Caracterizare Harap-Alb

CONTEXT

INTRODUCERE PERSONAJ

Harap-Alb este personajul principal, eponim, are un loc central în desfășurarea epică, celelalte personaje evoluând

din perspectiva rolului pe care îl joacă în formarea acestuia. Numele personajului reflectă condiția duală: rob, slugă

(Harap) de origine nobilă (Alb), iar sugestia cromatică alb-negru sugerează traversarea unei stări intermediare,

între cea de inocență/naivitate (negru) și “învierea” spirituală (alb).

STATUT

Statutul social al lui Harap-Alb este surprins încă din incipitul discursului narativ, când cititorul află că este mezinul

craiului. Pe parcurs, apare în ipostaza de slugă a Spânului, ca, în final, să dobândească statutul de moștenitor la

tronul Împăratului Verde, echivalent, în plan simbolic, cu cel de inițiat. Din punct de vedere moral, mezinul Craiului

nu încalcă principiile morale, întrucât este reprezentantul binelui, iar reușitele sale sunt efecte ale calităților morale

pe care le deține și le întruchipează. Din punct de vedere psihologic, firul narativ al basmului urmărește conturarea

personalității fiului de crai, în urma probelor la care este supus de către Spân. După clasificarea personajelor de

basme, făcută de V. I. Propp, Harap-Alb este eroul, în timp ce Spânul va fi antieroul/falsul erou.

La început va fi boboc (este posibilă interpretarea dublei semnificaţii a termenului: boboc de floare – cu sensul de

„nedeschis”, încă, spre viaţă – sau boboc de pasăre – cu sensul de neputincios, neştiutor), dar va ajunge „împărat,

care n-a mai stat altul pe faţa pământului, aşa de iubit, de slăvit şi de puternic”, o dată cu sfârşitul călătoriei. Între

aceste două „coordonate” se va desfăşura devenirea eroului ce va dobândi o întreită măreţie, căci va fi iubit (el

însuşi descoperind sensul iubirii), va fi slăvit datorită binelui săvârşit, va fi puternic, fiindcă de-a lungul călătoriei a

fost nevoit să dovedească putere.

TRĂSĂTURĂ ȘI SECVENȚE

Principala trăsătură a lui Harap – Alb este caracterul său profund uman. Harap-Alb nu are puteri supranaturale și

nici însușiri excepționale, dar dobândește prin trecerea probelor o serie de valori etice necesare unui împărat.

O secvență semnificativă pentru trăsătura personajului o constituie momentul ieşirii din fântână, episod în care

personajul este scos din anonimat prin primirea numelui. Coborârea în fântână are, în plan simbolic, semnificația

grotei, spațiul al nașterii și regenerării. Schimbarea identității reprezintă începutul inițierii spirituale, unde va fi
condus de Spân. Personajul intră în fântână ca un fiu de crai naiv, pentru a deveni Harap–Alb, rob al Spânului.

“Răutatea” Spânului îl va pune în situații dificile, a căror traversare implică demonstrarea unor calități morale

necesare atunci când va fi împărat. Jurământul din fântână include și condiția eliberării, ceea ce constituie de fapt

sfârșitul inițierii: ”jură-mi-te pe ascuțișul paloșului tău că mi-i da ascultare întru toate(...). și atâta vreme să ai a mă

sluji, până când îi muri și iar îi învie”.

O altă secvență semnificativă se regăsește în finalul basmului, atunci când se confruntă cu Spânul. Fata îl

demască pe Spân, care îl acuză pe Harap-Alb că a divulgat secretul şi îi taie capul. În felul acesta îl dezleagă de

jurământ, iar rolul Spânului ia sfârşit. Calul distruge întruchiparea răului: „zboară cu dânsul în înaltul cerului, şi,

apoi, dându-i drumul de acolo, se face Spânul până jos praf şi pulbere.”

Decapitarea eroului este ultima treaptă şi finalul iniţierii, având semnificaţia coborârii în Infern: “A coborî în Infern

înseamnă a cunoaște o moarte inițiatică, o experiență susceptibilă de a întemeia un nou mod de existență” (M.

Eliade). Învierea este realizată de farmazoană, cu ajutorul obiectelor magice aduse de cal. În final, eroul primeşte

recompensa: pe fata împăratului Roş şi împărăţia unchiului său. Nunta şi schimbarea statutului social confirmă

maturizarea eroului. Deznodământul constă în refacerea echilibrului şi răsplata eroului

MODALITĂȚI DE CARACTERIZARE

Din punctul de vedere al modalităților de caracterizare, se remarcă, în primul rând, caracterizarea directă, făcută de

narator sau de personaje: fiul de crai este considerat “boboc în felul său”, „slab de înger” şi „mai fricos decât o

femeie”, “naiv”, uneori “mânios”. Împăratul Verde vede în el o „slugă vrednică şi credincioasă”, iar Spânul îl

numeşte „slugă netrebnică, slugă vicleană”, exprimându-şi, astfel, ura, dar şi teama de a nu fi dat în vileag.

Caracterizarea indirectă reiese din faptele sale, din vorbe, din atitudinea față de ceilalți, din limbaj. Naivitatea şi

neputinţa de a vedea dincolo de aparenţe sunt subliniate de bătrâna cerşetoare pe care nu o bagă în seamă, deşi

aceasta îi oferă motive suficiente pentru a se face crezută. Cu toate că „mătuşa” îi spune cum să-şi alegă calul,

Crăişorul nu ţine seama de sfatul ei şi loveşte „calul grebănos, dupuros şi slab”, lăsându-se iar înşelat de aparenţe.

Bate calul şi-l numeşte „ghijoacă uricioasă”, când acesta îi pare o „gloabă” şi o „răpciugă”, fiind mânios, dar i se

adresează cu „Dragul meu tovarăş” şi „căluţul meu” când îşi dă seama de puterile neobişnuite ale acestuia. Când

ajunge într-un codru – ce poate fi considerat o probă a labirintului -- , deşi la început refuză ajutorul Spânului, îl

acceptă apoi ca slugă, călcând interdicţia, prin neascultarea sfatului dat de tatăl său. Faptul că nu reuşeşte să iasă

singur din codru este o dovadă că nu are spirit practic, că este nepriceput şi că îi lipseşte experienţa de viaţă;

dezvăluirea poveţei primite de la Crai îl arată credul şi de sinceritate nejustificată faţă de un străin.
Comportamentul faţă de furnici şi de albine îl arată milos cu fiinţele neajutorate, căci începe să creadă „celor

asupriţi şi necăjiţi”, după cum îi spusese Sfânta Duminică. De asemenea, când le face „stup” albinelor, dovedeşte

hărnicie şi pricepere, calităţi necesare unui împărat. Descoperă sensul prieteniei, dovedind la întâlnirea cu cei cinci

uriași maturitate în gândire, realizând că are nevoie de ajutor.

În timpul călătoriei cunoaşte şi iubirea, această nouă experienţă scoţând în evidenţă sensibilitatea tânărului, ce nu

poate fi desăvârşit numai prin vitejie şi prin înţelepciunea dobândită. Este şi un prilej de a-şi verifica tăria de

caracter, căci, deşi se îndrăgostește de fată, rămâne credincios jurământului către Spân și nu-i mărturisește

adevărata sa identitate.

Crăişorul îşi dezvăluie calităţile şi defectele prin relaţiile cu celelalte personaje ale basmului. Este un fiu iubitor care

suferă când îşi vede tatăl amărât. Cu Spânul este în relaţii conflictuale, fiind capabil de ură, dar rămânând

credincios jurământului făcut. Alte sentimente îl leagă de Sfânta Duminică, pe care o consideră „măicuţa” lui, în faţa

căreia se arată neprefăcut, temător, descurajat şi care îl ajută necondiţionat, sfătuindu-l şi încurajându-l,

atrăgându-i mereu atenţia asupra modului de comportare când va ajunge împărat. În relaţiile cu prietenii săi e

tolerant, acceptându-i pe aceştia cu înfăţişarea şi toanele lor, iar de năzdrăvanul său cal îi devine cel mai bun

sfătuitor și confident.

CONCLUZIE

În concluzie, Ion Creangă reușește sa creeze in opera sa un personaj unic in literatura romana. Spre deosebire de

personajul-protagonist al basmului popular, Harap-Alb are de parcurs un adevărat drum al maturizarii pana in

momentul in care va deveni imparat.