Particularități de construcţie a unui personaj, Creangă

În general, personajele ocupă un loc esenţial în orice operă epică, întrucât ele asigură
desfăşurarea acţiunii şi sunt purtătoarele mesajului autorului, dar în lumea basmelor rolul lor
devine mai important prin semnificaţia morală şi prin simbolurile pe care le reprezintă la
nivelul viziunii auctoriale a textului. Această lume este populată de o diversitate de personaje
care pot fi reale sau fantastice, iar cele din urmă sunt înzestrate cu puteri supranaturale, ele
fiind din punctul de vedere al semnificaţiei morale, personaje pozitive şi negative, iar ca
importanţă, principale, secundare sau episodice.
În basmul cult ,,Povestea lui Harap-Alb’’, publicat în revista ,,Convorbiri literare’’ la 1
august 1877, există cum se întâmplă, de obicei, în astfel de creaţii epice, un personaj
principal, care este şi personaj eponim. Acesta este purtătorul unor însuşiri puse în evidenţă de
autor prin acţiune, prin relaţiile sale cu celelalte personaje ale basmului, prin construirea
conflictului sau printr-o diversitate de procedee de caracterizare.
Statutul social, psihologic şi moral al personajului
Prin intermediul acţiunii, la început este prezentat statutul social al lui Harap-Alb, care
apare în postura unui fecior de crai, fără o identitate anume, şi corespunde unui Făt-Frumos
din basmele populare, însă nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri excepţionale, deoarece
se poartă firesc, fiind un om obişnuit, cu calităţi şi cu defecte: plânge când este dojenit, se
mânie şi îşi loveşte calul, se vaită sau se teme, este îngândurat şi nesigur de fiecare dată când
e pus în faţa unei noi probe. Însă în decursul acţiunii parcurge un traseu al devenirii: este mai
întâi slugă, apoi împărat, după ce depăşeşte o serie de probe. Din punct de vedere psihologic,
la început este fricos, nesigur, iar , în final, un învingător, dovedindu-se din ce în ce mai
învingător, mai stăpân pe sine, cu ajutorul prietenilor săi, iar aceste atitudini îi marchează
profund şi profilul lui moral.
Trăsătura dominantă şi două secvenţe
O calitate principală a personajului este bunătatea sufletească a acestuia.
Un prim episod ilustrativ pentru această calitate este cel al coborârii fiului de crai în
fântâna- simbol ambivalent al vieții și al morții. Convins să se lase însoțit de Spân la primul
obstacol greu de trecut- pădurea labirint-,, un loc unde i se închide calea și încep a i se încurca
cărările”, fiul de crai cade în capcana acestuia. Notația naratorului evidențiază diferența dintre
cele două personaje:,,Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește
Spânului…”. Dacă Spânul are o îndelungă experiență în exploatarea slăbiciunilor celorlalți ,
fiul de crai, protejat până atunci la casa părintească, nu crede în relele intenții ale celui de
lângă el și judecă lumea după modelul său moral. La ieșirea din fântână, Harap-Alb va fi
nevoit să înfrunte sarcinile dificile ale unei noi etape existențiale .
Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului și
restabilirea echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a devenit îndurător și tolerant,
a învățat prudența, răbdarea, valoarea ajutorului, a învățat să ocolească vicleșugurile. Deși
este cea mai dificilă încercare, duce Spânului pe fata împăratului Roș și își respectă cuvântul
dat. Spânul urzește planuri de răzbunare și ,,icnește în sine”. Deconspirat, retează capul lui
Harap-Alb, dar este aruncat de cal din înaltul cerului și ucis. Harap-Alb, înviat de apa vie și de
apa moartă a fetei împăratului Roș, este pregătit să conducă împărăția. Spânul spusese
verișoarelor sale: ,,Hei, dragele mele vere…d-voastră încă nu știți ce-i pe lume. Dacă
dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe om”. Filozofia sa de viață este
infirmată. Harap-Alb dovedește milă și prietenie față de cel lipsit. Triumful moral al binelui
reface ordinea și firescul lumii, într-o concluzie, în final pozitivistă a autorului.
 Elementele de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului care pun în evidenţă
însuşirile personajului
Un prim element de structură care pune în evidenţă însuşirile personajului il constituie
modalităţile de caracterizare. Prin caracterizarea indirectă se realizează portretul spiritual al
fiului încă neiniţiat. Acesta nu se grăbeşte să îşi revendice drepturile, ci caută în sine
răspunsul la problema destoiniciei proprii. Ajutorul năzdrăvan apare sub forma unei bătrâne
care cere milostenie. Aceasta face parte din categoria personajelor confidente şi are rol
important în iniţierea eroului. Replica fiului, mijloc de caracterizarea indirectă, demonstrează
egoism şi concentrare asupra sinelui: „acum am altele pe capul meu”.
Insistenţelor bătrânei tânărul îi răspunde cu opacitate, mâniat, dovedind lipsă de
cunoaştere umană, pripeală.
Fiul nu vede încă dincolo de aparenţe – „tocmai de la una ca dumneata ţi-ai găsit să
aştept eu ajutor?”, nu ştie că nu în înfăţişare se converteşte cunoaşterea şi întelepciunea. După
insistenţele bătrânei el îi dă bani: „ţine mătuşă, de la mine mai puţin şi de la Dumnezeu mai
mult”. Din aceste vorbe – mijloc de caracterizare indirectă – rezultă acum chibzuinţa, fiul
întelegând că este o fiinţă limitată.
Dovada bunătăţii va fi răsplatită. Pentru a-şi desăvârşi destinul, trebuie sa treacă proba
bunătăţii. Celelalte însuşiri se pot dobândi, însă bunătatea este înnăscută. Drumul iniţierii
fiului este o călătorie în sinele său. Bătrâna îşi ia în primire rolul de mentor şi îi fixează fiului
de crai traseul existenţial. Îi atrage atenţia că a face uz de valorile umanului înseamnă a-ţi
deschide porţile devenirii „ca să vezi cât poate să-ţi ajute milostenia”. Limita proiectului
existenţial propus este pus sub semnul excelenţei: „ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul
pe faţa pământului, aşa de iubit, de slăvit şi de puternic”. A conduce sub semnul iubirii, al
gloriei şi al cinstirii, a fi puternic prin milostenie este ceea ce îl aşteaptă pe erou. Inocenţa,
lipsa de experienţă în a vedea dincolo de aparenţe, se manifestă la alegerea calului. Personaj
năzdrăvan, cu calităţi supranaturale, calul acumulează funcţiile de iniţiator şi de adjutant.
Apariţia sa respectă un anumit tipar: la început este cel mai urât, jigărit şi răpciugos, apoi,
după ce mănâncă jar, se transformă într-un cal arătos, cu puteri supranaturale – zboară,
vorbeşte, deţine cunoştinţe inaccesibile eroului. În descoperirea calului de către erou se poate
vedea o probă pregătitoare, căci iniţial, feciorul îl tratează cu dispreţ şi cu violenţă. Răsplata ia
forma unei lecţii de viaţă. După ce se transformă într-un cal mândru, acesta îl ia pe erou şi
zboară cu el până la lună şi soare, încât pe acesta îl trec „toate grozile morţii”. E o lecţie pe
care i-o dă calul, anume că nimic în viaţă nu rămâne nerăsplătit, binele cu binele, răul cu răul,
„vorba ceea: una pentru alta”.
În drumul său eroul se întâlneşte de trei ori cu omul spân, care întruchipează imaginea
răului. Prima dată feciorul ţine cont de sfaturile tatălui său şi îi refuză oferta de a-i fi călăuză.
A doua oară, Spânul are altă înfăţişare, nu-l recunoaşte, dar îl refuză iarăşi. A treia oară, aflat
într-un moment de cumpănă fiul de crai acceptă ajutorul Spânului. Spânul însuşi are un rol
foarte important în iniţierea protagonistului, el fiind considerat răul necesar.
Ceea ce îi lipseşte încă fiului şi ceea ce nu poate căpăta decât prin experienţă este
cunoaşterea de oameni, capacitatea de a vedea dincolo de aparenţe. Inocenţa şi credulitatea nu
sunt defecte, ci doar caracteristici, de pe urma cărora va avea de suferit.
Naiv, acesta cade în capcana spânului şi îi devine slugă (scena fântânii). Aceasta îl
numeşte pe fiul craiului Harap-Alb, ce înseamnă „slugă de origine nobilă”. Din acest moment,
el duce un traseu al umilinţei, în urma căruia va putea culege roadele. Pus în situaţia de a
aduce salată din grădina ursului, Harap-Alb se întristează. Este descurajat şi se
autocompătimeşte, însă calul îl ajută să treacă peste acest moment îmbărbătându-l. Primeşte,
de asemenea, ajutorul Sfintei Duminici care s-a dovedit a fi bătrâna pe care se milostivise mai
demult.
Proba aducerii capului cerbului îl pune din nou pe erou faţă în faţă cu Sfânta Duminică.
Harap-Alb acceptă acum că şi binele şi răul sunt date spre desăvârşirea sinelui. Bătrâna
îndrumătoare îl învaţă că suferinţa e dată pentru a putea înţelege suferinţa altora. Un
conducător nu poate fi iubit şi slăvit fără a cunoaşte suferinţa supuşilor săi „când vei ajunge şi
tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi
necăjiţi, pentru că ştii ce e necazul.”
Ultima probă, aceea a aducerii fetei împăratului Roş presupune un şir de încercări, pe
care eroul îl depăşeşte ajutat de diverse personaje cu puteri supranaturale: crăiasa furnicilor,
crăiasa albinelor, Setilă, Ochilă, Flămânzilă, Păsări-Lăţi-Lungilă şi Gerilă.
În ciuda ajutorului, esenţa eroului o constituie calităţile sale. Faptul este evidenţiat de
Sfânta Duminică, prin caracterizare directă. Important este, nu ajutorul propriu-zis, ci
deschiderea ochilor către sine însuşi pe care i-o facilitează: „fii încredinţat că nu eu, ci puterea
milosteniei şi inima ta cea bună te ajută Harap-Alb.”
Harap-Alb este caracterizat în mod direct, de către narator, de către celelalte personaje
sau prin autocaracterizare. La început, personajul este cunoscut sub sintagma de ,,fiul
craiului” întrucât nu are o identitate definită, urmând ca prin parcurgerea drumului iniţiatic să-
şi găsească un nume. Prin intermediul autocaracterizării, fiul craiului mărturisește
Spânului: ,,din copilăria mea sunt deprins a asculta de tată”. Bătrâna care îl ajută, i se
adresează cu ,,luminate crăişor”, fiind convinsă că tânărul are un destin strălucit pe care
trebuie să-l împlinească. Ea îi evidențiază calitățile morale , dar îl și dojenește numindu-
l ,,slab de înger, mai fricos decât o femeie”. Fetele împăratului Verde îi recunosc
meritele: ,,Harap-Alb, sluga lui, are o înfătişare mult mai plăcută şi seamănă a fi mult mai
omenos”, în opoziție cu Spânul: ,,Vița de vie, tot în vie, vița de boz, tot rogoz.”
În strânsă legătură cu acţiunea se află relaţia protagonistului cu celelalte personaje şi,
implicit, conflictul acestuia cu personajele opozante, acestea fiind alte modalităţi de construire
a acestui personaj şi de evidenţiere a însuşirilor lui.
În relaţie cu ajutoarele sale- Sfânta Duminică, Ochilă, Flămânzilă, Setilă, Gerilă, Păsări-
Lăţi-Lungilă, calul, crăiasa furnicilor şi cea a albinelor, fata lui Roşu-Împărat, care ca şi el
reprezintă forţele binelui-, Harap-Alb dovedeşte prietenie, toleranţă, milă şi generozitate. Însă
cu celelalte personaje, care reprezintă forţele răului, Spânul si Roşu-Împărat-el intră în
conflict şi este prezentat în antiteză cu acestea, mai ales cu Spânul. Dacă Harap-Alb este
blând, supus, respectuos, cinstit, prietenos şi iertător, Spânul este aspru, viclean, arogant,
mincinos şi lipsit de omenie. Datorită calităţilor sale, Harap-Alb este iubit de cei din jur, pe
când Spânul este dispreţuit pentru răutatea sa.
Acțiunea are în centru formarea personajului principal. Echilibrul inițial- ,,Amu cică era
o dată un crai care avea trei fii” este perturbat de sosirea scrisorii Împăratului Verde. Fără
urmași la tron, acesta are nevoie de unul dintre nepoții săi pentru a-i conduce împărăția. După
încercările eșuate ale fraților săi, mezinul este sfătuit de o cerșetoare ce se dovedește a fi
Sfânta Duminică să ceară calul, armele și hainele cu care a fost mire tatăl său. Lipsit de
răbdare și înșelat de aparențe, fiul de crai respinge inițial atât pe bătrâna cerșetoare, cât și pe
calul cel rărciugos. Dar, pentru că sfârșește prin a-i accepta, va fi ajutat de aceștia. Va trece
proba craiului și va ca primi sfaturi testamentare să se ferească de omul spân și de omul roș.
Încalcă primul sfat lăsându-se înșelat de spân. Ajuns la curtea lui Verde Împărat, Harap-Alb
trece prin trei probe: a salăților din grădina ursului, a cerbului fermecat și a pețirii fetei
Împăratului Roș. Le trece cu ajutorul personajelor adjuvante-calul, Sfânta Duminică, crăiasa
albilelor, crăiasa furnicilor, Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă. Cultivă
calități și se îndrăgostește de fata Împăratului Roș. Întors la curtea Împăratului Verde, este
ucis de Spân și este înviat de fata Împăratului Roș, eliberat astfel de puterea jurământului.
Răufăcătorul este pedepsit și restabilirea echilibrului este încununată de nuntă și de o veselie
care ține ani întregi. Finalul are funcție metatextuală-de ieșire din spațiul ficțional marcată de
întoarcerea la discrepanța socială:,,cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are
bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.”
Concluzia
Harap-Alb este un personaj construit prin numeroase modalităţi de caracterizare şi
parcurge un drum al înţelepciunii, deoarece în urma păţaniilor prin care a trecut a dobândit o
eficientă lecţie de viaţă. Personajul este construit pe baza schemei narative a iniţierii, după
modelul personajului din basmele populare, pe baza antitezei cu personajul negativ şi prin
diversitatea relaţiilor pe care le stabileşte şi cu ceilalţi actori ai acţiunii. Cu toate acestea, el se
deosebeşte de personajele basmelor populare prin aceea că nu este înzestrat cu puteri
miraculoase, supranaturale, ci este un om obişnuit, cu defecte şi cu calităţi.
Atmosfera de bucurie în care ne introduce Creangă ține de nostalgia unor vremuri
fericite. Conform viziunii pe care o propune, lumea căzută în dezechilibru își va reface
constant organicitatea, construcția personajului principal oglindind această concepție.