Povestea lui Harap Alb, Ion Creangă – Caracterizarea personajului

Harap-Alb este personajul principal din basmul cult care îi poartă numele, scris de I. Creangă şi publicat în revista
„Convorbiri literare”, în 1877. El reprezintă atât forţa binelui specifică acestei specii epice, cât şi tipul tânărului neiniţiat
care trebuie să facă faţă multiplelor greutăţi ale vieţii pentru a se maturiza.
Viziunea autorului despre lume este in primul rand una realista, deoarece dincolo de elementul fabulos,
evenimentele sunt verosimile, prezentand initierea in viata a unui tânăr, intr-o maniera ţărănească, humuleşteană. Se
adaugă o viziune moralizatoare conform căreia autorul ne transmite mesajul că toţi cei care fac bine, asemenea lui Harap-
Alb, sunt rasplatiti, iar cei răi pedepsiti, dovedind astfel increderea in valorile umane.
Temele care se reflectă în construcţia personajului sunt: cea principală, lupta binelui împotriva răului,
incheiata prin triumful binelui reprezentat de mezin. Aceasta se combină cu tema iniţierii lui. Concret, eroul parcurge o
aventura eroica imaginara, un drum al maturizarii, pentru dobandirea unor valori morale si etice. Motivele narative
contribuie la construcţia personajului: cele specifice basmului sunt: superioritatea mezinului, calatoria, supunerea prin
viclesug, muncile, demascarea raufacatorului, peadapsa, căsătoria. Se adaugă motive culte, mitologice, cu semnificaţie
puternică legată de iniţiere: labirintul şi coborârea în infern.
Titlul basmului este un element important în construcţia personajului, deoarece conţine chiar numele său,
după schimbarea statutului său de către Spân, în scena în care îl păcăleşte pe fiul craiului să intre în fântână: "Fiul
craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se bagă în fântână, fără să-1 trăsnească prin minte ce
i se poate întâmpla". Naiv, lipsit de experienţă şi excesiv de credul, fiul craiului îşi schimbă statutul din nepot al
împăratului Verde în acela de slugă a Spânului. Titltu poate fi un oximoron, deoarece Harap-Alb înseamnă "negru alb",
"harapul" fiind un "rob negru ". Oximoronul semnifică, pe de o parte, apartenenţa mezinului în acelaşi timp la cele două
categorii, stăpân şi sclav și statutul său încă nedefinitivat, fiind surprins în evoluție, iar pe de altă parte, amestecul de bine
şi rău existent în orice fiinţă umană, ceea ce accentuează realismul basmului. Acelaşi rol îl are şi substantivul „poveste”,
sugerând că cele relatate au fost trăite.
Timpul este mitic, deoarece prezinta o experienta de iniţiere, ceea ce face ca mezinul să devină un model pentru
tinerii de felul său iar spaţiul este specific basmului, deoarece exista două tărâmuri, separate de gradul de cunoaştere a
acestora de către erou: unul cunoscut, reprezentat de casa părintească, un spaţiu ocrotitor, sigur, al copilăriei si altul
necunoscut având forma unui labirint, necunoscut, periculos, plin de probe şi de capcane, al iniţierii mezinului. Între cele
două spaţii trecerea este asigurata de un pod, alt loc simbolic, o legătură între vârstele acestuia, “trecere primejdioasa de
la un mod de existent la altul: de la imaturitate la maturitate”.
Conflictul care afectează personajul se desfăşoară intre bine si rau se incheie prin victoria fortelor binelui. Rolul
său este de a duce la iniţierea personajului şi de a transmite un mesaj pozitiv, care sa asigure cititorul că binele este mereu
răsplătit. Aici, binele este reprezentat de Harap Alb, Sf. Duminică, Împăratul Verde, craiul, cei cinci tovarăşi, calul, fiicele
de împărat. Se observă că răul este în acest basm preponderent de natură umană şi este reprezentat de către Spân,
Împăratul Roşu, urs şi cerb.
Harap-Alb, fecior de crai, nu este un Făt-Frumos din basmele populare, destoinic şi curajos, ci rămâne în zona
umanului, fiind prietenos, cuminte şi ascultător, ca un flăcău din Humuleşti. El este un personaj pozitiv şi întruchipează
înaltele principii morale cultivate de orice basm, ca adevărul, dreptatea, cinstea, prietenia, ospitalitatea, curajul, vitejia,
trăsături ce reies indirect din întâmplări, fapte, din propriile vorbe şi gânduri şi direct din ceea ce alte personaje spun
despre el.
Ca modalitati de caracterizare retinem: caracterizarea directa, autocaracterizarea caracterizarea de catre alte
personaje ”Razi, tu, razi Harap-Alb”,, onomastica personajelor, modalitatile de expunere-naratiunea, dialogul,descrierea,
monologul interior umorul, ironia si autoironia. Caracterizarea directa este facuta de narator ”fiul craiului, boboc in felul
sau…”, „naiv”, „credul”, de Sf .Duminica („luminate craisor”, ”slab de inger”, ”mai fricos decat o femeie”, ”gaina
plouata”), de cal ”nu te stiam asa de fricos”, de span ”Pentru vrednicia lui mi l-a dat tata” ; caracterizarea indirecta: prin
nume (oximoronul Harap-negru,Alb), prin limbaj, gesturi, fapte („ca tovaras, era partas la toate, si la paguba si la castig, si
prietenos cu fiecare pentru ca avea nevoie de dansii, in calatoria sa la imparatul Ros”; ocoleste nunta de furnici,
primejduindu-si viata; dragostea pentru albine si furnici il fac sa le ocroteasca si sa le ajute atunci cand le intalneste in
drumul sau,chiar daca pentru asta trebuie sa treaca prin apa sau sa zaboveasca pentru a le construi un adapost) si prin
relatiile cu celelalte personaje (stie cum sa se comporte cu cei din jur: cal, albine, furnici si cei cinci voinici, si de aceea
primeste ajutorul acestora).
Situația sa iniţială în basm îl surprinde într-o ipostază specifică eroului de basm: este mezinul, desconsiderat de
toţi, marginalizat prin raportarea la fraţii mai mari. De aceea, craiul îi ceartă pe toţi fiii săi pentru nereuşită, neluând în
calcul faptul că mezinul ar fi putut izbândi unde fraţii săi au eşuat. Eroul este, totuşi, un copil, dovadă modul în care
reacţionează: fuge în grădină şi plânge. Orgoliul său rănit și egoismul copilăresc îl împiedică să dea importanţă bătrânei
care îi cere un bănuţ, altă dovadă a minţii sale necoapte şi a egoismului specific vârstelor mici. Insistenţa bătrânei dă roade
doar atunci când reuşeşte să capteze interesul mezinului făcând referire la viitorul impresionant care îl aşteaptă .
Ascultător, el îi urmează sfaturile şi merge să ceară voie tatălui să încerce şi el să ajungă la Împăratul Verde. Nu mai
reacţionează la lipsa acestuia de încredere şi porneşte la treabă, dovedind cu hărnicie şi pricepere că este în stare să se
pregătească singur, nu ca fraţii săi. Doar în alegerea calului dă greş, încălcând sfatul bătrânei cerşetoare. Este prea necopt
ca să vadă dincolo de aparenţe, iar greşeala este imediat pedepsită de armăsar prin cele trei zboruri în care tânărul crede că
era să se prăpădească. Astfel, învaţă o primă lecţie, de care va ţine cont mai târziu: răul este pedepsit cu rău.
 Modest şi cuviincios, se prezintă în faţa tatălui pentru binecuvântare, iar apoi pleacă ducând cu el şi cartea pentru
unchiul său. Proba podului, esenţială pentru a dovedi destoinicia şi capacitatea sa de a reuşi în încercarea grea la care
pornise, o trece cu bine, cu ajutorul calului care se repede asupra ursului şi a curajului şi a prezenţei sale de spirit. Cu cea
mai mare seriozitate dă ascultare ultimelor sfaturi ale tatălui şi apoi pleacă hotărât la drum.
Călătoria pe care o face pentru a ajunge împărat este o iniţiere a flăcăului în vederea formării lui pentru a deveni
conducătorul unei familii, pe care urmează să şi-o întemeieze. El parcurge o perioadă cu scopul de a deprinde şi alte
abilități decât cele obişnuite, de a învăţa şi alte aspecte ale unei lumi necunoscute până atunci, experienţă necesară
viitorului adult. Faptele eroului rămân şi ele în limita umanului, probele care depăşesc sfera realului fiind trecute cu
ajutorul celorlalte personaje, înzestrate cu puteri supranaturale.
Un prim episod semnificativ pentru naivitatea eroului este rătăcirea în codrul în care se rătăceşte şi care
simbolizează lumea necunoscută flăcăului, care greşeşte pentru prima oară, neţinând cont de sfatul tatălui său, de a se feri
de omul spân. Deşi cuminte şi ascultător de felul său, nesocotirea acestei restricţii declanşează asupra flăcăului un şir
nesfârşit de întâmplări neplăcute şi periculoase, care-i vor pune deseori viaţa în primejdie. Prima dată, spânul se adresează
tânărului cu îndrăzneală, oferindu-se să-l conducă prin aceste locuri primejdioase. El îl refuză, „uitându-se ţintă în ochii
spânului”, pentru că îşi amintea de avertizarea tatălui şi deoarece dorea să-i arate că nu se teme de el. A doua oară, spânul
îi iese înainte schimbat în alte straie, cu altă voce şi cu o altă atitudine şi îi propune acelaşi lucru, încercând să-l
impresioneze cu soarta lui nefericită, dându-se drept un om bun, dar cu o viţă foarte grea, singuratică. Mezinul refuză
iarăşi, cu mâna pe buzdugan, ceea ce sugerează că este gata de a se apăra singur, dacă este cazul, neavând nevoie de
ajutor. A treia oară, spânul procedează la fel, apărând schimbat la port, la voce şi ca atitudine: este sigur pe el şi
binevoitor, îl avertizează despre pericolele ce îl pândesc (un taur fioros). Tânărul vorbeşte despre ceilalţi doi spâni
întâlniţi, dovadă ca nu a fost în stare să-şi dea seama că a avut de-a face cu aceeaşi persoană şi că nu face diferenţa dintre
esenţă şi aparenţă. Conştient că încalcă sfatul tatălui şi că are de-a face cu un spân, ajunge la concluzia că este mai rău
singur şi acceptă ajutorul acestuia. Astfel, a dovedit că este începător în ale vieţii, că nu este pregătit să dea piept cu
greutăţile ei, căzând în capcana spânului care îi văzuse naivitatea şi a profitat de ea.
Semnificativ pentru naivitatea eroului este şi episodul coborârii în fântână. Primul coboară spânul,
constatând că este răcoare şi bine, lăudând exagerat pe cel care aridicat fântâna. Ba chiar nu ar mai ieşi de acolo, de
răcoare ce este. Apoi îl invită pe mezin să se bucure şi el, iar acesta, naiv, se lasă păcălit, uitând iarăşi de avertizarea
tatălui. Odată coborât în fântână, este închis acolo şi obligat să spună totul despre el, ca să mai poată vedea din nou lumina
soarelui. Răutăcios şi plin de ură, spânul se bucură că l-a putut prinde, în ciuda faptului că tatăl flăcăului îl sfătuise să se
ferească de oamenii răi, considerând o victorie personală acest lucru. Aflat la strâmtoare, mezinul mărturiseşte că se ducea
la unchiul său pentru a-i fi urmaş la tron, ceea ce îi dă spânului ideea de a i se substitui. Îl obligă pe tânăr să jure pe paloş
că îi va da ascultare până va muri şi va învia iar, că îi va fi slugă şi că nu va divulga nimic din ce s-a întâmplat şi abia apoi
îi permite să iasă din fântână. Acest jurământ este mai mult decât o promisiune: este o obligaţie cavalerească, pe care şi-o
asumă şi este o metaforă a transformării pe care trebuie să o sufere pentru a ieşi de sub imperiul său: trebuie ca cel de
acum să moară şi în locul său să apară un altul. Aşa se face că episodul reprezintă un ritual de iniţiere în urma căruia se
naşte neofitul, neexperimentatul care va începe experienţele maturizării sale de pe treapta de jos a societăţii, construindu-şi
sub conducerea spânului o nouă personalitate.
Astfel, lipsit de experienţă, "boboc în felul său la trebi de aieste,", mezinul craiului devine sluga spânului, îşi
asumă şi numele de Harap-Alb, dovedind în acelaşi timp loialitate şi credinţă faţă de stăpânul său, întrucât jurase pe
paloş, îşi respectă cuvântul dat, rod al unei solide educaţii căpătate în copilărie, de a fi integru şi demn, capabil să-şi
asume vinovăţia, cu toate urmările ce decurg din faptul că nu urmase sfatul tatălui. Cinstit din fire, Harap-Alb nu-1
trădează niciodată pe spân, deşi un stăpân tiran ca acesta ar fi meritat. De pildă, atunci când se întoarce spre împărăţie cu
pielea şi capul cerbului fabulos, "piatra cea mare din capul cerbului strălucea" atât de tare, încât mulţi crai şi împăraţi îl
rugară să-i "deie bănăret cât a cere el, altul să-i deie fata şi jumătate din împărăţie, altul să-i deie fata şi împărăţia
întreagă", dar Harap-Alb şi-a urmat calea fără să clipească, ducând bogăţia întreagă stăpânului. O singură dată a şovăit
voinicul, atunci când, îndrăgostindu-se de fata împăratului Roş, "mai nu-i venea s-o ducă" spânului.
Probele la care îl supune spânul sunt menite a-1 deprinde pe flăcău cu greutăţile vieţii, cu faptul că omul trebuie
să învingă toate piedicile ivite în viaţa sa, pregătindu-l pentru viitor, când va trebui să-şi conducă propria gospodărie,
propria familie. Ca şi în viaţa reală, flăcăul este ajutat de cei mai buni prieteni, calul fabulos şi de Sfânta Duminică. Harap-
Alb este umanizat, el se teme, se plânge de soartă, cere numai ajutorul acelora în care avea încredere, semn că învăţase
ceva din experienţa cu spânul. Depăşind cu bine toate probele, flăcăul demonstrează că e "soi bun" (G.Călinescu) prin
valorile morale care compun codul comportamentului ţărănesc: inteligenţa, bunătatea, perseverenţa, răbdarea,
capacitatea de adaptare la diverse situaţii ale vieţii. De asemenea, altruismul, sufletul lui bun, dragostea şi grija
pentru vietăţile mărunte, sub rangul său (albinele şi furnicile) îl fac să le ocrotească şi să le ajute atunci când le întâlneşte
în drumul său, chiar dacă pentru asta trebuie să treacă prin apă ori să zăbovească pentru a le construi un adăpost. Cele
două întâmplări sunt simbolice, deoarece subliniază capacitatea lui Harap-Alb de a se coborî la nivelul unor fiinţe
inferioare, pentru a urmări binele lor, nu pe al său. Aşa va reacţiona şi în calitate de conducător, pentru binele
supuşilor săi. Sigur că binele pe care Harap-Alb îl face se întoarce atunci când el însuşi se află în impas, crăiasa
furnicilor şi cea a albinelor salvându-i, de asemenea, viaţa.
O experienţă determinantă pentru maturizarea lui o constituie întâlnirea cu omul roş, care este un alt pericol de
care ar fi trebuit să se ferească, aşa cum îl sfătuise tatăl. Episodul călătoriei spre curtea împăratului Roş este un necontenit
prilej de iniţiere a flăcăului (călătoria este un mijloc de cunoaştere), deprinzând acum învăţătura că orice om, cât de
neînsemnat ori de ciudat ar părea, poate fi de folos, tânărul deprinzând experienţă mai ales în cunoaşterea speciei umane.
Harap-Alb are capacitatea de a-şi face prieteni adevăraţi, loiali, care să-1 ajute în orice împrejurare dificilă a vieţii sale.
În această perioadă a iniţierii, Harap-Alb cunoaşte dragostea aprinsă pentru o fată de împărat, care vine, aşadar,
din aceeaşi lume cu el, pregătindu-1 pentru căsătorie, unul dintre reperele finale ale devenirii sale. Ultima probă la care îl
supune fata este, de data aceasta, o demonstrare a calităţilor viitoarei soţii, care va şti să aibă grijă de bărbatul ei, să-i stea
aproape la bine şi la rău, acest fapt fiind ilustrat atunci când ea îi salvează viaţa, trezindu-1 din morţi. Această întâmplare
simbolizează ideea că acum Harap-Alb redevine el însuşi, fiul craiului, scăpând de povara jurământului făcut spânului,
acela că îi va fi slugă "până când va muri şi iar va învia".
Relaţia lui Harap-Alb cu celelalte personaje reprezintă o modalitate indirectă de caracterizare. Reprezentativă
este relaţia cu Spânul, răul de natura umana înţeles ca necesitate în destinul tânărului aflat pe drumul maturizării..
Relaţia dintre el şi Harap-Alb este specifica basmului, pentru ca ele reprezintă cele doua forte aflate in conflict şi pentru
că Spânul este un factor al maturizării mezinului. Este o dovadă a nevoii tânărului de a avea în viaţă o călăuză în drumul
iniţierii. Ea debutează cu nesiguranţa mezinului, care îl face să accepte ajutorul spânului şi se termină cu încheierea
procesului de maturizare al acestuia, ceea ce duce şi la finalul relaţiei lor. Chiar dacă personajele reprezintă cele două
forţe aflate în conflict specifice basmului, important este rolul de iniţiator al spânului, de rău necesar maturizării.
Sfârşitul său este pedeapsa pentru toate aceste fapte şi încetarea rolului său de iniţiator.
Astfel, „Povestea lui Harap Alb” este un basm cult ce urmăreşte traseul iniţiatic al unui tânăr simplu, exemplu
pentru maturizare oricui.