Iona

În perioada postbelică, teatrul cunoaște o dezvoltare similară poeziei și prozei, dramaturgii

optând pentru o tematică diversificată și pentru diferite specii dramatice. Se cultivă teatrul de
factură istorică (C Petrescu „Bălcescu”, L Blaga „Avram Iancu”), iar după deceniul VII se
revigorează comedia cu accente satirice, prin care se critică subtil sistemul politic (Ion Băeșu
„Boii și vițeii”, Aurel Baranga „Mielul turbat”).
Pe altă direcție tematică se dezvoltă teatrul mitic și parabolic, bazat pe valorificarea și
reinterpretarea unor mituri în viziune modernă (Horia Lovinescu „Moartea unui artist”,
Valeriu Anania „Miorița”, M Sorescu cu trilogia „Setea muntelui de sare”).
Teatrul lui Marin Sorescu se dezvoltă pe două coordonate tematice: dramele istorice
(„Răceala”) și teatrul parabolic („Iona”, „Matca”, „Paracliserul”). Scrisă în 1965, publicată în
1968 și reprezentată pe scenă pentru prima dată în 1969, piesa „Iona” a reprezentat unul
dintre momentele decisive ale înnoirii formei și conținutului dramaturgiei românești. Ulterior,
publică „Paracliserul” și „Matca”, piese care, alături de Iona, alcătuiesc trilogia „Setea
muntelui de sare”, în care autorul meditează asupra condiției umane cu mijloacele unei
teatralități ce ține în egală măsură de teatrul antic (prin tragismul ce conferă măreție
protagonistului), dar și de expresionism (prin reprezentarea unui conflict interior puternic) și
chiar absurd (prin limbaj).
Piesa aparține teatrului modern, unde nu se mai păstrează distincțiile dintre speciile
tradiționale ale dramaturgiei, unde comicul este alăturat tragicului. De asemenea, se poate
observa preferința pentru parabolă, pentru reluarea parodică a unor strategii din teatrul
tradițional, inserția liricului în text, valorificarea și reinterpretarea unor mituri, prezența
solilocviului etc.
În cazul piesei „Iona”, se pleacă de la un mit biblic. Iona era un profet care a fost trimis de
Dumnezeu în cetatea Ninive, care căzuse în păcat, pentru a-i readuce pe oameni la dreapta
credință. Iona a încercat să se sustragă poruncii divine și a vrut să fugă cu o corabie, dar a fost
pedepsit pentru neascultarea sa și înghițit de un chit, în burta căruia a stat trei zile și trei nopți,
rugându-se și pocăindu-se. Dumnezeu s-a îndurat, Iona a fost redat lumii și și-a îndeplinit
misiunea. Din mitul inițial, Marin Sorescu păstrează doar câteva elemente: mimele
personajului principal și claustrarea din burta chitului.
Intenția dramaturgului este de a reinterpreta un vechi mit biblic din perspectivă modernă,
opera sa apropiindu-se prin condiția omului încătușat și revoltat și prin brutalitatea existenței
de teatrul absurdului cultivat de scriitori precum Eugen Ionescu sau Samuel Beckett.
Spre deosebire de personajul biblic care este înghițit de chit, personajul lui Marin Sorescu se
află de la început prizonier în gura unui pește, fără posibilitatea evadării și fără să fi săvârșit
vreun păcat. Acțiunea de a pescui devine un simbol al căutării, al cunoașterii și tragicul
situației constă în faptul că întregul proces se derulează într-o lume închisă: abdomenul
monstrului marin.
 Tema operei este singurătatea ființei, căutarea identității pierdute, dar și libertatea
individului care își asumă destinul ca în tragediile antice. La un alt nivel tematic, piesa se
referă și la raportul dintre individ și societate, la puterea logosului și la condiția tragică a
omului modern.
În volumul „Insomnii”, Marin Sorescu face trimitere la tema principală a piesei,
mărturisind: „Știu numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de
singur”. În acest context, opera devine o dramă modernă despre singurătate și despre tragica
absență a sensului.
Pe parcursul textului, apar mai multe secvențe care ilustrează singurătatea absolută a
protagonistului și a ființei umane, în general. Una dintre aceste scene este aceea în care Iona
își pierde ecoul. Iona se strigă, își cheamă „dublul”, până răgușește, pentru a constata că e
înconjurat doar de pustietate, dar „pustietatea măcar ar trebui să-mi răspundă: ecoul (...) gata
și cu ecoul meu... nu mai e, s-a isprăvit. S-a dus și ăsta. Semn rău”. Însuși autorul remarcă
tragismul clipei: „Cred că lucrul cel mai îngrozitor din piesă e când Iona își pierde ecoul. Iona
era singur, dar ecoul lui era întreg. Striga Io-na și ecoul răspundea: Io-na. Apoi nu a mai
rămas decât cu o jumătate de ecou. Striga Io-na și nu se auzea decât Io; Io în vreo limbă
veche înseamnă eu”.
O altă scenă care accentuează sentimentul acut al singurătății personajului este aceea în care
Iona scrie un bilet cu propriul sânge, tăindu-și o bucată din podul palmei stângi. El încearcă,
astfel să găsească salvarea și trimite scrisoarea către mama sa, prin care îi cere să-l mai nască
o dată, într-un gest asemenea naufragiaților. Faptul că tot el este cel care găsește biletul îi
accentuează sentimentul acut al singurătății.
În structura piesei, se delimitează patru tablouri ce conțin un lung monolog sau un fals
dialog interiorizat. Eroul vorbește cu sine însuși, textul fiind construit dintr-o succesiune de
întrebări și răspunsuri, într-un stil problematizant, interogativ. Planul exterior din primul și
ultimul tablou alternează cu planul lumii interioare din tablourile mediane.
Indicațiile de regie sunt minime, decorul este convențional, redus la sugestie, discursul
dramatic menținându-se într-o ambiguitate specifică teatrului modern. În piesa lui Marin
Sorescu lipsește confruntarea dintre personaje, specifică teatrului clasic, iar conflictul
reprezintă, de fapt, drama existenței protagonistului. Imagine a omului modern, Iona trăiește
un conflict cu el însuși, născut din dorința de libertate și de cunoaștere absolută care sunt
prezentate în contrast cu damnarea într-un spațiu închis, într-o existență limitată.
Subiectul operei implică puține evenimente, toate având în prim-pan, ca unic personaj, pe
Iona. Un pescar este înghițit de un pește, acesta este înghițit de altul și apoi de un alt pește
mai mare, iar Iona încearcă disperat să evadeze, fără însă a reuși. După ce are iluzia că a ieșit
din burta ultimului pește, își dă seama că libertatea este falsă și că trăiește într-un continuu
prizonierat. În final, se sinucide, fiind convins că poate obține eliberarea doar din interior.
Tabloul I prezintă protagonistul încă de la început în gura peștelui, lipsit de posibilitatea
eliberării, scena fiind conturată simbolic între „cercuri concentrice de cretă, între razele
timpului”. Iona visează să pescuiască peștele cel mare, dar acesta întârzie să apară (balena
este simbolul idealului) și încearcă prin joc să păcălească destinul, aducându-și un acvariu din
care prinde pești deja captivi. Astfel, Iona este prezentat ca un pescar ghinionist, care prinde
numai fâțe și trăiește sentimentul ratării. Pentru a se regăsi, protagonistul îți strigă numele și
meditează asupra relației viață-moarte: „Ce moarte lungă ave!”. În finalul tabloului, este
înghițit de peștele uriaș cu care încearcă să se lupte, strigă după ajutor și rămâne singur în
aventura cunoașterii.

Următorul tablou îl prezintă pe erou în interiorul Peștelui I, printre alge, bureți, mizerie
acvatică. Se poate remarca faptul că acesta se află în semiobscuritate și încearcă să se salveze
prin logos (vorbind mult). Monologul său conține idei existențiale, cugetări filozofice: „De ce
oamenii își doresc lucruri ce nu le folosesc după moarte?”. Își dorește libertatea și încearcă
să-și depășească spaima de singurătate („Fac ce vreau...nu mi-e frică!), găsește un cuțit,
simbol al libertății de acțiune, visează să construiască o bancă de lemn în mijlocul mării
(simbol al stabilității și al siguranței, într-o lume instabilă): „Ar fi ca un lăcaș de stat cu capul
în mâini în mijlocul sufletului”.
Tabloul al III-lea se desfășoară în interiorul Peștelui II care a înghițit primul pește și în care
se află o moară de vânt, simbol al zădărniciei, al iluziei, dar și al trecerii timpului. Iona evită
pericolul, ferindu-se de el și meditează asupra vieții și a condiției umane. Discursul său
devine grav-ironic, cu accente de comedie și de parodie: „Dacă într-adevăr sunt mort și se
pune problema să vin iar pe lume?”. Apariția celor doi pescari, personaje figurante, care își
duc povara încontinuu, fără întrebări și fără motivații, accentuează singurătatea lui Iona.
Dialogul crește în dramatism și apropierea morții se insinuează lent, gândurile lui Iona
îndreptându-se către mama sa, din nevoia de protecție, dar și din teamă sau din neliniște. Îi
scrie o scrisoare în care îi cere să-l mai nască o dată: „Mamă, mi s-a întâmplat o mare
nenorocire. Mai naște-mă o dată”. Finalul tabloului prezintă o aglomerare de ochi ai puilor
monstrului marin, o infinitate de pești și de guri care pândesc amenințător.
Ultimul tablou îl prezintă pe Iona în gura ultimului pește, afară, la lumină, aproape de mare,
într-un aer mult mai curat, însă la orizont vede numai burți de pești. Reapar cei doi pescari, ca
și cum mereu s-ar întâlni cu aceiași oameni și meditează asupra divinității. Se poate observa
că protagonistul apare schimbat, barba mare devenind un simbol al înțelepciunii. Idealul său
este acum mult mai înalt, vrea să prindă soarele (simbol al conștiinței universale și al
adevărului suprem). Discursul conține note profunde și tragice, dedublarea continuă,
remarcându-se acum o dublă entitate, deoarece există un Iona neinițiat, nefericit, inocent și
unul inițiat, însetat de a-și cunoaște drumul, până la identificarea cu absolutul. Concluzia e că
omul, prin excelență, este condamnat, iar libertatea este o iluzie. Dacă drumul spre
cunoașterea de sine fusese realizat („Eu sunt Iona”), răzbirea la lumină, adică atingerea
absolutului impune un nou traseu, în moarte. Aici va pătrunde atât ființa naivă, cât și
înțeleptul și de aceea se folosește forma „noi” la finalul piesei. Gestul spintecării propriei
burți nu trebuie interpretat ca o abdicare în fața vieții, ci ca o demonstrație a faptului că
protagonistul a ajuns la conștientizarea propriei valori și a sentimentului de libertate. Doar
prin moarte va reuși să se elibereze, să pătrundă într-un univers inaccesibil până atunci, să
depășească limitele. Acest final a fost interpretat și de N Manolescu: „Adevărata măreție a lui
Iona este de a lua cunoștință de sine, de forța sa: de aici înainte, va putea fi ucis, dar nu
înfrânt”.
 Specific teatrului modern, piesa este construită în jurul unui singur personaj, celelalte două,
Pescarul I și Pescarul II fiind figurante. Protagonistul „ca orice om foarte singur”, vorbește
tare cu sine însuși „ca și când în scenă ar fi două personaje”.
Statutul social al personajului este acela de pescar. Acest statut are însă în piesă un rol
simbolic, protagonistul simbolizând figura speranței eterne până la ultimul său gest. Actul de
a pescui semnifică nevoia de cunoaștere și de autocunoaștere.

În indicațiile scenice de la începutul fiecărui tablou, personajul este individualizat, prin

atitudini și gesturi prezentate în explicații detaliate: „se dedublează și se strânge după
cerințele vieții sale interioare și după trebuințele scenice”. Dedublarea sugerează
suprapunerea dintre ficțiune și realitate, cerințele din viață și teatru, element specific teatrului
modern.
Ca personaj, Iona parcurge un traseu al devenirii în căutarea libertății și a idealului. Ființa sa
are o dublă identitate, prin care Marin Sorescu rezumă drama omenirii: „Este vânat și
vânător, victimă și călău” și devine, în sens generic, omul în lupta cu destinul. Astfel, Iona
este o metaforă, un simbol, o idee de personaj, a cărui voce se aude din neant. Spre deosebire
de teatrul clasic, eroul sorescian se inițiază în moarte, nu în viață. El înțelege că este
prizonierul unui univers ostil și că a pornit pe un drum greșit, consumându-și întreaga
existență.
Drumul prin labirint este plin de capcane, personajul își vorbește mereu și își oferă propria
oglindă pentru a rectifica direcțiile greșite, sugestie a întâlnirii sale cu un alter ego. Astfel, se
nasc meditații despre viață, despre moarte, despre lucruri și despre oameni, prezentate cu un
aer glumeț, ironic sau aforistic, dramaturgul construind un întreg univers uman, printr-un
singur personaj.
Cu fiecare balenă spintecată, Iona se naște din nou și accede la un alt nivel de cunoaștere.
Obsedat de absolut, el se transformă treptat în pescarul pescuit, devenind victimă al
propriului ideal.
Caracterizarea personajului se realizează în mod direct prin didascalii („meditativ”, „ironic”,
„iluminat”), indirect, prin gesturi („cu mâna streașină la ochi”, „scoate cuțitul”) și prin limbaj
(„mi-am adus aminte: Iona! Eu sunt Iona”), dar și prin procedee moderne precum monologul
interior sau introspecția („Încearcă măcar să-ți amintești ceva! Ce ceață!”).
În concluzie, Marin Sorescu construiește, în piesa Iona, un dialog solitar, o căutare solitară a
eroului care devine solitar cu propria ființă, în descoperirea unui sens al călătoriei, al
destinului.