Povestea lui Harap Alb, Ion Creangă – Caracterizarea personajului

Harap-Alb este personajul principal din basmul cult care îi poartă numele, scris de I. Creangă şi publicat în revista
„Convorbiri literare”, în 1877. El reprezintă atât forţa binelui specifică acestei specii epice, cât şi tipul tânărului neiniţiat
care trebuie să facă faţă multiplelor greutăţi ale vieţii pentru a se maturiza. Opera din care face parte este un basm cult, o
specie epică ampla, pe tema conflictului dintre bine şi rău, având un puternic mesaj moralizator; are un autor consacrat, cu
un stil propriu, o acţiune mai complexă, realul predomină faţă de fantastic, personajul este puternic individualizat, iar
mijloacele de expunere utilizate alături de naraţiune, dialogul şi descrierea, au rol de caracterizare a personajul.
Viziunea autorului despre lume este in primul rand una realista, deoarece dincolo de elementul fabulos,
evenimentele sunt verosimile, prezentand initierea in viata a unui tânăr, intr-o maniera ţărănească, humuleşteană. Se
adaugă o viziune moralizatoare conform căreia autorul ne transmite mesajul că toţi cei care fac bine, asemenea lui Harap-
Alb, sunt rasplatiti, iar cei răi pedepsiti, dovedind astfel increderea in valorile umane.
Temele care se reflectă în construcţia personajului sunt: cea principală, lupta binelui împotriva răului,
incheiata prin triumful binelui reprezentat de mezin. Aceasta se combină cu tema iniţierii lui. Concret, eroul parcurge o
aventura eroica imaginara, un drum al maturizarii, pentru dobandirea unor valori morale si etice. Motivele narative
contribuie la construcţia personajului: cele specifice basmului sunt: superioritatea mezinului, calatoria, supunerea prin
viclesug, muncile, demascarea raufacatorului, peadapsa, căsătoria. Se adaugă motive culte, mitologice, cu semnificaţie
puternică legată de iniţiere: labirintul şi coborârea în infern.
Titlul basmului este un element important în construcţia personajului, deoarece conţine chiar numele său, după
schimbarea statutului său de către Spân, în scena în care îl păcăleşte pe fiul craiului să intre în fântână: "Fiul craiului,
boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se bagă în fântână, fără să-1 trăsnească prin minte ce i se
poate întâmpla". Naiv, lipsit de experienţă şi excesiv de credul, fiul craiului îşi schimbă statutul din nepot al împăratului
Verde în acela de slugă a Spânului. Titltu poate fi un oximoron, deoarece Harap-Alb înseamnă "negru alb", "harapul" fiind
un "rob negru ". Oximoronul semnifică, pe de o parte, apartenenţa mezinului în acelaşi timp la cele două categorii, stăpân
şi sclav, iar pe de altă parte, amestecul de bine şi rău existent în orice fiinţă umană, ceea ce accentuează realismul
basmului. Acelaşi rol îl are şi substantivul „poveste”, sugerând că cele relatate au fost trăite.
Timpul este mitic, deoarece prezinta o experienta de iniţiere, ceea ce face ca mezinul să devină un model pentru
tinerii de felul său iar spaţiul este specific basmului, deoarece exista două tărâmuri, separate de gradul de cunoaştere a
acestora de către erou: unul cunoscut, reprezentat de casa părintească, un spaţiu ocrotitor, sigur, al copilăriei si altul
necunoscut având forma unui labirint, necunoscut, periculos, plin de probe şi de capcane, al iniţierii mezinului. Între cele
două spaţii trecerea este asigurata de un pod, alt loc simbolic, o legătură între vârstele acestuia, “trecere primejdioasa de la
un mod de existent la altul: de la imaturitate la maturitate”,.
Acţiunea basmului este un element important pentru construcţia personajului deoarece reprezintă o modalitate
indirectă de caracterizare a acestuia prin fapte. Ea se desfăşoară linear si respecta modelul structural stereotip.
Parcurgerea drumului maturizarii de catre erou, presupune un lant de actiuni conventionale care corespund momentelor
subiectului: o situatie initiala de echilibru, prezentarea celor doi fraţi, craiul şi Împăratul Verde, un eveniment care tulbura
echilibrul initial, absenţa moştenitorului masculin, călătoria reparatorie a mezinului, apariţia donatorilor şi a ajutoarelor,
trecerea probelor, restabilirea echilibrului prin înfrângerea spânului si răsplătirea eroului prin căsătorie şi primirea
împărăţiei. Nunta si schimbarea statului social confirma maturizarea eroului.
Conflictul care afectează personajul se desfăşoară intre bine si rau se incheie prin victoria fortelor binelui. Rolul
său este de a duce la iniţierea personajului şi de a transmite un mesaj pozitiv, care sa asigure cititorul că binele este mereu
răsplătit. Aici, binele este reprezentat de Harap Alb, Sf. Duminică, Împăratul Verde, craiul, cei cinci tovarăşi, calul, fiicele
de împărat. Se observă că răul este în acest basm preponderent de natură umană şi este reprezentat de către Spân,
Împăratul Roşu, urs şi cerb.
Personajele, purtatoare ale unor valuri simbolice si ale unor functii specifice basmului, sunt, ca în orice basm, un
protagonist , Harap Alb si antagonistii: Spanul si Imparatul Ros. Spre deosebire de basm insa, aceste personaje reprezinta
binele si raul de natura umana, personajul principal fara a avea puteri iesite din comun, confrantandu-se cu viclenia
rautatea, minciuna, nedreptatea.
Harap-Alb, fecior de crai, nu este un Făt-Frumos din basmele populare, destoinic şi curajos, ci rămâne în zona
umanului, fiind prietenos, cuminte şi ascultător, ca un flăcău din Humuleşti. El este un personaj pozitiv şi întruchipează
înaltele principii morale cultivate de orice basm, ca adevărul, dreptatea, cinstea, prietenia, ospitalitatea, curajul, vitejia,
trăsături ce reies indirect din întâmplări, fapte, din propriile vorbe şi gânduri şi direct din ceea ce alte personaje spun
despre el.
Ca modalitati de caracterizare retinem: caracterizarea directa, autocaracterizarea ”Razi, tu, razi Harap-Alb”,
caracterizarea de catre alte personaje, onomastica personajelor, modalitatile de expunere-naratiunea, dialogul,descrierea,
monologul interior umorul, ironia si autoironia. Caracterizarea directa este facuta de narator ”fiul craiului, boboc in felul
sau…”, „naiv”, „credul”, de Sf .Duminica („luminate craisor”, ”slab de inger”, ”mai fricos decat o femeie”, ”gaina
plouata”), de cal ”nu te stiam asa de fricos”, de span ”Pentru vrednicia lui mi l-a dat tata” ; autocaracterizarea si
caracterizarea indirecta: prin nume (oximoronul Harap-negru,Alb), prin limbaj, gesturi, fapte („ca tovaras, era partas la
toate, si la paguba si la castig, si prietenos cu fiecare pentru ca avea nevoie de dansii, in calatoria sa la imparatul Ros”;
ocoleste nunta de furnici, primejduindu-si viata; dragostea pentru albine si furnici il fac sa le ocroteasca si sa le ajute
atunci cand le intalneste in drumul sau,chiar daca pentru asta trebuie sa treaca prin apa sau sa zaboveasca pentru a le
construi un adapost) si prin relatiile cu celelalte personaje (stie cum sa se comporte cu cei din jur: cal, albine, furnici si cei
cinci voinici, si de aceea primeste ajutorul acestora).
Apariţia sa iniţială în basm îl surprinde într-o ipostază specifică eroului de basm: este mezinul, desconsiderat de
toţi, marginalizat prin raportarea la fraţii mai mari. De aceea, craiul îi ceartă pe toţi fiii săi pentru nereuşită, neluând în
calcul faptul că mezinul ar fi putut izbândi unde fraţii săi au eşuat. Eroul este, totuşi, în copil, dovadă modul în care
reacţionează: fuge în grădină şi plânge. Orgoliul său rănit îl împiedică să dea importanţă bătrânei care îi cere un bănuţ, altă
dovadă a minţii sale necoapte şi a egoismului specific vârstelor mici. Insistenţa bătrânei dă roade doar atunci când reuşeşte
să capteze interesul mezinului făcând referire la viitorul impresionant care îl aşteaptă. Ascultător, el îi urmează sfaturile şi
merge să ceară voie tatălui să încerce şi el să ajungă la Împăratul Verde. Nu mai reacţionează la lipsa acestuia de încredere
şi porneşte la treabă, dovedind cu hărnicie şi pricepere că este în stare să se pregătească singur, nu ca fraţii săi. Doar în
alegerea calului dă greş, încălcând sfatul bătrânei cerşetoare. Este prea necopt ca să vadă dincolo de aparenţe, iar greşeala
este imediat pedepsită de armăsar prin cele trei zboruri în care tânărul crede că era să se prăpădească. Astfel, învaţă o
primă lecţie, de care va ţine cont mai târziu: răul este pedepsit cu rău.
Modest şi cuviincios, se prezintă în faţa tatălui pentru binecuvântare, iar apoi pleacă ducând cu el şi cartea pentru
unchiul său. Proba podului, esenţială pentru a dovedi destoinicia şi capacitatea sa de a reuşi în încercarea grea la care
pornise, o trece cu bine, cu ajutorul calului care se repede asupra ursului şi a curajului şi a prezenţei sale de spirit. Cu cea
mai mare seriozitate dă ascultare ultimelor sfaturi ale tatălui şi apoi pleacă hotărât la drum.
Călătoria pe care o face pentru a ajunge împărat este o iniţiere a flăcăului în vederea formării lui pentru a deveni
conducătorul unei familii, pe care urmează să şi-o întemeieze. El parcurge o perioadă de a deprinde şi alte lucruri decât
cele obişnuite, de a învăţa şi alte aspecte ale unei lumi necunoscute până atunci, experienţă necesară viitorului adult.
Faptele eroului rămân şi ele în limita umanului, probele care depăşesc sfera realului fiind trecute cu ajutorul celorlalte
personaje, înzestrate cu puteri supranaturale.
Un prim episod semnificativ pentru tema iniţierii/ pentru naivitatea eroului/ pentru evoluţia relaţiei dintre
cele două personaje este rătăcirea în codrul în care se rătăceşte şi care simbolizează lumea necunoscută flăcăului, care
greşeşte pentru prima oară, neţinând cont de sfatul tatălui său, de a se feri de omul spân. Deşi cuminte şi ascultător de felul
său, nesocotirea acestei restricţii declanşează asupra flăcăului un şir nesfârşit de întâmplări neplăcute şi periculoase, care-i
vor pune deseori viaţa în primejdie. Prima dată, spânul se adresează tânărului cu îndrăzneală, oferindu-se să-l conducă prin
aceste locuri primejdioase. El îl refuză, „uitându-se ţintă în ochii spânului”, pentru că îşi amintea de avertizarea tatălui şi
deoarece dorea să-i arate că nu se teme de el. A doua oară, spânul îi iese înainte schimbat în alte straie, cu altă voce şi cu o
altă atitudine şi îi propune acelaşi lucru, încercând să-l impresioneze cu soarta lui nefericită, dându-se drept un om bun,
dar cu o viţă foarte grea, singuratică. Mezinul refuză iarăşi, cu mâna pe buzdugan, ceea ce sugerează că este gata de a se
apăra singur, dacă este cazul, neavând nevoie de ajutor. A treia oară, spânul procedează la fel, apărând schimbat la port, la
voce şi ca atitudine: este sigur pe el şi binevoitor, îl avertizează despre pericolele ce îl pândesc (un taur fioros). Tânărul
vorbeşte despre ceilalţi doi spâni întâlniţi, dovadă ca nu a fost în stare să-şi dea seama că a avut de-a face cu aceeaşi
persoană şi că nu face diferenţa dintre esenţă şi aparenţă. Conştient că încalcă sfatul tatălui şi că are de-a face cu un spân,
ajunge la concluzia că este mai rău singur şi acceptă ajutorul acestuia. Astfel, a dovedit că este începător în ale vieţii, că nu
este pregătit să dea piept cu greutăţile ei, căzând în capcana spânului care îi văzuse naivitatea şi a profitat de ea.
Semnificativ pentru naivitatea eroului este şi episodul coborârii în fântână. Primul coboară spânul,
constatând că este răcoare şi bine, lăudând exagerat pe cel care aridicat fântâna. Ba chiar nu ar mai ieşi de acolo, de
răcoare ce este. Apoi îl invită pe mezin să se bucure şi el, iar acesta, naiv, se lasă păcălit, uitând iarăşi de avertizarea
tatălui. Odată coborât în fântână, este închis acolo şi obligat să spună totul despre el, ca să mai poată vedea din nou lumina
soarelui. Răutăcios şi plin de ură, spânul se bucură că l-a putut prinde, în ciuda faptului că tatăl flăcăului îl sfătuise să se
ferească de oamenii răi, considerând o victorie personală acest lucru. Aflat la strâmtoare, mezinul mărturiseşte că se ducea
la unchiul său pentru a-i fi urmaş la tron, ceea ce îi dă spânului ideea de a i se substitui. Îl obligă pe tânăr să jure pe paloş
că îi va da ascultare până va muri şi va învia iar, că îi va fi slugă şi că nu va divulga nimic din ce s-a întâmplat şi abia apoi
îi permite să iasă din fântână. Acest jurământ este mai mult decât o promisiune: este o obligaţie cavalerească, pe care şi-o
asumă şi este o metaforă a transformării pe care trebuie să o sufere pentru a ieşi de sub imperiul său: trebuie ca cel de
acum să moară şi în locul său să apară un altul. Aşa se face că episodul reprezintă un ritual de iniţiere în urma căruia se
naşte neofitul, neexperimentatul care va începe experienţele maturizării sale de pe treapta de jos a societăţii, construindu-şi
sub conducerea spânului o nouă personalitate.
Astfel, lipsit de experienţă, "boboc în felul său la trebi de aieste,", mezinul craiului devine sluga spânului, îşi
asumă şi numele de Harap-Alb, dovedind în acelaşi timp loialitate şi credinţă faţă de stăpânul său, întrucât jurase pe paloş,
îşi respectă cuvântul dat, rod al unei solide educaţii căpătate în copilărie, de a fi integru şi demn, capabil să-şi asume
vinovăţia, cu toate urmările ce decurg din faptul că nu urmase sfatul tatălui. Cinstit din fire, Harap-Alb nu-1 trădează
niciodată pe spân, deşi un stăpân tiran ca acesta ar fi meritat. De pildă, atunci când se întoarce spre împărăţie cu pielea şi
capul cerbului fabulos, "piatra cea mare din capul cerbului strălucea" atât de tare, încât mulţi crai şi împăraţi îl rugară să-i
"deie bănăret cât a cere el, altul să-i deie fata şi jumătate din împărăţie, altul să-i deie fata şi împărăţia întreagă", dar
Harap-Alb şi-a urmat calea fără să clipească, ducând bogăţia întreagă stăpânului. O singură dată a şovăit voinicul, atunci
când, îndrăgostindu-se de fata împăratului Roş, "mai nu-i venea s-o ducă" spânului.
Probele la care îl supune spânul sunt menite a-1 deprinde pe flăcău cu greutăţile vieţii, cu faptul că omul trebuie
să învingă toate piedicile ivite în viaţa sa, pregătindu-l pentru viitor, când va trebui să-şi conducă propria gospodărie,
propria familie. Ca şi în viaţa reală, flăcăul este ajutat de cei mai buni prieteni, calul fabulos şi de Sfânta Duminică. Harap-
Alb este umanizat, el se teme, se plânge de soartă, cere numai ajutorul acelora în care avea încredere, semn că învăţase
ceva din experienţa cu spânul. Depăşind cu bine toate probele, flăcăul demonstrează că e "soi bun" (G.Călinescu) prin
valorile morale care compun codul comportamentului ţărănesc: inteligenţa, bunătatea, perseverenţa, răbdarea, capacitatea
de adaptare la diverse situaţii ale vieţii. De asemenea, altruismul, sufletul lui bun, dragostea şi grija pentru vietăţile
mărunte, sub rangul său (albinele şi furnicile) îl fac să le ocrotească şi să le ajute atunci când le întâlneşte în drumul său,
chiar dacă pentru asta trebuie să treacă prin apă ori să zăbovească pentru a le construi un adăpost. Cele două întâmplări
sunt simbolice, deoarece subliniază capacitatea lui Harap-Alb de a se coborî la nivelul unor fiinţe inferioare, pentru a
urmări binele lor, nu pe al său. Aşa va reacţiona şi în calitate de conducător, pentru binele supuşilor săi. Sigur că binele pe
care Harap-Alb îl face se întoarce atunci când el însuşi se află în impas, crăiasa furnicilor şi cea a albinelor salvându-i, de
asemenea, viaţa.
O experienţă determinantă pentru maturizarea lui o constituie întâlnirea cu omul roş, care este un alt pericol de
care ar fi trebuit să se ferească, aşa cum îl sfătuise tatăl. Episodul călătoriei spre curtea împăratului Roş este un necontenit
prilej de iniţiere a flăcăului (călătoria este un mijloc de cunoaştere), deprinzând acum învăţătura că orice om, cât de
neînsemnat ori de ciudat ar părea, poate fi de folos, tânărul deprinzând experienţă mai ales în cunoaşterea speciei umane.
Harap-Alb are capacitatea de a-şi face prieteni adevăraţi, loiali, care să-1 ajute în orice împrejurare dificilă a vieţii sale,
aceştia folosindu-şi tocmai trăsăturile dominante, devenite - la nevoie - adevărate talente: "tot omul are un dar şi un amar,
şi unde prisoseşte darul, nu se mai bagă în samă amarul".
În această perioadă a iniţierii, Harap-Alb cunoaşte dragostea aprinsă pentru o fată de împărat, care vine, aşadar,
din aceeaşi lume cu el, pregătindu-1 pentru căsătorie, unul dintre reperele finale ale devenirii sale. Probele de la împărăţia
fetei trimit spre ritualurile ţărăneşti ale peţitului, între care însoţirea mirelui de un alai de tineri, trecerea lor prin foc,
alegerea motivată a miresei, ospăţul oferit de gazdă sunt tot atâtea încercări la care îl supune viitorul socru şi cărora mirele
trebuie să le facă faţă. Ultima probă la care îl supune fata este, de data aceasta, o demonstrare a calităţilor viitoarei soţii,
care va şti să aibă grijă de bărbatul ei, să-i stea aproape la bine şi la rău, acest fapt fiind ilustrat atunci când ea îi salvează
viaţa, trezindu-1 din morţi. Această întâmplare simbolizează ideea că acum Harap-Alb redevine el însuşi, fiul craiului,
scăpând de povara jurământului făcut spânului, acela că îi va fi slugă "până când va muri şi iar va învia".
Relaţia lui Harap-Alb cu celelalte personaje reprezintă o modalitate indirectă de caracterizare.
Reprezentativă este relaţia cu Spânul, răul de natura umana înţeles ca necesitate în destinul tânărului aflat pe drumul
maturizării.. Relaţia dintre el şi Harap-Alb este specifica basmului, pentru ca ele reprezintă cele doua forte aflate in
conflict şi pentru că Spânul este un factor al maturizării mezinului. Este o dovadă a nevoii tânărului de a avea în viaţă o
călăuză în drumul iniţierii. Ea debutează cu nesiguranţa mezinului, care îl face să accepte ajutorul spânului şi se termină cu
încheierea procesului de maturizare al acestuia, ceea ce duce şi la finalul relaţiei lor. Chiar dacă personajele reprezintă cele
două forţe aflate în conflict specifice basmului, important este rolul de iniţiator al spânului, de rău necesar maturizării.
Sfârşitul său este pedeapsa pentru toate aceste fapte şi încetarea rolului său de iniţiator
Astfel, „Povestea lui Harap Alb” este un basm cult ce urmăreşte traseul iniţiatic al unui tânăr simplu, exemplu
pentru maturizare oricui.