ION

de Liviu Rebreanu

În perioada interbelică, în care se manifestau două mişcări literare diferite: modernismul

 (promovat de criticul Eugen Lovinescu, adeptul sincronizării literaturii române cu spiritul veacului şi al
teoriei imitaţiei) şi tradiționalismul (axat pe tematica rurală, pe determinarea religioasă, pe mitologia
autohtonă), Liviu Rebreanu deschide drumul romanului realist modern cu „Ion”, primul roman în care se
prezintă drama ţăranului român integrat într-o societate pentru care pământul este un criteriu al valorii
individuale.
    Liviu Rebreanu propune o investigaţie literară a lumii ţărăneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul secolului al XX-lea, cultivând specia predilectă pentru acest deziderat artistic şi anume romanul,
cu acţiune complexă, la care iau parte numeroase personaje, angrenate în conflicte puternice.
Evoluţia prozei de inspiraţie rurală, care ilustrează civilizaţia tradiţională, arhaică, centrată pe figura
ţăranului, a fost marcată de opere remarcabile ale scriitorilor: Ioan Slavici, Mihail Sadoveanu, Liviu
Rebreanu, Marin Preda. În 1920, apare „Ion”, capodopera lui Rebreanu, un roman realist, obiectiv, apreciat
de criticul Eugen Lovinescu pentru aderarea la estetica realistă cu accente naturaliste, pentru obiectivarea
observaţiei, pentru individualizarea ţăranului tipic, nucleul său aflându-se în nuvelele anterioare „Zestrea’’,
„Rușinea”, „Răfuiala’’.
Realismul este un curent literar dezvoltat în contextul social-istoric al secolului al XIX-lea, care se
caracterizează prin reprezentarea veridică a realităţii, prin absenţa idealizării personajelor. Omul este
prezentat ca un exponent al mediului social şi istoric în care trăieşte şi cu care se află în relaţie de
interdependenţă. Romanul „Ion” aparține realismului, deoarece propune o viziune obiectivă de tip auctorial
(naratiunea se face la persoana a III-a de către un narator omniprezent, omniscient, impersonal și exterior
evenimentelor relatate), veridică asupra vieţii ţăranilor ardeleni, fiind o frescă a societăţii rurale
transilvănene, cu aspecte sociale, naţionale, istorice, de la sfârșitul sec. al XIX-lea şi începutul secolului al
XX-lea.
Tematica romanului este complexă: socială (evidenţierea relaţiilor de tip capitalist, in condițiile
satului ardelean de la inceputul secolului al XX-lea, a mentalităţii satului ardelenesc potrivit căreia omul
respectat este cel bogat); de familie (Glanetaşu, Herdelea, Baciu, Bulbuc); erotică(Ion-Florica); a cuplului
Ion-Ana (din interes), George-Florica, Zaharia-Maria, Laura-George; psihologică(analizarea stărilor,
trăirilor, reacţiilor, atitudinilor, gesturilor, sentimentelor eroilor), condiţia intelectualului rural (învăţătorul
Herdelea, părintele Belciug).
Problematica pământului este particularizată în confruntarea dintre două pasiuni puternice ale aceluiaşi
personaj, Ion, care îşi manifestă iubirea pentru pământ şi iubirea pentru o singură femeie, Florica.
Concepția autorului despre roman, ințeles ca un corp geometric perfect „corp sferoid” se reflectă
artistic in structura circulară a romanului. Simetria inceputului cu finalul se realizează prin descrierea
drumului care intră și iese din satul Pripas, loc al acțiunii romanului. Personificat cu ajutorul verbelor (se
desprinde, aleargă, urcă, inaintează),drumul (metafora șoselei-viața) are semnificația simbolică a destinului
unor oameni, sugerând continuitatea vieții. Asemenea ramei unui tablou , el separă viața reală a cititorului de
viața ficțională a personajelor din roman.
Din punct de vedere temporal, acţiunea este plasată pe durata câtorva ani, la începutul secolului al XX-
lea, începând în plină vară, într-o duminică, la horă. Apoi, evenimentele se succed pe fundalul toamnei, al
iernii, uneori alert, alteori mai lent, în cronologia specifică timpului real. Ritmul se accelerează spre finalul
romanului când se consumă drama lui Ion şi se produce moartea lui. Spaţial, acţiunea se desfăşoară în cea
mai mare parte în satul Pripas, dar cu trimiteri în zone învecinate: Armadia, Jidoviţa, Cluj, Sibiu, aşadar în
regiunea Ardealului. Indicii temporali şi spaţiali au rolul de a orienta cititorul în universul ficţional, dar mai
ales de a crea impresia de veridicitate, iluzia realului, caracteristică romanului realist.
În ceea ce privește viziunea despre lume, Liviu Rebreanu îşi exprimă crezul său artistic, concepţia
despre literatură şi menirea ei, în articolul „Cred” din 1926, în care formulează principiile estetice cărora le
rămâne fidel şi care sunt ilustrate în romanele „Ion” (1920), „Pădurea spânzuraţilor” (1922), „Răscoala”
(1932). Aceste principii sunt: literatura înseamnă „creaţie de oameni şi de viaţă”, romanul „fixează curgerea
vieţii”, este „o oglindă selectivă, sintetică” a vieţii, fără însă a copia lumea cu fidelitate fotografică.
Reprezentarea lumii se face, în opinia sa, cu privirea imparţială a unui narator omniscient, omniprezent,
având perspectiva narativă „dindărăt”.
1
 Romanul este alcătuit din două părți opuse, coordonate ale evoluției interioare a personajului
principal: Glasul pământului și Glasul iubirii.Titlurile celor 13 capitole (număr simbolic nefast) sunt
semnificative, discursul narativ având un Inceput și un Sfârșit: Începutul, Zvârcolirea, Iubirea, Noapea,
Rușinea, Nunta (prima parte);Vasile,Copilul,Sărutarea,Ștreangul, Blestemul,George,Sfârșitul (partea a II a).
Prin tehnica planurilor paralele este prezentată viața țărănimii și a intelectualității rurale. Trecerea de  la un
plan narativ la altul se realizează prin alternanță, iar succesiunea secvențelor narative este redată prin
inlănțuire.Viața personajelor se desfășoară după legile interne ale lumii lor  și evoluează paralel.
Acțiunea romanului incepe intr- o zi de duminică in care locuitorii satului Pripas se află la horă ( a
soartei) in curtea Teodosiei, văduva lui Maxim Oprea. In expozițiune sunt prezentate principalele personaje,
timpul și spațiul, ceea ce conferă veridicitate romanului realist. Cele două planuri narative se intâlnesc incă
de la inceputul romanului in memorabila scenă a horei, pretext narativ pentru prezentarea personajelor, a
atitudinilor lor și a ierarhiilor sociale prestabilite. Mica intelectualitate de la țară iși face apariția la
petrecerile poporului, dar nu se implică păstrând o distanță demnă.Țăranii instăriți stau in grup compact, iar
cei săraci le dau târcoale asemenea lui Alexandru Glanetașu, „ca un câine la ușa bucătăriei”. Ion o joacă pe
urâțica Ana  cu gândul la averea ei, chiar dacă inima lui este daruită Floricăi. Intriga este marcată de apariția
intempestivă a lui Vasile Baciu, bocotanul care-l numește pe Ion  „hoț, tâlhar,sărăntoc și fleandură”
declanșând in țăranul mândru și ambițios o sete de răzbunare care se va finaliza dramatic pentru toate
personajele.
Desfășurarea acțiunii prezintă pe mai multe planuri narative evoluția personajelor și a relației dintre ele
având in centru nucleul format din Ana, Ion, Vasile Baciu, Florica și George. Altercația dintre Ion și George
Bulbuc pornită in aparență de la neplata lăutarilor degenerează intr-o bătaie care camuflează un conflict mult
mai puternic: disputarea intâietății la mâna Anei. Toată energia lui Ion se canalizează pe dobândirea
pământului mult visat. O seduce pe Ana forțându-l pe chiabur să consimtă la căsătorie, dar complicațiile nu
se opresc aici, deoarece Ion nu a intrat in posesia actelor pentru zestre.
Punctul culminant al acțiunii o are in centru pe Ana, care, tratată cu dispreț și brutalitate de soțul ei,
ințelege că a fost doar unealta prin care Ion și-a atins scopul: obținerea pământului lui Vasile Baciu. Având
in minte imaginea lui Avrum, cârciumarul care s-a sinucis, Ana se spânzură, nemaiputând răbda batjocura lui
Ion și a Zenobiei. După luna de pușcărie făcută, Ion iși pierde și copilul, iar socrul său iși cere pământurile
inapoi. În același timp, George și Florica se căsătoresc.
Deznodământul rezolvă dramatic toate conflictele. Avertizat de oloaga Savista in legatură cu relația
dintre Ion și Florica, George Bulbuc, soțul ei, ii intinde lui Ion o capcană. Anunțând că se duce la pădure
duminica, dorește să se convingă de onestitatea soției. Se intoarce mai devreme și, noaptea, surprinzându-l
pe Ion in curte, il ucide cu sapa. Peste câteva zile se sfințește biserica nouă facută prin strădania preotului
Belciug. Romanul se incheie tot cu hora din ograda Teodosiei, cu lăutarii care cântă Învârtita, cu Vasile
Baciu, venit mai târziu, tot beat, certându-se cu preotul pentru pământurile sale, rămase bisericii.
In roman apar mai multe tipuri de conflicte: conflict central: lupta pentru pământ in satul Pripas;
conflict secundar, intre Ion și George Bulbuc; conflict exterior, intre Ion și Vasile Baciu; conflict interior,
intre glasul pământului și glasul iubirii.
Pentru ilustrarea temei și a viziunii despre lume a scriitorului sunt semnificative două dintre
secvenţele narative prezente în operă: hora duminicală și scena în care Ion sărută pământul.
Desfăşurarea horei duminicale reprezintă un moment semnificativ în evoluţia conflictului şi a relaţiilor
dintre personaje. Hora are loc în curtea Teodosiei, văduva lui Maxim Oprea, mama Floricăi, unde se adună
toţi sătenii să petreacă (primarul, chiaburii, ţăranii mijlocaşi, sărăntocii, preotul, familia învăţătorului
Herdelea, care onorează cu prezenţa întreaga adunare). Ritmurile alerte ale „Someşanei”, interpretată de
nişte ţigani lăutari, atrag în joc fetele şi flăcăii satului. Din rândul participanţilor la horă se evidenţiază două
personaje antagonice: Ion şi George Bulbuc, ţăranul sărac şi cel bogat. Lăutarii ascultă de cel dintâi, deşi
sunt plătiţi de cel de-al doilea. Conflictul dintre cei doi tineri se acutizează la cârciumă, unde ei se încaieră,
fapt ce atrage oprobriul preotului asupra lui Ion, învingătorul lui George.
Scena horei introduce, aşadar, cititorul în universul ficţional, punând în lumină principalele personaje,
ierarhia socială a comunităţii rurale, prefigurând conflictele puternice, exterioare. Descrierea horei, ce
constituie o memorabilă pagină etnografică a vieţii ţărăneşti din Ardeal.
În cel de-al doilea capitol al romanului, intitulat „Zvârcolirea”, o altă scenă scoate în evidenţă
dragostea lui Ion pentru pământ. Acesta este un fel de personaj pe care tânărul ţăran îl admiră şi de care se
simte copleşit: „Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l”.
2
Natura în zorii zilei îi trezeşte sentimentul umilinţei şi al înfricoşării în faţa „uriaşului” care îl impresionează:
„Cât pământ, Doamne!… ” Ipostaza umilă este urmată de mândria de a stăpâni “„tot cuprinsul”.
Aceasta scenă este completată de cea a sărutării pământului. Protagonistul cade în genunchi şi sărută
pământul într-un gest simbolic care concentrează soarta ţăranului, adevărat prizonier al patimii sale pentru
pământ. Apoi, când Ion află că Florica se mărită cu George, se simte de parcă cineva i-ar fi luat „cea mai
bună delniţă de pământ”. Se poate vorbi deci de un personaj „bolnav” de posesiune, de a avea pământ. Este
trăsătura prin care se diferenţiază de Ilie Moromete, care nu este un erou pentru „a avea”, ci pentru „a fi”,
pentru a rămâne ţăranul patriarhal, consecvent principiilor sale. Semnificaţia scenei este aceea că, pentru
Ion, pământul este vital, ca îi este „mai drag decât o mamă”.
Caracterizarea personajelor Ion și Ana.
Realizat în manieră realistă, cu câteva nuanţe naturaliste, personajul Ion va trăi drama pământului şi
apoi drama iubirii, caracterul său dezvăluindu-se atât în mod direct (portret, biografie), cât şi în mod indirect,
prin fapte, gesturi, atitudini, limbaj sau relaţia cu celelalte personaje. Prezentat în evoluţia sa, Ion este un
personaj complex şi contradictoriu, el reflectând o mentalitate tradiţională, potrivit căreia demnitatea umană
depinde de întinderile de pământ.
Ion este un personaj eponim, realizat prin tehnica basoreliefului. El domină intreaga lume, ce
gravitează in jurul său. Această lume contribuie la evidențierea trăsăturilor sale, a caracterizării complexe cu
insușiri contradictorii.
   Ion este caracterizat in mod direct de către narator beneficiind de un portret marcat de calități:
„Iute și harnic ca mă-sa", „munca ii era dragă oricât ar fi fost de aspră".  Elementul fundamental al
conflictului, pământul ii subordonează toate trăsăturile „pământul ii era drag ca ochii din cap", iar lipsa
acestuia apare ca o nedreptate ceea ce justifică dorința pătimașă de a-l avea: „toată istețimea lui nu plătește o
ceapă degerată dacă n-are și el pământ mult...".
    Celelalte personaje ii evidențiază caracterul cu lumini și umbre in funcție de conflictele in care sunt
implicați. Astfel, invățătorul Herdelea il aprecia ca „unul dintre cei mai iubiți elevi, iar doamna Herdelea il
considera un băiat cumsecade, muncitor, harnic, săritor și isteț. Optica lor se va schimba când Ion va trece,
in conflictul dintre invățător și preot, de partea celui din urmă.
  Autocaracterizarea evidențiază frământările sufletești prin intermediul monologului interior „Mă
moleșesc ca o babă". Definitoriu pentru personajul principal este conflictul interior intre glasul pământului și
glasul iubirii(deși o iubește pe Florica, fata frumoasă, dar săracă, dorința de posesie a pământului il
determină să o aleagă pe Ana, Ana cea „urâțică", dar bogată).
   Cele mai multe trăsături reies din caracterizarea indirectă, din faptele și atitudinea personajelor, din
relațiile sale cu celelalte personaje. Astfel, Ion este impulsiv, chiar violent uneori, ceea ce atrage teama
celorlalți flăcăi ai satului. Viclenia sa este evidențiată in relația cu Ana pe care o seduce. Inteligența dură,
egoismul, cruzimea ii subordonează toate acțiunile. In relația cu Vasile Baciu este naiv, crezând că nunta ii
va aduce și pământurile. De fapt, destinul acestuia nu este marcat de conflictele exterioare, cât mai ales de
cele interioare, generate de relația sa cu pământurile.
   Personajul trăiește o deplină voluptate a simțurilor, a puterii și a trupului atunci când vorbește despre
pământ. Din această perspectivă, deznodământul este previzibil. Ion va muri ucis cu ajutorul unei unelte a
pământului, sapa.  Ion este un personaj memorabil, ipostază a omului simplu, dar supus destinului tragic de a
fi strivit de forțe mai presus de voința lui: pământul- stihie.
Dintre eroinele propuse de romanul interbelic , fiecare reprezentând o ipostază a misterului feminin,
unele de o feminitate tulburătoare , Ana , fata instăritului Vasile Baciu, pare născută sub semnul nefericirii,
fiind predestinată unei existențe tragice .
Autorul o surprinde in trei ipostaze succesive care ii conturează treptat profilul moral prin analiza
sufletului ei chinuit : cea de tânară femeie, indrăgostită profund de Ion, căruia ii incredințează cu
generozitate viața, aceea de soție, indurând cu umilință vorbele grele și loviturile bărbatului și aceea de
mamă, ipostaza care in circumstanțe normale ar fi putut deveni o supapă salvatoare pentru femeia nefericită.
Intreaga existență a Anei este guvernată de iubire și blandețe ,virtuți care intregesc un portret moral
superior. Ea este harnică, supusă, rușinoasă, prototipul femeii de la țară. Din punct de vedere fizic, Ana este
insignifiantă ; pentru Ion ea este o fată „slăbuță” și „urâțică”, mai ales in comparație cu Florica ai cărei
„obraji fragezi ca piersica” și „ ochii albaștri ca cerul de primavară “ii tulburaseră sufletul flăcăului . Lui
George Bulbuc ,flăcăul bogat pe care Baciu il voia ginere „Ana ii plăcea”.

3
 Firavă și fără personalitate , așa cum pare la inceput , covârșită de voința lui Ion ,imbătată de
cuvintele și gesturile lui drăgăstoase, Ana va deveni o victimă ușoară a flăcăului interesat numai de zestrea
sa. In ciuda acestei firi slabe care se anunța din primul capitol , Ana va dovedi pe parcursul acțiunii o voință
și o putere de a răbda uluitoare.Nu numai Ion e un revoltat , incălcând normele colectivității, Ana insăși
trăiește aceeași condiție , intrucât nesocotește obiceiul tipic lumii rurale de a accepta căsătoria plănuită de
părinți , in care latura sentimentală nu are importanță .Din dragoste pentru Ion , Ana acceptă relația cu acesta
și , chiar si atunci când e insărcinată și ajunge de râsul satului și e crunt bătută de soțul ei , nu-i reproșează
nimic lui Ion .
Din dragoste iși infruntă tatăl ,acceptand orice umilință din partea lui și a colectivității .Ceea ce o
distruge insă este totala lipsă de afecțiune a lui Ion , pentru care sacrificase totul și fără de care viața ei nu-și
aflase rostul :„iși zicea mereu , că fără el ar trebui să moară “.
Frământările fetei ,nesigură de dragostea lui Ion ,complexată de frumusețea Floricăi sunt surprinse cu
fină intuiție psihologică ,autorul insistând mai ales pe deznădejdea ei care ii dă adesea „gânduri de moarte”.
Nunta Floricăi cu George e un moment de cumpănă in existența Anei ,care intrevede acum moartea ca
pe unica scăpare din acest univers cuprins parca de niște ape tulburi”.Femeia simte acum „ o silă grea pentru
tot ceea ce o inconjoară”,iar copilul i se pare o povară .Obsesiv ii apare imaginea lui Avrum care se
spânzurase .Moartea ei , devine, prin urmările ei , o cumplită pedeapsă aplicată aceluia care i-a distrus
viața .Destinul ei este tipic lumii rurale ,unde „femeia reprezintă două brațe de lucru , o zestre și o
producătoare de copii”, așa cum spune G. Călinescu.
Prin urmare, „Ion” de L.Rebreanu  este un roman realist de tip obiectiv, deoarece are ca trăsături:
obiectivitatea naratorului omniscient care intreține „iluzia realității”(viziune realistă),utilizarea narațiunii la
pers a III-a și atitudinea detașată in descriere și verosimilul intâmplărilor.