Ultima noapte de dragoste,

intaia noapte de război

de Camil Petrescu

Modernismul este un curent literar apărut în perioada interbelică

și teoretizat de Eugen Lovinescu în revista de doctrină ,,Sburătorul”
Și care se caracterizează prin intelectualizarea prozei și a poeziei
ilustrarea în opera unor idei filozofice religioase sau a unor idei mai
profunde despre lume și viață la baza modernismului se află ruptură
de tradiție și cele două teorii teoria sincronismului și teoria mutației
valorilor estetice.
Camil Petrescu teoretizează romanul modern de tip proustian
și respinge romanul tradițional în care naratorul este omniprezent și
omniscient în spațiul și timpul fiind clar delimitate. naratorul
omniscient reprezintă un adevărat de amurg în lumea imaginarului
fiind stăpânul absolut și unic al destinelor acestora. Astfel, se
confruntă o propunere de realitate cu realitatea însăși. Pentru a
evita această confuzie scriitorul alege drept soluție autenticitate:
,,Să nu descriu decât ceea ce văd ceea ce aud ceea ce
înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu … eu nu pot vorbi
onest decât la persoana întâi.”
Proza modernă se caracterizează prin subiectivitatea și
autenticitatea faptelor în narate. Autenticitatea este o formulă
estetică modernă și este susținută în texte de scrisori, biletele,
pagini de jurnal, biografii, documente de epocă etc.
O altă trăsătură a romanului modern este subiectivitatea faptelor
narate de identitatea personaj- narator. astfel vom avea un narator
subiectiv care narează la persoana întâi singular fiind implicat în
evenimentele relatate fapte trucare perspectiva narativă este unică
și subiectivă, exclusiv internă, iar viziunea este ,, împreună cu” și
focalizată.
Se impune un nou tip de personaj: intelectualul ca structură
de caracter. Acesta are o evoluție imprevizibilă și este analizat din
interior după mijloace moderne psihologice: monolog, analiză
psihologică, investigație/ introspecție.
Într-o astfel de proză conflictul este interior/ psihologic,
întrucât plasează situația conflictuală în sufletul/conștiința
personajului. Astfel: Ștefan Gheorghidiu trăiește un puternic conflict
interior între dorința de a afla adevărul cu privire la fidelitatea Elei
și neputința de a descoperi acest adevăr.
Noutatea discursului narativ constă în dubla perspectivă narativă
prin care se suprapune timpul narării (prezentul frontului) cu timpul
narat (trecutul poveștii de iubire). Prin urmare, ordinea cronologică
a întâmplărilor este ruptă, iar tehnica înlănțuirii este înlocuită cu
tehnica narativă a fluxului memoriei/ memoria afectivă/ fluxul
memoriei involuntare.
Romanul ,,Ultima noapte…” are narațiunea la persoana întâi
sub forma unei confesiuni a personajului principal Ștefan
Gheorghidiu.
Dintre elementele de structură se remarcă mai întâi
perspectiva narativă. Naratorul este protagonistul romanului, fapt
pentru care perspectiva narativă este unică și subiectivă, iar
narațiunea este la persoana întâi singular și presupune existența
unui narator implicat cu focalizare exclusiv internă iar viziunea
este ,, împreună cu”. Astfel, punctul de vedere este unic și
subiectiv al personajului narator care mediază între cititori și
celelalte personaje și face ca cititorul să cunoască despre lumea
prezentată tot atât cât știe personajul principal.
Apoi, alte elemente de structură sunt reprezentate de
modurile de expunere. Aparținând genului epic, narațiunea
predomină, însă aceasta alternează cu pasaje descriptive sau cu
monologul care constituie o modalitate de caracterizare a
protagonistului. Prin monolog interior, Ștefan Gheorghidiu
analizează alternând sau interferând aspecte ale planului interior:
trăiri, sentimente, reflexii și uneori și ale planului exterior: fapte,
război, relația cu celelalte personaje.
Textul narativ este structurat în două părți (cartea întâi și cartea
a doua) precizate încă din titlu, indicând cele două teme ale
romanului, în același timp cele două experiențe fundamentale de
cunoaștere trăite de protagonist: dragostea și războiul.
Dacă prima parte reprezintă rememorarea iubirii conjugale
eșuate dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela, partea a doua, a construită
sub forma jurnalului de campanie al lui Gheorghidiu, urmărește
experiența pe front în timpul primului Război Mondial. Astfel, prima
parte poate fi în întregime ficțională, în timp ce a doua parte
valorifică jurnalul de campanie al autorului conferind autenticitate
faptelor narate: ,,toate întâmplările din volumul 2 le-am trăit aievea,
alături de regimentul meu. Toate personajele mele există și trăiesc
sau au trăit, însă modificate După legea mea interioară”.
Romanul debutează printr-un artificiu compozitional:
acțiunea primului capitol (,,la Piatra Craiului în munte”) este
posterioară întâmplărilor relatate în cuprinsul cărții întâi. De fapt,
capitolul pune în evidență dubla perspectivă temporală, cele două
planuri temporale din discursul narativ care se suprapun: timpul
narării (prezentul frontului) și timpul narat (trecutul poveștii de
iubire).
În primăvara lui 1916, în timpul unei concentrări pe Valea
Prahovei, Gheorghidiu asistă la popota ofițerilor, la o discuție
despre dragoste și fidelitate pornind de la un fapt divers aflat în
presă: un bărbat care și-a ucis soția infidelă a fost achitat la
tribunal. Această discuție declanșează memoria afectivă a
protagonistului, Trezindu-i amintiri legate de cei doi ani și jumătate
de căsnicie cu Ela: ,,eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă
de la universitate și Bănuiam că mă înșeală”. Este o frază cu care
debutează cel de-al doilea capitol (,, diagonalele unui Testament”),
dar și retrospectiva iubirii dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela. Tânărul
de atunci, student la filozofie, se căsătorește din dragoste cu Ela,
studentă la litere, o fată orfană crescută de o mătușă. Iubirea
bărbatului se naște din duioșie/ milă , dar la o autoanaliză lucidă,
personajul narator mărturisește că mai ales din orgoliu: ,,începusem
totuși să fiu măgulit de admirația pe care o avea mai toată lumea
pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaș iubit de una dintre cele
mai frumoase studente și cred că acest orgoliu a constituit baza
viitoarei mele iubiri”.
După căsătorie, cei doi soți trăiesc modest, dar sunt fericiți.
Astfel, o secvență narativă reprezentativă pentru problematica
romanului este moștenirea. Echilibrul tinerei familii este tulburat de
o moștenire pe care Gheorghidiu o primește la moartea unchiului
său avar. În momentul citirii testamentului, în acea seară la masă
Ela se implică în discuțiile despre bani, lucru care lui Gheorghidiu îi
displace profund, îl dezamăgește: ,,aș fi vrut-o mereu feminină,
deasupra acestor discuții vulgare”. Mai mult, spre deosebire de
soțul său, Ela este atrasă de viața mondenă (baluri, excursii,
modă), la care noul statut social al familiei îi oferă acces.
Cuplul involuează către o inevitabilă criză conjugală al cărui
moment culminant are loc cu ocazia excursiei de la Odobești
ocazionată de sărbătoarea sfântului Constantin și Elena. Aceasta
este o altă secvență reprezentativă pentru problematica romanului:
iubirea. Astfel, în timpul acestei excursii se pare că Ela îi acordă o
atenție exagerată unui anume dansator G., care după părerea
personajului-narator, îi va deveni mai târziu amant. După o scurtă
despărțire, cei doi se împacă, însă după puțin timp, Gheorghidiu
alege să se înroleze în armată. Înrolat pe frontul românesc,
Gheorghidiu cere o permisie ca să vadă dacă soția lui îl înșală,
fapt nerealizat din cauza izbucnirii războiului.
A doua experiență în planul cunoașterii existențiale o reprezintă
războiul. Imaginea războiului este divizată în descendența lui
Stendhal: ,,Dacă istoria este interesată de marile bătălii [...],
romanul reflectă mai curând aspectele neglijate și neglijabile ale
războiului: frigul, dureri de stomac, întâmplările comice și
absurde… contează mai mult pentru romancier, sunt adică mai
autentice decât planul complet al bătăliei” nota un critic literar.
Astfel, din perspectiva lui Ștefan Gheorghidiu frontul înseamnă
haos, măsuri absurde, învălmășeală, dezordine. Ordinele
ofițerilor superiori sunt contradictorii iar legăturile dintre unități sunt
aleatorii. Din cauza informațiilor eronate, artileria română își fixează
tunurile asupra propriilor batalioane, iar la confruntarea cu inamicul
se adaugă frigul și ploaia.
Experiențele dramatice de pe front modifică atitudinea
personajului-narator față de aspectele existenței sale.
Capitolul ,,Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” ilustrează
absurdul războiului și tragismul confruntării cu moartea. Eroismul
este înlocuit cu spaimă de moarte,care păstrează doar instinctul de
supraviețuire și automatismul: ,,nu mai este nimic omenesc în noi”.
dramă colectivă a războiului pune în umbră drama individuală ai
iubirii.
Rănit și spitalizat, Gheorghidiu se întoarce acasă, la
București, dar se simte detașat de tot ce îl legase de Ela. Obosit
să mai caute certitudini și să se mai îndoiască, o privește acum pe
Ela ,,cu indiferența cu care privești un tablou” și este hotărât să o
părăsească: ,,I-am scris ca-i las absolut tot ce e în casă, de la
obiecte de preț la cărți… de la bunuri materiale la amintiri, adică tot
trecutul”.
În concluzie, prin romanul creat, Camil Petrescu își transpune
propria viziune cu privire la iubire și război ca două experiențe
definitive de cunoaștere, de la care nu poate lipsi, după cum el
însuși afirmă: ,,Nu aș vrea să existe pe lumea aceasta vreo
experiență definitivă de la care să lipsesc sau să lipsească ea din
întregul meu sufletesc”.