Redactaţi un eseu în care să prezentaţi particularități ale unui text narativ studiat, aparținând lui

Liviu Rebreanu.

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

– evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ studiat într-o
perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;

– comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema textului narativ studiat;

– analiza a două elemente de structură, de compoziție și de limbaj, semnificative pentru textul

narativ studiat (de exemplu: acțiune, conflict, relații temporale și spațiale, incipit, final, tehnici narative,
instanțe ale comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).

Notă

Ordinea integrării reperelor în cuprinsul eseului este la alegere.

Pentru conţinutul eseului, vei primi 18 puncte (câte 6 puncte pentru fiecare cerinţă/reper).

Pentru redactarea eseului, vei primi 12 puncte

Ion

particularitati ale unui text narativ

de Liviu Rebreanu

Romanul românesc interbelic începe sub auspiciile lui Liviu Rebreanu, a cărui operă stă
sub semnul unei „poetici a organicului” (Mircea Muthu), coordonată fundamentală a creaţiei sale
şi dimensiune a realismului cu accente naturaliste.

Curent literar dezvoltat în strânsă legătură cu condiţiile social-istorice ale secolului al XIX-lea,
realismul se impune ca termen pentru o nouă orientare estetică, definită ca „expresie a banalităţii

1
cotidiene” (Champfleury). Curentul se caracterizează prin: lipsa de idealizare a vieţii sociale,
tipicitatea personajelor, observaţia psihologică, reflectarea veridică a realităţii, prezenţa temelor
specifice (goana după înavuţire, căsătoria, familia), stil sobru şi impersonal.

Apărut în perioada interbelică, în anul 1920, romanul Ion de Liviu Rebreanu a fost întâmpinat
cu entuziasm de criticul literar Eugen Lovinescu, acesta remarcând viziunea realistă, arhitectura
impresionantă şi personajul monumental. Apreciază apariţia romanului drept cel mai important
moment în procesul de obiectivare a literaturii române. Romanul se detaşează de idilismul
sămănătorist, fiind „prima mare creaţie obiectivă”.
Specie a genului epic, în proză, de mari dimensiuni, cu acţiune complexă, desfăşurată pe mai
multe planuri, cu intrigă complicată, cu personaje numeroase, Ion este un roman şi oferă o
imagine amplă şi profundă a vieţii.
Ca un roman realist, obiectiv, aduce în prim-plan o problematică socială şi psihologică,
personaje tipice cunoscute din exterior, inadaptate sub aspect social, un narator omniscient,
omniprezent, extradiegetic, naraţiune heterodiegetică la persoana a III-a, perspectivă narativă
obiectivă, o construcţie romanescă echilibrată şi un stil sobru, neutru, impersonal -„metoda fără
strălucire artistică, fără stil” (Eugen Simion).
O primă trăsătură a realismului regăsită în creaţia epică a lui Rebreanu este prezentarea
veridică a vieţii românilor din Ardeal, la sfârşitul secolului al XIX-lea. Realitatea, cu
circumstanţele ei sociale, naţionale, istorice, nu se limitează la o singură clasă socială, ci
oferă fresca societăţii transilvănene din perioada amintită: sunt prezenţi inelectualii
satului, ţăranii şi stăpânirea austro-ungară. Caracterul tipologic al personajului eponim,
Ion, reprezintă o altă trăsătură ce confirmă încadrarea romanului în estetica realistă.
Personaj principal, central, rotund, Ion însumează trăsături şi trăiri ale colectivităţii din
care face parte şi reprezintă tipul parvenitului. El este depozitarul unor energii pe care le
dezlănţuie în încercarea disperată de a se sustrage mediului social-istoric în care trăieşte,
însă destinul său este guvernat de legităţi şi de cauzalităţi previzibile. De asemenea,  geneza
operei demonstrează preocuparea scriitorului pentru transfigurarea realului. Există câteva
scene păstrate în memorie, din care se înfiripă subiectul romanului şi pe care Liviu
Rebreanu le dezvăluie. Este vorba de un ţăran îmbrăcat în haine de sărbătoare care sărută
pământul. Apoi un vecin, Ion Pop al Glanetaşului, al cărui nume l-a păstrat şi în roman, l-a
impresionat prin patima cu care i-a vorbit despre pământ. De asemenea, cea mai frumoasă

2
şi mai bogată fată din satul natal, Rodovica, era pedepsită zilnic de tatăl ei, fiindcă a
păcătuit cu cel mai sărac fecior. Scriitor pentru care „realitatea este doar un pretext”
pentru a construi un univers nou, Liviu Rebreanu valorifică în paginile romanului şi
elemente autobiografice: „Aproape toată desfăşurarea din capitolul I este de fapt evocarea
primelor amintiri din copilăria mea (…) descrierea drumului până în Pripas şi chiar a
satului şi a împrejurimilor corespunde, în mare parte, cu realitatea.”

Tema tratează problematica pământului în condiţiile satului ardelean de la începutul

secolului al XX-lea, romanul urmărind destinul lui Ion, patima lui pentru pământ, dar şi iubirea
pentru o singură femeie. Monografie a satului ardelean,„Ion” este o dramă a pământului, dar şi a
iubirii, e romanul unui destin tragic, al vieţii şi al morţii. Viziunea realist-obiectivă modernă este
strâns legată de concepţia scriitorului despre literatură şi menirea ei. Pentru Liviu Rebreanu,
literatura este „creaţie de oameni şi de viaţă”, iar universul romanesc, animat de pulsaţia vieţii,
este epurat de accidental şi nesemnificativ, devenind „o oglindă selectivă, sintetică”. Romanul se
îndreaptă astfel spre „un realism al esenţelor”. Relevantă pentru tema şi viziunea realistă a
autorului asupra lumii este scena în care Ion intră cu plugul pe pământul vecinului său,
Simion Lungu. Gestul personajului se naşte din dorinţa de a recupera pământul pe care
părinţii săi, din neştiinţa de a-şi gestiona averea, l-au pierdut, aşa cum reiese din gândul
său: „măcar o brazdă să-mi iau înapoi din pământul meu.” Monologul este dublat de
notaţia naratorială care dezvăluie intensitatea dorinţei: „cu obrajii aprinşi de o poftă
nestăpânită”. Bucuria pe care o resimte în final: „inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit
averea” surprinde faptul că Ion nu percepe gestul ca o dovadă a imoralităţii, fiindcă, aşa
cum îl caracterizează Nicolae Manolescu, „Ion trăieşte în preistoria moralei.”
O altă scenă semnificativă pentru tema operei este cea a sărutării pământului, care are loc
după ce Ion intră în posesia acestuia, utilizându-şi inteligenţa, viclenia şi voinţa. Devenind
stăpân al pământurilor, personajul „vrea să le vadă şi să le mângâie ca pe nişte ibovnice
credincioase”. Aceste expresii relevă o suprapunere totală, în sufletul lui Ion, a celor două
glasuri lăuntrice: al iubirii şi al pământului. Momentul este sărbătoresc, plin de un erotism
păgân, cu valenţe panteiste. Ion vine la pământurile sale „în straie de sărbătoare”, locul
este „ca o fată frumoasă care şi-ar fi lepădat cămaşa”; personajul se simte cuprins de lutul
negru, thanatic, ca de braţele unei „iubite pătimaşe”; privirile nu mai sunt îndreptate însă

3
către înalt, revelaţia divină lipseşte, zeul suprem fiind acum el însuşi, „Se vedea acum mare
şi puternic, ca un uriaş din basme care a biruit”, validându-se ideea superiorităţii, a puterii
conferite de avere. Pământul apare în ipostaza de ibovnică („Îl cuprinse o poftă sălbatecă
să îmbrăţişeze huma, s-o crâmpoțească în sărutări”), dar şi ca o zeitate, în faţa căreia Ion
îndeplineşte un ritual sacru: „Se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu
voluptate de pământul ud.” Secvenţa cuprinde o serie de simboluri ale căderii, simboluri
thanatice (ale morţii): lutul are culoarea doliului, fiind negru, lipicios, comparabil mai apoi cu
plumbul, cuprinzând întreaga fiinţă a lui Ion, care simte, ca în ritualurile păgâne, „o poftă
sălbatecă să îmbrăţişeze huma”; mai mult, „în sărutarea aceea grăbită simţi un fior rece, ameţitor
(...), desigur al morţii”, moarte întâmplată în final, când Ion e ucis cu sapa de George, într-o
scenă naturalistă atroce. Despre sărutarea pământului, Nicolae Balotă spunea: „Aşadar, nevoia
primordială a posesiunii se asociază cu o obsesie a elementarului, a pământului ca Stihie de care
depinde viaţa; Ion este un posedat al pământului, demonul care a pus stăpânire pe el este tocmai
cel al posesiunii.”

Acest act de posesiune demonică a pământului este similar cu cel al lui Hagi Tudose, care vede
în supa primită înainte de moarte galbenii averii sale.

Pământul, aşa cum se precizează în „Dicţionarul de simboluri” al lui J. Chevalier, se opune

cerului, semnificând toposul lipsit de aspiraţii; prin urmare, trecerea de poarta intrării în infern
este consfinţită tocmai de sărutarea pământului. Scena sărutării pământului reprezintă punctul
nodal al romanului, o adiere a morţii presimţite, o voluptate întreită a simţurilor, a cupidităţii
(lăcomiei) şi a puterii.

 Titlul romanului „Ion” are sobrietatea coloanelor dorice, numele protagonistului arcuindu-se
astfel peste întreaga operă. Antroponimul cel mai reprezentativ pentru ţăranul român, Ion, era şi
cel mai frecvent în perioada respectivă. Anagramat, numele „Ion” devine noi, evidenţiindu-se
astfel oscilaţia permanentă între individ şi colectivitate, între singularitate şi pluralitate.
Un element de structură şi compoziţie semnificativ pentru romanul „Ion” îl constituie
relaţiile de simetrie. Astfel, compoziția urmează legile arhitectonicii clasice, bazate pe
principiul simetriei și al circularității, pe cronologie în derularea unui timp tragic. Cele două părţi

4
au titluri simbolice: „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii” care corespund conflictelor interioare
ale personajului principal. Primul reprezintă glasul „voinţei de putere” (Schopenhauer), glasul lui
Thanatos, al doilea este glasul lui Eros. Aceste elemente de paratextualitate sugerează, din punct
de vedere psihanalitic, scindarea personajului între două obsesii succesive: „Glasul pământului”
poate fi asociat „inconştientului colectiv” (Carl Gustav Jung), iar „Glasul iubirii”, trimite la
„inconştientul personal” (Siegmund Freud). Pentru Ion, pământul reprezintă un mijloc de a se
integra în comunitate, de a depăşi statutul de ţăran sărac, situat mereu în afara obştii.
Capitolele (13) se ordonează simetric şi au titluri sugestive pentru evoluţia întâmplărilor şi a
personajelor: „Începutul”, „Zvârcolirea”, „Iubirea”, „Noaptea”, ”Ruşinea”, ”Nunta”, „Vasile”,
„Copilul”, „Sărutarea”, „Ştreangul”, „Blestemul”, „George”, ”Sfârşitul”. Denumirea primului și
al ultimului capitol sugerează ideea de incipit și final, dar și imaginea de „corp sferoid” a „unei
lumi unde începutul se confundă cu sfârșitul”. Între cele două capitole, se închide un destin
tragic, cel al eroului care dă titlul romanului. Ciclul existențial închis este sugerat și prin
metafora drumului ce vine spre/dinspre satul Pripas, drum care face legătura între lumea reală şi
cea fictivă: „urmărindu-l, intrăm şi ieşim ca pe o poartă din roman” (Nicolae Manolescu, „Arca
lui Noe”). Situând lumea fictivă în marele flux al lumii reale, romanul devine „imago mundi”
(imaginea lumii), o „felie de viaţă”, cum pretindeau zoliştii şi un substitut logic al vieţii. Iniţial,
drumul este „alb, vesel, neted, tânăr, sprinten şi nerăbdător”. Drumul sugerează o coborâre „ad
inferos”, fiind presărat de semne emblematice: trece printre dealuri strâmtorate, apoi peste un
pod bătrân de lemn, pe la Cişmeaua Mortului, Râpele Dracului, după care, brusc, dă buzna în
„Pripasul pitit într-o scrântitură de coline.” Ne aflăm evident într-o topografie infernală: satul
parcă e mort, zăpuşeala ţese o linişte înăbuşitoare, uşa de la casa lui Ion e închisă cu zăvorul;
sunt prezente figuri ale Bestiarului: o pisică albă, un dulău lăţos, o babă încremenită pe prispă, un
cazan în care sunt cuprinse toate patimile şi zvârcolirile umane. La intrarea în Pripas se află „o
cruce strâmbă” pe care se vede „un Hristos cu faţa spălăcită de ploi, ce îşi tremură jalnic trupul”,
simbol al depărtării de sacralitate, motiv anticipativ (Boris Tomaşevski) pentru destinul tragic al
personajelor rebreniene. Incipitul specific romanului realist surprinde şi imaginea caselor
învăţătorului Herdelea şi Glanetaşu, ilustrând condiţia lor socială, dar şi rolul pe care-l au în
desfăşurarea evenimentelor.

În capitolul I, ”Începutul”, semnificativă este scena horei la care participă tot satul şi care oferă
informaţii despre ierarhia socială, având ca scară valorică pământul. Adevărată dezlănţuire de

5
energie şi de viaţă, hora se desfăşoară în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea, fiind un
obicei tipic românesc.
Sunt prezenţi aici ţăranii bogaţi (Vasile Baciu, George Bulbuc, primarul), cei mijlocaşi care
discută pe prispă şi cei săraci care stau pe de lături, precum Alexandru Glanetaşu care „stă ca un
câine la uşa bucătăriei”, neavând curaj să se apropie de ceilalţi, semn al limitării impuse de
indigenţă. În acest univers oamenii se împart în săraci şi bogaţi, graniţele sociale sunt foarte
clare, iar demnitatea se măsoară în cantitatea de pământ pe care o deţine fiecare. Se conturează şi
grupul intelectualilor (preotul şi învăţătorul) care privesc jocul tinerilor, Someşana. Tot în acest
capitol se conturează şi conflictele. Astfel, hora are rolul de a scoate satul din starea de acalmie şi
ipotetică acronie, aruncându-l în vâltoarea unor conflicte iremediabile.
Capitolul final, ”Sfârşitul”, reia motivul drumului străbătut în sens invers, părăsind satul şi
spaţiul ficţiunii. Acum drumul e „bătrân, bătătorit, monoton”, iar bogăţia toponimelor, Cluj,
Armadia, Jidoviţa sporeşte autenticitatea, realizând motivarea realistă a operei. Spaţiul a fost
purificat, căci „Hristosul de tinichea cu faţa poleită de o rază întârziată, parcă-i mângâia”. Dacă
în incipit, drumul e reprezentat prin verbe de mişcare alertă, („aleargă”, „spintecă”, „dă buzna”),
în final, sunt prezente verbe de mişcare lentă, drumul pierzându-se în „şoseaua cea mare şi fără
început”, iar satul rămâne înapoi acelaşi, „parcă nimic nu s-ar fi schimbat”. Scenele finale sunt
simetrice cu cele din primul capitol: oamenii participă la sfinţirea noii biserici şi la petrecerea
care urmează, conflictele fiind rezolvate. Hora ţăranilor, învârtita, are loc în aceeaşi curte a
Todosiei. Acest ritual colectiv dobândeşte valoare simbolică, devenind „un cerc strategic al
destinului (…) o adevărată horă a soartei” (N. Manolescu), ce include în cercul ei întâmplări şi
destine.
Structura interioară a romanului ordonează eposul pe mai multe planuri, precum: planul
ţărănimii, al intelectualităţii, planul destinului individual care urmăreşte drama lui Ion. Tehnicile
narative utilizate sunt: înlănţuirea, alternanţa sau tehnica contrapunctului. Dincolo de destinele
individuale, romanul prezintă aspecte monografice ale satului românesc tradiţional: nunta,
botezul, înmormântarea, hora, portul, relaţiile de familie, cârciuma, instituţiile (şcoala, biserica),
autorităţile. Conflictul central al acestui roman realist este determinat de lupta pentru pământ în
satul tradițional ardelenesc. Principalul conflict exterior, social se manifestă între Ion şi Vasile
Baciu, fiind dublat de conflictul interior dintre atracţia obsesivă a lui Ion pentru pământ şi iubire,
forţa acestor două chemări lăuntrice manifestându-se succesiv.

6
 Conflictele secundare apar între Ion şi Simion Lungu pentru o brazdă de pământ sau între Ion şi
George Bulbuc.
În planul intelectualităţii satului se manifestă conflictul tragic naţional, deoarece satul românesc
din Ardeal este înfăţişat în condiţiile stăpânirii austro-ungare.
Se poate vorbi şi de un conflict tragic dintre ţăran şi o forţă mai presus de sine, pământul.
Subiectul se alcătuiește secvențial, urmărind cele două fire epice printr-o tehnică modernă a
contrapunctului. Principalul demers epic îl are în centru pe Ion, fruntea flăcăilor din Pripas.
Acesta îşi pune în gând să renunţe la iubirea lui pentru cea mai frumoasă fată din sat, Florica,
dorind să obţină pământurile Anei, fata lui Vasile Baciu. Dorinţa lui Ion de a avea pământ
constituie intriga romanului. La horă o invită pe Ana la joc şi intră în conflict cu tatăl ei care-l
numeşte „fleandură”, „sărăntoc”, „tâlhar”. Tot acum se conturează conflictul cu George, care o
place pe Ana şi ar dori s-o ia de nevastă. Desfăşurarea acţiunii prezintă dezumanizarea
protagonistului în goana lui după avere. O seduce pe Ana şi îl sileşte pe Vasile Baciu să accepte
căsătoria. Cum la nuntă Ion nu cere acte pentru pământul-zestre, simţindu-se înşelat, încep
bătăile şi drumurile Anei de la Ion la Vasile. Preotul Belciug mediază conflictul dintre cei doi
ţărani. Sinuciderea Anei nu-i trezeşte lui Ion regrete. Nici moartea copilului lor, Petrişor, nu-l
opreşte din drumurile lui după Florica, măritată între timp cu George. Astfel că deznodământul
este previzibil, iar George care-l loveşte cu sapa nu este decât un instrument al destinului, iar
averea lui Ion revine bisericii.

În celălalt plan, rivalitatea dintre preot şi învăţător pentru autoritate în sat este defavorabilă
celui din urmă. El are familie: soţie, un băiat, Titu, două fete de măritat, dar fără zestre, Laura şi
Ghighi. În plus, casa şi-o construise pe locul bisericii, cu învoirea preotului. Cum relaţiile dintre
ei se degradează, pornind de la atitudinea lor faţă de faptele lui Ion, învăţătorul se simte
ameninţat. Mărturisirea lui Ion că Zaharia Herdelea i-a scris jalba determină conflictul celui din
urmă cu autorităţile austro-ungare şi problemele sale de conştiinţă naţională. Acceptă inutil
compromisul, votându-l pe candidatul maghiar la alegeri. În final, locul lui va fi luat de
învăţătorul Zăgreanu care se căsătoreşte cu Ghighi. Laura se căsătorise deja cu preotul Pintea.
Titu, după ce lucrează ca ajutor de notar, se hotărăşte să treacă munţii şi, ajutat de soţul Laurei,
va pleca la Sibiu, apoi la Bucureşti. Preotul Belciug, rămas văduv, se dedică total comunităţii.
Visul său de a construi o biserică nouă în sat se împlineşte şi romanul se încheie cu sărbătoarea
prilejuită de sfinţirea acesteia.

7
 Un alt element semnificativ pentru textul narativ studiat îl constituie modul de construire
a personajelor, marcat de tehnici specifice realismului obiectiv, ceea ce constituie un
element de modernitate în proza românească.Caracterizarea personajelor se realizează realist,
veridic, fiind plasate în mediul lor social. Personajul principal, Ion al Glanetaşului, realizat prin
tehnica basoreliefului, domină celelalte personaje implicate în conflict. Personaj realist,
tipologic, natură complexă, dilematică, Ion se consumă între iubire și patima pentru pământ. Sub
aparența simplității și a linearității procesului de alunecare în afara valorilor morale, Ion are o
structură interioară complicată, cu trăiri contradictorii, complexitatea fiind o emblemă a
personajului realist. Construit monumental, într-o dimensiune tragică („figură simbolică mai
mare ca natura” / E. Lovinescu), personajul lui Rebreanu este văzut ca arhetip. Pentru el,
pământul e o stihie primordială, „la fel de viu ca și omul” (n. Manolescu), cu care se înfrățește
într-o nuntire mistică. Setea lui de afi stăpânul pământului căruia i se închină ca unei divinități e
mai mult decât comandament social, e mai mult decât rațiune economică, devenind rațiune de a
fi, temei al condiției și demnității umane a țăranului, om legat de pământ prin Eros și Thanatos.
Din punctul de vedere al statutului social, el este tipul ţăranului sărac, a cărui patimă
pentru pământizvorăşte din convingerea că averea îi asigură demnitatea şi respectul
comunităţii. Pe de o parte, Ion este un personaj tipic pentru o categorie socială (ţăranul sărac
care doreşte pământ), concentrând tragica istorie a ţăranului român din Transilvania primelor
decenii ale secolului al XX-lea. Pe de altă parte, prin destinul său tragic, Ion depăşeşete
caracterul reprezentativ şi se individualizează prin modul în care obţine pământul. Căci în satul
Pripas nu este singulară căsătoria sărăntocului cu o fată cu zestre (aşa au dobândit averea şi
Vasile Baciu şi tatăl lui Ion), ci comportamentul său: o face pe Ana de ruşine înainte de nuntă, iar
apoi umblă după nevasta lui George. Din punct de vedere moral, Ion este tipul arivistului
fără scrupule, care foloseşte femeia ca mijloc de parvenire. Psihologic, reprezintă
ambiţiosul dezumanizat de lăcomie.

  Complexitatea personajului determină critica literară să-l vadă diferit. Eugen Lovinescu
remarcă „o voinţă imensă căreia nimic nu-i scapă”, iar George Călinescu subliniază brutalitatea
lui, având în vedere comportamentul său faţă de Ana. Încă de la început, Ion se sfâşie între două
obsesii: pământul şi iubirea. El dansează cu Ana care are „locuri şi case şi vite multe”, dar în
suflet poartă chipul frumos al Floricăi. Principala sa trăsătură este dragostea pentru pământ.
Deşi sărac, este „iute şi harnic, ca   mă-sa”, iubeşte munca, iar pământul „îi era drag ca ochii din

8
cap”. Isteţ, silitor şi cuminte, trezeşte simpatia învăţătorului care îl consideră capabil să-şi
schimbe condiţia şi-l convinge pe tatăl lui să-l dea la şcoala din Armadia. Deşi îi place cartea,
Ion nu poate sta departe de pământ şi se întoarce acasă. Relaţia fundamentală se stabileşte între
protagonist şi acest personaj simbolic, mai puternic decât el - pământul. Semnificativă în acest
sens este scena din capitolul „Zvârcolirea” în care personajul e copleşit de măreţia pământului,
care îi apare ca un adevărat „uriaş”. Exclamaţia retorică: „Cât pământ,Doamne!...” sugerează atât
admiraţia faţă de pământ, cât şi frustrarea determinată de lipsa pământului. Lăcomia de pământ îl
determină să intre cu plugul pe locul lui Simion Lungu.

După obţinerea pământului, Ion se simte, în sfârşit, aşezat în ierarhia cuvenită şi primele
schimbări se observă în mersul lui mai legănat şi mai ferm şi în vorba mai apăsată. Totuși eroul
nu-și află fericirea. Relația sa cu Ana și cu Petrișor, copilul ce i se naște după nuntă, oglindește
modificarea gravă a valorilor morale și a omeniei din sufletul lui Ion. Deși e vinovat moral
pentru moartea Anei, el nu are remușcări, cum nu are nici când îi moare copilul, în care văzuse
mai ales o garanție a păstrării pământurilor lui Vasile Baciu.

Instinctul de posesie asupra pământului fiind satisfăcut, patima lui se îndreaptă către Florica,
ceea ce-i cauzează moartea. În final, Ion este pedepsit să moară „ca un câine”, pentru că s-a făcut
vinovat atât de hybris (mândrie nemăsurată a unui individ, supraapreciere a forţelorşilibertăţii
sale în confruntarea cu destinul), cât şi de Hamartia (păcat), păcătuind prin orgoliul exacerbat
care a pus stăpânire pe faptele şi pe gândurile sale. Făcându-se vinovat de păcate capitale – a luat
numele lui Dumnezeu în deşert „eu de nimeni nu mă tem, nici de Dumnezeu”, nu şi-a cinstit
părinţii, a furat din ogorul lui Simion Lungu, râvneşte la bunurile aproapelui său, la pământurile
lui Vasile Baciu şi la nevasta lui George, este „ucigaşul” moral al Anei –, trăind vina tragică, Ion
plăteşte cu viaţa vina de a nu-şi fi stăpânit instinctele. El sfârșeșete devorat de glasul pământului
și de glasul iubirii. Cele două ipostaze ale eroului care îl definesc esențial, se unifică în finalul
romanului. Dominat de instincte puternice, aflat sub semnul fatalității, Ion va deveni victimă a
naturii sale excesive, a instinctelor sale viguroase și neclintite: „Ion este un posedat al
pământului. Demonul care a pus stăpânire pe el este tocmai acela al posesiunii. ” (N. Balotă).

Scena înmormântării evidenţiază nu numai sentimentul contopirii cu pământul-mamă, dar şi

ipostaza pământului-stihie care spulberă dorinţele şi iluziile efemere. Vocea naratorială răsună
ironică, dar îngăduitoare: „Pe urmă, Ion fu coborât în pământul care i-a fost prea drag şi oamenii

9
au venit pe rând să-i arunce câte o mână de lut umed care răbufnea greu şi trist pe scândurile
odihnei de veci.”

Procedeele de caracterizare de factură balzaciană, realizate din perspectiva naratorului

omniscient (portret fizic, detaliu semnificativ, descrierea mediului, a vestimentaţiei, a relaţiilor
cu celelalte personaje) sunt întregite de procedee moderne ca monologul interior, relativizarea
perspectivelor asupra personajului.

Personajul este caracterizat direct de către narator („Iubirea pământului l-a stăpânit de mic
copil”) sau de alte personaje: d-na Herdelea îl consideră „băiat cumsecade”. „E muncitor, e
harnic, e săritor, e isteţ”, deşi la un moment dat îl numeşte „ticălos”. Preotul Belciug îl ceartă
aspru în faţa credincioşilor („Eşti un stricat, şi-un bătăuş, şi-un om de nimic”), în timp ce lui
Vasile Baciu îi spune: „E fecior sârguitor şi isteş, deşi nu are avere.” Chiar George se simte
măgulit că-l caută „un bărbat deştept ca Ion”. Prin stil indirect liber sunt exprimate părerile Anei
despre Ion cu puţin înainte de a se sinucide îi apare ca un om insensibil, prefăcut, care a profitat
de averea ei: „I-a simţit slăbiciunea şi a urmărit-o ca un lup hain.” Cel mai frumos îl
caracterizează Titu Herdelea: „Mândria flăcăului, isteţimea şi sârguinţa lui de a împlini ceea ce-
şi punea în gând, voinţa lui încăpăţânată îi plăceau tocmai pentru că acestea îi lipseau
lui.”Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti prin monolog interior: „Mă moleşesc
ca o babă năroadă. Parcă n-aş mai fi în stare să mă scutur de calicie...”. Caracterizarea indirectă
se realizează prin fapte, limbaj, atitudini, comportament, relaţiile cu celelalte personaje. Limbajul
subliniază patima lui pentru pământ, căci revin mereu în vocabularul său cuvintele
precum: „avere”, „pământ”, „trebuie”, „mult”, dar şi ipocrizia personajului: „Mi-i urâtă Ana... şi
nu mi-ar trebui să ştiu că badea Vasile mi-ar pune colea în palmă tot hotarul Pripasului”.

Consider că Ion este un personaj complex prezentat într-o permanentă transformare, supus unei
atente observaţii în raport cu sine şi cu societatea, un personaj literar unitar, conceput centrat pe o
dominantă de caracter. Dacă „romanul realist este istoria unui eşec”(E.M.Forster), destinul său
reflectă eşecul în planul valorilor umane, iar evoluţia personajului ilustrează o viziune despre
lume conform căreia individul nu-şi poate schimba destinul. Remarcăm autenticitatea limbajului
regional, utilizarea registrelor lexicale diverse în vorbirea personajelor. Dincolo de „stilul
cenuşiu”, observăm diversitatea procedeelor artistice: personificarea, epitetul, comparaţia,
hiperbola.

10
 În concluzie, „Ion” de Liviu Rebreanu este un roman obiectiv, realist care reliefează
neobişnuita putere a scriitorului de a crea iluzia vieţii reale, de a esenţializa aspectele umane
dintr-un context socio-istoric specific şi de a surprinde dominantele personajului realist.
Parafrazându-l pe Tudor Vianu, se poate spune că Liviu Rebreanu a avut curajul să coboare în
adevărul lumii țărănești și să o înfățișeze fără iluzii și prejudecăți, în acorduri de epopee tragică.

11