Ion - viziunea despre lume

Romanul interbelic evoluează simultan pe două direcții: consolidarea realismului obiectiv și

modernizarea prin sincronizarea cu tendințele europene.

REALISMUL este un curent literar și artistic dezvoltat începând cu a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, ca reacție la subiectivitatea și exaltarea spiritului romantic, reacție determinată de marile
descoperiri științifice. Principiul fundamental al realismului este redarea în manieră credibilă a realității,
cu obiectivitate și spirit de observație, pe un ton neutru. Ca și trăsături se remarcă abundența detaliilor
concrete, abordarea individului în relație cu mediul social, prezentarea moravurilor epocii, omnisciența
si obiectivitatea narațiunii, instalarea in realul imediat și explorarea adâncă a sferei socialului, cu toate
fațetele sale.

În literatura română, LIVIU REBREANU se plasează intre tradiție și inovație, impunând romanul
realist de tip obiectiv, cu tematică socială ("Ion", "Răscoala"), precum și cel de analiză psihologică
("Pădurea Spânzuraților"). Viziunea sa artistică este rezultatul concepției sale despre creație: "Creația
literară nu poate fi decât sinteză", prozatorul afirmând ca literatura este "creație de oameni și viață". În
virtutea acestei credințe, Rebreanu se detașează, prin scrierile sale, de de clișeele și de viziunea
idealizată asupra lumii țărănești, adoptând o atitudine obiectivă, impersonală. Astfel, pentru prima dată
în literatura noastră, țăranul nu mai este o ființă de decor într-un ansamblu narativ orientat către alte
teme, ci un individ complex, contradictoriu, strabatut de trăiri profunde, a cărui patimă pentru pământ
ordonează întregul edificiu românesc.

Avatar al spiritului fundamental realistic al lui Rebreanu, romanul "Ion" , publicat în 1920, este
un ROMAN MODERN OBIECTIV, apreciat de Eugen Lovinescu drept "cea mai puternică creație obiectivă
a literaturii" datorită faptului că este o reprezentare veridică a a vieții romanilor românilor în Ardeal la
începutul secolului al XX-lea, oferind o frescă a societății rurale. Acesta se înscrie în REALISMUL
INTERBELIC prin importanța acordată factorului material, construcția riguroasă și simetrică,
complexitatea planurilor de acțiune și fixarea în timp și spațiu cu vedicitate. La acestea se adaugă galeria
umană stratificată și profunzimea sondării psihologice a protagonistului față de care naratorul
omniscient se detașează cu obiectivitate.

Din punct de vedere al GENEZEI, romanul își are numeroase puncte de plecare în nuvelele
publicate anterior, precum "Nevasta", "Răfuiala", "Rușinea" sau "Hora morții", G. Calinescu afirmând ca
"Ion" este "o pânză enormă ieșită din aceste dibuiri de detaliu". De asemenea, Rebreanu valorifică, în
contruirea personajului principal, două experiențe personale evocate în "Mărturisiri", ceea ce conferă un
plus de autenticitate scrierii. Prima este legată de imaginea unui țăran surprins în timp ce săruta
pământul "ca pe o ibovnica", iar a doua privește întâlnirea cu un tânăr numit Ion Pop al Glanetaşului, a
cărui patimă pentru pământ îl impresionează pe prozator: "Pronunța de altfel cuvântul pământ cu atâta
sete, cu atâta lăcomie și pasiune, parcă ar fi fost vorba despre o ființă vie și adorată".

TEMA romanului este prin excelență una realistă, în concordanță cu programul curentului:
problematica pământului în condițiile satului ardelenesc de la începutului secolului al XX-lea, ilustrând
lupta țăranului pentru pământ într-o societate în care singura măsură a valorii omului o constitue
întinderile de pământ.

Aceasta este dublată de tema iubirii, anticipată de titul sugestiv "Glasul iubirii", împletită cu
tema morții, ce conduc inexorabil catre tema destinului, care guvernează deciziile personajelor. În plan
secundar se conturează tema familiei prin raportare la stratificarea socială a statului, respectiv raportul
dintre familia țăranului și cea intelectuală.

Dincolo de destinele individuale, romanul prezintă aspecte monografice din viața satului,
înglobând marile evenimente din viața omului: naștera, nunta, moartea, obiceiurile tradiționale. Dincolo
de aspectele vieții țărănești, opera are și o dimensiune etică, avertizând în legătură cu efectul
dezumanizant al "patimei posesiunii".

TITLUL este constituit din numele personajului principal, statuat, în stilul rece și concis al lui
Rebreanu, ca exponent al țărănimii. Acest statut e validat prin dragostea sa pentru pământ, el
sintetizând, prin existența sa, "o adevărată poemă a Ardealului" (T. Vianu).

STRUCTURA romanului este bipolară, substanța epică fiind divizată în 2 părți cu titluri simbolice,
ce anticipează perpetua pendulare a personajului între "Glasul pământului" și "Glasul iubirii. În total 13,
fiecare capitol este afectat punctiform, unui personaj, unei stări, unui gest sau unui aspect din viața
satului, acestea purtând denumiri ce au rolul de a focaliza atenția cititorului: "Zvârcolirea", "Rușinea",
"Nunta", "Vasile", "Copilul" ,"Sărutarea", etc.

Ca roman realist, "Ion" prezintă o lume ficțională, creată în concordanță cu realitatea, pe care
nu o copiază, ci o reface, o recreează. Astfel, microcosmul operei are toate caracteristicile lumii reale,
RELAȚIILE TEMPORALE ȘI SPAȚIALE distingându-se prin autenticitate, cu o acțiune desfășurată pe
parcursul a 2 ani într-un sat localizat în zona Ardealului.

Geografia acestuia este proiectată minuțios încă din INCIPIT, care fixează timpul și spațiul cu
precizie realistă. Concepția autorului despre roman, înțeles ca un "corp sferoid", se reflectă artistic în
simetria compoziționala dată de descrierea drumului ce intra, respectiv iese din universul satului.
Personificat cu ajutorul unor verbe dinamice precum "înaintează" ,"dă buzna" sau "alearga", acesta
îndeplinește o funcție metatextuală, fiind o "ramă" a narațiunii, un pod îl conectează pe cititor cu
universul ficțional.

Descrierea sa inițială, supusă convenției realiste a veridicității, conturează satul ardelenesc de la

începutului secolului al XX-lea prin topografia și hidrografia desprinse din geografia locului (Armadia,
Jidovița, Cluj, Bistrița, Someşul). INCIPITUL nu beneficiază de convențiile obisnuite ale ancorării narative,
ci reprezintă integrarea firească a evenimentor în fluxul unei zile de duminică în satul Pripas.

Înaintarea spre miezul satului se produce treptat, prin prezentarea succintă a gospodariilor
locatarilor, care ilustrează, prin aspct și așezare, statutul social al ocupanților. Aceeași tehnică a
panoramării urmată de focalizare este valorificată și la FINALUL scrierii, doar că în sens invers: din
interiorul satului către "șoseaua cea mare și fără început..." ,care marchează rezolvarea confliclelor și
ideea ca viața colectivității își reia cursul firesc. Similitudinea incipit-final, atinge și cronotopul horei
duminicale, în această dublă circularirate închizându-se, ca intr-o capsulă pur ficțională, destinul lui Ion și
al celorlalte personaje. Scena lor existențială este conturată cu ajutorul tehnicii PLANURILOR PARALELE,
lumea satului fiind divizată în 2 categorii sociale.

Astfel, se dezvoltă, în contratimp, planul vieții țărănești și cel al intelectualității satului,

proiectate pe fundalul social-politic al prezenței administrației maghiare, parte a Imperiului Austro-
Ungar. Acestea se intersectează și se determină de-a lungul firului epic, fiind construite uneori analogic,
animate de aceleași frustrări materiale și sociale (conflictul mocnit cu autoritățile statului), și uneori
contrapunctic, lupata pentru influență dintre Ion și George fiind transpusa în disensiunile dintre
învațorul Herdelea și Preotul Belciug, nunta lui Ion cu Ana având drept corespondent nunta Laurei cu
Puntea, iar zbaterile lui Ion găsindu-şi ecou în nehotărârea lui Titu legată de viitorul său.

Primul plan îi are în centru pe Ion Pop al Glanetaşului, care, ajuns vârsta deciziilor dr viitor, își dă
seama ca nu poate ieși din saracia moștenită de la părinți decât forțându-şi destinul sa apuce o altă cale.
În acest sens, după ce ezită întrecele două chemări sufletești - patima pentru pământ și iubirea pentru
Florica - flăcăul își croiește deliberat drumul către inima Anei, fiica lui Vasile Baciu, a cărei zestre l-ar fi
propulsat de la marginea societății rurale în centrul său.

Episoadele care articulează, în succesiunea lor, această opțiune au ca nuclee epice hora,
încăierarea cu George, care îl percepe ca rival, seducerea Anei, urmată de negocierea zestrei prin
intervenția preotului Belciug și nunta, care marchează apogeul ascensiunii lui Ion. În a doua parte a
romanului este urmărită evoluția personajului după căsătorie, dar și drama Anei, care înțelege ca s-a
complăcut într-o iluzie. Bătută de soț și de tată și alienată de tot satul, ea decide să se sinucidă,
spânzurându-se, fiind urmată nu mult după de copilul său, rodul înșelătoriei lui Ion.

Nici sinuciderea soției, nici moartea copilului nu trezesc în sufletul său regrete, întrucât ei erau
amândoi nimic mai mult decât garanția pământului. Odată setea de pământ astâmpărată, atenția
flăcăului de întoarce asupra Floricăi, care între timp se măritase cu George. Anticipandu-se
deznodământul, Ion se împrosprieteşte cu acesta și o vede din ce în ce mai des pe proaspăta sa soție.
Fiind alertat de Savista, George îl prinde în flagrant și, într-o izbucnire violentă, îi curmă zilele cu sapa.
Sfârșitul lui Ion este previzibil, fiind o consecință directă a acțiunilor sale imorale, mântuitorul sapei
nefiind decât un instrument al destinului.

Al doilea plan, vizând intelecualitatea, satului, îi are ca și exponenți pe cei doi "stâlpi" ai
comunității, anume învațătorul Herdelea și preotul Belciug. Relațiile dintre ei se degradează de-a lungul
romanului, situație agravată de ajutorul dat învațătorul lui Ion in timpul procesului. Într-o altă
perspectivă, satul este ilustrat prin relațiile cu autoritățile austro austro-ungare. Cei mai afectați sunt
intelectualii, avocatul Victor Grofşoru militând pentru emanciparea socială și națională pe cai legale, pe
când Titu Herdelea, cu aere de poet, visează la unitatea națională.

SCENA horei este una dintre cele mai importante secvențe ale operei, reprezentânde
expozițiunea romanului, aducând în prim-plan personajele și conflictele în care sunt antrenate, dar și
ierarhia socială prin care se caracterizează lumea rurală a Pripasului, ca o veritabilă pagină etnografică a
societății rurale. După ce peisajul este umanizat, "din depărtare patrund sunete de viori și chiuituri"
sugerând prezența implicită a omului, este prezentată hora de duminică, "o horă a soartei" (Nicolae
Manolescu) din curtea vaduvei lui Maxim Oprea, Todosia.

Prezentarea personajelor urmărește o stratificare clară a societății rurale, separarea celor 2

grupuri ale bărbaților reflectând relațiile sociale. Astfel, fruntașii satului, primarul și țăranii bogați,
discută separat de taranii mijlocași, așezați în prispă. Ilustrativ pentru supremația valorii pământului în
societate, Alexandru Pop Glanetaşu stă "pe lături, ca un câine la ușa bucătăriei", neavând curajul să se
apropie de ei, semn al limitării impuse de indigență.

Rolul horei este cel de a menține coeziunea comunității rurale, facilitând întemeierea de familii.
Acest ritual este parvenit de mentalitatea ce pune averea pe primul loc, însăși casatoria fiind văzută ca
un contract social, întemeiat nu pe sentimente, ci pe interese economice.

De aceea, hotărârea lui Ion de a o lua la dans pe Ana lui Vasile Baciu, care are "locuri și case și
vite multe", în locul Floricăi, fiica vaduvei lui Maxim Oprea, "fata cea mai frumoasă din Pripas", pe care o
iubește, marchează intriga romanului și declanșarea conflictelor. Confruntarea verbală cu Vasile Baciu,
care îi numește "tâlhar, sărăntoc, hoț, fleacură" trezește dorința de răzbunare a flăcăului, care îl va face
de rușine le acesta, lăsând-o pe Ana însărcinată și forțându-l sa i-o dea de soție.

Conflictul cu George se declanșează la cârciuma lui Avrum, după horă, in aparență pentru plata
lăutarilor, dat în fapt constitue o luptă pentru dreptul de a o lua de soție pe Ana. În acord cu viziunea
realistă asupra lumii, autorul se îndepărtează de personajele sale, nu le scuză faptele și nici nu le
condamnă.

Mișcările și reacțiile personajelor sunt înregistrate cu precizie cinematografică, naratorul reusind

sa ajungă la "impersonabilitatea camerei fotografice"(N. Friedman). Astfel, relația narator-personaj este
obiectivă, romanul propunând un NARATOR omniprezent și omniscient, cu viziune "par derrière" și
focalizare 0. Acesta știe totul despre personaje, cărora le dirijează destinul intr-o manieră deminurgică,
introducând semne prevestitoare prin care se anticipează anumite momente ale acțiunii.

SECVENȚA sărutării pamantului reprezintă punctul genezic al operei, justificând deciziile

personajului principal. Episoadul are loc după ce reușește sa intre în posesia pământului lui Vasile Baciu
în mod oficial, când într-o atitudine de supremă ardoare, "se lasă în genunchi, își coborâ fruntea și își lipi
buzele cu voluptate de pământul ud", conturând deopotrivă blestemul și privilegiul lui Ion. Decupajul
constitue o pagina în același timp descriptivă și psihologică, prin care autorul dezvăluie mecanismele
interioare ale unei vieți disputate de doua patimi ce devin una.

Asocierea pământului cu iubirea este ilustrat prin intermediul registrului stilistic, primul fiindui-i
atribuite cuvinte din sfera eroticului ("corpul gol, ispititor", "poftă sălbatecă", "s-a dezbrăcat"), la care se
adaugă sintagme ce trimit la thanatos ("mănuși de doliu", "fior rece"), configurând ideea pământului-
stihie. Superioritatea pământului, vazut până acum ca o zeitate atotputernică, în raport cu ființa sa
infima resimțită de Ion inainte este transferată umanului: "se vedea acum mare și puternic, ca un erou
din basme".
 CONFLICTUL central al romanului este reprezentat de lupta pentru pământ în satul tradițional, în
care posesiunie acestuia condiționează dreptul indivizilor de a fi respectați in cadrul comunității.

Astfel, drama lui Ion este cea a țăranul sărac, care încearcă sa-şi depășeau statutul prin metode
ce-i trădează lipsa de conștiință. El este pus in situația de alege dintre Ana și Florică, dintre dezideratele
materiale și cele sentimentale, fiind sfâșiat intre "glasul pământului" și "glasul iubirii". Acestea se aud
succesiv și apoi simultan, creând situația finala a tragediei lui Ion.

Paradoxal, cele două obsesii alcatuiesc în sufletul său un tandem copleșitor, caci unul il solicită
imperios pe celălalt, întrucât Ion își dorește cu obstinație pământ, dar odată ce-l obține, conștientizează
dramatic ca nu poate trai fără Florica.

Conflictul interior dat între cele două chemări sufletești reprezintă catalizatorul conflictelor de
natură exterioara, care se iscă între protagonist și Vasile Baciu, determinat seducerea Anei, aceasta fiind
un mijloc de a pune mâna pe pământuri si și pretext de răzbunare pentru jignirea primită, respectiv între
Ion si Simion Lungu pentru o brazdă de pământ și cu George Bulbuc, pentru Ana.

La acestea se adaugă conflictul dintre om și pământul-stihie, reliefat magistral în scena sărutării

pământului, care este determinat de iluzia primului că îl poate stăpânii, dar se sfârșește ca orice destin
uman, prin întoarcerea la această matrice universală.

imbajul artistic al lui Rebreanu se individualizează prin autenticitate și sobrietate, fiind cenușiu și
concis, potrivit lumii descrise. Aceasta susține preferința autorului pentru anticalofilism: "Prefer să fie
expresia bolovănoasă şi să spun întradevăr ce vreau, decât să fiu şlefuit şi neprecis", lumea epică creată
fiind un rezultat al capacității sale de a filtra datele concrete și de a le converti în viață reală, alta însă
decât cea tangibilă.