Caracterizarea personajului

Harap-Alb
Ion Creangă

Viziunea despre lume și viață a lui Creangă în construcția personajului Harap-Alb,

pornește de la ideea că pentru a ajunge pe cea mai înaltă treaptă socială ( împarat ),
personajul trebuie să le parcurgă pe toate inclusiv pe cea mai de jos ( slugă ). Această
idee este amplu ilustrată în opera “Povestea lui Harap Alb”, care se încadrează basmului
cult.
Tema basmului este triumful binelui asupra răului. Motivele narative specifice
sunt: superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleșug, muncile (probele),
demascarea răufăcătorului (Spânul), pedeapsa, căsătoria.
Dintre elementele de structură remarcăm perspectiva narativă. Astfel, narațiunea la
persoana a III-a este realizată de un narator omniscient, dar nu și obiectiv în totalitate
deoarece intervine adesea prin comantarii sau reflexii ca de exemplu: formula finală “Iar
pe la noi cine are bani, bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă”. (reflexie asupra
realității sociale).
Eroul este construit după schema narativă a inițierii. Schema presupune un traseu
al devenirii: devenirea prin sine și se realizează prin actualizarea unor trăsături umane și
chiar supraumane în confruntarea cu factorul perturbant. Traseul acesta coincide cu
modificarea statutului social al eroului: statutul inițial fiind de fiu de Crai, care se va
modifica în slugă, iar în final în cel de Împarat. Este personajul protagonist și cel care dă
numele operei din care face parte.
Statutul moral însumează o serie de calități umane excepționale precum: milos,
prietenos, curajos, viteaz, cumpătat, perseverent, supus, rădător, responsabil, respectarea
jurământului. Fiind un erou din basm, regăsim, însă puține capacități supraumane (de a
vorbi cu calul, albinele, furnicile), fiind construit mai degrabă pe o schemă realistă,
apropiat mai mult de omul simplu din popor. Trăsătura dominantă de caracter la începutul
basmului este naivitatea și imaturitatea.
Statutul inițial al personajului este cel de inițiat. El trăiește într-un orizont al
inocenței, justificată prin tinerețea care îi este lipsită de experiența vieții, iar calitățile le
dobândește în situații limită, prin intermediul probelor la care este supus.
 Personajul are mai degrabă calitățile omului simplu care la început de drum se
dovedește a fi timid, rușinos, lipsit de curaj și cuprins de o tristețe pe care și-o
exteriorizează prin plâns: “Fiul Craiului cel mai mic, făcându-se atunci roșu cum e gotca,
iese afară în grădină și începe a plânge, în inima sa, lovit fiind de apăsătoarele cuvinte ale
părintelui său”.
O scenă reprezentativă pentru lipsa de curaj, timiditatea personajului se află la
începutul basmului. Observăm cum tristețea și rușinea tatalui provoacă autoanaliza fiului,
scena conținând defapt o caracterizare directă, realizată de narator, care îi evidențiază
firea sensibilă. La începutul basmului, personajului I se atribuie puține trăsături
individualizatoare. El rămâne deocamdată mezinul, cel tratat cu mai multă îngăduință de
către Crai: “Frații tăi au dovedit că nu au inimă într-nși, și din partea lor mi-am luat toată
nădejdea, doar tu să fii mai viteaz, parcă nu-mi vine a crede”. În schimb, Sfânta
Duminică îl vede în postura de cel ales, de viitor împarat: “Fecior de Crai, vedea-te-aș
împărat!”, “Luminate Crăișor”, “puțin mai este și ai să ajungi un Împărat cum n-a fost
altul pe fața Pământului”, “atât de iubit, de slăvit și de puternic”. Astfel, Sfânta Duminică
devine mentorul care îi fixează traseul.
Cu ajutorul caracterizării indirecte se realizează pas cu pas portretul spiritual, moral
al fiului de crai. Replica acestuia adresată bătrânei („acum am altele pe capul meu”) NU
demonstrează egoismul, ci prea marea concentrare asupra propriilor probleme. Apoi,
insistențele bătrânei îi provoacă mânia, aceasta adresându-i: „nu te iuți” care arată lipsă
de cunoaștere umană, dar mai ales pripeală, întrucât fiul craiului nu vede dincolo de
aparențe: „tocmai de la una ca dumneata ... ți-ai găsit de la cine să cer ajutor”. Prin
urmare, fiul craiului la insistețele bătrânei se îndură și îi oferă un bănuț, dovedește mila,
afirmând: „Ține mătușă, de la mine puțin și de la Dumnezeu mai mult”. Din vorbele sale,
mijloc de caracterizare indirectă se evidențiază nu doar mila, ci și înțelepciunea, fiul
înțelegând că este o ființă limitată, că Dumnezeu este suveran și dă mai mult. În acest
spațiu el va face dovadă de bunătate, condiție necesară viitorului împărat, celelalte calități
se pot dobândi, dar bunătatea este înnăscută.
O altă scenă reprezentativă pentru imaturitatea personajului o reprezintă întâlinirea
cu Spânul. Momentul în care personajul ajunge în pădurea labirint și este păcălit de Spân
dovedește naivitatea acestuia. Apoi, dă dovadă de un alt act de naivitate, pierzând statutul
inițial și dobândindu-l pe cel de slugă. În plus, uită repede cuvintele tatălui, iar apoi i le
spune Spânului care arătându-i-se de trei ori sub diferite înfățișări, îl conduce la naiva
concluzie că se află în Țara Spânilor. Memorabilă este acum caracterizarea directă de
către narator care evidențiază imaturitatea personajului: „fiul craiului, boboc la trebi de
aiste se potrivește Spânului și coboară în fântână, fără a-i trăsni prin minte ce i se poate
întâmpla”. În noul statut de slugă, acesta primește numele de Harap-Alb, un oximoron ca
figură de stil, care abia acum se înscrie cu adevărat în ordinea unei realități ca un amestec
al albului cu negru, rezultând o culoare ștearsă, ca amprenta pusă pe individul aruncat în
lume.
În lumea în care a intrat, devenind slugă, umilința este prima treaptă a procesului
de inițiere ”Tu să șezi la grajd, nedezlipit”. Începe a se plânge de greutățile care vin peste
el căluțului ”căluțul meu, când ai ști în ce necaz am intrat.... sfânt să fie cuvântul tatălui
meu, că bine m-a învățat....așa-i daca n-am ținut seamă de vorbele lui, am ajuns slugă la
dârloagă”
La fel ca un om simplu, observăm cum Harap Alb are mereu nevoie de încurajarea
celorlalți ”Stăpâne, zise atunci calul, de acum înainte, ori cu capul de piatră, ori cu piatra
de cap, tot una-i. Fii bărbat și nu-ți mai face inimă rea!”. În privința caracterului slab de
care dă dovadă fiul de crai, remarcăm chiar cuvintele Sfintei Duminici, care a ajuns a-l
cunoaște foarte bine ”Nu te-aș fi crezut atât de slab de îngeri”, ”hai, nu mai sta ca o găină
plouată”.
O dată cu trecerea probelor de la curtea Împăratului Verde, personajul dobândește,
pe lângă curaj(proba aducerii sălăților) și capacitarea stăpânirii de sine, respectarea
jurământului, cumpătare în ciuda ispitei de a se îmbogăți (proba aducerii pietrelor
prețioase de pe pielea cerbului).
În relație cu cei 5 năzdrăvani, prieteni ai eroului, personaje construite prin
hiperbolizarea unor trăsături umane, se dovedește a fi prietenos, comunicativ, sociabil,
dovadă a maturizării sale, încât nu mai judecă oamenii după aparențe. Observăm faptul că
ființele grotești sunt de fapt personaje simbolice care scot în evidență limitele umane
datorate fie simțurilor (foamea, setea, frigul), cât și timpul sau spațiul precum Păsări-Lăți-
Lungilă. De remarcat este faptul că aceste personaje au forță benefică când sunt stăpânite,
de exemplu Harap Alb li se adresează jovial, ghicindu-le numele ”Oare nu ești tu Ochilă,
frate cu Orbilă, văr primar cu Chiorilă, din sat cu Nimerilă”.
În concluzie, consider că fiul Craiului, prin toate experiența sa, datorită tuturor
probelor la care a fost supus, a dobândit multe calități necesare unui viitor împărat,
rămânând astfel un tip reprezentativ pentru categoria tânărului naiv și imatur, dar supus și
ascultător, care doar așa dobândește calități necesare funcției la care aspiră.