Particularități de construcţie a unui personaj, Creangă

Considerat a fi cel care a consacrat specia basmului în literatura română, Ion Creangă
preia în ”Povestea lui Harap-Alb”( ”Convorbiri literare”- 1877) schema populară, dar o
umple de viață prin realismul abordării și prin atmosferă.
Personajul principal, eponim, are un loc central în desfășurarea epică, celelalte personaje
evoluând din perspectiva rolului pe care îl joacă în formarea acestuia.

În basmul cult ,,Povestea lui Harap-Alb’’, publicat în revista ,,Convorbiri

literare’’ la 1 august 1877, există cum se întâmplă, de obicei, în astfel de creaţii epice, un
personaj principal, care este şi personaj eponim. Acesta este purtătorul unor însuşiri puse
în evidenţă de autor prin acţiune, prin relaţiile sale cu celelalte personaje ale basmului,
prin construirea conflictului sau printr-o diversitate de procedee de caracterizare.

Statutul social, psihologic şi moral al personajului

Prin intermediul acţiunii, la început este prezentat statutul social al lui Harap-Alb,
care apare în postura unui fecior de crai, fără o identitate anume, şi corespunde unui Făt-
Frumos din basmele populare, însă nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri
excepţionale, deoarece se poartă firesc, fiind un om obişnuit, cu calităţi şi cu defecte:
plânge când dojenit, se mânie şi îşi loveşte calul, se vaită sau se teme, este îngândurat şi
nesigur de fiecare dată când e pus în faţa unei noi probe. Însă în decursul acţiunii
parcurge un traseu al devenirii: este mai întâi slugă, apoi împărat, după ce depăşeşte o
serie de probe. Din punct de vedere psihologic, Harap-Alb este, în final, un învingător,
dovedindu-se din ce în ce mai învingător, mai stăpân pe sine, cu ajutorul prietenilor săi,
iar aceste atitudini îi marchează profund şi profilul lui moral.
Trăsătura dominantă şi două secvenţe
O calitate principală a personajului este bunătatea sufletească a acestuia.
Un prim episod ilustrativ pentru această calitate este cel al coborârii fiului de crai în
fântâna- simbol ambivalent al vieții și al morții. Convins să se lase însoțit de Spân la
primul obstacol greu de trecut- pădurea labirint-” un loc unde i se închide calea și încep a
i se încurca cărările”, fiul de crai cade în capcana acestuia. Notația naratorului
evidențiază diferența dintre cele două personaje: ”Fiul craiului, boboc în felul său la trebi
de aieste, se potrivește Spânului…”. Dacă Spânul are o îndelungă experiență în
exploatarea slăbiciunilor celorlalți , fiul de crai, protejat până atunci la casa părintească,
nu crede în relele intenții ale celui de lângă el și judecă lumea după modelul său moral.
La ieșirea din fântână, Harap-Alb va fi nevoit să înfrunte sarcinile dificile ale unei noi
etape existențiale .
Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului și
restabilirea echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a devenit îndurător și
tolerant, a învățat prudența, răbdarea, valoarea ajutorului, a învățat să ocolească
vicleșugurile. Deși este cea mai dificilă încercare, duce Spânului pe fata împăratului Roș
și își respectă cuvântul dat. Spânul urzește planuri de răzbunare și ”icnește în sine”.
Deconspirat, retează capul lui Harap-Alb, dar este aruncat de cal din înaltul cerului și
ucis. Harap-Alb, înviat de apa vie și apa moartă a fetei împăratului Roș, este pregătit să
conducă împărăția. Spânul spusese verișoarelor sale: ” Hei, dragele mele vere…d-voastră
încă nu știți ce-i pe lume. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe
om”. Filozofia sa de viață este infirmată. Harap-Alb dovedește milă și prietenie față de
cel lipsit. Triumful moral al binelui reface ordinea și firescul lumii, într-o concluzie în
final pozitivistă a autorului.
Elementele de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului care pun în evidenţă
însuşirile personajului

Un prim element de structură care pune în evidenţă însuşirile personajului il

constituie modalităţile de caracterizare. Prin caracterizarea indirectă se realizează apoi
portretul spiritual al fiului încă neiniţiat. Acesta nu se grăbeşte să îşi revendice drepturile,
ci caută în sine răspunsul la problema destoiniciei proprii. Ajutorul năzdrăvan apare sub
forma unei bătrâne care cere milostenie. Aceasta face parte din categoria personajelor
confidente şi are rol important în iniţierea eroului.
Replica fiului, mijloc de caracterizarea indirectă, demonstrează egoism şi concentrare
asupra sinelui: „acum am altele pe capul meu”.
Insistenţelor bătrânei tânărul îi răspunde cu opacitate, mâniat, dovedind lipsă de
cunoaştere umană, pripeală.
Fiul nu vede încă dincolo de aparenţe – „tocmai de la una ca dumneata ţi-ai găsit să aştept
eu ajutor?”, nu ştie că nu în înfăţişare se converteşte cunoaşterea şi întelepciunea. După
insistenţele bătrânei el îi dă bani: „ţine mătuşă, de la mine mai puţin şi de la Dumnezeu
mai mult”. Din aceste vorbe – mijloc de caracterizare indirectă – rezultă acum chibzuinţa,
fiul întelegând că este o fiinţă limitată.
Dovada bunătăţii va fi răsplatită. Pentru a-şi desăvârşi destinul, trebuie sa treacă proba
bunătăţii. Celelalte însuşiri se pot dobândi, însă bunătatea este înnăscută. Drumul iniţierii
fiului este o călătorie în sinele său. Bătrâna îşi ia în primire rolul de mentor şi îi fixează
fiului de crai traseul existenţial. Îi atrage atenţia că a face uz de valorile umanului
înseamnă a-ţi deschide porţile devenirii „ca să vezi cât poate să-ţi ajute milostenia”.
Limita proiectului existenţial propus este pus sub semnul excelenţei: „ai să ajungi
împărat, care n-a mai stat altul pe faţa pământului, aşa de iubit, de slăvit şi de puternic”.
A conduce sub semnul iubirii, al gloriei şi al cinstirii, a fi puternic prin milostenie este
ceea ce îl aşteaptă pe erou.
Inocenţa, lipsa de experienţă în a vedea dincolo de aparenţe, se manifestă la alegerea
calului. Personaj năzdrăvan, cu calităţi supranaturale, calul acumulează funcţiile de
iniţiator şi de adjutant.
Apariţia sa respectă un anumit tipar: la început este cel mai urât, jigărit şi răpciugos, apoi,
după ce mănâncă jar, se transformă într-un cal arătos, cu puteri supranaturale – zboară,
vorbeşte, deţine cunoştinţe inaccesibile eroului. În descoperirea calului de către erou se
poate vedea o probă pregătitoare, căci iniţial, feciorul îl tratează cu dispreţ şi cu violenţă.
Răsplata ia forma unei lecţii de viaţă. După ce se transformă într-un cal mândru, acesta îl
ia pe erou şi zboară cu el până la lună şi soare, încât pe acesta îl trec „toate grozile
morţii”. E o lecţie pe care i-o dă calul, anume că nimic în viaţă nu rămâne nerăsplătit,
binele cu binele, răul cu răul, „vorba ceea: una pentru alta”.
În drumul său eroul se întâlneşte de trei ori cu omul spân, care întruchipează imaginea
răului. Prima dată feciorul ţine cont de sfaturile tatălui său şi îi refuză oferta de a-i fi
călăuză. A doua oară, Spânul are altă înfăţişare, nu-l recunoaşte, dar îl refuză iarăşi. A
treia oară, aflat într-un moment de cumpănă fiul de crai acceptă ajutorul Spânului. Spânul
însuşi are un rol foarte important în iniţierea protagonistului, el fiind considerat răul
necesar.
Ceea ce îi lipseşte încă fiului şi ceea ce nu poate căpăta decât prin experienţă este
cunoaşterea de oameni, capacitatea de a vedea dincolo de aparenţe. Inocenţa şi
credulitatea nu sunt defecte, ci doar caracteristici, de pe urma cărora va avea de suferit.
Naiv, acesta cade în capcana spânului şi îi devine slugă (scena fântânii). Aceasta îl
numeşte pe fiul craiului Harap-Alb, ce înseamnă „slugă de origine nobilă”. Din acest
moment, el duce un traseu al umilinţei, în urma căruia va putea culege roadele.
Pus în situaţia de a aduce salată din grădina ursului, Harap-Alb se întristează. Este
descurajat şi se autocompătimeşte, însă calul îl ajută să treacă peste acest moment
îmbărbătându-l. Primeşte, de asemenea, ajutorul Sfintei Duminici care s-a dovedit a fi
bătrâna pe care se milostivise mai demult.
Proba aducerii capului cerbului îl pune din nou pe erou faţă în faţă cu Sfânta Duminică.
Harap-Alb acceptă acum că şi binele şi răul sunt date spre desăvârşirea sinelui. Bătrâna
îndrumătoare îl învaţă că suferinţa e dată pentru a putea înţelege suferinţa altora. Un
conducător nu poate fi iubit şi slăvit fără a cunoaşte suferinţa supuşilor săi „când vei
ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr şi vei crede celor
asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii ce e necazul.”
Ultima probă, aceea a aducerii fetei împăratului Roş presupune un şir de încercări, pe
care eroul îl depăşeşte ajutat de diverse personaje cu puteri supranaturale: crăiasa
furnicilor, crăiasa albinelor, Setilă, Ochilă, Flămânzilă, Păsări-Lăţi-Lungilă şi Gerilă.
În ciuda ajutorului, esenţa eroului o constituie calităţile sale. Faptul este evidenţiat de
Sfânta Duminică, prin caracterizare directă. Important este, nu ajutorul propriu-zis, ci
deschiderea ochilor către sine însuşi pe care i-o facilitează: „fii încredinţat că nu eu, ci
puterea milosteniei şi inima ta cea bună te ajută Harap-Alb.”
Acțiunea are în centru formarea personajului principal. Echilibrul inițial- ,,Amu
cică era o dată un crai care avea trei fii” este perturbat de sosirea scrisorii Împăratului
Verde. Fără urmași la tron, acesta are nevoie de unul dintre nepoții săi pentru a-i conduce
împărăția. După încercările eșuate ale fraților săi, mezinul este sfătuit de o cerșetoare ce
se dovedește a fi Sfânta Duminică să ceară calul, armele și hainele cu care a fost mire
tatăl său. Lipsit de răbdare și înșelat de aparențe, fiul de crai respinge inițial atât pe
bătrâna cerșetoare, cât și pe calul cel rărciugos. Dar, pentru că sfârșește prin a-i accepta,
va fi ajutat de aceștia. Va trece proba craiului și va ca primi sfaturi testamentare să se
ferească de omul spân și de omul roș. Încalcă primul sfat lăsându-se înșelat de spân.
Ajuns la curtea lui Verde Împărat, Harap-Alb trece prin trei probe: a salăților din grădina
ursului, a cerbului fermecat și a pețirii fetei Împăratului Roș. Le trece cu ajutorul
personajelor adjuvante-calul, Sfânta Duminică, crăiasa albilelor, crăiasa furnicilor,
Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă. Cultivă calități și se îndrăgostește
de fata Împăratului Roș. Întors la curtea Împăratului Verde, este ucis de Spân și este
înviat de fata Împăratului Roș, eliberat astfel de puterea jurământului. Răufăcătorul este
pedepsit și restabilirea echilibrului este încununată de nuntă și de o veselie care ține ani
întregi. Finalul are funcție metatextuală-de ieșire din spațiul ficțional marcată de
întoarcerea la discrepanța socială: ,,cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine
are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.”
Harap-Alb este caracterizat în mod direct, de către narator, de către celelalte
personaje sau prin autocaracterizare. La început, personajul este cunoscut sub sintagma
de ,,fiul craiului” întrucât nu are o identitate definită, urmând ca prin parcurgerea
drumului iniţiatic să-şi găsească un nume. Prin intermediul autocaracterizării, fiul craiului
mărturisește Spânului: ,,din copilăria mea sunt deprins a asculta de tată”. Bătrâna care îl
ajută, i se adresează cu ,,luminate crăişor”, fiind convinsă că tânărul are un destin strălucit
pe care trebuie să-l împlinească. Ea îi evidențiază calitățile morale , dar îl și dojenește
numindu-l ,,slab de înger, mai fricos decât o femeie”. Fetele împăratului Verde îi
recunosc meritele: ,,Harap-Alb, sluga lui, are o înfătişare mult mai plăcută şi seamănă a fi
mult mai omenos”, în opoziție cu Spânul: ,,Vița de vie, tot în vie, vița de boz, tot rogoz.”
În strânsă legătură cu acţiunea se află relaţia protagonistului cu celelalte personaje şi,
implicit, conflictul acestuia cu personajele opozante, acestea fiind alte modalităţi de
construire a acestui personaj şi de evidenţiere a însuşirilor lui.
În relaţie cu ajutoarele sale- Sfânta Duminică, Ochilă, Flămânzilă, Setilă, Gerilă, Păsări-
Lăţi-Lungilă, calul, crăiasa furnicilor şi cea a albinelor, fata lui Roşu-Împărat, care ca şi
el reprezintă forţele binelui-, Harap-Alb dovedeşte prietenie, toleranţă, milă şi
generozitate. Însă cu celelalte personaje, care reprezintă forţele răului, Spânul si Roşu-
Împărat-el intră în conflict şi este prezentat în antiteză cu acestea, mai ales cu Spânul.
Dacă Harap-Alb este blând, supus, respectuos, cinstit, prietenos şi iertător, Spânul este
aspru, viclean, arogant, mincinos şi lipsit de omenie. Datorită calităţilor sale, Harap-Alb
este iubit de cei din jur, pe când Spânul este dispreţuit pentru răutatea sa.
Concluzia
Harap-Alb este un personaj construit prin numeroase modalităţi numeroase de
caracterizare şi parcurge un drum al înţelepciunii, deoarece în urma păţaniilor prin care a
trecut a dobândit o eficientă lecţie de viaţă. Personajul este construit pe baza schemei
narative a iniţierii, după modelul personajului din basmele populare, pe baza antitezei cu
personajul negative şi prin diversitatea relaţiilor pe care le stabileşte şi cu ceilalţi actori ai
acţiunii. Cu toate acestea, el se deosebeşte de personajele basmelor populare prin aceea
că nu este înzestrat cu puteri miraculoase, supranaturale, ci este un om obişnuit, cu
defecte şi cu calităţi.
Atmosfera de bucurie în care ne introduce Creangă ține de nostalgia unor vremuri
fericite. Conform viziunii pe care o propune, lumea căzută în dezechilibru își va reface
constant organicitatea, construcția personajului principal oglindind această concepție.