Ion , LIVIU REBREANU – TEMĂ ŞI VIZIUNE DESPRE LUME

Formula realismului obiectiv îşi găseşte expresia în romanul Ion (1920) care se caracterizează prin reprezentarea veridică a
realităţii, prin tematica socială, prin personajele tip şi prin descrierile de mediu social. În plus, este un roman obiectiv prin neimplicarea
naratorului, care prezinta evenimetele la pers. a III-a şi are o viziune obiectivă şi imparţială asupra lumii.
Viziunea despre lume înfăţişată în acest roman este strâns legată de concepţia scriitorului despre literatură şi despre menirea ei.
Pentru Liviu Rebreanu, literatura este „creaţie de oameni şi de viaţă"., iar romanul este discurs care „fixează curgerea vieţii, dă vieţii un
tipar care îi surprinde dinamismul şi fluiditatea". Scriitorul se dezice de realismul care copia sincer, fidel şi fotografic lumea şi cere ca
romanul să se îndrepte spre un „realism al esenţelor", Această traiectorie modernă permite reprezentarea lumii cu o „privire" imparţială,
cu o „voce" impasibilă, atribute ale unui narator - demiurg, omniscient şi omniprezent, care urmăreşte existenţa umană angrenată în fluxul
oarbei deveniri. De asemenea, viziunea autorului este una realistă, romanul Ion oferind reprezentarea veridică a vieţii românilor din
Ardeal, la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Realitatea, cu circumstanţele ei sociale, naţionale, istorice, nu se
limitează la o singură clasă socială, ci oferă fresca societăţii transilvănene din perioada amintită. Această viziune este dată şi de geneza
romanului Ion. În Mărturisiri (1932), autorul afirmă că trei scene importante au dus la naşterea romanului care 1-a con sacrat în literatura
română încă de la debut. La hotarul satului Prislop, viitorul romancier a asistat la un gest pe care 1-a reţinut ca pe o bizarerie: un ţăran
îmbrăcat în haine de sărbătoare a îngenuncheat şi a sărutat pământul. La scurt timp, un nou eveniment îi captează interesul: Rodovica, fata
unuia dintre cei mai bogaţi ţărani din acelaşi sat, a fost bătută crunt de tatăl ei, fiindcă rămăsese însărcinată cu cel mai becisnic flăcău din
tot satul. Ruşinea amară a tatălui, forţat să dea zestre bună „unui prăpădit de flăcău, pleava satului" şi suferinţa fetei, devenită în
imaginaţia romantică a tânărului Rebreanu o victimă a iubirii, s-au transformat într-o nuvelă rămasă nepublicată, Ruşinea. Al treilea
eveniment care conturează scheletul viitorului roman este o discuţie cu un tânăr ţăran, Ion Pop al Glanetaşului, „voinic, harnic, muncitor
şi foarte sărac", care îşi mărturisea cu patos cauza necazurilor sale şi „o dragoste pentru pământ aproape bolnăvicioasă". Din cele trei
scene, realitatea s-a transformat în ficţiune şi a constituit un prim schelet de roman, cu titlul Zestrea, devenit mai apoi „Ion”.
Tema romanului este socială, prezentarea problematicii pământului, particularizată în confruntarea devastatoare între două pasiuni
puternice şi la fel de îndreptăţite, văzute ca două jumătăţi ale aceluiaşi întreg: iubirea pentru pământ şi iubirea pentru o singură femeie.
Puternic individualizat, Ion trăieşte cu un patos fără precedent în literatura română apriga dorinţă de a ieşi din cercul unui destin pe care îl
percepe ca străin şi nesubstanţial fiinţei lui. Acestei pasiuni care atinge cote neobişnuite i se adaugă fatalitatea iubirii pentru femeia care,
prin legile sociale şi morale, nu îi mai poate aparţine. Tema romanului şi maniera realistă de ilustrare implică dezvoltarea caracterului
monografic, prin prezentarea stratificării sociale, a problemei naţionale, a relaţiilor dintre ţărănime şi intelectualitatea satului, a riturilor de
trecere (naşterea, nunta, înmormântarea).
Titlul reprezintă numele personajului principal. Simplitatea numelui şi frecvenţa crescută a acestuia în mediu rural face ca
personajul să devină reprezentativ pentru întreaga categorie socială (Ion – ţăranul român dintotdeauna).
Drama lui Ion se desfăşoară între doi poli evidenţiaţi încă de la nivelul structurii romanului. Glasul pământului şi Glasul iubirii sunt
„vocile" interioare care motivează acţiunile personajului. Prima parte a romanului, Glasul pământului, urmăreşte patima lui Ion pentru
pământ şi dorinţa lui de a se impune în ierarhia satului unde i s-a rezervat un rol marginal din cauza lipsei de avere. Partea a doua a
romanului, Glasul iubirii, îl găseşte pe Ion stăpân al pământurilor, dar neîmplinit în iubire, al cărei glas nestăvilit îl va duce pe Ion spre
moartea violentă, cu care plăteşte încălcarea tuturor poruncilor scrise şi nescrise.
Cele treisprezece capitole ale romanului urmăresc odiseea personajului în lumea nedrept alcătuită, zbaterea disperată de a avansa de
la marginea socităţii rurale spre centrul ei, unde consideră că i-ar fi locul, după calităţile cu care a fost hărăzit. Concepţia despre roman ca
lume nouă şi corp sferoid determină simetria ilustrată în titlurile Începutul şi Sfârşitul, care sugerează bucla de timp în care se înscrie
acţiunea şi destinul personajului principal. Unele titluri de capitole poartă numele personajelor situate în prim-plan (Vasile, Copilul,
George), altele concentrează într-un cuvânt esenţa evenimentelor epice (Nunta, Sărutarea, Ştreangul), altele au caracter simbolic
(Zvârcolirea, Noaptea, Blestemul), care marchează deschiderea romanului către paranoia vieţii şi a morţii.
Gândit ca lume nouă, cosmos nou şi corp sferoid, romanul se constituie ca univers secund, care urmăreşte să genereze o imensă
iluzie a realului. Romanul recompune, monografic, imaginea satului ardelean din zona Năsăudului, cu toată gama conflictelor de la
începutul secolului al XX-lea.
Acţiunea romanului Ion este dispusă pe două mari planuri narative, care uneori se derulează paralel, alteori se intersectează,
constituind imagini ale aceleiaşi lumi, asamblate într-o realitate complexă, generând aspectul de monografie a satului tran silvănean. Prin
tehnica planurilor paralele, este prezentată viaţa ţăranilor, cu Ion ca ax principal al romanului şi viaţa intelectualităţii satului, cu cei doi
„stâlpi" ai comunităţii: învăţătorul Herdelea şi preotul Belciug, cele două planuri narative, intersectându-se cu ajutorul personajelor care
trec dintr-unul în altul (Ion, Titu) sau al unor evenimente comune în ambele (nunta). Se adaugă un plan de fundal, monografic, prin care se
prezintă viaţa ardelenilor din acea perioadă: credinţe, tradiţii, mentalităţi, relaţii sociale şi etnice.
Incipitul şi finalul, construite pe motivul drumului, evidenţiază aspectul de „corp sferoid" al romanului, care închide în sine un
bogat univers rural, stratificat social şi economic (săraci - bogaţi), dar şi cultural (ţărani - intelectualitatea satului). Naratorul conduce
cititorul pe drumul spre Pripas şi numeşte componentele unui topos care pare să fie acolo de multă vreme, cu Râpele Dracului, cu
Cişmeaua Mortului, la fel ca şoseaua identificabilă pe hartă însoţind Someşul, spre Cluj.
Ca prim personaj al textului, drumul se constituie ca liant, ca intermediar între realitate şi ficţiune. „Şoseaua cea mare şi fără
început", marcată de o serie de toponime identificabile pe hartă (Cârlibaba, Someş, Cluj, Bistriţa, Bucovina, trecătoarea Bârgăului) este un
transparent simbol al Realităţii. Din această şosea, se desprinde un drum care conduce iniţial cititorul în ficţiunea romanescă şi care îl va
înapoia la final realităţii. Drumul, la început vesel, neted, jucăuş, înaintează în ritm alert spre Pripas, pentru a surprinde satul adormit sub
zăpuşeala unei duminici liniştite. La final drumul bătătorit se deplasează „monoton-monoton ca însuşi mersul vremii", îmbătrânit şi obosit
de zvârcolirile vieţii, de patimile, năzuinţele şi dramele la care a fost martor.
Crucea strâmbă, cu Hristosul care „îşi tremură jalnic trupul de tinichea ruginită" veghează, atât la început, cat şi final, o lume rău
alcătuită, în care se macină destine incapabile să se verticalizeze.
Simetria dintre incipit şi final, descrierea drumului care la început se desprinde, iar apoi se pierde în „şoseaua mare", pare să-i
sugereze cititorului ideea (susţinută şi de soarta protagonistului) zădărniciei zbaterilor vieţii omeneşti.
Indicii temporali şi spaţiali au rolul de a orienta cititorul în universul ficţional, dar mai ales de a crea impresia de veridicitate, acea
iluzie a realului, sub presiunea căreia stă tot romanul realist. Acţiunea este construită pe durata câtorva ani, la începutul secolului al XX-
lea. Obiceiurile, mentalitatea, acutizarea problemei naţionale româno-maghiare în Ardeal, decizia lui Titu Herdelea de a pleca în Regat,
1
spre a sluji de acolo mai bine cauza transilvănenilor, sunt doar câteva dintre argumentele care susţin afirmaţia precedentă.
Acţiunea debutează în plină vară, într-o duminică, la horă, Anumite momente, precum cel evocat, se desfăşoară lent, sunt supuse
unei atente „disecţii", ocupând un larg spaţiu narativ. Ritmarea evenimentelor, care (la fel ca în viaţă) se succed uneori alert, alteori
trenează, alteori se precipită spre deznodământ, se realizează prin indici temporali care dau cititorului reperele necesare reconstituirii
cronologiei.
Acţiunea se desfăşoară, în general, în cronologia specifică timpului real, dar intervin în text anumite analepse. atunci când sunt
introduse în scenă personajele, cărora li se alcătuieşte „fişa biografică” întoarcerile în timp produc uneori salturi de trei decenii, ca în cazul
Mariei Drujan, devenită respectabila doamnă Herdelea.
În ceea ce priveşte ritmul narativ, acesta se accelerează spre finalul romanului, mai ales după consumarea dramei lui Ion şi moartea
lui. Dacă „axul central" al romanului dispare, timpul pare să se comprime, iar celelalte evenimente sunt prezentate rezumativ.
Din punct de vedere spaţial, universul ficţiunii se plasează în imediata vecinătate a lumii reale din zona Bistriţei, acţiunea fiind
cantonată în Pripas în cea mai mare parte, deschizându-se spre zone învecinate sau mai îndepărtate: Armadia, Jidoviţa, Lechinţa, Cluj,
Sibiu.
Acţiunea romanului debutează cu o expoziţiune amplă, în care sunt prezentate timpul, locul şi personajele. Într-o duminică de vară,
în curtea văduvei lui Maxim Oprea, se adună la hora duminicală toată suflarea Pripasului. În ritmurile îndrăcite ale jocului, se întrezăreşte
conflictul: hotărârea lui Ion de a o lua la dans pe Ana cea bogată, chiar dacă Florica, frumoasa, dar săraca fată a gazdei, îi atrage şi privirile.
Apariţia lui Vasile Baciu (anunţată febril de Savisa, oloaga satului) marchează intriga, pentru că violenţa verbală a bocotanului
care îl numeşte pe Ion „hoţ, tâlhar, şi fleandură declanşează în tânărul mândru şi ambiţios o sete de răzbunare care se va finaliza dezastruos
pentru toate personajele.
Un episod semnificativ pentru tematica romanului este hora, relaţia personajului cu mediu nedrept fiind magistral evidenţiată încă
din paginile acestea. Curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea, este locul în care se adună întreaga comunitate rurală. Aşezarea oamenilor
indică o ierarhizare fermă şi relaţii sociale precis delimitate. Primarul satului şi chiaburii alcătuiesc un grup care nu interferează cu cel al
ţăranilor mijlocaşi, aşezaţi pe prispă. Sărăntocii, ca Alexandru Glanetaşu, tatăl lui Ion, dau târcoale acestei lumi, dar nu îndrăznesc să se
apropie prea mult. Preotul şi familia învăţătorului Herdelea onorează cu prezenţa „petrecerea poporului", dar nu participă efectiv la ea, ci
păstrează distanţa. Ritmurile îndrăcite de someşeană de pe arcuşurile lăutarilor ţigani atrag în joc fetele şi flăcăii sa tului, iar vigoarea
dansului trebuie să se manifeste nu numai în eliberarea dionisiacă de energii, ci şi în impulsul de a întemeia noi familii. În centrul atenţiei
naratorului se situează perechea Ion – Ana: flăcăul o invitase la joc, spre marea ei satisfacţie, fără să ştie prea clar ce simte pentru ea: „Avea
ceva straniu in privire, parca nedumerire si un vicleşug neprefăcut”. Conflictul interior al personajului apare de pe acum, privirile lui
plimbându-se de la Ana cea bogată, dar urâţică, la Florica, fata vădanei lui Maxim Oprea, mai frumoasa ca oricând. Se pare, totuşi, că o
alegere o făcuse deja, deoarece „flăcăul clipi aspru, ca şi când ar fi vrut să-şi alunge un gând din creieri”şi stabileşte, poruncitor, o întâlnire
cu Ana sub un nuc bătrân. Discuţia dintre ei dovedeşte suferinţa lui Ion provocată de neajunsurile materiale şi de poziţia sa socială,
frustrarea de a nu ştii ce este de făcut pentru a depăşi impasul. Cu viclenie, se comportă ca şi cum ar avea sentimente pentru fată, dar o
priveşte cu ochi critic, observându-i defectele fizice şi comparând-o cu Florica, ceea ce scoate la vedere iarăşi conflictul său interior: „Nu-i
fusese draga Ana si nici acuma nu-si dadea seama bine daca i-e draga. Iubise pe Florica si, de cate ori o vedea sau isi amintea de ea, simtea
ca tot o mai iubeste. Purta in suflet rasul ei cald, buzele ei pline si umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albastri ca cerul de
primavara. Dar Florica era mai săracă decât dansul, iar Ana avea locuri si case si vite multe. Îi asculta glasul plangator si-l cuprindea mila,
in acelaşi timp însă se gândea la Florica.” Totuşi nu se lasă purtat de sentimente, alungă din gândurile sale imaginea Floricăi şi o
îmbrăţişează pe Ana, ascultând glasul raţiunii.
Din acelaşi episod al horei se desprind şi alte trăsături ale lui Ion. Treptat, din amalgamul participanţilor, se detaşează o pereche de
personaje antagonice: Ion şi George Bulbuc. Autoritatea ţăranului sărac in faţa celui bogat este pusă în evidenţă de faptul că lăutarii ascultă
de Ion, deşi sunt plătiţi de George. Conflictul lor se finalizează cu bătaia de la cârciumă, în care învingătorul este Ion, scenă construită
simetric cu cea din finalul romanului, când George îl răpune pe rivalul său, cu sapa.
Desfăşurarea acţiunii prezintă, pe mai multe planuri narative, evoluţia personajelor şi a relaţiei dintre ele, având în centru nucleul
format din Ion, Ana, Vasile Baciu, Florica şi George. începutul desfăşurării acţiunii este marcat de bătaia dintre Ion şi George, pornită - în
aparenţă - de la plata lăutarilor, dar aceasta este doar camuflarea unui conflict mult mai puternic: disputarea întâietăţii la mâna Anei. Vic -
toria este de partea lui Ion - de data aceasta - care îl înfrânge pe rivalul lui printr-o lovitură decisivă cu parul, faptă pentru care va fi aspru
ruşinat de preotul Belciug în biserică.
O a doua scenă reprezentativă pentru temele romanului este inclusă în capitolul II al romanului, Zvârcolirea: scena sărutării
pământului, care evidenţiază atitudinea lui Ion faţa de el. Dimensiunea pământului îl copleşeşte, cu atât mai puternic cu cât, din atâta hotar
el nu stăpâneşte decât două-trei crâmpeie". Relevanţa scenei este amplificată de faptul că ea cuprinde sintagma care denumeşte prima parte
a romanului: „Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l.
Ion dezvoltă încă de la începutul romanului o acutizare a simţurilor, care îi permite să audă vocile nuanţate ale pământului personificat şi
să perceapă „mesajele" ascunse care vin din adâncuri: toate (porumbiştele, holdele, grădinile, pădurile) „zumzeau, şuşoteau, fâşăiau,
vorbind un grai aspru". Muzicalitatea stranie a naturii în zorii zilei îi trezeşte sentimentul umilinţei şi al înfricoşării, care culminează în
exclamaţia uimită: „Cât pământ, Doamne!...". Scena surprinde un transfer de forţe care stă la baza întregii evoluţii a personajului principal
şi care este de natură să explice desfăşurarea stihială de energii a tânărului ţăran. Resimţit iniţial ca un uriaş, pământul transferă în trupul şi
în sufletul flăcăului seva lui vitală, prin firul de iarbă care îi înţepa glezna. Ipostaza umilă este înlocuită de o mândrie de stăpân şi de
sentimentul că este capabil „să domnească peste tot cuprinsul". Din acest moment, ritmul lent şi contemplativ se precipită, personajul
acţionează parcă animat de o forţă exterioară. Stropii de sudoare care picură în humă înfrăţesc „parcă mai puternic, omul cu lutul". Această
observaţie conţine unul dintre nucleele de sens ale destinului personajului, al cărui traseu este definitiv marcat de împletirea sevei sale vitale
cu cea a pământului.
În continuare, Ion renunţă temporar la pasiunea pentru Florica şi îşi canalizează eforturile în dobândirea pământurilor lui Vasile Baciu.
O seduce pe Ana, forţându-1 pe chiabur să consimtă la căsătorie, dar complicaţiile nu se sfârşesc aici, deoarece Ion nu intrase încă în
posesia actelor pentru zestre. Pentru Ana începe un adevărat calvar: bătută şi alungată de soţ şi de tată, ţinută ca un câine de pripas, tânăra
femeie se adânceşte în gândul sinuciderii, soluţie tragică pe care i-o oferă cârciumarul Avrum. Faptul că Ion intră în posesia pământului şi
că i se naşte un fiu, Petrişor, nu rezolvă conflictele. Nici sinuciderea soţiei lui, nici moartea copilului nu îi trezeşte regrete sau culpabilitate,
pentru că amândoi reprezentau pentru el simple instrumente de obţinere şi de menţinere a proprietăţii asupra pământului, întors la pasiunea
2
iniţială, Florica, Ion ignoră că femeia devenise între timp soţia lui George.
Punctul culminant: surprins noaptea la Florica, Ion este ucis cu sapa de George, pe care Savista îl înştiinţase de infidelitatea nevestei
lui. Deznodământul rezolvă dramatic toate conflictele: criminalul este arestat, iar Florica urmează să îşi ducă viaţa în singurătate. Singurul
care îşi împlineşte visul în urma acestei drame este Belciug, pentru că averea lui Ion revine bisericii şi slujeşte la ridicarea turlei strălucitoare
şi triumfătoare peste toate necazurile omeneşti.
Planul secundar al romanului prezintă în detaliu viaţa Herdelenilor, greutăţile învăţătorului în relaţie cu stăpânirea maghiară,
disensiunile cu „Pămătuful" (preotul Belciug), evoluţia lui Titu - formarea lui ca poet şi jurnalist şi complicatele sale idile, nunta
Laurei şi previziunea celei a lui Ghighi, retragerea la pensie şi plecarea din Pripas.
Varietatea şi complexitatea conflictelor este o trăsătură fundamentală a speciei romanului. Conflictul central al acestui roman
realist este determinat de lupta pentru pământ în satul tradiţional, ardelenesc în mod special. Drama lui Ion, ţăran sărac, este de a nu putea
semnifica nimic în ordinea socială şi umană a lumii, din cauza lipsei averii. Calităţile personale nu sunt luate în calculul acestei ierarhii, de
aceea personajul este pus în situaţia de a alege între iubirea pentru Florica şi pământurile Anei.
Principalul conflict exterior, social, se manifestă între Ion al Glanetaşului şi Vasile Baciu, adversarii care îşi dispută pretenţiile la
posesiunea pământului, Ana fiind doar pretextul neglijabil al confruntării. Adevărata dimensiune a dramei personajului principal o dă
conflictul interior, precizat în structura romanului prin titlul celor două părţi: Glasul pământului şi Glasul iubirii. Cele două voci
rezonează în sufletul lui Ion când succesiv, când simultan, până la explozia lor asurzitoare în situaţia-limită. O reţea complexă de conflicte
secundare completează tabloul complicatelor relaţii umane: învăţătorul Herdelea - preotul Belciug, Ion - George, Ion - Simion Butunoiu
etc.
Numărul mare de personaje puse în mişcare în romanul Ion creează impresia unei lumi care are toate datele realităţii. Majoritatea
personajelor au biografii convingătoare, care le apropie cititorului şi le particularizează. Totuşi, atenţia focalizează în permanenţă asupra
personajului principal, a cărui importanţă este indicată încă din titlu. Faptul că „lăcomia lui de zestre e centrul lumii" (G. Călinescu) îl
situează şi în centrul tuturor conflictelor. Întregul univers rural al Pripasului intră, într-un fel sau altul, în legătură cu Ion, care intră în
câteva posibile „triade" dramatice: a lumii afective (Ion-Florica - Ana), a destinelor masculine (Vasile Baciu - George - Ion), a autorităţii
rurale (Belciug - Herdelea - Ion)
Ion, personajul principal, este conturat prin tehnica basoreliefului, fapt care face ca el să se evidenţieze pe toată întinderea
romanului.
Ion al Glanetaşului este un erou puternic individualizat, dar totodată tipic pentru ţăranul ardelean şi, prin extindere, pentru cel
român în general. Mai mult, prin sentimentul său de intensă iubire posesivă a pământului, Ion se înscrie în tiparul unui ţăran
universal.
Ion al Glanetaşului se situează la intersecţia mai multor tipologii realiste. Din punctul de vedere al categoriei sociale, el este
tipul ţăranului a cărui patimă pentru pământ izvorăşte din convingerea că acesta îi susţine demnitatea şi valoarea în comunitate. Din
punctul de vedere al categoriei morale, Ion este tipul arivistului, fără scrupule, care foloseşte femeia ca mijloc de parvenire.
Mediul social în care trăieşte Ion este, ca în orice roman realist, un factor modelator care exercită o presiune autoritară asupra
personajului, observaţie valabilă pentru toată proza realistă. Din acest punct de vedere, flăcăul repetă într-o oarecare măsură metoda
socrului său şi dobândeşte averea prin căsătorie. Asemănările se opresc însă aici, căci Vasile Baciu îşi iubise nevasta, pe când Ion
face din Ana o victimă tragică a brutalităţii sale. Personajul eponim al romanului aparţine clasei ţăranilor săraci, care se confruntă cu
ierarhizarea valorilor umane pe baza averii. Încercarea disperată a lui Ion de a dobândi pământ nu mai poate fi privită, în aceste
condiţii, doar ca expresie a lăcomiei, ci mai ales ca expresie a dorinţei de a scăpa de eticheta înjositoare de „sărăntoc" şi de umilinţa
de a repeta soarta tatălui său care se învârte pe lângă cei bogaţi „ca un câine la uşa bucătăriei". Conştientizând organizarea socială
nedreaptă, Ion înţelege şi că toate calităţile sale nu sunt suficiente pentru a-i schimba statutul, aşa că trebuie să găsească pârghiile de
a se impune, ignorând atât sentimentele, cât şi criteriul moral.
Naratorul prezintă iniţial, în mod direct, biografia personajului, iar pe parcursul romanului, elemente de portret moral („mândru
şi mulţumit ca orice învingător"). Caracterizarea directă realizată de alte personaje se subordonează tehnicii pluralităţii
perspectivei: Ion e băiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e săritor, isteţ (doamna Herdelea), „eşti un stricat şi-un bătăuş, ş-un om
de nimic [...] te ţii mai deştept decât toţi, dar umbli numai după blestemăţii" (preotul Belciug).
Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti prin monologul interior: „Mă moleşesc ca o babă năroadă."
Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele care evidenţiază trăsăturile sale. Limbajul aparţine registrului popuIar şi este
diferit în funcţie de situaţie şi de interlocutor. Foloseşte cu naturaleţe expresii populare (a sta cu mâinile-n sân, a da cu piciorul
norocului) sau invectiva. Este respectuos cu învăţătorul şi preotul, dar ironic cu Vasile Baciu. Gesturile şi mimica îî trădează
intenţiile: Ion urmări, din ochi pe Ana câteva clipe. Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut".
Vestimentaţia îi reflectă condiţia socială de ţăran, iar numele devine emblematic.
La începutul romanului, i se constituie un portret favorabil. Deşi sărac, este „iute şi harnic, ca mă-sa", iubeşte munca:
„Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră, ca o râvnă ispititoare" şi pământul, fiind înfrăţit cu el prin muncă. De aceea lipsa
pământului apare ca o nedreptate, iar dorinţa pătimaşă de a-1 avea este motivată.
Isteţ, silitor şi cuminte, trezise simpatia învăţătorului, care îl considerase capabil de a-şi schimba condiţia. Băiatul renunţă însă la
şcoală, pentru că pământul îi este mai drag decât cartea, gest potrivit mentalităţii satului tradiţional.
Pentiu că îl ştiu impulsiv şi violent, este respectat de flăcăii din sat şi temut de ţigani, care cântă la comanda lui şi îl însoţesc la
cârciumă după horă, deşi George este cel pare le plăteşte.
Insultat de Vasile Baciu beat, în faţa satului, la horă, se simte ruşinat şi mânios, dorind să se răzbune. Vasile îi reproşează că
umblă după fata lui şi îl numeşte: sărăntoc, tâlhar, hoţ, fiindcă este sărac. Orgolios, posesiunea pământului îi apare ca o condiţie a
păstrării demnităţii umane, de aceea se apropie de Ana.
Deşi tot satul îl apreciază şi îi ia apărarea în confruntarea cu Baciu, după bătaia cu George, preotul îl dojeneşte în biserică, iar
oamenii încep să-l judece. Ion, revoltat, se hotărăşte „să fie cu adevărat netrebnic". După o scurtă ezitare, alege zestrea Anei şi
renunţă la iubirea Floricăi. Faptele sale sunt tot atâtea trepte ale dezumanizării.
Lăcomia de pământ şi dorinţa de răzbunare se manifestă când intră cu plugul pe locul lui Simion Lungu, pentru că acesta fusese
înainte al Glanetaşilor: Inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit averea" (începutul obsesiei). Faptul că ţăranul îl cheamă la judecată
şi că numai jalba scrisă de dascălul Herdelea îl scapă de închisoare nu-1 sperie.
3
 El vede în căsătoria cu Ana singura soluţie de a avea pământ mult, dar nu este în stare să-şi pună la punct un plan de acţiune
pentru atingerea acestui scop şi doar întrebarea întâmplătoare a lui Titu „Poţi să-l sileşti?" este luată de Ion ca un sfat pentru mijlocul
prin care să-l determine pe Baciu să accepte căsătoria şi să-i dea pământul: necinstirea Anei.
Cu ea este viclean: o seduce apoi se înstrăinează, iar căsătoria o stabileşte cu Baciu când fata ajunsese deja de râsul satului.
Este naiv, crezând că nunta îi aduce şi pământul, fără a face o foaie de zestre. Este rândul lui Vasile Baciu să se arate viclean.
După nuntă, începe coşmarul Anei, bătută şi alungată de cei doi bărbaţi. Prin intervenţia preotului Belciug, Vasile îi dă toate
pământurile lui Ion, la notar.
Toată încordarea lui de până acum dispare şi ambiţia şi hotărârea de a obţine pământul se domolesc. Brutalitatea faţă de Ana este
înlocuită de indiferenţă, iar sentimente paterne nu are. Sinuciderea ei nu-i trezeşte vreun licăr de conştiinţă şi nici moartea copilului.
Viaţa lor nu reprezenta decât o garanţie a proprietăţii asupra pământurilor lui Vasile Baciu.
Instinctul de posesie asupra pământului fiind satisfăcut, lăcomia lui este înlocuită de patima pentru Florica, Aşa cum râvnise la
averea altuia, acum râvneşte la nevasta lui George. Viclenia îi dictează modul de apropiere de Florica: falsa prietenie cu George, în a
cărui casă poate astfel veni oricând. Avertismentul Savistei, personaj-simbol, glas al destinului, aduce deznodământul implacabil.
George îl ucide cu lovituri de sapă pe Ion, venit noaptea în curtea lui, dupi Florica. Dominat de instincte, în afara oricărei morale,
încălcând succesiv toate normele satului, aflat sub semnul fatalităţii, Ion este o victimă a lăcomiei şi a orgoliului său.
O relaţie fundamentală se stabileşte între protagonist şi un personaj simbolic mai puternic decât el: pământul. Iubeşte
pământul mai presus de orice: Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil [...] De pe atunci i-a fost mai drag decât o mamă".
Renunţă la şcoală pentru că îi este mai drag „să fie veşnic însoţit cu pământul...". Renunţă la Florica, pe care o iubea, pentru că
„toată fiinţa lui arde de dorul de a avea pământ mult, cât mai mult...". Instinctul de posesiune a pământului şi lăcomia care pune
stăpânire pe el sunt motivate şi de ipostaza pământului-ibovnică: Îl cuprinse o poftă sălbatecă să îmbrăţişeze huma, s-o
crâmpoţească în sărutări. întinse mâinile spre brazdele drepte, zgrunţuroase şi umede". Adoră şi venerează pământul ca pe o zeitate:
,Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n
sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor". În faţa „uriaşului", se simte „mic şi slab, cât un vierme", dar muncindu-1,
simte „o mândrie de stăpân" şi are iluzia că este „atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul". Imensitatea îi trezeşte
dorinţa de a poseda: „- Cât pământ, doamne!...". Toate acţiunile lui se vor orienta spre a-1 obţine, indiferent de mijloace. Când glasul
pământului tace, revine glasul iubirii. Pământul-stihie striveşte în final omul, care nu întâmplător este ucis cu o sapă.
Ion este un personaj realist cu o psihologie bine individualizată, care contrazice stereotipia de mecanism a vieţii satului. In tot
ceea ce face Ion există o exagerare, o încălcare a măsurii, „un factor iraţional" care determină deplasarea tipicului spre atipic.
Impresionează la erou o psihologie frământată, a frustrării, deopotrivă socială şi sentimentală, care se manifestă cu forţă stihială. Ion
un personaj complex, cu însuşiri contradictorii: viclenie şi naivitate, gingăşie şi brutalitate, insistenţă şi cinism. Iniţial dotat cu o
serie de calităţi, în goana sa pătimaşă după avere se dezumanizează treptat, iar moartea lui este expresia intenţiei moralizatoare a
scriitorului ardelean. Fiind un personaj urmărit în evoluţie, calităţile iniţiale alimentează paradoxal dezumanizarea lui Ion. Dacă
„romanul realist este istoria unui eşec" , destinul său reflectă eşecul în planul valorilor umane, iar moartea îi este dictată de un destin
implacabil. Ion este un personaj memorabil şi monumental, ipostază a omului legat de pământ, dar supus destinului tragic, de a fi
strivit de forţe mai presus de voinţa lui neînfrântă: destinul şi legile nescrise ale satului tradiţional.
Ana. Situată în planul epic principal al romanului, fiica lui Vasile Baciu este un personaj de o mare complexitate psihologică,
chiar dacă poate fi considerată ştearsă ca tip de feminitate. Ana este victima tragică a celor două figuri au toritare ale vieţii ei: tatăl şi
bărbatul. Pentru ei, ea nu atinge niciodată statutul de fiinţă umană, ci doar pe acela de „tro feu" al unei competiţii în care nu i se
rezervă niciun rol.
Scriitorul o plasează în grupul protagoniştilor, alături de Ion, George şi Florica. Atent la toate detaliile, Rebreanu pla sează
personajele în relaţie de complementaritate: Ana, fata bogată, este urâtă, Florica cea săracă e o codană fermecătoare. Simetriile se
prelungesc chiar şi în condiţia de orfane a celor două fete, una lipsită de căldura sufletească a mamei, cealaltă, de protecţia socială a
tatălui.
În contextul complicat al relaţiilor umane, Ana este singurul personaj care îşi înţelege condiţia şi, din această perspectivă, şi cel
mai impresionant. După ce trece de la dragoste la vinovăţie, la ruşine şi la greaţă, Ana îşi decide moartea conştient, ca unică soluţie
de ieşire din cercul inutilei suferinţe. Chipul celor doi sinucigaşi, Avrum şi Dumitru Moarcăş, i se profilează în suflet cu mai multă
lumină decât cel al lui Petrişor. Ana devenise oricum o absenţa fantomatică, aşa că gestul ei, anticipat de profeţia Savistei, nu
surprinde. Moartea Anei prevede şi provoacă însă destinul lui Ion, principalul vinovat moral, care va fi frustrat şi de dragostea
paternă şi de cea erotică, pentru că a încălcat principiul iubirii conjugale.
Comportamentul său reflectă intenţiile faţă de celălalt personaj. La horă, este tandru, o strânge la piept pe Ana cu mai multă
gingăşie, dar şi mai prelung decât ceilalţi flăcăi, apoi este batjocoritor, indiferent sau o loveşte „cu sânge rece". Faţă de ea simte mai
întâi milă, apoi dezgust şi indiferenţă. Relaţia dintre Ion şi Ana scoate în evidenţă, pe de o parte, dezumanizarea personajului
masculin, ale cărui trăsături imorale îl transformă în personaj negativ, pe de altă parte, slăbiciunea pers. feminin, care tr agismul
existenţei umane, conduse de un destin implacabil.
Stilul neutru, impersonal este specific prozei realiste obiective. „Metoda fără strălucire artistică, fără stil", pe care o remarcă
E. Lovinescu doveşte că Liviu Rebreanu şi-a aţins ţelul. Stilul său „cenuşiu" este una dintre dovezile reuşitei la nivel estetic, pentru
că stilul este însăşi viaţa.
Perspectiva narativă este obiectivă, auctorială, viziunea „dindărăt” cu focalizare 0, pentru că naratorul cunoaşte destinele
personajelor, fiind obiectiv, omniscient, omniprezent. Prin tehnica planurilor paralele, şi a contrapunctului, se prezintă viaţa ţărănimii şi
a intelectualităţii săteşti, scenele fiind legate înrtre ele prin înlănţuire şi alternanţă.
Conform programului realist pe care îl exprimă în articolul Cred, scriitorul refuză „jongleria cu fraze" şi extravaganţele stilistice,
preferând, „expresia, exactă, bolovănoasă, dar capabilă să exprime adevărul. Limbajul operei conţine calităţi specifice unui discurs
de factură realistă: precizia, proprietatea termenilor, claritatea, concizia. Armonizarea conţinutului cu expresia artistică creează o
construcţie polifonică, în ritmuri alternante şi cu tonalităţi variate.
În concluzie, „Ion” de Liviu Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv prin specificul relaţiei narator-personaj,
obiectivitatea/ impersonalitatea naratorului omniscient care întreţine „iluzia realităţii" (viziunea realistă), utilizarea naraţiunii la
persoana a III-a, cu focalizare zero (viziunea „dindărăt"), atitudinea detaşată în descriere, verosimilul întâmplărilor.
4
Ion, feciorul Glanetasului, tinand de brau pe Ana lui Vasile Baciu, se repede la lautari rugandu-i: - Mai zi, ma Briceag numai un pic, auzi?
Un picut de tot, tigane!
Briceag a mai patit-o cu Ion; tace. Numai dupa ce flacaul se indeparteaza bodoganind, incepe iar sa se necajeasca cu ceilalti lautari, pe
tiganeste. Flacaii imbratiseaza pe fete, multumindu-le pentru joc. Fetele se zbat in bratele lor si soptesc cu sfiala si cu placere: - Multumim
Ion strange la piept pe Ana cu mai multa gingasie, dar mai prelung.
- Da-mi drumul, Ionica! murmura fata usor, cu multumire in glas.
- Sa vii, Anuto stii tu unde! zice Ion domol. Ana nu raspunde, privirea ei insa luceste de bucurie. Se zmuceste sa scape din imbratisare,
soptind intruna moale:
- Da-mi drumul Ionica zau, da-mi drumul!
- Sa nu cumva sa nu vii! repeta Ion infingand in ochii ei o privire poruncitoare si lacoma. Ana fuge glont la fete,
îmbujorata si scuturandu-si poalele de praf. Ion urmari din ochi pe Ana cateva clipe. Avea ceva straniu in privire, parca nedumerire si un
viclesug neprefacut. Tot atunci zari mai alaturi si pe Florica, fata vadanei lui Maxim Oprea, cu care se tinuse pana acuma, putin
posomorata, dar mai frumoasa ca oricand. Flacaul clipi aspru, ca si cand ar fi vrut sa-si alunge un gand din creieri. Ion trecu incet
parleazul de langa grajd, intorcand capul spre Ana care nu-l scapa deloc din ochi si care, peste cateva clipe, il urma cu pasi grabiti, rosa ca
focul de rusine, inchipuindu-si ca toata lumea o pandeste. Ion merse pe carare doi-trei pasi, apoi coti in stanga si se aseza sub un nuc
batran si scorburos, pe o radacina incovoiata ca un jilt. Fata sosi tremurand de emotie, dar cu o stralucire bucuroasa in ochi.
- Aici erai? murmura Ana asezandu-se repede, fara sa se uite la dansul.
- Ca parca-i mai bine aici - facu flacaul incet; apoi indata ridica sticla: Sa traim, Anuto!
- Sa traiesti Ioane! raspunse ea privind nelinistita spre carare, pe unde treceau mereu oameni, care la carciuma, care inapoi.
- Bea si tu, Anuto, ca pentru tine l-am luat si l-am facut dulce ca gura ta!
- Despre mine poate sa sece rachiul - zise fata, mai potolita. Mi-e sila si cand ii simt mirosul, ca taica nu mai lasa sa treaca nici o ziulica
fara bautura si fara betie Nu stiu, zau, ce s-o mai alege de noi.
- Apoi asa bea omul la suparare - zise Ion, adaogand pe urma cu alt glas: Bea, Anuto Mi-a casunat si mie asa odata. Ana isi inmuie buzele
in rachiu, se stramba si dadu repede sticla inapoi, tusind si razand:
- Avai de mine, nu pot parca-i otrava.
- Ba-i bun - zise Ion ducind iarasi sticla la gura. Tacura amandoi un rastimp, fara sa se priveasca. Apoi flacaul isi trecu bratul pe dupa
mijlocul ei si ofta. Hei, Anuto, mult aleanu-i in inima mea!
Fata Anei, lunguiata, arsa de soare, cu o intiparire de suferinte, se posomori.
- Ce indur eu, sa fereasca Dumnezeu pe toata lumea - gemu dansa. Acu tata si-a pus in gand sa ma marite cu George-a-Tomii si o tine
mortis cu George. Si, Doamne, greu iti mai vine sa taci si sa inghiti cand nu ti-i drag omul. Ion se uita lung la buzele ei subtiri care se
miscau usor dezvelindu-i dintii cu strungulite, albi ca laptele, si gingiile trandafirii de deasupra. Stia dansul ca Vasile Baciu e intr-o ureche
si ca de-o apuca hais, apoi hais o tine sa stie de bine ca da cu carul prin toate santurile. Dar tocmai aceasta il intarata si pe el. Nu-i fusese
draga Ana si nici acuma nu-si dadea seama bine daca i-e draga. Iubise pe Florica si, de cate ori o vedea sau isi amintea de ea, simtea ca tot
o mai iubeste. Purta in suflet rasul ei cald, buzele ei pline si umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albastri ca cerul de primavara.
Dar Florica era mai saraca decat dansul, iar Ana avea locuri si case si vite multe. Îi asculta glasul plangator si-l cuprindea mila, in acelasi
timp insa se gandea la Florica. Apoi deodata tresari, o stranse la piept si, fara sa rosteasca vre-o vorba, o saruta lung pe buze. Fata cuprinse
cu bratele gatul lui Ion, molesita si aprinsa, si inima-i batea atat de navalnic incat el o auzea. 
3. Scena nr. 2 reprezentativă pentru relaţia personajelor
Pe la miezul noptii urma sa joace pe bani mireasa. Fiindca Ana, cu sarcina ei, s-ar fi ostenit prea tare, ii tinu locul drusca intai, adica
Florica. Mirele o invarti de cateva ori voiniceste si apoi arunca un zlot de argint in strachina inflorita. Herdelea scoase o hartie de douazeci
de coroane, dar puse pe Titu sa joace. Pe urma venira toti oaspetii, pe rand, daruind fiecare dupa cum il lasa inima si punga in vremea
aceasta Ana sedea pe lavita, rusinata ca n-a putut juca ea, geloasa putin ca Ion ar fi strans pe Florica mai tare ca ceilalti si totusi
multumita, plutind parca intr-un nor de fericire atat de mare ca se simtea rasplatita pentru toate suferintele. Cand se ispravi jocul miresei,
Briceag incepu o Ardeleana piparata, in care se amestecara batranii cu tinerii. Ion juca iar cu Florica si, in valmasagul asurzitor, se pomeni
curand aproape de usa, unde era mai intuneric. Nu deschise gura nici unul din ei; fata chiar nici nu indraznea sa-l priveasca in ochi; el insa
fierbea si-si inclestase degetele in soldurile ei pline, uitand de tot pe Ana, inchipuindu-si ca Florica e mireasa lui Deodata apoi ii sopti
ragusit, cu ochii inflacarati:
- Numai tu mi-esti draga in lume, Florico, auzi tu? Auzi? O stranse salbatec la piept, crasnind din dinti incat fata se spaimanta si se uita
disperata imprejur.
În aceeasi clipa Ana tresari ca muscata de vipera. Simti ca nadejdile ei de fericire se risipesc si ca ea se pravale iar furtunos in aceeasi
viata nenorocita. Se porni brusc pe un plans amar care sa-i alunge presimtirile nemiloase Cine iea insa in seama lacramile unei mirese?
Ion, asezandu-se mai tarziu langa ea, ii zise nepasator:
- Acu ce mi te mai bocesti? Ca doar nu mergi la spanzuratoare
- Norocul meu, norocul meu! murmura Ana mai indurerata.
- Oare cat s-o fi strans? intreba apoi Ion incet, fara sa se mai sinchiseasca de plansul ei, uitandu-se lacom la farfuria cu banii pe care nasul
ii numara a doua oara, ca sa nu se intample vreo greseala.

2. Scena nr. 2 reprezentativă pentru personaj

Fata, desculta, strangandu-si pe piept naframa, pasi sprinten spre poarta, zgaltaita de o frica neinteleasa si de frigul care o patrundea la os.
Deschise vranita cu mare bagare de seama, ca sa nu scartaie, si vru sa iasa in ulita. Se opri insa deodata., traznita de spaima. O mogaldeata
neagra statea razimata de stalpul portii. O clipa Ana n-avu macar puterea sa deschida gura. Apoi, reculegandu-se, intreba in soapta:
- Cine-i aici?
- Eu - raspunse un glas gros, imprastiindu-se in intuneric pe niste aripi nevazute.
- Ionica? murmura Ana intr-o izbucnire de fericire, agatandu-se de dansul si repetand printre lacrami: Ionica! Ionica!
- Am asteptat sa plece George - rasuna iarasi glasul lui Ion cu o tremurare de parere de rau. De cate ori n-am tot asteptat asa, iar tu Ano Se
5
intrerupse brusc, ca si cand i s-ar fi infipt un cutit in beregata.
- Hai in casa, Ionica - se scanci fata, tragandu-l de maneca sumanului. Pe urma, aducandu-si aminte de tatal sau, care ar scula tot satul in
talpi sa stie ca i-a adus pe Ion in casa, adaoga mai plangatoare. Ori barem in ograda pe prispa Vino!
Ion nu intra. Atata voise: sa-l vaza ea si sa stie hotarat ca n-a parasit-o. Asa isi chibzuise dansul calea pentru a sili pe Baciu sa i-o dea. Ca
sa izbuteasca, trebuie s-o ieie domol. Altfel i se primejduiau planurile Acuma stia bine cum are sa-l sileasca. Numai sa nu-si piarza
rabdarea. Graba strica treaba. Fara dibacie si siretenie nu ajungi la mal niciodata. Îi zise repede, scurt «noapte buna» si se pierdu in bezna
inainte ca Ana sa mai fi putut raspunde. Dar pasii i se mai auzeau pe ulita, leopaind rar prin noroi, indepartandu-se din ce in ce, pana ce se
stinsera de tot. Buzele fetei balbaira rugatoare in singuratatea ce o invaluia: -Ionica! Ionica! Ramase totusi cu o multumire mare in suflet.
S-a intors la ea, va sa zica o iubeste!
Ion insa vorbea putin. Prin tacere urmarea sa destepte mai multa iubire in inima Anei, sa se faca mai dorit. Voia sa-l cheme ea tot mai
inlauntru. Astfel ajunsese din ulita in poarta, apoi in ograda, pe urma pe prispa Acuma mai trebuia sa patrunda in casa. Fata privea
apropierile acestea ca niste izbanzi ale ei asupra lui si simtea in fiecare seara tot mai nebuna o pornire de a se topi in bratele flacaului, de
a-i da dovada intreaga a iubirii. Deseori ii zicea cu o sfiala feciorelnica in glas: - De ce nu vii in casa, Ionica? Flacaul insa ii inchidea gura
vesnic cu intrebarea plina de imputare: - Dar tatal tau? in sfarsit se apropia Craciunul. O iarna uracioasa se zbatea sa coboare pe pamant,
dar parca nu avea inca destula putere. Vazduhul cernea mereu fulgi lenesi care se topeau pana sa ajunga jos si se prapadeau in baltoacele
de noroi Ion sosea totusi in toate noptile, nesmintit. Apoi, intr-o seara rascolita de zapada marunta, veni mai devreme putin. Într-un tarziu
usa tinzii se deschise scartaind si Ana se ascunse repede in sumanul lui, zicandu-i indata rugatoare si alintatoare:
- Asta seara trebuie sa vii in casa, Ionica! Nu te las pana nu vii Tata doarme dus. A venit beat din Jidovita si acu sforaie de se hurduca
peretii!
Ion ii cuprinse mijlocul si-i mangaie sanii peste camasa lunga. Apoi se scula fara o vorba si porni dupa ea. In tinda se oprira. Fata trase
zavorul, pe urma il lua de mana si-l tari in casa. in odaie era parca mai intunerec. Numai ferestrele se desluseau putin ca niste gauri
cenusii. Ion cunostea incaperea. Auzea din pat sforaitul înecacios al lui Baciu atat de aproape ca i se parea prefacut. Un junghi rece ii
cutremura inima. Stia ca de s-ar trezi batranul si l-ar simti aici, ar fi in stare sa-i crape capul fara vorba cu securea de subt pat al carei tais
parca-l zarea lucind amenintator. Statura cateva clipe nemiscati, ascultand horcaielile. isi auzeau bataile inimilor, indurerate de incordare.
Sforaitul se incurca deodata intr-o tusa 123 groasa. Vasile Baciu se urni in asternut ca si cand ar fi dat sa se scoale. Ion ingheta. Fata ii
stranse mana cu desperare. Batranul insa se invarti putin, se intoarse iar cu fata in sus si sforaitul reincepu mai napraznic.
Oasele lui Ion paraira urcandu-se in culcus. O lua in brate, iar ea tremura ca zgaltaita de friguri. Apoi Ana incepu sa-i sopteasca imputari
multe, sa se jeleasca si sa-l roage sa fie cuminte. Ion o asculta linistit, tragand insa mereu cu urechea spre patul lui Vasile Baciu, care era
cu picioarele tocmai langa capul lor. Ii era frica sa nu-l trezeasca soaptele ei si-i astupa gura cu o sarutare..