Particularități unei opere aparținând lui Marin Sorescu

Unul dintre scriitorii reprezentativi ai epocii postbelice, Marin Sorescu s-a impus prin
creația sa în diverse domenii literare: poezie, dramaturgie, eseistici și proză. Poezia sa se
individualizează pe tematica destinului uman, a existenței absurde sau a trecutului istoric.
Publicată în 1968, ,,Iona’’, de Marin Sorescu este inclusă ulterior alături
de ,,Paraclisierul’’ și de ,,Matca’’, în trilogia dramatică ,,Setea muntelui de sare’’. Titlul
trilogiei este o metaforă care sugerează setea de ABSOLUT de care omul are nevoie pentru a
ieși din absurdul vieții, din automatismul existenței.
Subintitulată ,,tragedie în patru tablouri’’, piesa nu respectă normele clasice.
Aici ,,tragedia’’ este înțeleasă în sens existențial ca luptă a individului cu destinul, în
încercarea de a-l schimba şi de a se găsi pe sine, de a-și defini ființa.
Ca specie literară, piesa ,,Iona’’, de Marin Sorescu este o parabolă dramatică, o
meditație despre condiția omului modern, dar și un monolog care cultivă alegoria și metafora.
Sensul ei alegoric se regăsește în mărturisirea scriitorului: ,,Iona sunt eu. Iona este omul în
condiţia lui umană, în faţa vieții şi a morții.’’
În teatrul modern, eliberarea de formele dramaturgiei tradiționale se manifestă prin
mai multe aspecte: anularea diferențelor dintre speciile dramatice tradiționale (tragedie,
comedie, dramă), asocierea categoriilor estetice (comic, tragic, ironie, absurd), preferința
pentru teatrul parabolă şi teatrul absurdului, reluarea parodică a unor strategii din dramaturgia
tradițională, inserțiile liricului în text, reinterpretarea unor mituri, prezenţa personajului-idee,
dispariţia conflictului și a intrigii, preponderenţa monologului, timpul şi spațiul cu valoare
simbolică.
Ca tiplogie, ,,Iona’’ se încadrează în categoria teatrului parabolic, în primul rând prin
faptul că povestea pescarului înghițit de peștele uriaș este una cu tâlc, învestită cu semnificații
general-umane, dezvăluind reflecții asupra unor teme fundamentale, precum: nașterea,
moartea, singurătatea, căutarea identității de sine; se poate vorbi în acest sens despre o
meditație asupra condiției omului modern. Sensul ei alegoric se regăsește în mărturisirea
scriitorului: ,,Iona sunt eu.’’ De asemenea, în textul lui Sorescu se regăsesc o serie de
metafore și simboluri care accentuează caracterul de parabolă al piesei. Astfel, numele
personajului trimite cu gândul la prorocul biblic Iona, cel care primește porunca divină de a
propovădui cuvântul lui Dumnezeu, dar fuge cu o corabie și este pedepsit pentru neascultarea
poruncii divine-o furtună declanșată de voința lui Dumnezeu va face să fie aruncat în valuri
unde este înghițit de un chit. Acesta petrece trei zile și trei nopți în pântecele acestuia, răstimp
în care se pocăiește și, acceptând misiunea divină, este eliberat. El devine astfel un simbol al
răzvrătirii și al învierii. Un alt simbol este cel al peștelui care îl înghite pe Iona, ceea ce ar
putea reprezenta labirintul parcurs de individ spre cunoașterea de sine, dar și moartea sau
obsesia existenței trupești. Simbolul dublului, al geamănului, este reflectat în dedublarea
personajului pe care o impune monologul dialogat. Putând fi considerată o ,,gâlceavă a
sufletului cu trupul’’, vocile sunt ipostazele aceluiași personaj care pendulează între biologic
și spiritual.

Principala temă a piesei este singurătatea ființei umane, potrivit mărturisirilor

scriitorului :,,...am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur’’ şi a
indicațiilor scenice din debutul textului: ,,Ca orice om foarte singur, Iona vorbește tare cu sine
însuși, își pune întrebări și-și răspunde, ca si când în scenă ar fi două persoane. ‘’
Problematica se diversifică prin revolta omului în faţa destinului, raportul dintre
libertate și necesitate şi lipsa comunicării sociale, ca sursă a singurătății.
 Secvențe ilustrative pentru tema solitudinii sunt, pe de o parte, aceea în care Iona își
pierde ecoul, la începutul tabloului I, fapt care pare a-i anula existența: ,,Gata si ecoul
meu.../Nu mai e, s-a isprăvit. /S-a dus si ăsta. Semn rău’’, iar pe de altă parte, scena în care
protagonistul scrie un bilet cu propriul sânge, tăindu-și o bucată de piele din podul palmei
stângi (tabloul III). El încearcă să comunice cu lumea și astfel să găsească salvarea. Într-un
gest disperat, trimite scrisoarea, asemenea naufragiaților, punând-o într-o băşică de peşte.
Faptul că tot el găsește biletul şi că nu-şi recunoaște propriul mesaj accentuează sentimentul
acut al singurătăţii. Înstrăinarea de lume conduce la înstrăinarea de sine.
Viziunea despre lume este modernă, o reflecție existențialistă despre singurătate şi
despre tragica absenţă a sensului din lume. Iona devine exponentul omului modern, înstrăinat
de sacru, de ceilalți și chiar de sine, destinul lui amintind de metafora lui
Nietzsche, ,,Solitudinea m-a înghițit ca o balenă’’.

Un prim element de structură îl reprezintă titlul care face referire la mitul biblic al lui
Iona, Proroc din cartea cu același titlu a Vechiului Testament. În povestea biblică, Iona este
trimis de Dumnezeu în cetatea Ninive pentru a propovădui credința. Iona refuză şi fuge pe o
corabie către Tarsis. Drept pedeapsă, Dumnezeu trimite o furtună pe mare, iar ceilalți
corăbieri îl aruncă pe Iona în apă, pentru a potoli urgia. Iona este înghițit de un chit (o balenă).
După trei zile de pocăință petrecute în burta peștelui, Iona este eliberat. Însă teatrul modern
reinterpretează miturile, iar pescarul Iona are un destin diferit.
Marin Sorescu modifică regulile de compoziţie ale teatrului clasic. Scriitorul renunță la
dialog şi construiește piesa sub forma unui monolog dialogat, sugestiv pentru tema
singurătăţii.
Există un personaj activ, care-şi dă replica, fiind obligat să ,,se comporte ca şi când în
scenă ar fi două persoane’’, să se dedubleze să se plieze şi să ,,se strângă după credințele vieții
sale interioare şi trebuinţele scenice’’. Pe lângă pescarul Iona mai există doi
pescari ,,figuranţi’’ tăcuți, şi în notaţiile autorului de la începutul piesei.
Timpul şi spațiul au valoare simbolică în teatrul modern. Precizat în indicațiile scenice
de la începutul fiecărui tablou, spațiul, cu valoare metaforică, aparține exclusiv imaginarului:
acvariul, plaja, burțile peștilor, moara de vânt. Absența timpului istoric, moara de vânt,
situarea în atemporal, demitizarea sunt aspecte ale tragicului modern, iar relațiile temporale
reliefează, în principal, perspectiva discontinuă a timpului psihologic care potențează stările
interioare ale personajului.
Conflictul lipsește din drama lui Sorescu şi este, de fapt, drama existențială a
protagonistului Iona. Imagine a omului modern, Iona trăiește plenar un conflict interior de
esență tragică cu propriul sine, într-o intrigă născută din discrepanţa dintre ideal şi realitatea
de a trăi într-un orizont închis ca un pântec de chit.
Piesa este alcătuită din patru tablouri, care prezintă etape ale căutării în care se află
personajul. Sugestiile planului exterior, din primul şi ultimul tablou sunt dispuse simetric cu
ideea limitării în planurile lumii interioare, din al doilea şi al treilea tablou.
În tabloul I, Iona, pescar ghinionist, reprezintă tipul omului obișnuit, conformist
(,,fiecare om trebuie să-si vadă de trebușoara lui...să privească în cercul său’’), care se lasă
manipulat de viață, un autoiluzionat care visează la ,,Peștele cel mare’’, dar
stă ,,nepăsator’’, ,,întors cu spatele’’, în gura deschisă a unui monstru marin. Acesta îl înghite
pe Iona la sfârșitul tabloului I (intriga).
Conflictul tragic dintre individ şi destin este evidențiat de condiția personajului de
pescar fără noroc. Aflat în așteptarea peștelui visat, Iona încearcă prin joc să păcălească soarta
cu ajutorul unui acvariu din care prinde peștișorii deja captivi. Deși lumea peștișorilor nu este
acvariul, în fond o închisoare, ei ,,dau veseli din coadă’’, părând a se fi adaptat la situația
anormală în care se află. Este ceea ce va face şi Iona, odată înghițit de ,,gura imensă de peşte’’
pe care o ignorase. Marea este o metaforă a libertății, dar și a greutăților vieții, iar ,,pestii’’
evidențiază dubla ipostază a ființelor de vânat si vânător, de jucărie a destinului si destin. Iona
se află în pericol, în ,,gura imensă a peștelui’’, dar pescuieşte într-un acvariu făcut de el si
visează să prindă pestele cel mare.
În tabloul al II-lea, Iona va constata cu uimire că este ,,primul pescar pescuit’’ de
monstrul marin, că raportul vânat-vânător s-a inversat. Personajul încearcă să se salveze, dar
este captiv în burţile unor peşti care se înghit unul pe altul, simbolizând constrângerile
existentei. Personajul reprezintă ipostaza omului rațional în lupta cu jocul irațional, absurd al
existenţei. El încearcă să taie cu un cuțit sau cu propria unghie ,,o fereastră’’ în burţile
peştilor, să trimită un mesaj de naufragiat şi vorbește despre valorile existenței umane: viață,
moarte, cunoaștere, comunicare, iubire, familie şi libertate.
În tabloul al III-lea ,,mică moară de vânt’’ aflată în burta Peștelui II (care înghițise
Peștele I) și de care Iona se simte ,,atras ca de un vârtej’’ constituie şi ea un avertisment
simbolic. Iona evită pericolul, dar nu-l înlătură din cale, fiind resemnat în fața situației.
Întâlnirea cu acei doi pescari cu câte o bârnă în spate, care rămân muți la întrebările lui Iona
simbolizează absența comunicării. Ei își poartă crucea, își duc povara existentei resemnați.
Iona taie, cu ajutorul unghiilor, o fereastră prin care evadează din burta peștelui, dar constată
că acela e înghițit de alt peşte şi mai mare ( Peștele III). Se gândește să-i scrie mamei sale un
bilet prin care să o roage să-l mai nască o dată. Scrie biletul pe o bucată de piele din podul
palmei stângi, într-o altă încercare eșuată de comunicare cu lumea.
Tabloul IV îl surprinde pe Iona într-o ,,gură de grotă, spărtura ultimului peşte
spintecat’’. ,, Barba lui Iona’’ care răsare la gura grotei ,, lungă şi ascuțită’’ şi ,,fâlfâie afară’’
este un indice de timp, semn că omul a petrecut o viață de când încearcă zadarnic, asemenea
lui Sisif, să găsească soluția salvatoare. Imaginea orizonturilor concentrice care-l conțin este
punctul culminant. Lumea ca imagine a ,,unui șir nesfârșit de burți. Ca niște geamuri puse
unul lângă altul’’ generează spaima, eroul asumându-si condiția tragică. Simbol al omului
modern, Iona suferă din cauza absenţei semnelor divinității din lume: ,,Sunt ca un Dumnezeu
care nu mai poate învia’’. În cele din urmă, Iona își amintește trecutul, își redescoperă
identitatea, care anulează sentimentul tragic al înstrăinării: ,, Cum mă numeam eu?’’ (Pauză)-
(Iluminat, deodată.) Iona./-(Strigând) Ionaaaa!/-Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona.’’
Deznodământul, gestul sinuciderii, ca modalitate de a evada din limitele existentei,
trebuie interpretat în manieră simbolică: personajul regăsește calea Mântuirii, a iluminării, în
sine: ,,Gata, Iona? (Își spintecă burta.) ,,Răzbim noi cumva la lumină.’’ Moartea sa poate fi o
salvare, iar metafora drumului ,,invers’’ şi metafora luminii sunt reprezentative pentru finalul
său.
Iona este un personaj-idee, care întruchipează, în mod alegoric, singurătatea si căutările
omului modern. Statutul social de pescar are în piesă un rol simbolic în ceea ce privește
comportamentul uman: el reprezintă figura speranței eterne, iar actul de a pescui semnifică
nevoia de cunoaștere si autocunoaștere.
Sorescu prezintă condiția omului modern care se descoperă singur în Univers și
aspirația acestuia spre cunoaștere și spre comunicare, iar întâmplările nu trebuie privite în
plan real, ci în plan simbolic. Iona este pescarul care trăiește viața printr-o mișcare neîncetată
din pântecele unui peşte în altul, constatând că ieşirea din limitele vechi înseamnă intrarea în
limitele noi.
Sorescu prin piesa ,,Iona’’ aduce o înnoire radicală: teatrul-parabolă, în care faptele,
gesturile lui Iona, decorul fac parte din alegorie, iar limbajul este metaforic.
,,Nicolae Manolescu interpreta finalul piesei de teatru Iona ca pe un ,,triumf’’ sau, am
spune noi, ca pe un gest superior de nesupunere salvatoare. Personajul nu se sinucide, ci se
eliberează... se salvează pentru o nouă luptă care are și ceva donquijotesc în străfundurile
conștiinței de sine. Este dacă forțăm lucrurile, o situație asemănătoare (dar în planuri epice
diferite) cu încercarea de salvare din labirintul propus de Dedalus și Icar. Peste toate plutește
însă, mai adânc decât apele mării, sentimentul unei singurătăți cosmice.’’ (Traian Coșovei)