura română un nou tip de personaj.  El reprezintă tipul
intelectualului “ca structură de caracter”, intransigent şi inadaptat. Într-o călătorie de căutare a sinelui, eroul se
transformă pe parcursul romanului și își notează cu luciditate traseul interior.
6.Perspectiva narativa
Perspectiva narativă. Naraţiunea este la persoana I. Ştefan este naratorul personaj care prezintă acţiunea prin propriii
săi ochi, având o cunoaştere limitată, incertă, aceasta conferind relativitate romanului. Prezentarea faptelor se
realizează prin declanşarea memoriei involuntare după o discuţie de la popota ofiţerească. Astfel, autorul începe să
prezinte coordonatele vieţii sale familiale din urmă cu doi ani de când aceasta începe. Prin prezenţa naratorului
intradiegetic romanul capătă un caracter subiectiv.
7.Actiune
 Acțiune. Construcţia discursului epic. Incipitul este unul modern conţinând mai multe intrări: Ştefan
Gheorghidiu, proaspăt sublocotenent contribuie la fortificarea văii Prahovei iar finalul este deschis,
surprinzând despărţirea eroului de tot trecutul său. Secvenţele narative conturează două planuri narative
diferite ca timp de acţiune dar care la un moment dat se interferează. Romanul începe cu momentul
cantonamentului de pe valea Prahovei, unul al timpului prezent, înainte de începutul războiului, urmat de
începutul poveştii de dragoste proiectat undeva cu doi ani în trecut („Eram însurat de doi ani și jumătate cu o
colegă de la universitate și bănuiam că mă înșală.”Planul iubirii surprinde secvenţa prezentării familiei ( soţie
tânără, tată mort, mama văduvă, relaţia problematică cu unchii, moştenirea). Apar apoi frumoasele momente
ale iubirii domestice, secvenţa excursiei la Odobeşti unde flirtul soției cu dansatorul și avocatul G. (Grigoriade)
aprinde jocul geloziei. Episodul este urmat de o succesiune de despărţiri, doruri  și  împăcări. În partea a doua
a romanului  planul iubirii este pus în umbră de încordarea  şi disperarea fiinţei umane în apropierea morţii.
Aceasta se descrie în  episodul primului asalt, apoi în momentul trecerii Oltului urmat de momentul obsesiv al
îmbolnăvirii de frig.  Secvenţa ultimului atac provoacă rănirea lui Ștefan care  în ultima întâlnire cu Ela se
desparte definitiv și irevocabil lăsând în seama soției casele, obiectele, tot trecutul.
 Acţiunea romanului se structurează în cele două părţi anunţate de titlu, valorizând tema iubirii şi a războiului.
Sudura nu este însă o simplă juxtapunere, ci este una organică, în care problema primei părţi se rezolvă prin
experienţa din cea de-a doua, ca un triumf moral. Ştefan Gheorghidiu, sublocotenent în armata română, asistă
la popota ofiţerilor la o discuţie ce îi trezeşte amintiri dureroase legate de soţia sa Ela, pe care o bănuieşte de
adulter. Întorcându-se în timp, rememorează etapele poveştii sale de dragoste. Student la filozofie, este
măgulit de atenţia pe care i-o acordă una din cele mai frumoase fete de la Litere, şi, din orgoliu, apoi din „milă,
admiraţie, îndatorire, duioşie, pentru că ştie că asta o face fericită” îşi adânceşte sentimentele faţă de Ela şi se
căsătoreşte cu aceasta. Cei doi trăiesc o vreme modest şi fericit, în scene de împlinire casnică. Moştenirea
neaşteptată de la unchiul Tache tulbură acest echilibru. Iese la iveală o faţă a Elei care îl tulbură pe
protagonist: implicarea în discuţiile şi lupta  pentru bani, plăcerea vieţii mondene, petrecerile, flirturile cu un
oarecare Grigoriade, ziarist, monden şi extrem de curtat de femei, toate acestea declanşează criza cuplului.
Povestea evoluează cu o serie de certuri şi împăcări, care culminează cu despărţirea în clipa în care eroul,
întors pe neaşteptate de la Azuga  acasă, găseşte casa goală “ca un mormânt”. Dimineaţa, fără a aştepta
explicaţii, se separă, pentru a se reîmpăca în capitolul “Asta-i rochia albastră”, după ce găseşte în casă o
scrisoare justificativă de la verişoara Anişoara . Înrolat lângă Câmpulung, Gheorghidiu o aduce pe Ela în oraş,
pentru a-i fi mai aproape. Revenit într-o permisie, zăreşte pe G. pe străzile oraşului, după ce o discuţie cu soţia
sa despre trecerea pe numele ei a unei sume de Banca Românească îi accentuează suspiciunile. După discuţia
de la popotă, pleacă în oraş fără învoire cu gândul de a-i prinde pe cei doi, de a-i ucide şi de a se sinucide.
Surprins pe străzi de un colonel , se întoarce pe front şi intrarea României în război îl îndepărteză de obsesia
sa. Cea de-a doua parte prezintă o imagine a războiului demitizată, în care la atac “nu se porneşte cu lozinci
sau cu chiote de bucurie”, combatantul de rând nu are relevanţa strategiei şi este copleşit de senzaţii organice
dintre care cea mai puternică este iminenţa morţii. Frica, dezorganizarea, ordinele contradictorii, impresia că
lupta se dă împotriva propriilor divizii, “capturarea” de propriii tovarăşi, imaginile terifiante sunt constantele
acestui tablou realist al luptei de eliberare a  Ardealului . Rănit, se înapoiază la Bucureşti, unde se descoperă
maturizat, obosit de îndoieli şi suspiciuni care l-au dus altădată în pragul crimei, şi decide că nu merită  să mai
lupte pentru această relaţie. Despărţirea de Ela este o eliberare morală, care îl lasă deschis sufleteşte pe erou
pentru alte experienţe. Cedarea casei, a trecutului, îl dovedesc disponibil pentru o nouă etapă a viitorului.
 Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă în planul conştiinţei şi este
urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale sentimentelor.  „Ultima noapte de dragoste…” este
romanul unei conştiinţe pornite în căutarea arhetipului feminin . Inautenticitatea societăţii, suferinţa pe care o
provoacă iubirea în prima parte a romanului, îşi dovedesc inconsistenţa în confruntarea cu trăirea extremă din
a doua parte, cu meditaţia asupra  solidarităţii colective, a vieţii şi  morţii. Gheorghidiu caută doar aparent
adevărul despre Ela, de fapt se caută și se regăsește pe sine. Există și un conflict exterior între Gheorghidiu şi
Grigoriade, generator al dramei geloziei. După apariţia lui G. în peisajul petrecerilor mondene la care participă
tânăra familie,  Gheorghidiu suferă enorm pentru că nu mai este evaluat în funcţie de o scară valorică ce i se
potriveşte. Admirat  de Ela pentru modul strălucit în care perorează pe teme de filozofie, Gheorghidiu este
ulterior comparat în defavoarea lui pentru vestimentaţia de lux, dansuri la modă şi jocuri de salon, pe care le
respinge din principiu.   De asemenea, în plan secundar există un conflict între Gheorghidiu şi propria
familie pentru moştenirea unchiului Tache, din care, de asemenea, iese învins, cedând după parastas o parte
din avere rudelor. Inadaptarea personajului reiese din lipsa instrumentelor de luptă cu o societate prost
construită.

  

 Limbajul prozei narative este caracterizat de anticalofilism. Camil petrescu enunţa programatic dorinţa de a
scrie ” fără ortografie, fără stil, chiar fără caligrafie”, cât mai autentic posibil. Refuzul artificialului figurilor
stilistice nu înseamnă însă lipsa unui lirism intelectual. Se observă folosirea de comparaţii ce subliniază ideea: ”
blonda cu ochi mari, albaştri, ca două întrebări de cleştar”, „atenţia şi luciditatea nu omoară voluptatea reală,
ci o sporesc, aşa cum, de altfel, atenţia sporeşte durerea de dinţi”.
 Aşa cum se exprima poetic însuşi autorul, Ultima noapte de dragoste îi conturează, prin tema şi viziunea
despre lume oglindită, un autoportret din seria „sufletelor tari”: „Eu sunt dintre aceia cu ochi halucinaţi şi
mistiuţi lăuntric/ Cu sufletul mărit/ Căci am văzut idei”. El aduce în literatura română un nou tip de personaj cu
o viață sufletească puternică, într-un stil caracterizat de tensiunea intelectuală a scrisului

S-ar putea să vă placă și