LIVIU REBREANU:

„ION” (1920)
 ÎNCERCARE DE DEFINIRE A
ROMANULUI
Romanul este specia genului epic în proză, cu acțiune
complexă, desfășurată pe mai multe planuri narative, intrigă
complicată, personaje numeroase, angrenate în conflicte
puternice.
Lumea romanului conturează o imagine bogată și
profundă a vieții.
Considerat de teoreticianul literar M. Bahtin „singurul
gen în devenire, încă necristalizat”.
 CONTEXTUL CULTURAL: ROMANUL
ROMÂNESC ÎN PERIOADA
INTERBELICĂ
Perioada se caracterizează prin coexistența modernismului
și a tradiționalismului.
Literatura „arde etapele” pentru a se sincroniza cu marea
literatură europeană:
- prin preluarea de formule narative și de viziuni narative
consacrate, care apoi sunt adaptate specificului autohton;
- prin trecerea de la literatura idilică a începutului de secol la
realism.
 CONTEXTUL CULTURAL: ROMANUL
ROMÂNESC ÎN PERIOADA
INTERBELICĂ
Astfel, se produce deplasarea de la romanul obiectiv spre
cel subiectiv, de la social către psihologic, de la rural la urban și
de la dramele țăranului român la frământările intelectualului.

În același timp, există și scriitori (Mihail Sadoveanu, Vasile

Voiculescu) care conservă spiritul tradiționalist, manifestat într-o
gamă bogată de nuanțe și formule estetice.
 În acest context cultural apare Liviu Rebreanu,
scriitor reprezentativ al perioadei interbelice, considerat
de critica literară drept unul dintre întemeietorii
romanului românesc modern.
Opera lui se înscrie în modelul realismului de tip
obiectiv, contribuind la înnoirea romanului prin două
direcții:
- observația socială (Ion, Răscoala, Gorila);
- romanul psihologic (Pădurea spânzuraților, Ciuleandra,
Adam și Eva).
 SURSELE DE INSPIRAȚIE
Considerat de către criticul Eugen Lovinescu ,,cea
mai puternică creație obiectivă a literaturii române”,
romanul ,,Ion” apare în 1920 și are la bază trei experiențe
de viață autentice:
- o discuție între scriitor și un tânăr țăran, Ion al
Glanetașului, care se plânge de greutățile generate de lipsa
pământului;
 - scena surprinsă de scriitor într-o dimineață, foarte
devreme, când, pregătindu-se să plece la vânătoare, vede
un țăran care, crezându-se neobservat de nimeni, se
apleacă și sărută pământul;

- a treia întâmplare îi este povestită scriitorului de

către sora sa, Livia, despre o fată din satul vecin, cu mult
pământ, sedusă de un tânăr sărac, bătuta din acest motiv,
zilnic, de tatăl ei.
 FORMULA ESTETICĂ

Operă epică, de mare întindere, cu personaje complexe și

o acțiune desfășurată pe mai multe planuri narative, cu
conflicte puternice, ,,Ion” este:
- un roman tradițional care înglobează elemente de
modernitate;
- un roman obiectiv (prin perspectiva narativă);
- un roman realist și social;
- un roman doric (cf. clasificării criticului N. Manolescu).
 FORMULA ESTETICĂ
Naratorul este obiectiv, scrie la persoana a III-a,
este omniscient și omniprezent, dirijând evoluția eroilor
săi ca un regizor universal, către un destin prestabilit.

De aceea, textul conține semne prevestitoare ale

sfârșitului eroului, care este o victimă a fatalității.
 „ION” – REALISMUL OPEREI
Trăsăturile prin care se încadrează în curentul realist:
- universul fictiv al operei este construit după principiul verosimilității;
- acțiunea se desfășoară cronologic;
- incipitul este simetric cu finalul / construcție riguroasă, sferică,
închisă (romanul - „un corp sferoid, se termină precum a început”);
- forța conflictului;
- stilul obiectiv, impersonal și sobru;
- personaj complex, rotund, corelat cu un anumit context istoric și
social (personajul este observat în mediul în care trăiește, ca produs al
acestuia).
 „ION” – ROMAN DORIC

Operă epică de mare întindere, cu o acțiune desfășurată

pe mai multe planuri narative, cu personaje complexe și
conflicte puternice, „Ion” este un roman tradițional care
înglobează elemente moderne.
„Ion” este un „roman doric”, conform clasificării din
lucrarea „Arca lui Noe” de Nicolae Manolescu, în care „iluzia
vieții e mai presus de iluzia artei”.
 TEMATICA ROMANULUI

Tema centrală a operei o constituie drama țăranului fără

pământ din satul ardelenesc de la începutul secolului al XX-
lea.
Caracterul monografic, de frescă, al romanului este
conturat prin prezentarea aspectelor universului rural:
obiceiuri legate de nuntă, naștere, înmormântare, relațiile
interumane, de familie, stratificarea socială, elementele
etnografice (hora, obiceiurile de Crăciun).
 TEMATICA ROMANULUI

Tema centrală a romanului

este dublată de tema iubirii, la
care criticul Nicolae Manolescu
mai adaugă tema destinului.
Acesta afirmă că ,,în centrul
romanului se află patima lui Ion,
ca formă a instinctului de
posesiune”.
 TITLUL ROMANULUI

Titlul situează în centrul romanului eroul

eponim, conferindu-i statut de protagonist.
El este simbolic pentru o categorie socială,
cea a țăranului sărac și marginalizat de restul
comunității, care încearcă, prin orice mijloace,
să-și schimbe condiția.
 STRUCTURA ROMANULUI

Romanul este structurat în două

părți, ,,Glasul pământului” și „Glasul iubirii”,
care se află in relație cu cele două coordonate ce
descriu conștiința protagonistului.
 STRUCTURA ROMANULUI

Cele 13 capitole cu titluri

semnificative vor determina ample conotații
pentru descrierea lumii satului: „Începutul”,
„Nunta”, „Sărutarea”, „Vasile”, „Sfârșitul”.
 PLANURILE ROMANULUI

Monumentalitatea viziunii este configurată prin cele

două planuri compoziționale ale romanului:
- un plan al destinului individual tragic, urmărind viața
lui Ion al Glanetașului,
- și un plan al existenței zbuciumate a micului intelectual
din lumea satului, reflectat prin viata familiei Herdelea.
 PLANURILE ROMANULUI
Primul plan dezbate o
problematică social-
economică și psihologică, iar
cel de-al doilea reflectă
dimensiunea socială și morală
a existenței lumii țărănești
din Transilvania.
 REPERE SPAȚIO-TEMPORALE

Spațiul în care evoluează personajele este satul

transilvănean Pripas (nume imaginar).
Timpul în care ființează această lume este o durată
bivalentă, alcătuită din:
- timpul real, obiectiv (primul deceniu al veacului XX),
- dar și expresia prezentului etern, în care se definește
condiția omului: „Suferințele, patimile, năzuințele mari
sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă”.
 RELAȚIA INCIPIT - FINAL

Concepția lui Rebreanu despre roman - ,,un

corp sferoid, se termină precum a început” - se
reflectă în simetria incipitului cu finalul, specifică
romanelor realiste.
 RELAȚIA INCIPIT - FINAL
Incipitul prezintă descrierea drumului sub forma
unei metafore menite să asigure continuitatea dintre
lumea reală și lumea ficțiunii: „se desprinde un drum alb
mai sus de Armadia (...) ca să dea buzna în Pripasul pitit
într-o scrântitură de coline”.
În final revine imaginea drumului ca metaforă a
condiției umane: „Drumul trece prin Jidovița, pe podul
de lemn acoperit de peste Someș și pe urmă se pierde în
șoseaua cea mare și fără început.”
 TEHNICI NARATIVE

Prin tehnica planurilor paralele sunt descrise

casa învățătorului Herdelea și a lui Ion,
sugerându-se astfel cele două planuri narative (al
intelectualității rurale și al țărănimii).
 TEHNICI NARATIVE

Acestea sunt urmărite:

- prin alternanță și înlănțuire cronologică;
- prin folosirea tehnicii contrapunctului (autorul
dezvoltă același motiv/temă în cele două medii
descrise: lipsa pământului, nunta, destinul etc.).
 SCENE SEMNIFICATIVE (I)

O primă secvență narativă, semnificativă pentru

tematica abordată, este cea a horei, surprinsă la
începutul romanului.
Se conturează deja stratificarea socială pe baza
proprietății funciare. Comunitatea este împărțită între
„bocotani”, cei care au pământuri însemnate („tabăra”
lui Vasile Baciu și Toma Bulbuc), și „sărăntoci”, țăranii
săraci, marginalizați („tabăra” lui Alexandru Glanetașu).
 SCENE SEMNIFICATIVE (I)

Această horă poate fi interpretată, în plan simbolic,

ca un joc al destinului, cu atât mai mult cu cât, în satul
transilvănean al vremii, hora reprezenta un bun prilej
pentru întemeierea viitoarelor familii.
Jocul energic al dansatorilor evidențiază bucuria și
vitalitatea tinerilor aflați la începutul traseului lor
existențial. Alegerea lui Ion de a părăsi, împreună cu
Ana, hora poate sugera intenția celor doi de a forța
limitele unui destin prestabilit.
 SCENE SEMNIFICATIVE (I)

Nu în cele din urmă, se prefigurează tema

erosului, în sufletul protagonistului răsunând mai
profund chemarea pământului, pentru că alege să o
joace pe Ana, fata urâtă, dar bogată, deși o iubește
pe Florica, fata frumoasă, dar săracă.
Astfel, Ion „Avea ceva straniu în privire, parcă
nedumerire și un vicleșug neprefăcut”.
 SCENE SEMNIFICATIVE (II)

Scena nunții țărănești a lui Ion cu Ana este

semnificativă pentru viziunea despre lume a
autorului, în măsura în care se observă amestecul
de tradițional și modern.
Nunta țărănească este prezentată în
conformitate cu tipicul nunților rustice: ospățul ține
trei zile, sunt descriși călăreții care trag din
pistoale, tinerii care chiuie, jocul miresei etc.
 SCENE SEMNIFICATIVE (II)

De la planul exterior, naratorul sondează în

continuare conștiința celor doi miri, recurgând la
tehnica modernă a stilului indirect liber. Ana devine
din ce în ce mai conștientă ca Ion nu o iubește,
încolțindu-i în minte, tot mai accentuat, ideea
morții.
SCENE SEMNIFICATIVE (II)

De asemenea, Ion
conștientizează parcă pentru
prima dată că, odată cu
pământurile lui Vasile Baciu,
trebuie să o ia de nevastă pe
Ana, care „așa
împopoțonată cum era,
acum îi părea și mai urâtă”.