Iona, de Marin Sorescu

În drama modernă, tragicul se îmbină cu comicul, sublimul şi grotescul. Estomparea graniţelor la

nivelul genurilor literare, al speciilor, al artelor în ansamblu apare odată cu experimentele literare interbelice
şi ia o amploare deosebită după al Doilea Război Mondial. Teatrul îşi descoperă noi forme şi teritorii: teatrul
epic, poetic, absurd, parabolic, mitic etc. O direcţie importantă a dramaturgiei europene a secolului al XX-
lea se constituie prin dialogul cu miturile Antichităţii, ale creştinismului sau cu unele mai târzii, medievale
şi renascentiste. Rescrierea mitului presupune reinterpretarea lui dintr-o perspectivă nouă şi abordarea unei
problematici noi, cea a omului modern, care, pierzând contactul cu sacrul, se confruntă cu o altă realitate, ce
ţine de ordinea profană: pierderea identităţii, lipsa de comunicare, înstrăinarea de lume, problema libertăţii,
a singurătăţii universale etc.
În această categorie a teatrului modern se înscrie şi dramaturgia lui Marin Sorescu, participant, prin
opera sa, la acţiunea de reînnoire a teatrului românesc, alături de Lucian Blaga, Eugen Ionescu sau Matei
Vişniec. Iona face parte din trilogia dramatică Setea muntelui de sare (1974), alături de Paracliserul şi
Matca. Titlul trilogiei este o metaforă despre setea de adevăr, de cunoaştere şi de comunicare; acestea sunt,
de fapt, căile de care omul are nevoie pentru a ieşi din absurdul vieţii, din automatismul istovitor al
existenţei. În fiecare piesă din trilogie există un substrat mitic.
„Iona” este o dramă postbelică, neomodernistă, o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, cu
un conflict complex și puternic, cu personaje individualizate și tipice, cu întâmplări și situații tragice, în
care eroul are un destin nefericit, fiind abordare teme grave de natură existențialistă: singurătatea, moartea,
viața, destinul uman tragic, timpul, relația individ-divinitate; absurdul existenței etc.
„Iona” este „o trilogie a nedumeririlor”( Marin Sorescu), o parabolă dramatică a căutării spirituale
a individului, alcătuită sub formă de monolog dialogat și care „a izvorât din lupta omului pentru cunoaștere
și autocunoaștere, din setea sa de absolut, din căutarea nepotolită a unei ieșiri din absurdul vieții zilnice,
care capătă expresia unui labirint pustiu și dezolant.”( Enache Mândrescu).
Cele trei piese din trilogia „ Setea muntelui de sare” aparțin teatrului metaforic prin inserția unor
simboluri , a absurdului, a paradoxului și a parabolei tragice.
„Iona” trimite la mitul biblic din „Vechiul Testament”. Prelucrarea mitului biblic face ca piesa să fie
de la început parabolică. Iona, fiul lui Amitai a fost însărcinat în taină să propovăduiască cuvântul
Domnului în cetatea Ninive, pentru că fărădelegile oamenilor au ajuns tocmai la cer. Iona vrea să se
sustragă de la această misiune și fuge pe o corabie la Tarsis, dar Dumnezeu îl pedepsește, trimițând un vânt
puternic. Corăbierii își dau seama că Iona este cel care a stârnit furtuna și îl aruncă în mare. Iona este
înghițit de un chit ( balenă) în care stă trei zile și trei nopți, după care este eliberat de Dumnezeu, în urma
rugăciunilor lui Iona.
Diferențele dintre mitul biblic și Iona al lui Marin Sorescu subliniază absurdul existenței, condiția
tragică a omului modern, marcat de spaimă și neliniște.: pescarul biblic este închis în pântecele peștelui
uriaș pentru necredință, pentru că fugise de o misiune, era vinovat și trebuia pedepsit, dar pescarul lui Marin
Sorescu se află de la început în gura peștelui, fără posibilitatea eliberării și fără să fi săvârșit vreun păcat.
Între Isus și Iona există identitate de destine: amândoi mor și renasc, învie peste trei zile și trei nopți,
sugerând triumful ( victoria) vieții asupra morții, întunericului, a spiritului asupra materiei.
Astfel, tema nu este cea a pescarului înghiţit de uriaşa balenă, în sensul literal al textului, ci aceea a
omului confruntat cu absurdul circumstanţelor ce-i definesc existenţa, raportul tragic, tensionat cu
lumea. Este, până la urmă, povestea dramatic-duioasă a căutării propriei identităţi şi a sensului vieţii.
Este un amplu poem dramatic al neliniștii metafizice, care se încadrează în teatrul de idei, pentru că
de-a lungul celor 4 tablouri, Iona abordează problematica filozofiei existențialiste, privitoare la moarte,
viață, singurătate, absurdul vieții, destinul pe care nu-l poți controla, relația individ- societate, libertate-
necesitate, fericire, sens-nonsens, relația individ- divinitate.
Piesa este un fals monolog, un dialog interiorizat prin care personajul principal își strigă tragismul
unei individualități însingurate, care încearcă disperat să-și găsească identitatea, pe care o găsește în finalul
1
operei, autorul mărturisind „Știu numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de
singur.”
Iona, pescar profesionist, doreşte să prindă pește pentru a-şi demonstra îndemânarea. Pentru că peştele
nu se lasă prins, el îşi aduce de-acasă un acvariu cu peşti, creându-şi iluzia abilităţii sale. Prins în gura unui
chit, meditează la posibilitatea de a se elibera. Se comportă, în aceste împrejurări extraordinare, ca şi cum s-
ar afla într-o situaţie normală: face reflecții asupra progresului, a sorții, a sensului vieţii, destinului
generaţiilor, asupra vieții și a morții etc. Spintecând burta peştelui în încercarea de a se elibera, el constată
cu stupoare că agresorul său fusese înghiţit de un alt peşte, mai mare, că se află, deci, în continuare închis.
Încearcă din nou să evadeze, străpunge şi burta celui de-al doilea peşte şi înţelege că acesta fusese la rândul
său înghiţit. Eliberarea devine astfel o iluzie. Conştient că nu va ajunge niciodată la limanul captivităţii sale,
Iona se sinucide, spintecându-şi abdomenul și exclamând: „Problema este dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva,
odată ce te-ai născut, Doamne, câţi peşti unul într-altul! Toate lucrurile sunt peşti (…)”
O scenă semnificativă pentru tema operei este cea din tabloul I. Iona este pescar, omul aflat în
faţa întinderii imense de apă, marea, care simbolizează viaţa, libertatea, deschiderea spre un orizont
nelimitat. Motivul mării trimite la una dintre cele mai vechi şi fascinante experienţe umane, simbol al
orizontului nelimitat şi al aventurii, al necunoscutului. Iona este un pescar ghinionist, care, deşi îşi doreşte
să prindă peştele cel mare( simbolul idealului), prinde numai „fâţe” şi, pentru a rezolva neputinţa impusă de
destin, îşi ia totdeauna cu el un acvariu, care semnifică microuniversul, în care sunt peștii care „au mai fost
prinşi o dată”, simbolizând satisfacţiile și micile bucurii ale omului, pe care vrea să le retrăiască, dar și
provocarea destinului( își contraface destinul). Din cauza neputinţei, lona trăieşte drama unui ratat, unui
damnat. Iona, în ipostaza de meditativ, definește metaforic viața: marea plină „de nade(…) frumos
colorate”, care reprezintă capcanele sau tentaţiile vieţii, atrăgătoare, fascinante, pericolele acestora asupra
existenţei umane.
O altă scenă semnificativă este cea din tabloul al II-lea. Iona se află deja în burta primului peşte
uriaş (motivul pescarului pescuit). Aventura cunoaşterii şi a singurătăţii este declanşată.
Iona vorbeşte mult, logosul fiind expresia instinctului de supraviețuire, de autocunoaștere și
cunoaștere, el având aici ipostaza de călător, explorator pe drumul cunoaşterii. Monologul dialogat continuă
cu  puternice accente filozofice, exprimând cele mai variate idei existenţialiste: taina morţii („de ce trebuie
să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii”-, „de ce oamenii îşi pierd timpul cu lucruri ce nu le folosesc după
moarte? “), libertatea și revolta împotriva destinului(Iona găseşte un cuţit, semn al libertăţii de acţiune),
încrederea în oameni( „ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet”, simbolizând ideea că este
necesară o selecţie raţională a lucrurilor importante în viaţă), rolul echilibrului, al stabilitatății în
viață( vrea să construiască „o bancă de lemn în mijlocul mării”).
Un prim element de compoziție este titlul textului, care denumeşte personajul eponim prezent într-
o triplă ipostază: pescar, călător şi auditoriu. Particula „io”-„domnul”,„stăpânul” și „na”(„ia”) sugerează
faptul că omul nu-și poate controla destinul, subliniind absurdul vieții.
Un alt element de compoziție este conflictul dramatic, care evidențiază problematica omului
modern: sensul existenţei, comunicarea cu lumea, singurătatea şi înstrăinarea de lume, libertatea şi
captivitatea, cunoaşterea de sine şi cunoaşterea în general. Conflictul interior surprinde strigătul tragic al
individului însingurat, care face eforturi disperate de a-şi regăsi identitatea, neputinţa eroului de a înainta pe
calea libertăţii şi a asumării propriului destin, raportul dintre individ şi societate. Astfel, se poate identifica
atât un conflict obiectiv, exterior ( relația individ-societate, subliniind revolta individului), cât și un conflict
interior.
Relațiile spațiale și temporale: relaţiile spaţiale se definesc prin imaginar, marea, plaja şi burţile
peştilor fiind metafore ale existenţei umane, precum şi prin spaţiul închis, psihologic al protagonistului, care
îşi pune întrebări şi îşi răspunde; relaţiile temporale reliefează, în principal, perspectiva discontinuă a
timpului psihologic, cel cronologic fiind numai un procedeu artistic de amplificare a stărilor interioare ale
protagonistului.
Subintitulată „tragedie în patru tablouri“, opera este un solilocviu, un lung monolog, combinând
ironia şi autoironia, sarcasmul, tonalităţi lirice şi pasaje eseistice despre lume şi viaţă. Momentele de mare
sfâşiere lăuntrică, de teamă şi disperare ale personajului sunt trecute prin filtrul ironic care le reduce
2
încărcătura de mister şi incertitudine. Iona vorbeşte mult, logosul fiind expresia supravieţuirii, mijlocul prin
care umanitatea rezistă în faţa absurdului existenţei.
Alegorismul piesei se dovedeşte prin nerespectarea principiului verosimilităţii şi, mai cu seamă, prin
neprecizarea relaţiilor spaţiale şi temporale: se poate vorbi despre aspaţialitate şi atemporalitate. Drama
dobândeşte caracter de generalitate, Iona reprezentând, în mod simbolic, omul modern care, pierzând
contactul cu sacrul, se confruntă cu fatalitatea.
Ultimul gest al lui Iona poate fi interpretat ca o sinucidere. Din această perspectivă, Marin Sorescu
dezvoltă ideea pe care o găsim şi la existenţialiştii francezi: omul are dreptul moral de a recurge la un gest
disperat atunci când nu se mai arată nicio soluţie demnă de salvare. Dar a alege această interpretare
înseamnă a reduce textul la una dintre interpretările posibile. Aşa cum spune Nicolae Manolescu,
sinuciderea lui Iona trebuie privită ca un gest simbolic, pentru că, în sens propriu, ea ar însemna asumarea
eşecului. În schimb, Iona este în momentul acestei alegeri copleşit de o iluminare a fiinţei care a găsit
drumul – acela de a-şi înfrunta destinul prin continua căutare ce şi-a schimbat acum sensul.
Sinuciderea lui Iona prin spintecarea propriei burţi-semnifică evadarea din propria carceră, din
propriul destin, din propria captivitate. Replica „Răzbim noi cumva la lumină!” simbolizează împăcarea
omului singur cu întreaga omenire, cunoașterea de sine fiind singura salvare, evidențiind mitul
labirintului( viața) și metafora luminii( cunoașterea).
Iona simbolizează, astfel, omul ce aspiră la libertate, la cunoaştere, este prototipul omului modern în
căutarea adevărului şi a absolutului, captiv într-un spaţiu închis la infinit, în eterna condiţie de prizonier, în
cercul strâmt al limitelor sale.
Iona este personaj principal, eponim, pescar pasionat, simbolul omului care aspiră spre libertate,
ideal, simbolul omului modern, având ca trăsături principale: dorința de comunicare, capabitatea de
introspecție, de monolog interior. Încearcă să-și controleze destinul și-l refacă, fiind un Mesia, pentru că
trage un semnal de alarmă pentru omenire-drumul în viață este cel al spiritului și nu al materiei, trupului.
Ca mijloace de caracterizare a personajului reținem: limbajul, gesturile, acțiunile simbolice,
indicațiile scenice. Limbajul personajului este colocvial, ironic, metaforic, tragic. Iona se regăsește în
tabloul final sub imaginea unui călugăr
( simbolul înțelepciunii), inițiat.
 In concluzie, în parabola „Iona”, Marin Sorescu adânceşte multitudinea simbolurilor prin
ambiguitate, ironie şi limbaj aluziv, confirmând afirmaţia lui Eugen Simion: „Când un poet scrie teatru, este
aproape sigur că piesele lui sunt nişte metafore dezvoltate. Marin Sorescu face excepţie, piesele lui nu intră
în categoria incertă a teatrului poetic, deşi, prin tensiunea ideilor şi traducerea unor atitudini umane în
simboluri mari, nu sunt lipsite de lirism şi nici de dramatism. Iona, Paracliserul şi Matca sunt opere
dramatice în sensul nou, pe care îl dau termenului scriitorii moderni de genul Beckett sau Ionesco: o căutare
spirituală”.
 

3
4