ION

de Liviu Rebreanu
PARTICULARITĂȚILE ROMANULUI REALIST-OBIECTIV
(VIZIUNEA DESPRE LUME)
Structura eseului și sugestii de rezolvare
1. Încadrarea în curentul literar
- date despre Liviu Rebreanu- prozator, director al Teatrului Național București;
- apariția romanului: 1920; primul roman obiectiv din literatura română;
- roman realist; roman modern;
- raport realitate- ficțiune;
- referințe critice;
Sugestie de rezolvare:
- LIVIU REBREANU (1885-1944)
o debutează cu volumul de nuvele „Frământări” (1912), tipărit la Orăştie;
o în timpul războiului: reporter la „Adevărul”; publică schiţele şi nuvelele în volumele „Golanii”,
„Mărturisire” (1916), „Răfuiala” (1919);
o 1920 – romanul „Ion”, primul roman social, obiectiv, modern din literatura română – premiul
Academiei Române „Năsturel-Herescu”;
o director al Teatrului Naţional București – 1928 – 1929;
o 1940 -1944, preşedintele Societății Scriitorilor Români;
o din 1939 este membru al Academiei Române – discursul „Laudă ţăranului român”;
- Opera :
 Nuvele: „Catastrofa” - 1921, „Norocul” - 1921, „Cuibul visurilor” - 1927, „Cântecul lebedei”-1927, „Iţic
Ştrul dezertor”-1932;
 Romane sociale: „Ion” - 1920, „Crăişorul” - 1929, „Răscoala” - 1932, „Gorila” - 1938;
 Romane psihologice: „Pădurea spânzuraţilor ”- 1922, „Adam şi Eva” - 1925, „Ciuleandra” - 1927,
„Jar” - 1934;
 Romanul poliţist: „Amândoi” - 1940;
 Teatru: „Cadrilul” -1919, „Plicul” - 1923, „Apostolii - 1926.
- „ION” – apare în 1920
 primul roman obiectiv din literatura română;
 trăsături ale romanului realist: literatura ca imitaţie a realității/ mimesis; aspectul veridic/ credibil al
prozei: împotriva stilului calofil;
 relaţia dintre realitatea biografică şi roman;
- Referințe critice :
 Liviu Rebreanu– în articolul „Cred”: „Pentru mine arta […] înseamnă creaţie de oameni şi de viaţă”
(roman de creaţie);
 E. Lovinescu – roman obiectiv în studiul: „Creaţia obiectivă. Liviu Rebreanu, Ion” – romanul „Ion” –
„rezolvă o problemă şi curmă o controversă”;
 N. Manolescu în „Arca lui Noe” – roman doric – „iluzia vieţii este mai presus de iluzia artei”, roman
realist de tip obiectiv: „romanele realiste şi naturaliste sunt mai degrabă imagini ale destinului decât ale
vieţii”, elemente naturaliste;
 G. Călinescu: „Ion este opera unui poet epic, care cântă cu solemnitate condiţiile generale ale vieţii:
naşterea, nunta, moartea”;
Dacă vrei să știi mai mult:
REALISMUL
Apariţie: Curent literar apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca reacţie la subiectivitatea,
exaltarea, excesul de reverie a spiritului romantic, reacţie determinată de marile desoperiri ştiinţifice. Principiul
fundametal al realismului este redarea în manieră credibilă, veridică a realităţii, cu obiectivitate şi spirit de
observaţie, pe un ton impersonal, neutru.
Reprezentanţi: curentul impune supremaţia dramei şi a romanului, respectiv modelul scriitorului
laborios (nu putem vorbi de realism în poezie):
-în literatura universală: Balzac, Flaubert, Stendhal, Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Dickens, Lampedusa,
Thomas Mann;
-în literatura română: Nicolae Filomon, Ioan Slavici, Ion Creangă, Liviu Rebreanu, G. Călinescu, Marin
Preda.
Manifest: primele discuţii despre realism se cristalizează în Franţa, în jur de 1850, pornind de la
picturile lui Courbet şi datorită lui Champfleury, care publică în 1857 volumul de eseuri „Realismul”. Se
regăsesc principii ale realismului şi în operele lui Balzac sau Stendhal.
Trăsături:
 principiul mimesisului şi al verosimilităţii: inspirată din fapte reale, opera realistă expune nu fapte
care s-au petrecut într-adevăr, ci evenimente fictive, dar prezentate ca şi cum s-ar fi putut produce, în mod
credibil, verosimil;
 prezentarea moravurilor unei epoci, atenţia fiind concentrată asupra detaliilor, iar intenţia – de a
surprinde epoca în complexitatea ei;
 preferinţa pentru o tematică socială;
 prezentarea individului în relaţiile sale cu mediul social în care trăieşte, al cărui produs este: de
aceea personajul nu mai este excepţional în situaţii excepţionale (ca la romantici), ci are o condiţie socială
mediocră, astfel încât operele realiste sunt mărturia faptului că omul simplu are o existenţă la fel de dramatică
şi de complexă;
 crearea unor personaje tipice în situaţii tipice, personajele realiste fiind complexe şi având
dinamică interioară; interesat de aspecele realităţii imediate, scriitorul realist alege ceea ce este reprezentativ
pentru epoca aleasă; exemple: parvenitul, arivistul, seducătorul, avarul, femeia adulterină;
 caracterul de frescă al operelor, monografii ale lumii prezentate;
 preferinţa penru un stil sobru şi refuzul celui împodobit, cu scopul prezentării cât mai fidele a
realităţilor;
 cultivarea observaţiei în descrierea realităţii sau în portretele personajelor, observaţia vizând
precizia ştiinţifică;
 tehnica detaliului, cu scopul de a realiza descrieri sau portrete verosimile;
 preferinţa, la nivel naratologic, pentru naraţiunea la persoana a III-a, pentru un narator obiectiv,
impersonal, omniprezent, omniscient, căruia îi corespund o perspectivă auctorială, o viziune naratologică „din
spate” şi focalizarea zero.
Proza realistă (pe scurt):
- caracterul verosimil, neidealizat al faptelor relatate;
- geneza - reprezentată de fapte reale;
- tematica socială;
- aspectul monografic/ caracterul de frescă;
- incipitul renunţă la convenţii (de tip manuscrisul găsit sau confesiunea unui personaj) şi constă de cele
mai multe ori în fixarea coordonatelor spaţio-temporale;
- conflictul de esenţă socială, constând în dorinţa de parvenire a protagonistului, în impulsul lui de a
avea un statut social superior;
- relaţia individ-mediu (omul este un produs al mediului, personajul realist funcţionând după logica
determinismului social);
- cronologia faptelor; coerenţa la nivelul construcţiei subiectului epic, prin evitarea răsturnărilor
dramatice şi prin crearea de scene paralele, antitetice, prin gradaţia faptelor;
- simetria şi caracterul circular al romanului;
- personajul tipic în situaţii tipice;
- deznodământul cert; finalul închis/ deschis;
- tehnica detaliului (mimesis şi verosimilitate);
- obiectivitatea naratologică; naratorul la persoana a III-a, omniprezent, omniscient, omnipotent.
 2. Încadrarea în gen și specie literară
- romanul în literatura română;
- definiția romanului;
- trăsăturile romanului realist- obiectiv;
- modernitatea epică a lui Rebreanu;
Sugestie de rezolvare:
- Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acțiune complexă care se
desfășoară pe mai multe planuri narative, cu personaje numeroase a căror personalitate este bine
individualizată și al căror destin este determinat de trăsăturile de caracter și de întâmplările ce
constituie subiectul operei.
- Roman social şi realist:
a) viaţa satului:
 lumea ţărănească: „bocotani”, sărăntoci, oameni de pripas (străini), preot,
învăţător, funcţionari de stat, oameni politici, reprezentanţi ai autorităţii austro-
ungare formează o galerie ce ilustrează o realitate social - economică, politică şi
culturală din satul ardelenesc din primele decenii ale secolului al XX-lea;
 obiceiuri şi tradiţii populare;
 evenimente importante din viaţa omului: hora, sfinţirea hramului bisericii,
naşterea, nunta, moartea;
 instituţiile de stat: şcoala, biserica, judecătoria, notariatul;
d) familia ca instituţie socială: familia învăţătorului Herdelea, familia Glanetaşului, familia
Bulbuc, familia Vasile Baciu etc.;
e) destine umane individuale: Ion, Ana, George Bulbuc, Titu Herdelea etc.; personajele sunt
tipuri;
f) stilul anticalofil;
g) literatura ca mimesis; aspectul veridic al operei;
h) legătura dintre realitatea biografică și roman;

- Roman modern şi obiectiv – interferenţa formelor tradiţionale cu cele moderne:

a) formulă realistă prin ilustrarea vieţii ţărăneşti din Ardeal, în primele decenii ale secolului al
XX-lea, o adevărată „creaţie de oameni şi de viaţă (articolul „Cred”,1924);
b) - reprezintă obiectivarea romanului românesc – Eugen Lovinescu- „pornind de la acelaşi
material ţărănesc, - Ion - reprezintă o revoluţie şi faţă de lirismul sămănătorist sau de
atitudinea poporanistă şi faţă de eticismul ardelean, constituind o dată istorică în procesul
de obiectivare a literaturii noastre epice”. Liviu Rebreanu mărturisea că „M-am sfiit
totdeauna să scriu pentru tipar la persoana I”, întrucât amestecul eului în operă ar diminua
veridicitatea subiectului;
- narator obiectiv, omniscient, omniprezent; detașat; nu se implică în derularea
evenimentelor, relatează la persoana a III-a, într-o manieră nonfocalizată;
- este omniprezent și omniscient, dirijând destinele personajelor asemenea unui regizor care
prestabilește evoluția personajelor, ele având un destin bine conturat, motiv pentru care în
roman apar semne prevestitoare ale destinelor personajelor (de exemplu, crucea strâmbă
de la marginea satului), elemente ce conferă veridicitate și obiectivitate;
- perspectivă obiectivă/ focalizare zero/ viziune „dindărăt”;
c) tehnicile compoziţionale sunt moderne:
 Rebreanu construieşte două planuri de acţiune care se întrepătrund: pe de o parte,
destinul lui Ion, pe de altă parte, viaţa satului ardelenesc;
 opera este monumentală, „poate mai mare ca natura” (E.Lovinescu);
 tehnica romanului este circulară – începe cu descrierea drumului spre satul Pripas şi
cu imaginea satului adunat la horă şi se termină cu imaginea satului adunat la
sărbătoarea hramului noii biserici şi descrierea drumului dinspre satul Pripas;
  romanul este structurat în două părţi cu tiluri sugestive „Glasul pământului” şi „Glasul
iubirii”, capitolele au titluri-sinteză: Începutul, Zvârcolirea, Iubirea, Noaptea, Ruşinea,
Nunta, Vasile, Copilul, Sărutarea, Ştreangul, Blestemul, George, Sfârşitul.
-

Dacă vrei să știi mai mult…

Ion- mai poate fi interpretat și ca:

 roman al esențelor (realismul esențelor), dacă ne raportăm la o serie de simboluri fundamentale:

crucea, copacul;
 roman de familie, structura și condiția familiei și a femeii în satul ardelean;
 roman erotic- dragostea lui Ion pentru Florica;
3. Viziunea despre lume
- geneza
- scriitorul a înțeles că „problema pământului este însăși problema vieții românești”

Sugestie de rezolvare:
- geneza:
 o scenă văzută pe colinele din jurul satului: „…un ţăran îmbrăcat în haine de sărbătoare”, care s-a
aplecat, deodată „şi-a sărutat pământul …ca pe-o ibovnică”. Scena m-a uimit şi mi s-a întipărit în
minte…”
 o întâmplare relatată de sora sa, Livia: o fată înstărită, rămasă însărcinată cu un tânăr sărac, a fost
bătută cumplit de tatăl ei pentru că trebuia să se înrudească acum cu un sărăntoc, „care nu iubea
pământul şi nici nu ştia să-l muncească.”
 un eveniment deosebit – convorbirea pe care Rebreanu a avut-o cu un tânăr ţăran vrednic, muncitor,
Ion Boldijar al Glanetaşului, care nu avea pământ şi pronunţa acest cuvânt cu „atâta sete, cu atâta
lăcomie şi pasiune, parc-ar fi fost vorba despre o fiinţă vie şi adorată”.
 amintirile sale de copil din Ardeal, care a observat în jurul lui mentalităţile şi obiceiurile ţăranilor, viaţa
lor complicată din cauza Imperiului Austro-Ungar;
 prima variantă a romanului „Ion” – o schiţă scrisă de L.Rebreanu în 1908 – „Ruşinea”, subiect reluat în
„Zestrea”, în care conturează portretul lui Ion şi schiţează întâlnirea dintre flăcău şi Ileana (Ana din
roman);
- scriitorul a înțeles că „problema pământului este însăși problema vieții românești”; eroul său simbolizează
pasiunea organică a țăranului român pentru care este capabil să moară;

4. Tema romanului
- Tema principală: problematica pământului în satul ardelean de la începutul secolului al XX-lea;
- Teme secundare: tema destinului, tema iubirii, tema națională.
Sugestie de rezolvare:
- Tema principală: problematica pământului în satul ardelean de la începutul secolului al XX-lea;
pasiunea originară a posesiunii, manifestată și ca dorință arzătoare a țăranului român de a avea
pământ, dar și ca pasiune erotică
- Romanul „Ion” este o monografie a satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea, ilustrând
conflictul generat de lupta aprigă pentru pământ, într-o lume în care statutul social al omului este
stabilit în funcţie de averea pe care o posedă, fapt ce justifică acţiunile personajelor.
- Soluţia lui Rebreanu – Ion se va căsători cu o fată bogată, Ana, deşi nu o iubeşte, Florica se va
căsători cu George pentru că are pământ, iar Laura, fiica învăţătorului Herdelea, îl va lua pe Pintea
nu din dragoste, ci pentru că nu cere zestre.
 - N. Manolescu – „în centru romanului se află patima lui Ion, ca formă a instinctului de posesiune”;
nu problema pământului o consideră centrală, ci tema destinului.
- Tema iubirii: erosul dă un tipar tragic existenței, deoarece este asociat cu moartea;
- Tema națională: existența satului românesc în Transilvania aflată sub stăpânire austro-ungară;

5. Semnificația titlului
- titlul este eponim și simbolic;
- primul titlu- „Zestrea”;
Sugestie de rezolvare:
- Titlul situează în centrul acțiunii eroul eponim- protagonist;
- în prima versiune, titlul dat era „Zestrea” (tema pământului și a căsătoriei);
- procesul de elaborare a romanului a fost îndelungat, autorul gândindu-se mai mult la faptul că a
creat romanul ca o frescă a satului transilvănean din care însuși autorul s-a ridicat „ca poet al
omului teluric” (după cum îl apreciază criticul G. Călinescu);

6. Compoziția
- e bazată pe legi clasice; compoziție închisă;
- principiul circularității: romanul e caracterizat de simetria incipitului cu finalul, ce prezintă drumul care
duce și iese apoi din satul Pripas; drumul e personificat și are rolul de a limita realitatea de ficțiune;
- principiul simetriei: două părți alcătuite din șase și, respectiv șapte capitole (ultimul are rolul de epilog);
- principiul cronologic: succesiune de evenimente desfășurate într-un timp real, istoric;
Sugestie de rezolvare :
- e bazată pe legi clasice; compoziție închisă;
- principiul circularității: romanul e caracterizat de simetria incipitului cu finalul, ce prezintă drumul care
duce și iese apoi din satul Pripas; drumul e personificat și are rolul de a limita realitatea de ficțiune;
- principiul simetriei: două părți alcătuite din șase și, respectiv, șapte capitole (ultimul are rolul de epilog);
a) la nivel macrotextual, romanul e împărțit în două volume: Glasul pamântului și Glasul iubirii, părți ce
cuprind 13 capitole cu titluri semnificative: Începutul, Iubirea, Nunta, Sfârșitul etc.
- Rebreanu urmărește două planuri paralele- paralelism narativ:
 primul plan surprinde viața tânărului țăran Ion Pop al Glanetașului: se desprind aspecte
antagonice: dragostea lui pentru Florica, fata săracă (fiica văduvei lui Maxim Oprea), și dorința
de a obține ca zestre pământ mult, pe căi mai puțin cinstite; ascunde iubirea pentru Florica și își
disimulează setea de pamânt sub comportamentul unui îndrăgostit față de Ana Baciu;
 al doilea plan, paralel și interferat primului, prezintă viața familiei învățătorului Zaharia
Herdelea: Herdelea, învățător de sat, depindea de autoritățile austro-ungare; se considera
înțelept și prudent, dar toate acțiunile sale sfârșesc prin înfrângeri, până ce va fi obligat să ceară
în scris pensionarea spre a nu fi dat afară- tehnica planurilor paralele, trecerea de la un plan
narativ la altul realizându-se prin alternanță, succesiunea secvențelor narative valorificând
înlânțuirea;
 în planuri secundare- monografia satului transilvănean: apare lupta îndârjită a lui Vasile Baciu
pentru a-și apăra pamântul; lupta lui Avram pentru salvarea averii implicate într-o afacere, lupta
preotului Ion Belciug pentru a zidi biserica de piatră în satul Pripas; lupta fetelor și a familiilor lor
pentru un mariaj cât mai bun; concurența dintre avocații și funcționarii mărunți, luptele pentru o
brazdă din ogorul vecinului, descrierea horei (jocul Someșeana), a slujbei de duminică, a
ritualurilor de nuntă, de botez, de înmormântare, surprinderea unor obiceiuri (strânsul recoltei,
sfințirea bisericii) etc.
b) la nivel microtextual, se remarcă utilizarea tehnicii contrapunctului (prezentarea aceleiași teme în
planuri diferite; de exemplu, nunta Anei corespunde cu nunta Laurei);
 - principiul cronologic: succesiune de evenimente desfășurate într-un timp real, istoric;
- modurile de expunere:
 descrierea are funcție simbolică și de anticipare;
 narațiunea e obiectivă și prezintă „realitatea”, într-un stil cenușiu;
 dialogul susține veridicitatea;

7. Structura
- textul se organizează pe mai multe planuri:

 planul destinului individual- al lui Ion, al lui Titu;

 planul destinului familiei;
 planul destinului comunității- elemente de monografie a satului;
- tipuri de conflicte:

 planul destinului individual: Ion: interior (psihologic), exterioare, de interese (material),

moral, erotic; Titu: interior (de idei), moral;
 planul destinului familiei: exterior (etnic), interior (moral);
 planul destinului comunității: stratificarea economică din satul românesc (sărăntocii și
bocotanii), rezistența spirituală a românilor, modelul cultural și etnografic;
- timp și spațiu;

Sugestie de rezolvare:
- textul se organizează pe mai multe planuri:

 planul destinului individual- al lui Ion, al lui Titu- se supraetajează două niveluri epice, aflate
în raport antitetic;
 planul destinului familiei- familia Glanetașilor, familia Herdelea, alte familii din sat etc.;
 planul destinului comunității- elemente de monografie a satului transilvănean;
- tipuri de conflicte:

 planul destinului individual:

a) Ion:
o interior (psihologic- o alege pe Ana și nu pe Florica)
o exterioare: de interese (material- cu Vasile Baciu)), moral (încălcarea normelor etice ale comunității),
erotic (triunghiul conjugal Ion- Florica- George);
b) Titu:
o interior (de idei)- are crize de identitate și de valori (poet, îndrăgostit, intelectual militant etc.)
o moral: relația cu Roza Lang;
 planul destinului familiei: exterior (etnic- familia Herdelea intră în conflict cu autoritățile
statului), interior (moral- votează candidatul maghiar)
 planul destinului comunității: stratificarea economică din satul românesc (sărăntocii și
bocotanii), rezistența spirituală a românilor, modelul cultural și etnografic;
 conflictul tragic dintre om și pământul- stihie;
- spațiul: real, determinat geografic, Valea Someșului; numele satului este simbolic, definește o condiție
ontologică; cronotop arhetipal (model real ar putea fi Prislopul)
- timpul:
  timpul fragmentar, ce definește condiția omului; real, obiectiv (primul deceniu al veacului, circa doi
ani, acțiunea începe și se sfârșește duminica);
 prezentul etern: definește existența satului românesc („Drumul trece prin Jidovița ...se pierde în
șoseaua mare...”)

8. Subiectul
- acțiunea
- rezumatul
Sugestie de rezolvare:
- prezentarea generală pe momentele subiectului

Romanul începe cu descrierea drumului către satul Pripas, personificat cu ajutorul verbelor „se desprinde”,
„alergă”, „urcă”, „înaintează”, care are semnificaţia simbolică a destinului unor oameni şi este învestit cu funcţie
metatextuală (de analiză a textului). Asemenea ramei unui tablou, el separă viaţa reală a cititorului de viaţa
ficţională a personajelor din roman. Descrierea iniţială a drumului, supusă convenţiei veridicităţii, prin detaliile
toponimice, introduce cititorul în viaţa satului ardelean de la început. secolului al XX-lea, cu aspecte
topografice, etnografice (hora), sociale. În satul Pripas se ajunge prin „șoseaua ce vine de la Cârlibaba,
întovărășind Someșul” până la Cluj, din care se desprinde „un drum alb mai sus de Armadia” și, după ce lasă
Jidovița în urmă, „drumul urcă întâi anevoie până ce-și face loc printre dealurile strâmtorate (...), apoi cotește
brusc pe sub Râpile Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline”. La intrarea în sat,
„te întâmpină (...) o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălată de ploi și cu o cununiță de flori
veștede agățată de picioare”. Imaginea este reluată simbolic nu numai în finalul romanului, ci și în
desfășurarea acțiunii, în scena licitației la care se vindeau mobilele învățătorului, sugerând destinul tragic al lui
Ion și al Anei, precum și viața tensionată și necazurile celorlalte personaje: Titu, Zaharia Herdelea, Ioan
Belciug, Vasile Baciu, George Bulbuc etc. Descrierea caselor ilustrează, prin aspect şi aşezare, condiţia
socială a locuitorilor şi anticipează rolul unor personaje (Herdelenii, Glanetaşii) în desfăşurarea narativă.

Prin tehnica planurilor paralele, este prezentată viaţa ţărănimii şi a intectualității rurale. Trecerea de la un
plan narativ la altul se realizează prin alternanţă, iar succesiunea secvenţelor narative este redată prin
înlănţuire (respectarea cronologiei faptelor).

În expoziţiune (prima scenă semnificativă), sunt prezentate principalele personaje, timpul şi spaţiul, ceea
ce conferă veridicitate romanului realist. Într-o zi de duminică, toți locuitorii satului Pripas se află adunați la
hora tradițională, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. Intelectualii satului, fruntașii satului, preotul
Belciug şi familia învăţătorului Herdelea, vin să privească „petrecerea poporului”, fără a se amesteca în joc, și
cinstesc cu prezența lor sărbătoarea. Rolul horei în viaţa comunităţii săteşti este acela de a-i asigura
coeziunea şi de a facilita întemeierea noilor familii, dar cu respectarea principiului economic. De aceea, în joc
sunt numai flăcăi şi fete. Hora este o pagină etnografică memorabilă prin jocul tradițional, prin vigoarea
flăcăilor și candoarea fetelor, prin lăuta țiganilor care compun imaginea unui ritm impetuos: „De tropotele
jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de perechi bat someșana cu atâta pasiune, că potcoavele flăcăilor
scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltorește, se așază în straturi groase
pe fețele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală și de mulțumire”. Oamenii se grupează după statutul
social conferit de averea pe care o dețin, iar aşezarea privitorilor reflectă relaţiile sociale. Cele două grupuri ale
bărbaţilor respectă stratificarea economică. Fruntaşii satului, primarul şi chiaburii, discută separat de ţăranii
mijlocaşi, aşezaţi pe prispă. În satul tradiţional, lipsa pământului (averea) este echivalentă cu lipsa demnității
umane, fapt redat de atitudinea lui Alexandru Glanetaşu, un țăran sărac și marginalizat din această cauză de
colectivitate, care dorește să discute și el cu „bocotanii”: „Pe de lături, ca un câine la ușa bucătăriei, trage cu
urechea Alexandru Glanetașu, dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se să se vâre între bogătași.”. Fiul său
însă, Ion, va învinge temerile tatălui, suferind implicațiile dramatice ale faptelor sale, sancționate de legi
nescrise ale colectivității sătești.

În sat, domină mentalitatea că oamenii sunt respectați dacă au oarecare agoniseală, fapt ce face ca relațiile
sociale să fie tensionate între „sărăntoci” și „bocotani”, între chibzuința rosturilor și nechibzuința patimilor, ceea
ce face să se dea în permanență o luptă aprigă pentru existență.

Lui Ion îi place Florica, dar Ana are pământ, așa că el îi face curte acesteia, spre disperarea lui Vasile
Baciu, tatăl Anei, care se ceartă cu Ion și-l face de râsul satului, spunându-i „sărăntoc” și „hoț”, arătându-și
astfel dezaprobarea față de o eventuală legătură între el și Ana (intriga). Ion este orgolios din fire, iar
comportamentul lui Vasile Baciu nu face decât să-i întărească puternica dorință ca Ana și pământurile ei să-i
aparțină, chiar dacă fata este promisă lui George Bulbuc, un țăran bogat. Ruşinea pe care Vasile i-o face la
horă, în faţa satului, va stârni dorinţa de răzbunare a flăcăului, care, la rândul său, îl va face pe chiabur de
ruşinea satului, lăsând-o pe Ana însărcinată pentru a-l determina să accepte nunta. Alexandru Glanetașu, tatăl
lui Ion, a risipit zestrea Zenobiei, care avusese avere când se măritase cu el. Vasile Baciu, om vrednic al
satului, se însurase tot pentru avere cu mama Anei, dar, fiind harnic, sporise averea și se gândea să-i asigure
fetei o zestre atunci când se va mărita.

(desfășurarea acțiunii)

După horă, flăcăii merg la cârciumă, unde Ion, purtând încă în suflet ecoul jignirilor lui Vasile Baciu, îl
provoacă pe George, antrenând un nou conflict, în aparență pentru plata lăutarilor, în esență pentru mâna Anei
la care amândoi râvneau, dar din motive diferite. Scena în care George este răpus de Ion anticipează finalul
romanului, în care rolurile se inversează și tânărul bogat îl doboară pe cel care atentează la soția sa.

Ion este un flăcău isteț și harnic; muncește de dimineață până seara pământul rămas, dar suferă din pricina
sărăciei sale, fiind o victimă a societății materialiste în care trăiește. De mic preferă „să fie veșnic înfrățit cu
pământul” și renunță la școală, chiar dacă are rezultate bune, iar învățătorul Herdelea îi remarcă istețimea.
Lucrând cu râvnă, reușește să păstreze puținul pământ rămas, căci „unde punea el mâna, punea și Dumnezeu
mila. Iar pământul îi era drag, ca ochii din cap.”. „Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil... De atunci
pământul i-a fost mai drag ca o mamă”.

Conflictul central din roman este lupta pentru pământ în satul tradiţional, unde posesiunea averii
condiţionează dreptul indivizilor de a fi respectaţi în comunitate. Drama lui Ion este drama ţăranului sărac.
Mândru şi orgolios, conştient de calităţile sale, nu-şi acceptă condiţia şi este pus în situaţia de a alege între
iubirea pentru Florica şi averea Anei. Conflictul exterior, social, între Ion al Glanetașului şi Vasile Baciu, este
dublat de conflictul interior, între glasul pământului şi glasul iubirii. Cele două chemări lăuntrice nu îl aruncă
într-o situaţie-limită, pentru că forţa lor se manifestă succesiv, nu simultan. Se poate vorbi şi de conflicte
secundare, între Ion şi Simion Butunoiu, pentru o brazdă de pământ, sau între Ion şi George Bulbuc, mai întâi
pentru Ana, apoi pentru Florica.

În planul intectualității satului, se manifestă conflictul naţional, deoarece satul românesc din Ardeal este
înfăţişat în condiţiile stăpânirii austro-ungare. Dincolo de aceste aspecte, se poate vorbi şi despre conflictul
tragic dintre om (nu întâmplător ţăran) şi o forţă mai presus de calităţile individului: pământul-stihie. În fond,
destinul personajului principal nu este marcat de confruntările cu semeni de-ai lui, pe care îi domină, ci în
relaţie cu pământul. Dorinţa obsesivă a personajului de a avea pământ, iubirea lui pătimaşă îl fac monumental,
dar se încheie omeneşte, prin întoarcerea în această matrice universală.

Pentru Ion, singura soluție de a ieși din impasul sărăciei și de a câștiga un loc privilegiat în colectivitate este
dobândirea pământului prin căsătorie. Deși o iubește pe Florica, o părăsește pentru Ana, pentru că aceasta din
urmă „avea locuri și case și vite multe”. „Dragostea nu ajunge în viață...Dragostea e numai adaosul...”. Dorința
de posesiune a flăcăului devine obsesie, fapt ce îi va tulbura întreaga ființă. La sugestia lui Titu Herdelea, Ion o
necinstește pe Ana, lăsând-o însărcinată, și îl obligă astfel pe Vasile Baciu să i-o dea de nevastă împreună cu
o parte din pământuri. Vasile Baciu însă este precaut și nu-i oferă fetei drept zestre decât o parte din
pământurile pe care le deține. Flăcăul nu se mulțumește cu puțin și conflictul dintre ei se adâncește, ca și
prăpastia sufletească dintre Ion și Ana, cea care îl iubește sincer și nu e capabilă să își dea seama de
scopurile meschine ale acestuia.

La nunta cu Ana, în sufletul lui Ion se naște o îndoială, pentru că, împreună cu pământurile, trebuie să o ia și
pe fata urâtă de lângă el, în timp ce Florica, „drușca întâi” (fata care însoțește mireasa), e mai frumoasă ca
oricând. Se gândește să fugă cu ea, dar își dă seama că nu-și mai poate împlini visul: „și să rămân tot calic...
pentru o muiere...”.

Cum la nuntă Ion nu cere acte pentru pământul-zestre, simţindu-se înşelat, încep bătăile şi drumurile Anei
de la Ion la Vasile. Preotul Belciug mediază conflictul dintre cei doi ţărani, în care „biata Ana nu este decât o
victimă tragică”. Determinat de suferința fiicei, Vasile Baciu îi oferă lui Ion toate pământurile sale. Obținând
avere, flăcăul dobândește situație socială, demnitate umană și satisfacerea propriului orgoliu: „Vorbea mai
apăsat cu oamenii și veșnic numai de pământ și de avere.”. Căsătorit cu Ana și așezat la casa lui, Ion, din
cauza firii lui pătimașe, nu se poate mulțumi cu averea pe care o dobândise și râvnește la Florica.

Impresionantă este scena în care Ion sărută pământul (a doua scenă semnificativă). În relaţie cu omul,
elementul primordial este perceput pe trepte de manifestare distincte: pământul-mamă („Iubirea pământului l-a
stăpânit de mic copil…De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă”), pământul-ibovnică, pământul-
stihie. Fiindu-i atât de drag pământul, Ion îngenunchează și-l sărută, moment care anticipează finalul său
tragic, al contopirii cu pământul: „...își coborî fruntea și-și lipi buzele de pământul ud. Și-n sărutarea aceasta
grăbită simți un fior rece, amețitor.” „Dorea să simtă lutul sub picioare, să i se agațe de opinci, să-i soarbă
mirosul, să-și umple ochii de culoarea lui îmbătătoare”. (punctul culminant)

Acum, Ion o tratează pe Ana ca pe un obiect, ea fiind doar mijlocul prin care el a obținut ce și-a dorit.
Destinul nefericit al acesteia devine tragic după căsătorie. Încă de mică rămăsese orfană de mamă; tatăl o
îngrijește, dar nu-i oferă afecțiune. De aceea, ea se simte măgulită de atenția lui Ion, fără a bănui adevăratul
motiv al acesteia. Nici când naște nu obține de la Ion afecțiunea dorită, acesta simțind pentru ea doar milă și
repulsie. Sinuciderea Anei este anticipată de observațiile ei asupra morții cârciumarului Avrum sau a celei a lui
Dumitru Moarcăs. Bătută de tată și de soț, Ana, rămasă fără sprijin moral, dezorientată și respinsă de toți, se
spânzură pentru a curma cercul vicios al propriului destin.

După moartea soției, care nu-i trezeşte regrete sau conştiinţa vinovăţiei, Ion vrea doar să-și păstreze
averea, invocând moștenirea ei de către Petrișor, copilul lor. Îngrijit în mod precar de Zenobia și de Alexandru,
părinții lui Ion, în timp ce acesta era închis, fiindcă, din lăcomie, își însușise o brazdă de pământ din lotul
vecinului, copilul moare și, după îndelungi dispute, mediate de preot, ajung la un consens: pământul rămâne în
administrarea tatălui, dar, în cazul decesului acestuia, va aparține bisericii.

Tardiv însă, Ion constată că posesia pământurilor nu poate substitui iubirea adevărată: ”ce folos de
pământuri, dacă cine ți-e drag pe lume nu-i al tău?”.

Răzbunându-se pe îndrăzneala lui Ion, George se căsătorise cu Florica, femeia pe care flăcăul nu încetase
s-o iubească. Florica, părăsită de Ion, se bucură de norocul pe care îl are, deși îl iubea tot pe Ion. Acesta din
urmă încearcă să recupereze timpul pierdut, împrietenindu-se din ipocrizie cu George, pentru a se apropia
de soția acestuia. Cei doi se întâlnesc pe ascuns, iar George, orbit de gelozie, îl răpune cu câteva lovituri de
sapă. (deznodământul)

Moartea prematură a lui Ion este evidențiată și de constatarea medicului chemat să confirme decesul: „A
fost un om ca oțelul!... Putea să trăiască o sută de ani!”; astfel, „Ion fu coborât în pământul care i-a fost prea
drag”.

În celălalt plan, familia învățătorului Herdelea are necazurile sale. Herdelea își zidise casa pe lotul ce
aparținea bisericii, cu învoirea preotului Belciug. Relațiile învățătorului cu preotul se degradează cu timpul, din
cauza opiniilor diferite, de aceea Herdelea se teme că ar putea pierde toată agoniseala și i-ar rămâne familia
pe drumuri. Preotul Belciug, rămas văduv încă din primul an, are o personalitate puternică, este cel mai
respectat și temut om din sat, având o autoritate totală asupra întregii colectivități. Herdelea trăiește emoțiile
unei licitații pentru că nu reușise să plătească ratele, se implică politic, contrar convingerilor sale, pentru a ieși
din conflictul cu autoritățile imperiale, dar își atrage disprețul românilor. Cu toate acestea, el este suspendat din
funcție de către autorități, fiind nevoit să părăsească Pripasul și să-și găsească altă slujbă, pănă la repunerea
tardivă în drepturi. Cu părintele Belciug însă se va împăca odată cu sfințirea bisericii, visul împlinit al preotului.

Intelectualii de la sat privesc căsătoria tot ca pe o afacere, în care rolul dominant îl are zestrea. Fiica cea
mare a lui Herdelea, Laura, deși este îndrăgostită de Aurel Ungureanu, se mărită cu George Pintea, pentru că
acesta nu pretinde zestre; protestul ei inițial se stinge în resemnare alături de viitorul preot. Laura reface astfel
destinul mamei sale, ca și sora ei, Ghighi, care se mărită cu Zăgreanu, tânărul învățător din Pripas.

Titu Herdelea este un tânăr cu înclinații artistice, aflat în permanenta căutare a sinelui. Neputând găsi
împlinirea nici în plan social, nici în cel afectiv, părăsește Transilvania, trecând Carpații, în vederea croirii
propriului destin.

Finalul romanului surprinde satul adunat la sărbătoarea sfințirii noii biserici, descrie drumul care iese din
satul Pripas, viața urmându-și cursul firesc: „Pripasul de-abia își mai arăta câteva case. Doar turnul bisericii
noi, strălucitor, se înălța ca un cap biruitor. (...) Apoi șoseaua cotește, apoi se îndoaie, apoi se întinde iar
dreaptă ca o panglică cenușie în amurgul răcoros. (...) Satul a rămas înapoi același, parcă nimic nu s-ar fi
schimbat. Câțiva oameni s-au stins, alții le-au luat locul. (...) Drumul trece prin Jidovița, pe podul de lemn,
acoperit, de peste Someș, și pe urmă se pierde în șoseaua cea mare și fără început...”.

Dacă vrei să știi mai mult...

Dintr-o altă perspectivă, satul este ilustrat în relațiile cu regimul administrativ și politic austro-ungar.
Realitățile social-concrete ale raporturilor dintre instituții și oameni sunt prezentate obiectiv de Rebreanu, prin
fapte, prin situațiile în care eroii romanului se găsesc în conflict cu autoritățile. Cei mai afectați sunt
intelectualii, deoarece slujbașii și autoritățile înăbușă cu orice prilej conștiința asupririi naționale care se
manifestă cu predilecție la această clasă socială. Avocatul Victor Grofșoru militează pentru emanciparea
socială și națională pe căi legale; profesorul Spătaru este un extremist, pe când Titu Herdelea, cu aere de
poet, este un entuziast.

Dincolo de destinele individuale, romanul prezintă aspecte monografice ale satului românesc tradiţional:
tradiţii legate de marile momente din viaţa omului (nunta, botezul, înmormântarea), obiceiuri de Crăciun, relaţii
de familie, relaţii socio-economice, hora, jocul popular, portul, gura satului, cârciuma, instituţiile (biserica,
şcoala), autorităţile. Comunitatea se conduce după legile statului austro-ungar, dar şi după legi nescrise.
Căsătoriile se fac în funcţie de avere şi cu acordul părinţilor, iar fetele trebuie sa-şi apere virtutea. Încălcarea
acestor norme are urmări tragice, cum este cazul Anei, alungată şi dispreţuită de toţi. Liviu Rebreanu își lasă
personajele să acționeze liber, să-și dezvăluie firea, să izbucnească în tensiuni dramatice, să-și manifeste
modul de a gândi și de a se exprima.
În satul lui Rebreanu, oamenii se gospodăresc în funcție de starea lor materială, de priceperea și de
temperamental lor. Alexandru Glanetașu, tatăl lui Ion, n-a păstrat zestrea Zenobiei, care avusese parinții cu
avere, și s-a încuscrit cu sărăcia. În ograda văduvei lui Maxim Oprea fuseseră clăi de fân și grajduri în care nu
mai încăpeau vitele. Sărăcise și ea ca vădană. Vasile Baciu, om silitor, de când s-a însurat, s-a ținut totdeauna
printre fruntași. Văduv acum, îl durea gândul că va trebui să rupă din pământurile lui ca să potrivească zestrea
Anei, când se va mărita.
Satul lui Liviu Rebreanu este diferențiat economic. Stratificarea socială depinde de pământul pe care îl are
țăranul. Patimile se nasc din sărăcie, din nevoia de pamânt. Este cazul lui Ion; în el este înrădăcinată o
mentalitate țărănească, după care oamenii se pot numi oameni numai în măsura în care gospodaria lor este
întemeiată. Aceeași mentalitate, care deformează până și sentimentul omeniei, o aflăm și dintr-o altă situație:
Dumitru Moarcăș se pripășise pe lânga casa Paraschivei. Femeie tânără atunci, îl primise crezând că omul,
beteag de picioare, nu mai are mult de trăit, că bruma de avere a moșneagului i-ar putea rămâne ei. Și când,
după 20 de ani, Dumitru Moarcăș a vândut, fără știrea Paraschivei, casa și grădina, deși îi dăduse femeii o
sută de zloți, a fost alungat fără milă.
Destinele personajelor sunt determinate de această mentalitate (oamenii sunt respectați dacă au
oarecare agoniseală), de faptul că familiile nu se întemeiază pe sentimente, ci pe interese economice: „În
societatea țărănească, femeia reprezintă două brațe de lucru, o zestre și o producătoare de copii. Odată criza
erotică trecută, ea încetează a mai însemna ceva pentru feminitate. Soarta Anei e mai rea, dar deosebită cu
mult de a oricărei femei, nu.” (George Călinescu). Țăranii lui L. Rebreanu au o vitalitate, o robustețe
structurală, o tenacitate aspră, care numai la nevoie se lasă înduplecată, nu însă și înfrântă. Inteligența se
supune instinctului de conservare, răbdarea, de asemenea, între momente de incertitudine ce răbufnesc cu
violență. Atât cele două planuri principale, cât și planurile secundare ale acțiunii, pun în lumină o mulțime de
„suflete mediocre în lupta cu drame peste puterile lor.” (G.Călinescu)

9. Arta construirii personajelor

- este marcată de tehnici specifice realismului obiectiv (procedee de caracterizare: realiste, moderne)
- eroii sunt puternic determinați social, moral și psihologic
- tiparul caracteriologic în care sunt modelați este dual, generat de valorile tradiționale ale lumii țărănești,
dar și de circumstanțele unei realități social-istorice imediate
- personajele construite pe principiul simetriei inverse: Ion/ George; Ana/ Florica; V. Baciu/ Al. Glanetașu;
Ion/ Titu
- prezentarea personajului Ion
- relația lui Ion cu alte personaje: Florica, Ana, Vasile Baciu, George, Titu Herdelea, învățătorul Herdelea,
preotul Belciug
- referințe critice: George Călinescu, Eugen Lovinescu

Sugestie de rezolvare:

 Procedee de caracterizare specifice realismului obiectiv:

 portret fizic, alunecând spre trăsătura de caracter, detaliul semnificativ;

 faptele și modelul comportamental, cuvintele, limbajul și gândurile, ca și descrierea

vestimentației, a mediului, a relațiilor cu ceilalți eroi ai cărții, cu pământul etc.(procedee de
factură balzaciană);

 Procedeele realiste, întregite de procedee moderne precum introspecția, monologul interior,

relativizarea perspectivelor asupra personajului (văzut și definit de către mai multe instanțe narative:
 învățătorul, preotul, Ana și Vasile Baciu, George, comunitatea sătească- Ion este „fruntea flăcăilor din
Pripas”; „Pe uliță umbla cu pași mai mari și cu genunchi îndoiți. Vorbea mai apăsat cu oamenii și
veșnic numai de pământ și avere.” etc.);
 Limbajul personajului are un rol special în caracterizare, fiind dublu marcat de impulsurile interioare
de adâncime ale ființei (suspinul: „Cât pământ, Doamne!...” exprimă umilința înfricoșătoare în fața
„uriașului” și „foamea” ancestrală –străveche- de pământ, venită din străfundurile ființei) și de
circumstanțe social-istorice în care ființează lumea țărănească;
 Analiza psihologică e practicată cu obiectivitatea scriitorului realist; sondarea conștiinței eroului,
urmărind erodarea gravă a valorilor morale, se realizează prin:
 dezvăluirea mediată a fluxului gândirii (focalizarea zero se textualizează prin „voci suprapuse” în
stilul indirect liber: „Toată ființa lui ardea de dorul de a avea pământ mult, cât mai mult... Iubirea
pământului l-a stăpânit de mic copil. Veșnic a pizmuit pe cei bogați și veșnic s-a înarmat într-o
hotărâre pătimașă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie! De pe atunci pământul i-a fost mai
drag ca o mamă...”)
 monolog interior (introspecția determină focalizarea internă, iar, la nivelul discursului, utilizarea
stilului direct)
 dedublarea personajului (scindarea în „voci interioare”: „glasul pământului”, „glasul iubirii”);
 notarea reacțiilor psihice și fiziologice, a senzațiilor organice (scena sărutării pământului);
 surprinderea relațiilor cu celelalte personaje conduce la organizarea unor triunghiuri de forță,
care au ca punct de iradiere, figura lui Ion: Ion-Ana-Florica; Ion-Ana-George; Ion-Florica-
George; Ion-Vasile Baciu-Alexandru Glanetașu; Ion-Titu-George; Ion-Herdelea-Belciug;
 antiteza implicând și funcția de caracterizare: pe de o parte, Ion, tânărul țăran, având
certitudinea identității sale și a unei valori absolute este „prins” în rețeaua unor conflicte
exterioare; pe de altă parte, Titu, tânărul intelectual, captiv în hățișul dilemelor interioare, trăind
o criză de identitate și o criză de valori („Mândria flăcăului, istețimea și stăruința lui de a împlini
ceea ce își punea în gând, voința lui încăpățânată îi plăcea (lui Titu) tocmai pentru că toate
acestea lui îi lipseau. […] Numai o pasiune puternică, unică, nezdruncinată dă prețul adevărat
vieții”.)

 Ion Pop al Glanetașului

- personaj realist, tipologic, având ca model real un tânăr țăran din Prislop;
- reprezentativ pentru comunitatea țărănească prin:
 erou eponim- încărcătura semantică a prenumelui: „Toți flăcăii din sat sunt varietăți de Ion.”-
G.Călinescu
 identitatea asumată încă din adolescență (părăsește liceul după un trimestru, refuzând să fie
altceva decât țăran)
 valoarea absolută: pământul: „Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. ... pământul i-a fost
mai drag ca o mamă.”
  construit monumental, într-o dimensiune tragică: „figură simbolică mai mare ca natura”- Eugen
Lovinescu
 sub aparența simplității, este o natură complexă, cu trăiri contradictorii: Glasul pământului;
Glasul iubirii
 structură interioară complicată: obscure complexe de inferioritate, sentimentul frustrării,
resentimente față de tatăl care a risipit zestrea Zenobiei și față de „bocotani”
 trăind conflicte puternice: dilema psihologică și morală; conflicte exterioare (de interese,
material, moral, erotic)
 relație contradictorie cu pământul: un „stăpân falnic și neîndurător”, un uriaș în fața căruia omul
e un vierme/ dușmanul biruit care i se închină/ iubită pătimașă”
 personaj dinamic surprins în procesul de alunecare în afara valorilor morale declanșate cu forța
instinctelor obscure, atavice (primitive, sălbatice) erodând omenia din sufletul eroului: „roman al
unui destin individual”.

 Relația lui Ion cu alte personaje (Florica, Ana, Vasile Baciu, George, Titu Herdelea, învățătorul
Herdelea, preotul Belciug):
 Ion-Ana: - deși o iubea pe Florica, nu renunță la cucerirea Anei, pentru că aceasta era bogată, „avea
locuri și case și vite multe."; - după ce o lasă însărcinată, atitudinea lui Ion devine rece, distantă, cinică;
-Ana este o unealtă prin care Ion își atinge scopul, un „obiect” de șantaj; -când a luat-o pe Ana, Ion s-a
însurat, de fapt, cu pământurile ei, soția devenind o povară jalnică și incomodă; -Călinescu consideră
că „în planul creației, Ion este o brută. A batjocorit o fata, i-a luat averea, a împins-o la spânzurătoare și
a rămas în cele din urmă cu pământ" (Ion este vinovat de propriul destin, deoarece, din cauza patimii
pentru pământ, se dezumanizează); el este autorul moral al sinuciderii Anei;
 Ion-Florica: -Florica este fata frumoasă, dar săracă; Ion o iubește sincer și „purta în suflet râsul ei cald,
buzele ei pline și umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaștri ca cerul de primăvară”, dar e
săracă: „și să rămân tot calic, pentru o muiere..."; -în relația cu ea, Ion prezintă latura sa umană,
sentimentele lui fiind unice, mergând până la obsesie;
 Ion-Vasile Baciu: -Vasile Baciu, tatăl Anei, se ceartă cu Ion la horă și-l face de râsul satului,
spunându-i „sărăntoc” și „hoț”, arătându-și astfel dezaprobarea față de o eventuală legătură între el și
Ana; -Ion vrea să intre în posesia pământurilor „bocotanului” Vasile Baciu;
 Ion-George: -sunt rivali, pentru că amândoi și-o doresc pe Ana, dar interesele lor sunt diferite; Ion este
sărac și o vrea pentru avere, în schimb, George se potrivește cu Ana, fiind fiul unui bogătan din sat, iar
Vasile Baciu îl preferă în vederea sporirii averii familiei; -pentru a se răzbuna pe îndrăzneala lui Ion de
a se însura cu Ana, George se căsătorește cu Florica; -după moartea Anei, conflictul cu George este
disimulat sub aparența prieteniei pentru a fi aproape de Florica, dar Ion este sancționat pentru
încălcarea legilor comunității, George omorându-l; acesta din urmă este doar un instrument al
destinului pentru pedepsirea lui Ion;
  Ion-Titu Herdelea: -Titu este și personaj martor al întâmplărilor narate, și personaj confident, pentru că
Ion caută mereu un sfat la intelectualitatea satului (ideea de a o seduce pe Ana i-a aparținut lui Titu
Herdelea); antiteză -pe de o parte, Ion, tânărul țăran, având certitudinea identității sale și a unei valori
absolute este „prins” în rețeaua unor conflicte exterioare; pe de altă parte, Titu, tânărul intelectual,
captiv în hățișul dilemelor interioare, trăind o criză de identitate și o criză de valori („Mândria flăcăului,
istețimea și stăruința lui de a împlini ceea ce își punea în gând, voința lui încăpățânată îi plăcea (lui
Titu) tocmai pentru cătoate acestea lui îi lipseau. […] Numai o pasiune puternică, unică, nezdruncinată
dă prețul adevărat vieții”.);
 Ion-învățătorul Herdelea: -Ion „a fost cel mai iubit elev al învățătorului Herdelea... că băiatul era silitor
și cuminte”, dar „îi era mai drag să fie veșnic însoțit cu pământul”; -mărturisirea lui Ion că
învăţătorul i-a scris jalba (este susținut de familia Herdelea) determină conflictul lui Herdelea cu
autorităţile austro-ungare şi problemele sale de conştiinţă naţională;
 Ion-preotul Belciug: -dojana preotului la slujba de duminică, după conflictul cu George, este altă
situație umilitoare pentru Ion și declanșează revolta în sufletul flăcăului: „Dojana preotului îl șfichiuia ca
un bici de foc... Îi ardeau obrajii și tot sufletul de rușine și de necaz.”; -cum la nuntă Ion nu cere acte
pentru pământul-zestre, simţindu-se înşelat, încep bătăile şi drumurile Anei de la Ion la Vasile; preotul
Belciug mediază conflictul dintre cei doi ţărani, în care „biata Ana nu este decât o victimă tragică”.

Dacă vrei să știi mai mult:

Ion – personaj principal; un personaj monumental, realizat prin tehnica basoreliefului. Nimeni nu stă în calea
acestui personaj a cărui existență este guvernată de verbele a râvni şi a poseda. Exponent al ţărănimii prin
dorinţa de a avea pământ, el este o individualitate prin modul în care îl obţine. Singulară în satul Pripas nu este
căsătoria sărăntocului cu o fată cu zestre, pentru că Vasile Baciu şi Ion Pop al Glanetașului dobândiseră
averea în același fel, ci comportamentul său: o face pe Ana de ruşinea satului înainte de nuntă, iar apoi umblă
după nevasta lui George. Iniţial dotat cu o serie de calităţi, în goana sa pătimaşă după avere se
dezumanizează treptat, iar moartea lui este expresia intenţiei moralizatoare a scriitorului. Cele două femei,
conturate antitetic şi complementar, Ana şi Florica, reprezintă cele două obsesii ale personajului principal:
averea şi iubirea. În încordarea lui de a le obţine, se confruntă, în plan individual-concret, cu Vasile Baciu şi cu
George Bulbuc, iar, în plan general-simbolic, cu pământul-stihie, respectiv, cu comunitatea ca instanţă morală.
De aceea, conflictul social este dublat de conflictul tragic. Naratorul obiectiv îşi lasă personajele să-şi dezvăluie
trăsăturile în momente de încordare, consemnându-le gesturile, limbajul, prezentând relaţiile dintre ele
(caracterizare indirectă). Fiind omniscient şi omniprezent, naratorul realizează portretul sau biografia
personajelor (carcaterizare directă).

10. Arta narativă

- perspectiva narativă obiectivă, narațiune heterodiegetică, la persoana a III-a, narator omniscient și
omniprezent; focalizarea externă;
- tehnici moderne:
  obiectivare;
 contrapunct;
 simetria inversă;
 înlănțuire;
 alternanță;
- modalitățile de expunere variate: narațiune, dialog, descriere;
- limbajul artistic al lui L. Rebreanu se individualizează prin câteva trăsături:
 respectul pentru adevăr, de unde reies obiectivarea şi realismul romanului;
 precizia termenilor, acurateţea şi concizia exprimării;
 sobrietatea stilului; stil cenușiu;
 stilul anticalofil, lipsit de imagini artistice;

Sugestie de rezolvare
- perspectiva narativă obiectivă, narațiune heterodiegetică, la persoana a III-a, narator omniscient și
omniprezent; focalizarea externă;
- tehnici moderne:
 obiectivare;
 contrapunct;
 simetria inversă;
 înlănțuire;
 alternanță;
 introspecție ;
 autoscopie (observație asupra propriei persoane);
- modalitățile de expunere variate: narațiune, dialog, descriere (cu funcție de caracterizare a
personajelor, de surprindere a scenelor din viața comunității sau a familiei, realizată din perspectiva
naratorului obiectiv omiscient);
- limbajul artistic al lui L.Rebreanu se individualizează prin câteva trăsături:
 respectul pentru adevăr, de unde reies obiectivarea şi realismul romanului;
 precizia termenilor, acurateţea şi concizia exprimării;
 sobrietatea stilului; stil cenușiu; registre stilistice diferite: vocabularul țăranului+ limbajul intelectualului-
stilul cărturăresc; stilul indirect liber („metoda fără strălucire artistică, fără stil”- E. Lovinescu)
 stilul anticalofil, lipsit de imagini artistice, întrucât crezul prozatorului era că „strălucirile artistice, cel
puţin în opere de creaţie, se fac mai totdeauna în detrimentul preciziei şi al mişcării de viaţă (…), e mult
mai uşor a scrie frumos, decât a exprima exact.” G. Călinescu – „Ion este un poem epic, (…) o
capodoperă de măreţie liniştită”.

11. Concluzia
Întemeind și la nivelul limbajului artistic o lume a legității proprii, Rebreanu creează un univers romanesc
„după chipul și asemănarea” realului, atât de asemănător și totuși diferit, esențializat simbolic, suficient sieși,
„mai mare ca natura”. Parafrazându-l pe Tudor Vianu (care afirma: „ceea ce vorbea mai puternic în Ion era
curajul de a coborî, fără iluzii și fără prejudecăți, în jocul motivelor sufletești”), se poate spune că Liviu
Rebreanu a avut curajul să coboare în adevărul lumii țărănești și să o înfățișeze fără iluzii și fără prejudecăți, în
acorduri de epopee tragică. Fiind un roman obiectiv, „Ion” este totodată un roman social și realist, întrucât
surprinde diferențierile sociale din lumea satului, relația cetățenilor cu autoritățile, familia ca instituție socială,
dar și unele destine individuale puternic conturate.

„Romanul este o viață de ficțiune izvorâtă dintr-o viață adevărată: a mea!” susține Liviu Rebreanu și
consideră că durabilitatea operei de artă „atârnă numai de cantitatea de viață veritabilă ce o cuprinde”,
întâietate având „pulsația de viață”; „Omul pe care îl zugrăvesc eu o fi având și trebuie să aibă asemănări cu
mii de oameni, cum au și în viață toți oamenii, dar trăiește numai prin ceea ce are unic și deosebit de toți
oamenii din toate vremurile”. George Călinescu afirma că „Ion” este „un poem epic, (...) o capodoperă de
măreție liniștită.”. Acest roman deschide o nouă etapă în evoluția speciei și se sincronizează cu
literatura europeană realistă și obiectivă. „Ion” rămâne însă un roman doric, cum îl numește Nicolae
Manolescu, de fapt un roman tradiționalist, realist și obiectiv, caracterizat astfel de critic: „E o specie tânără,
virilă, lipsită de rafinament. Preferă psihologiei fapta, analizei, epicul, deși iluzia lui supremă e de a crea iluzia
vieții complete. Lumea lui e coerentă, vocația, autoritară. Autorul își ia în stăpânire personajele (...), e un
demiurg capabil doar de sacrificiul de a nu se dezvălui nemijlocit în creație; în care e prezent totuși, de la
primul la ultimul rând, prin cunoașterea desăvârșită a destinelor, a sufletelor și a soluțiilor intrigii .” („Arca lui
Noe”)

În concluzie, „Ion” are trăsăturile unui roman obiectiv și modern, care, deși pornește „de la același material
țărănesc, reprezintă o revoluție și față de lirismul sămănătorismului sau de atitudinea poporanistă, și față de
eticismul ardelean, constituind o dată istorică în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice.” (Eugen
Lovinescu, „Istoria literaturii române contemporane”)

Surse:
Genul epic. Ghid de pregătire practică pentru Bacalaureat 2016, Editura Delfin
Got, Miorița, Lungu, Rodica, Literatura română, Editura Nomina, Pitești, 2007
Paicu, L., Lupu, M., Lazăr, M., Eseul. Pregătire individuală pentru proba scrisă. Bacalaureat. Literatura
română, Esitura Art educațional, 2019
Onofrei, Margareta, Literatura română, 67 de eseuri pentru Bacalaureat și lucrul la clasă, Ed. Booklet
Popa, Catrinel, Popa, Marinela, Popa, Ion, Literatura română, Manual preparator pe baza manualelor
alternative, Ed. Niculescu
Badea, Mariana, Literatura română, Proza pentru elevii de liceu, Ed. Badea & Professional Consulting

Recomandări:
„Blestemul pământului”- film artistic, adaptare după romanul „Ion”, de Liviu Rebreanu, regia Mircea Mureșan
„Ion”- text integral, https://ro.wikisource.org/wiki/Ion_(Rebreanu)