Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” a fost publicat in

1930, in perioada interbelica, fiind un roman subiectiv modern, psihologic/ de analiză și
introspecție/ al experienței. El răspunde dorinţei lui Eugen Lovinescu de înnoire a romanului
românesc interbelic prin inspiraţia citadină a subiectului, perspectiva narativă unică,
subiectivă,  memoria afectivă, dubla accepţie a timpului-subiectiv şi obiectiv, autenticitate,
prin luciditate şi autoanaliză, anticalofilism.

O primă trăsătură a subiectivității/modernității/ romanului psihologic este

redactarea discursului la persoana I. În contextul literaturii interbelice,  Camil Petrescu, acest
„trudnic al scrisului”,  teoretician al romanului modern, respinge în conferinţa sa Noua structură
şi opera lui Marcel Proust romanul de tip tradiţional, raţionalist şi tipizant,  în favoarea
romanului subiectiv, la persoana I: “Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce
înregistrează simţurile mele…Din mine însumi, nu pot ieşi…Eu nu pot vorbi onest decât la
persoana I.” În asentimentul teoriei sincronismului lovinescian, Camil Petrescu susţine influenţa
proustianismului şi gidismului în literatura română, care dau libertate construcţiei romanului la
persoana I.

O altă trăsătură a subiectivității/modernității/ romanului psihologic ține de 

percepția timpului.  Pentru a evidenţia timpul subiectiv în opoziţie cu cel
obiectiv,  compoziţia folosește  un artificiu – analepsa- pentru a lega cele două părţi- ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război. Dacă primul capitol, „La Piatra Craiului, în munte”,
aparţine planului războiului,  celelalte capitole dezvoltă planul iubirii, prin tehnica flash-back-
ului. În spatele liniei frontului, Gheorghidiu retrăieşte în timp subiectiv povestea sa cu Ela. Abia
în cea de-a doua parte timpul subiectiv şi cel obiectiv coincid, pentru că experienţa belică este
mult prea intensă şi plenară pentru a putea fi pusă în umbră de sensibilitatea individuală.

”Ultima noapte de dragoste intaia, noapte de razboi” este , după George Călinescu, roman
”de experiență”, ”de cunoaștere” ( ”Istoria literaturii române de la origini până în prezent”).  Un
exemplu elocvent care îl încadrează în seria romanelor moderne ale experienţei este  topirea în
materia romanescă a unei părţi substanţiale din propriul jurnal de campanie al autorului. Astfel
experiența nepervertită dă substanță expunerii. De asemenea, se foloseşte timpul prezent,
adecvat curgerii de gânduri, exprimării drumului sinuos al îndoielii într-un adevărat “dosar de
existenţă”. “Dacă existenţa e pură devenire, dacă durata e ireversibilă în toată curgerea ei, atunci
e toată în prezent…” afirmă Camil Petrescu, combătând romanul biografic al lui Dickens, unde
eroul e luat în mod artificial de mic copil şi purtat pe drumurile vieţii până la
bătrâneţe.  Redactarea la persoana I este considerată cea mai aproape de  autenticitate. 

Prin Ștefan Gheorghidiu Camil Petrescu introduce în literatura română un nou tip de
personaj.  El reprezintă tipul intelectualului “ca structură de caracter”, intransigent şi
inadaptat. Într-o călătorie de căutare a sinelui, eroul se transformă pe parcursul romanului și își
notează cu luciditate traseul interior. Tema o constituie drama intelectualului inadaptat, lucid si
cu probleme de constiinta. Subtemele operei sunt si cele doua experiente care marcheaza destinul
personajului, iubirea si razboiul. Conotativ, titlul indica cele doua carti ale romanului desemnand
povestea de iubire dusa pana undeva si experienta razboiului care omoara si ceea ce a ramas din
iubirea lui Stefan si a Elei. Cele doua secvente sunt unite de substantivul “noapte” in mod
simbolic, el desemnand dezamagirea, deziluzia, decaderea valorilor in care persoajul credea si
care iau o alta ordine.

Episodul vizitei la unchiul Tache, din capitolul II,  “Diagonalele unui testament”,
ilustrează tema intelectualului însetat de absolut/trăsătura personajului prin antiteza  între
atitudinea lui Ştefan Gheoghidiu şi cea a membrilor familiei sale, caracterizaţi de tarele sociale
ale  parvenitismului, inculturii şi suficienţei. În casa sa mare ca o cazarmă, într-o odaie ce îi
slujeşte de sufragerie, birou şi dormitor, locuieşte personajul Tache Gheorghidiu, avar, bogat,
bătrân şi ursuz. Membrii familiei se strâng atraşi de viitoarea moştenire. Se schiţează  tipologii
balzaciene precum cea a arivistului Nae Gheorghidiu, deputat, îmbogăţit prin zestrea nevestei
urâte şi diforme, demagog, abil şi periculos. Discutându-se despre idealismul naiv al tatălui
naratorului, Corneliu, profesor universitar care îşi cheltuia leafa scoţând gazete, Ştefan are
curajul de a apăra principiile acestuia, învinuind  pe cei care acceptă moştenirile în bloc. O
moştenire se însoţeşte, spune personajul, cu un obraz gros, un stomac capabil să digere orice, şi o
coloană vertebrală foarte flexibilă. Consternarea generală este adâncită de muţenia în care cade
unchiul Tache,  care ulterior se va dovedi impresionat de îndrăzneala eroului. Ela îl privește cu
admirație și eroul este mulțumit de alegerea soției sale, făcută din dragoste. Diferenţa între
“intelectualii”  figurilor bucureştene şi adevărata factură a intelectualului ce se dedică unei idei
subliniază una din temele  romanului.

Un alt episod ilustrativ este cel de la popota ofiţerilor din capitolul ”La Piatra Craiului,
în munte…”,  unde are loc o discuţie generată de achitarea unui bărbat ce şi-a ucis soţia prinsă în
flagrant de adulter. Părerile sunt împărţite: de la cele privind rolul tradiţional al căsniciei-
“femeia să fie femeie şi casa căsă, dacă-i arde de altele să nu se mai mărite”-căpitanul Corabu, la
cele idealiste-femeia trebuie să fie liberă să plece oricând doreşte- căpitanul Dimiu. Gheorghidiu
îşi dovedeşte din nou poziţia intransigentă printr-o izbucnire violentă. Părerea lui este că cei doi
au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt, neputând accepta formula de metafizică
vulgară conform căreia fiecare îşi poate retrage cantitatea de suflet investită într-o relaţie,
deoarece iubirea transformă pentru totdeauna. Concluzia sa tăioasă-“discutaţi mai bine ceea ce
vă pricepeţi” este aceea a unui personaj pornit în căutarea iubirii absolute, care respinge cu
vehemenţă ce este mai puţin.

Acţiunea romanului se structurează în cele două părţi anunţate de titlu, valorizând tema
iubirii şi a războiului. Sudura nu este însă o simplă juxtapunere, ci este una organică, în care
problema primei părţi se rezolvă prin experienţa din cea de-a doua, ca un triumf moral. Ştefan
Gheorghidiu, sublocotenent în armata română, asistă la popota ofiţerilor la o discuţie ce îi
trezeşte amintiri dureroase legate de soţia sa Ela, pe care o bănuieşte de adulter. Întorcându-se în
timp, rememorează etapele poveştii sale de dragoste. Student la filozofie, este măgulit de atenţia
pe care i-o acordă una din cele mai frumoase fete de la Litere, şi, din orgoliu, apoi din „milă,
admiraţie, îndatorire, duioşie, pentru că ştie că asta o face fericită” îşi adânceşte sentimentele faţă
de Ela şi se căsătoreşte cu aceasta. Cei doi trăiesc o vreme modest şi fericit, în scene de împlinire
casnică. Moştenirea neaşteptată de la unchiul Tache tulbură acest echilibru. Iese la iveală o faţă a
Elei care îl tulbură pe protagonist: implicarea în discuţiile şi lupta  pentru bani, plăcerea vieţii
mondene, petrecerile, flirturile cu un oarecare Grigoriade, ziarist, monden şi extrem de curtat de
femei, toate acestea declanşează criza cuplului. Povestea evoluează cu o serie de certuri şi
împăcări, care culminează cu despărţirea în clipa în care eroul, întors pe neaşteptate de la Azuga
acasă, găseşte casa goală “ca un mormânt”. Dimineaţa, fără a aştepta explicaţii, se separă, pentru
a se reîmpăca în capitolul “Asta-i rochia albastră”, după ce găseşte în casă o scrisoare
justificativă de la verişoara Anişoara . Înrolat lângă Câmpulung, Gheorghidiu o aduce pe Ela în
oraş, pentru a-i fi mai aproape. Revenit într-o permisie, zăreşte pe G. pe străzile oraşului, după ce
o discuţie cu soţia sa despre trecerea pe numele ei a unei sume de Banca Românească îi
accentuează suspiciunile. După discuţia de la popotă, pleacă în oraş fără învoire cu gândul de a-i
prinde pe cei doi, de a-i ucide şi de a se sinucide. Surprins pe străzi de un colonel , se întoarce pe
front şi intrarea României în război îl îndepărteză de obsesia sa. Cea de-a doua parte prezintă o
imagine a războiului demitizată, în care la atac “nu se porneşte cu lozinci sau cu chiote de
bucurie”, combatantul de rând nu are relevanţa strategiei şi este copleşit de senzaţii organice
dintre care cea mai puternică este iminenţa morţii. Frica, dezorganizarea, ordinele contradictorii,
impresia că lupta se dă împotriva propriilor divizii, “capturarea” de propriii tovarăşi, imaginile
terifiante sunt constantele acestui tablou realist al luptei de eliberare a  Ardealului . Rănit, se
înapoiază la Bucureşti, unde se descoperă maturizat, obosit de îndoieli şi suspiciuni care l-au dus
altădată în pragul crimei, şi decide că nu merită  să mai lupte pentru această relaţie. Despărţirea
de Ela este o eliberare morală, care îl lasă deschis sufleteşte pe erou pentru alte experienţe.
Cedarea casei, a trecutului, îl dovedesc disponibil pentru o nouă etapă a viitorului.

Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă în

planul conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale sentimentelor.
„Ultima noapte de dragoste…” este romanul unei conştiinţe pornite în căutarea arhetipului
feminin . Inautenticitatea societăţii, suferinţa pe care o provoacă iubirea în prima parte a
romanului, îşi dovedesc inconsistenţa în confruntarea cu trăirea extremă din a doua parte, cu
meditaţia asupra  solidarităţii colective, a vieţii şi  morţii. Gheorghidiu caută doar aparent
adevărul despre Ela, de fapt se caută și se regăsește pe sine. Există și un conflict exterior între
Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al dramei geloziei. După apariţia lui G. în peisajul
petrecerilor mondene la care participă tânăra familie,  Gheorghidiu suferă enorm pentru că nu
mai este evaluat în funcţie de o scară valorică ce i se potriveşte. Admirat  de Ela pentru modul
strălucit în care perorează pe teme de filozofie, Gheorghidiu este ulterior comparat în defavoarea
lui pentru vestimentaţia de lux, dansuri la modă şi jocuri de salon, pe care le respinge din
principiu.   De asemenea, în plan secundar există un conflict între Gheorghidiu şi propria
familie pentru moştenirea unchiului Tache, din care, de asemenea, iese învins, cedând după
parastas o parte din avere rudelor. Inadaptarea personajului reiese din lipsa instrumentelor de
luptă cu o societate prost construită. 

Limbajul prozei narative este caracterizat de anticalofilism. Camil petrescu enunţa

programatic dorinţa de a scrie ” fără ortografie, fără stil, chiar fără caligrafie”, cât mai autentic
posibil. Refuzul artificialului figurilor stilistice nu înseamnă însă lipsa unui lirism intelectual. Se
observă folosirea de comparaţii ce subliniază ideea: ” blonda cu ochi mari, albaştri, ca două
întrebări de cleştar”, „atenţia şi luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum, de
altfel, atenţia sporeşte durerea de dinţi”.

Aşa cum se exprima poetic însuşi autorul, Ultima noapte de dragoste îi conturează, prin
tema şi viziunea despre lume oglindită, un autoportret din seria „sufletelor tari”: „Eu sunt dintre
aceia cu ochi halucinaţi şi mistiuţi lăuntric/ Cu sufletul mărit/ Căci am văzut idei”. El aduce în
literatura română un nou tip de personaj cu o viață sufletească puternică, într-un stil caracterizat
de tensiunea intelectuală a scrisului.
 In concluzie, romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” este un
roman modern, psihologic, avand drept caracteristici timpul prezent si obiectiv cat si
autenticitatea trairii.