ION

de LIVIU REBREANU
Roman obiectiv / realist / modern/interbelic

Prozator viguros din Transilvania, scriitor realist și obiectiv, Liviu Rebreanu este creatorul romanului
modern în literatura română, deoarece scrie primul roman obiectiv, „Ion”, și primul roman de analiza psihologică
din proza românească, „Pădurea spânzuraților”. Situat între tradiție și inovație, încheie epoca literaturii sămănătoriste
și poporaniste, dominată de idilism și compasiune, fiind culmea cea mai înaltă a prozei românești interbelice, alături de
M. Sadoveanu: ,,Dacă Sadoveanu e rapsodul literaturii române moderne, Rebreanu e romancierul ei”(G. Călinescu).
„Ion e cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române”, ,,o dată istorică în procesul de obiectivare a
lieraturii noastre epice”, așa cum afirmă E. Lovinescu în Istoria literaturii române contemporane.
,,Epopee a țăranului român” ( E. Lovinescu), ,,Ion” este o monografie a satului ardelean, adevărata măsură a
forței creatoare a lui L. Rebreanu. ,,Roman-oglindă”, ,,roman doric” (Nicolae Manolescu), publicat în 1920, a apărut
după o lungă perioadă de elaborare (1913-1920), prima redactare purtând titlul ,,Zestrea”. Titlul final situează în centrul
romanului eroul eponim, punând în evidență intenția autorului de a face din personajul său un tip reprezentativ pentru
întreaga clasă țărănească din Transilvania la începutul secolului XX.
Opera literară ,,Ion” este roman prin amploarea acțiunii, desfășurată pe mai multe planuri, cu un conflict
complex și personaje numeroase. Este roman de tip obiectiv, prin specificul relației narator-personaj și al naratorului
omniscient și omniprezent. Se observă obiectivitatea/impersonalitatea naratorului, narațiunea la persoana a III-a („M-am
sfiit totdeauna să scriu pentru tipar la persoana I”, mărturisea Liviu Rebreanu), atitudinea detașată față de faptele
relatate, veridicitatea.
Este un roman realist, social, obiectiv și modern care surprinde viata satului cu întreaga lume țărănească:
„bocotani”, sărăntoci, oameni de pripas, preot, învățător, funcționari de stat, oameni politici, reprezentanți ai
autorităților austro-ungare formeaza o galerie ce ilustreaza o realitate social-economică, politică și culturală din satul
ardelenesc din primele decenii ale secolului al XX-lea; obiceiuri și tradiții populare, evenimente importante din
viața omului (hora, sfintirea hramului bisericii, nasterea, nunta, moartea).
Geneza romanului a fost un proces lent, relevant pentru modul în care scriitorul percepe raportul realitate –
ficțiune. În ,,Mărturisiri”, autorul afirmă că trei scene importante au dus la nașterea romanului. Cunoscuta scenă a
sărutării pământului își are originea în realitate. Romancierul a asistat la un gest, reținut ca ,,o bizarerie”: un țăran
îmbrăcat în haine de sărbătoare a îngenuncheat și a sărutat pământul ,,ca pe o ibovnica”. Persoane reale au fost și
tânărul Ion Pop al Glanetașului din satul Prislop ori Rodovica, fata înșelată care s-a sinucis în același sat de lângă
Năsăud (devenită eroină a unei nuvele nepublicate, ,,Rușinea”). Parte din destinul familiei autorului ,,se revarsă” în
soarta familei Herdelea, iar Titu Herdelea este considerat de critica literară un alter-ego al autorului. Dar, așa cum
afirmă scriitorul, ,,realitatea pentru mine a fost numai un pretext pentru a-mi putea crea o altă lume”.
Tema o constituie problema pământului. Romanul „Ion” surprinde, în albia lui, întâmplări dramatice din lumea
satului ardelean, fiind o monografie a realităților comunității rurale transilvănene de la începutul secolului al XX-lea .
Romanul ilustrează conflictul generat de lupta aprigă pentru pământ, într-o lume în care statutul social al omului este
stabilit în funcție de averea pe care-o posedă, fapt ce justifică acțiunile personajelor. Tema centrală, posesiunea
pământului, este dublată de tema iubirii.
Naratorul obiectiv, în romanul realist, face o relatare voit neutră și impersonală a evenimentelor la care iau
parte personajele. El nu intervine în desfășurarea acțiunii prin comentarii sau explicații. Naratorul omniscient în „Ion”
controlează discret faptele narate, fără a avea intenția de a manipula personajele și fără a emite judecăți asupra acestora.
Proza realist-obiectivă se realizează prin narațiunea la persoana a III-a, nonfocalizată. Viziunea „dindărăt”
presupune un narator obiectiv, detașat, care nu se implică în faptele prezentate, lasă viața să curgă. Naratorul
omniscient știe mai mult decat personajele sale și, omniprezent, dirijează evoluția lor ca un regizor universal. El
plăsmuiește traiectoriile existenței personajelor, conform unui destin prestabilit, cunoscând de la început finalul.
Înlănțuite temporal și cauzal, faptele sunt credibile, verosimile. Efectul asupra cititorului este de iluzie a vieții
(veridicitate) și de obiectivitate. Naratorul, care conduce lectorul pe drumul spre Pripas, numește componentele unui
topos care pare să fie acolo de multă vreme, cu Râpele Dracului, cu Cișmeaua Mortului, cu Someșul, pe drumul ce duce
spre Cluj.
Compoziţia urmează legile arhitectonicii clasice, bazate pe principiul simetriei și al circularității. Romanul este
alcătuit din două părți narative ample cu titluri metaforice, ce sugerează dilema din sufletul protagonistului, pus să
opteze între ,,Glasul pământului” și ,,Glasul iubirii”. Cele două părți se deschid simetric într-un număr echilibrat de
capitole cu titluri simbolic-rezumative, axate pe tehnica ,,mise en abîme” (a punerii în adâncime), oglindind conflictul
dominant al capitolului: ,,Zvârcolirea”, ,,Iubirea”, ,,Nunta”, ,,Copilul”, ,,Sărutarea”, ,,Blestemul” etc. În mod simetric,
primul capitol se numește ,,Începutul”, iar ultimul, ,,Sfârșitul”, sugerând ideea de incipit și final, dar și imaginea
de ,,corp sferoid” a ,,unei lumi unde începutul se confundă cu sfârșitul”. Între cele două capitole, se închide un destin
tragic, cel al personalului eponim.

1
 Structura romanului este riguroasă, evenimentele fiind dispuse pe două planuri narative, care uneori se
derulează paralel, alteori se intersectează, conform unor tehnici narative moderne, precum cea a contrapunctului ori a
simetriilor narative inverse. Flash-back, tehnică regizorală împrumutată din cinematografie, este folosită de Rebreanu
în rememorările Anei înainte de a se sinucide. În roman există secvenţe narative semnificative pentru destinul
personajelor, o astfel de scenă simbolică este hora de la începutul romanului, „o horă a soartei” (N. Manolescu.)
Primul plan epic conține tablouri din viața țăranilor și are în centru povestea lui Ion. Al doilea plan urmarește viața
intelectualității satului: învățători, profesori, preoți, avocați, notari și are în centru povestea învățătorului Herdelea.
Problematica variată a romanului permite considerarea lui ca roman social, de familie, erotic, psihologic și al condiției
intelectualului rural în Imperiul Habsburgic. Acțiunea romanului dobândește amploare prin mulțimea întâmplărilor și
destinelor prezentate.
Relația incipit - final
Incipitul și finalul, axate pe tehnica circularității, element de modernitate, sunt construite pe motivul
drumului, rolul acestuia fiind de a introduce lectorul, dar și de a-l scoate din lumea ficțiunii . Descrierea drumului
pregăteşte „scena” pe care vor „juca”, panoramic, personajele. Elementele de decor au valoare de ,,motive anticipative”
(Boris Tomașevski). Descrierea inițială a drumului, supusă convenției veridicității, prin detaliile toponimice, introduce
cititorul în viața satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea, cu aspecte topografice, etnografice (hora), sociale.
Drumul este o metaforă deosebită a romanului, în prezentarea acestuia abundă verbe de mișcare alertă ( spintecă,
aleargă, coboară, dă buzna), gradația urmărind firul epic ce se va amplifica pe parcursul romanului. Drumul face
legătura între lumea reală și lumea ficțiunii: ,,urmărindu-l, intrăm și ieșim, ca printr-o poartă, din roman”(Nicolae
Manolescu - ,,Arca lui Noe”).
Începutul panoramic fixează un loc geografic marcat de localități ori de râuri cunoscute: Cârlibaba, Someș, Criș,
Bistrița, dar și inventate, precum Armadia. În fraza de început există un conotativ validat ca „motiv anticipativ”, care
anunță perpetua pendulare a personajului între glasul pământului și cel al iubirii („Din șoseaua ce vine de la
Cârlibaba,întovărășind Someșul când în dreapta, când în stânga, până la Cluj...”)
La începutul romanului, te întâmpină o lume a obiectelor. Primul obiect simbolic, un fel de carte de vizită a
satului Pripas, este crucea „strâmbă, pe care este răstignit un Hristos cu fața spălăcită de ploi și cu o cununiță de flori
veștede… Hristos își tremură jalnic trupul de tinichea ruginită pe lemnul mâncat de carii și înnegrit de vremuri”). Acest
motiv al crucii deteriorate anticipează un spațiu uman degradat spiritual, tragismul destinelor, o umanitate ce-și
neglijează dimensiunea spirituală, religioasă.
Descrierea caselor ilustrează, prin aspect și așezare, condiția socială a locuitorilor și anticipează rolul unor
personaje (Herdelea, Glanetașu) în desfășurarea narativă, prima casă fiind cea a învățătorului Herdelea, semn al
distincției și al respectului de care se bucură în sat. Drumul, care trece peste Pârâul-Doamnei, lasă în stânga casa lui
Alexandru Pop-Glanetașu, care are ușa închisă cu zăvorul, semn al sufletului închis care nu se lasă cercetat de ceilalți.
Acoperișul de paie parcă este un cap de balaur – Ion, după ce intră în posesia pământului, pare un balaur în fața acestuia,
subliniindu-se caracterul nociv, virulent al personajului. Gardul foarte înalt ilustreaza un univers închis și pune un semn
de întrebare asupra hărniciei personajului, pe Ion interesându-l numai pământul.
Finalul romanului stă, ca şi incipitul, sub semnul motivului drumului reprezentat de verbele de mișcare lentă
(cotește, se îndoaie, se întinde, trece, se pierde). Ne întâmpină aceeași bogăție a toponimelor (Armadia, Padurea-
Domnească, Jidovița), care sporesc autenticitatea, realizand „motivarea realistă” a operei.
Circularitatea este sustinuta și de motivul crucii, doar că-n final, Hristosul de tinichea apare cu fața poleită de o
rază întârziată, care „parcă-i mângâia ușor trupul”. Acțiunea începe și se sfârșește într-o zi de duminică.
Descrierea finală închide simetric romanul și face mai accesibilă semnificația simbolică a drumului prin
metafora șoselei – viață:
„Drumul trece prin Jidovita, pe podul de lemn, acoperit, de peste Somes, si pe urma se pierde in soseaua cea
mare si fara inceput...”.
Spaţiul şi timpul cadru sunt cele ale existenţei atemporale care se desfăşoară în ritmul tradiţiei, înregistrat de
autor prin evocarea monografică a satului Pripas.
Acţiunea începe şi se sfârşeşte într-o zi de duminică. Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc, deşi o
place pe Florica cea săracă, marchează expozițiunea.
Venirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, de la cârciumă la hora, şi confruntarea verbală cu Ion, pe care îl numeşte hoţ
şi tâlhar, pentru că sărăntocul umbla să-i ia fata promisă altui ţăran bogat, George Bulbuc, constituie intriga romanului.
Ruşinea pe care Vasile i-o face la horă, în faţa satului, va stârni dorinţa de răzbunare a flăcăului, care la rândul său îl va
face pe chiabur de ruşinea satului, lăsând-o pe Ana însărcinată pentru a-l determina să accepte nunta.
Desfăşurarea acţiunii prezintă dezumanizarea protagonistului în goana după avere. Dorind să obţină repede mult
pământ, Ion îi face curte Anei, o seduce şi îl forţează pe Vasile Baciu să accepte căsătoria. Cum la nuntă Ion nu cere
acte pentru pământul–zestre, simţindu-se înşelat, încep bătăile şi drumurile Anei de la Ion la Vasile Baciu. Preotul
Belciug mediază conflictul dintre cei doi ţărani, Ion intră în posesia pământurilor, dar atitudinea față de Ana nu se
schimbă. Sinuciderea Anei, consecință a dezumanizării lui Ion, nu-i trezeşte acestuia regrete, pentru că în Ana, iar apoi
în Petrişor, fiul lor, nu vede decât garanţia proprietăţii asupra pământurilor. Nici moartea copilului nu-l opreşte din
drumurile lui după Florica, măritată între timp cu George.
2
Astfel că deznodământul este previzibil, iar George care-l loveşte cu sapa în cap, nu este decât un instrument al
destinului. George este arestat, Florica rămâne singură, iar averea lui Ion revine bisericii.
In celălalt plan, rivalitatea dintre preot și învățător pentru autoritate în sat este defavorabilă celui din urmă. El
are familie: sotie, un baiat, poet visator, Titu, si doua fete de maritat, dar fara zestre, Laura si Ghighi. In plus, casa si-o
zidise pe lotul bisericii, cu invoirea preotului. Cum relatiile dintre ei se degradeaza, pornind de la atitudinea lor fata de
faptele lui Ion, invatatorul se simte amenintat. Marturisirea lui Ion ca invatatorul i-a scris jalba determina conflictul
celui din urma cu autoritatile austro-ungare si problemele sale de constiinta nationala. Accepta inutil compromisul,
votandu-l pe candidatul maghiar la alegeri.
Preotul Belciug este un caracter tare. Ramas vaduv inca din primul an, se dedica total comunitatii. Visul sau de
a construi o biserica noua in sat este urmarit cu tenacitate, iar romanul se incheie cu sarbatorirea prilejuita de sfintirea
bisericii.

Secvențe narative semnificative pentru destinul personajelor.

Capitolul Zvarcolirea evidențiază atât hărnicia flăcăului, cât și patima pentru pământ a acestuia: „pământul îi
era drag ca ochii din cap. Nicio brazdă nu s-a mai înstrăinat de când s-a făcut dânsul stâlpul casei”; instinctul de
posesiune: „cu o privire setoasă, Ion cuprinse tot locul cântărindu-l. Simțea o plăcere atât de mare văzându-și pământul,
încât îi venea să cadă în genunchi și să-l îmbrățișeze. I se părea mai frumos pentru că era al lui.” Contemplarea
pământului nu este urmată însă de un act care să traducă și altfel această iubire, ci îi prilejuiește doar un oftat: „Locul
nostru, săracul!” sau e demersul unui sentiment de inferioritate: „Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul
flăcăului, ca o chemare, copleșindu-l. Se simțea mic și slab, cât un vierme. Suspină prelung, umilit și înfricoșat în fața
uriașului: - Cât pământ, Doamne!” Lexemele acordate teluricului statuează caracterul acestuia de zeitate, de ființă
mistică.
Impresionantă este scena în care Ion are pământurile obținute în urma căsătoriei cu Ana, fiica bogată a lui Vasile
Baciu. Privindu-le, el însuși devine uriașul din poveste și simte acea superioritate pe care o dă averea. Într-un gest de
adorație aproape erotizat, se apleacă și sărută pământul „…își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de
pământul ud.”, simțind "un fior rece amețitor la atingerea lutului moale". El se ridică repede și se uită în jur de rușine
să nu-l fi văzut cineva. Atitudinea i se schimbă, umblă mândru prin sat și vorbește doar despre pământurile sale, ceea ce
îl determină pe Vasile Baciu să-l creadă "un calic țanțoș".
In relație cu omul, elementul primordial este perceput pe trepte de manifestare distincte: pământul-
mama („Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil [...]. De pe atunci pămantul i-a fost mai drag ca o mamă”),
pământul-ibovnică, pământul-stihie.
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ în satul traditional, unde posesiunea averii condiționează
dreptul indivizilor de a fi respectați în comunitate. Drama lui Ion este drama țăranului sărac. Mândru și orgolios,
conștient de calitățile sale, nu-și acceptă condiția și este pus în situația de a alege între iubirea pentru Florica și averea
Anei. Conflictul exterior, social, între Ion al Glanetașului și Vasile Baciu, este dublat de conflictul interior, între
glasul pământului și glasul iubirii. Cele doua chemări lăuntrice nu îl aruncă într-o situație-limită, pentru că forța lor se
manifestă succesiv, nu simultan. Se poate vorbi și de conflicte secundare, între Ion și Simion Lungu, pentru o brazdă
de pămînt, sau între Ion și George Bulbuc, mai întâi pentru Ana, apoi pentru Florica. În planul intelectualității satului, se
manifestă conflictul național, deoarece satul din Ardeal este înfățișat în condițiile stăpânirii austro-ungare.
Prin tehnica planurilor paralele este prezentată viața țărănimii și a intelectualității rurale. Trecerea de la un
plan narativ la altul se realizează prin alternanță, iar succesiunea secvențelor narative este redată prin înlănțuire
(respectarea cronologiei faptelor). Viața personajelor se desfașoară după legile interne ale lumii lor și evoluează paralel.
Amestecul lor este dezaprobat de doamna Herdelea, la horă, dar interferența se produce în sensul determinării destinului
unui personaj din celălalt plan, prin gesturi care par a fi dictate de hazard. Drama lui Ion și a altor personaje din planul
țărănimii este dictată de o vorba aruncată inconștient de Titu Herdelea: „Dacă nu vrea el să ți-o dea de bunăvoie,
trebuie să-l silești!”, după cum drama învățătorului Herdelea este declanșată de mărturisirea lui Ion că i-a sris jalba care
îl scăpase de temniță în urma conflictului cu Simion Lungu.
Substanța epică a romanului, drama lui Ion se derulează pe fundalul satului, într-o corelație cu ritmurile și
pulsația acestuia. Deși fixat geografic, spațial și temporal, satul rebrenian capătă accente mitice, iar viața se desfășoară
ritualic, în ritm de naștere, casătorie și moarte.
De la început, se impune imaginea horei, element străvechi al tradiției populare, se aud acorduri ale Someșanei,
ale Invârtitei, iar destinele se desprind ca adevărate drumuri ale narațiunii. Acestea vor evolua alături sau se vor
întretaia, comunicând mereu pentru a da o imagine amplă, monografică a satului românesc.
Personajele
Romanul conține un număr impresionant de personaje bine individualizate. În centrul romanului se află Ion,
monumental și simbolic prin tragismul său, consumându-se între iubire și patima pentru pământ. E. Lovinescu observa
în ,,Istoria literaturii române contemporane” că romanul se organizează în jurul unei figuri centrale, erou frust și
voluntar”. Personaj eponim, conturat obiectiv și realist, complex, sub masca simplității aparente, rotund, Ion este
personalul central al romanului, protagonist, simbol al destinului tragic al țăranului român din Transilvania.

3
 Este un personaj complex, cu însușiri contradictorii: viclenie și naivitate, gingășie și brutalitate, insistență și
cinism. Inițial dotat cu o serie de calități, în goana sa pătimașă după avere se dezumanizează treptat, iar moartea lui este
expresia intenției moralizatoare a scriitorului ardelean.
Exponențial pentru o categorie socială, Ion e țăranul sărac care dorește pământ: „Toți flăcăii din sat sunt
varietăți de Ion”(G. Călinescu). Structura sa psihologică este pusă sub semnul unor trăsături dominante, evoluția
personajului fiind reliefată prin opoziții și corelații cu alte personaje, care gravitează în jurul său, punându-i în lumină
trăsăturile, năzuințele. Personajele secundare sunt numeroase, au roluri diferite în acțiune. Portretizate succint, sunt
personaje tipice, tipuri umane reprezentative pentru o categorie socială: „nu sunt indivizi cu viață unică, ci exponenți ai
clasei și generației”.
El este un personaj pluriperspectivist, prezentat din perspectiva mai multor instanțe narative, pluralitatea
perspectivei asupra protagonistului fiind dată de: opinia bătrânului învățător: „băiatul era silitor și cuminte”; poziția
familiei Herdelea: „Doamna Herdelea cu fetele, încălzind bucatele pentru cină și așternând masa, făceau pe Belciug cu
ou și cu oțet”; punctul de vedere al satului: „lumea vorbește c-ar fi mai bine să se astâmpere cu Ana care nu-i de nasul
lui”; părerea lui Vasile Baciu: „calici țanțoși”, „Ce ți-am spus eu ție, sărăntocule?”; opinia lui George: „Ion e arțăgos
ca un lup nemâncat”; părerea medicului care i-a făcut autopsia: „A fost un om ca oțelul!...Putea să trăiască o sută de
ani!”.
Realizat în manieră realistă, cu câteva nuanțe naturaliste, personajul complex, contradictoriu, va trăi drama
ancestrală a pământului și apoi drama iubirii.
Tipologic, Ana intruchipeaza destinul femeii din mediul rural, adanc stratificat si stapanit de o mentalitate pe
masura, in conditiile in care, dupa consideratia lui George Calinescu, „femeia reprezinta două brațe de muncă, o zestre
și o producătoare de copii” („Istoria literaturii române de la origini până în prezent”)
Limbajul artistic al lui Liviu Rebreanu se individualizeaza prin cateva trasaturi: respectul pentru adevar, de
unde reiese obiectivitatea si realismul romanului; precizia termenilor, acuratetea si concizia exprimarii; sobrietatea
stilului; stilul anticalofil, lipsit de imagini artistice.
În opinia mea, Rebreanu creează un univers romanesc ,,după chipul și asemănarea” realului, având curajul să
coboare în adevărul lumii țărănești și s-o înfățișeze fără iluzii și fără prejudecăți, în acorduri de epopee tragică. Descopăr
în concepția romancierului român un punct de vedere coincident cu cel exprimat în ,,Scrisori pentru un tânăr
romancier”, de scriitorul sud-american Mario Vargas Llosa: arta este capabilă să îmbogățească viața ,, sordidă și
sărăcăcioasă”, deși ,,ficțiunea nu este viața trăită, ci altă viață, inventată cu materiale oferite de prima”.