Particularități de caracterizare-Ilie Moromete

Marin Preda aduce în prim plan condiția țăranului în istorie la confluența dintre două epoci, cea de
dinainte și cea de după cel de-al Doilea Război Mondial. Criza ordinii sociale se reflectă în criza valorilor
morale, în criza unei familii, în criza comunicării.

Primul roman ,,Moromeții’’ este alcătuit din două volume, publicate la 12 ani distanță: 1955, volumul I,
iar în 1967, volumul al II-lea.

Romanul lui Preda este unitar, deoarece reconstituie imaginea satului românesc în perioade de criză, în
preajma celui de-al Doilea Război Mondial (deceniile al IV-lea și al VI-lea).

Statutul social, psihologic și moral

Cel mai important personaj al literaturii lui Marin Preda, Ilie Moromete, îl are ca model pe Tudor
Călărașu, tatăl scriitorului, după cum mărturisește acesta în volumul ,,Imposibila întoarcere’’: ,,eroul
preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu’’.

Personaj exponențial al cărui destin exprimă moartea unei lumi, el reprezintă concepția tradițională față
de pământ și față de familie, țăran de mijloc, Ilie Moromete încearcă să păstreze întreg, cu prețul unui
trai modest, pământul familiei sale, pentru a-l lăsa băieților mai apoi.

Criza satului arhaic se reflectă în conștiința acestui personaj confruntat, tragic, cu legile implacabile ale
istoriei, cu timpul nerăbdător. Frământările sale despre soarta țăranilor, depinzând de roadele
pământului, de vreme și de Dumnezeu sunt relevante pentru firea lui reflexivă.

Social, Moromete este țăranul mijlocaș confruntat cu noi realități, cărora trebuie să li se adapteze.
Volumul II debutează cu o întrebare retorică: ,,În bine sau în rău se schimbase Moromete?’’ Inițial se
apucase de negoț și prosperă, cumpără pământurile familiei înapoi, dar îl retrage pe Niculae de la școală.
Catrina îl părăsește când află că a fost să convingă băieții să vină de la București acasă. După război, sub
colectivizare, își pierde presitigiul de altădată, dar îl regăsim puternic în polemică în discuțiile cu Niculae,
cu bătrânii liberali sau cu autoritățile pentru susținerea candidaturii lui Țugurlan. Moartea sa este
moartea unei clase, dar mentalitatea sa se transmite pregnant prin ecourile în psihologia lui Niculae.

Moral, Moromete susține cu intransigență poziția sa în fața istoriei. Nu acceptă renunțarea la identitatea
sa dialogică: ,,Să nu mai pot eu să vorbesc ce vreau?’’-îl întreabă pe Țugurlan. Spre deosebire de cei care
se adaptează fără să pună în discuție semnificațiile schimbării sociale, Moromete își păstrează
verticalitatea concepției asupra rostului țăranului român.

Psihologic, Moromete dovedește încredere în ceea ce știe că este bine. Deși trece printr-o serie de
încercări-moartea lui Nilă, refuzul băieților de a se întoarce, separarea de Catrina, opoziția lui Niculae,
colectivizarea, acestea nu îi schimbă structura. Psihologia lui Moromete este afectată, eroul pierde
respectul de care se bucura altădată din partea celorlalți, dar el este suficient de puternic pentru a găsi o
cale de a le depăși.

O trăsătură reprezentativă a lui Ilie Moromete este spiritul filozofic.

O secvență sugestivă pentru trăsătura personajului este monologul adresat al lui Moromete în care este
implicat un personaj imaginar, Bâznae, identificat contextual cu Niculae. Pe o ploaie rapidă de vară,
bătrânul Moromete iese în grădină în încercarea de a săpa un șanț în jurul șurii, în timp ce în altă parte a
satului se pun la cale schimbări hotărâtoare pentru destinul țărănimii. Intuind perfect șubrezimea utopiei
comuniste, Moromete combate neînduplecat o orânduire în care vechiul țăran nu mai are loc: ,,că vii tu
și-mi spui că noi suntem ultimii țărani de pe lume și că trebuie să dispărem.’’ Personajul își
conștientizează condiția și o apără în contextul tulbure al adoptării noilor idei: ,,Până în clipa din urmă,
omul e dator să țină la rostul lui’’. Superioritatea față de oponentul său imaginar vine din înțelepciune,
din susținerea valorilor reale, spre deosebire de vorbele lipsite de fapte ce nu vor trece proba
timpului: ,,Or să-și șteargă picioarele pe tine, că n-ai știut să faci din ei oameni...’’ Lupta cu forțele stihiale
ale naturii, fără sorți de izbândă, dar dusă până la capăt, este o metaforă a atitudinii asumate a țăranului
patriarhal.

O altă secvență este aceea a întâlnirii imaginare dintre Niculae și tatăl său prin intermediul visului.
Revenit de la București ca inginer horticol, Niculae s-a căsătorit în sat cu Mărioara, asistentă medicală la
un cămin de copii. După înmormântarea lui Moromete, la parastasul de un an, cuprins de remușcări,
Niculae îl visează pe tatăl lui și se împacă cu el. I se justifică și încearcă să-l asigure de bunul mers al
lucrurilor: ,,Și eu vreau să spun ca și tine că binele n-a pierit niciodată din omenire, dar că trebuie să-l
facem pentru toți...’’ Înțelege abia acum măreția bătrânului țăran, frumusețea gândirii sale, și îl întreabă
înduioșat: ,,Unde te duci tu acum, încotro o s-o iei după ce deschizi poarta și o să ieși iar la drum?’’ Este
metafora întrebării retorice cu privire la o clasă socială care urmează să își găsească o cale de a
supraviețui sub tăvălugul istoriei.

Un prim element de structură îl constituie procedeele de caracterizare

Personajul este caracterizat în mod direct de către narator, în debutul capitolului al X-lea, din primul
volum: ,,era cu zece ani mai mare decât Catrina ( contingent’911 făcuse războiul) și acum avea acea
vârstă între tinerețe și bătrânețe când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva’’.
Autocaracterizarea (directă), în finalul volumului al doilea, scoate în evidență libertatea individului, în
ciuda constrângerilor istoriei: ,,Domnule (...), eu totdeauna am dus o viață independentă’’.

Caracterizarea indirectă, care se desprinde din gesturile, faptele, vorbele și gândurile personajului, din
acțiunile la care participă, dar și din relațiile cu celelalte personaje, evidențiază trăsăturile lui.

În primul volum, Ilie Moromete este un om respectat în sat, are prieteni, pe Cocoșilă și pe Dumitru lui
Nae pentru care opinia lui contează, este abonat la ziarul ,,Mișcarea’’. Discuțiile despre politică, în Poiana
lui Iocan, nu încep decât în prezența lui Ilie, pentru că el este cel care citește ziarele și interpretează
evenimentele. Moromete este sfătos, îi place să discute, iar acest lucru o deranjează pe Catrina, care se
revoltă adesea.

Disimularea este o altă trăsătura esențială. Semnificativă în acest sens este comedia pe care o joacă în
fața agenților fiscali, care-i stricaseră plăcuta discuție de duminică. Intrând în curte, trece pe lângă cei doi
agenți ca și cum aceștia ar fi invizibili, strigă la Catrina, despre care știe că se află la biserică, și la un
Paraschiv inexistent. Le spune apoi că nu are bani, le cere o țigară și numai după ce agenții sunt gata să-i
ridice lucrurile din casă, Moromete se hotărăște să scoată banii.
Ironia, puterea de a face haz de necaz, reprezintă o altă trăsătură esențială a lui Ilie Moromete, iar
exemple în acest sens sunt numeroase. Lui Niculae, care întârzia să vină la masă, îi spune la un moment
dat: ,, Te duseși în grădină să te odihnești că până acum stătuși!’’ Lui Nilă i se adresează la fel de sarcastic,
atunci când acesta îl întreabă de ce taie salcâmul : ,,Ca să se mire proștii!’’

Spirit contemplativ, ,,inteligent’’ Moromete privește existența cu detașare, ca pe un miracol. De pe

stănoaga podiștei sau de pe prispa casei, Moromete vede lumea cu un ochi pătrunzător; în întâmplările
cele mai simple, el descoperă ceva deosebit, o notă înveselitoare. Călătorind la munte ca să vândă
cereale, Moromete povestește la întoarcere niște fapte extraordinare.

Atitudinea sa față de pământ și aceea față de bani este legată de acest dar al contemplației. Spre
deosebire de țăranul lui Rebreanu, Moromete dorește să păstreze pământul, deoarece îi dă posibilitatea
să fie independent și libertatea de a se gândi și la altceva decât la ceea ce poate să aducă ziua de mâine.
Pământul este făcut să dea produse, iar acestea să-i hrănească pe membrii familiei și să acopere
cheltuielile casei. Lui Moromete nu-i place negustoria, iar in bani vede adversarii iluziei că poate păstra
modul tradițional de viață, fundamentat pe munca pământului familiei. De aici și conflictul cu fiii cei
mari, care au o dorință nemăsurată de căștig și care cred că tatăl nu face nimic toată ziua, își pierde
timpul stând de vorbă cu prietenii lui: Cocoșilă și Dumitru lui Nae, în loc să meargă la munte și să vândă
cu un preț bun grâul.

El are impresia că familia îi înțelege gesturile, că poate comunica și că nu trebuie să le dea explicații spre
a nu-și știrbi autoritatea. Deși își iubește copiii și le vrea binele, își cenzurează orice manifestare față de
ei. Ilustrativă, în acest sens, este scena serbării școlare, la care Niculae ia premiul I, deși tatăl, neinformat,
se aștepta să rămână repetent. Stinghereala copilului, criza de friguri care îl cuprind în timp ce încerca să
spună o poezie, toate acestea îi produc lui Moromete o emoție puternică, iar gesturile de mângâiere
sunt schițate cu multă stângăcie.

Lipsa unei reale comunicări cu familia reprezintă cauza dramei lui Moromete. Când află că fiii lui sunt
hotărâți să-l părăsească, Moromete trece printr-un zbucium lăuntric ce-și pune amprenta asupra chipului
său: ,,Fața i se ascuțise și se înnegrise, iar în cele câteva minute parcă se subțiase’’. Țăranul însă rămâne
lucid și ironic în discuția pe care o are cu Scămosu, consăteanul care-i aduce la cunoștință planul fiilor săi.

Momentul culminant al acestei crize este meditația de la hotarul lotului de pământ, când supune lumea
unei judecăți aspre. Monologul interior ilustrează frământările sufletești ale protagonistului. În condiții
asemănătoare, eroul lui Rebreanu, Ion, săvârșea un gest mitic, sărutând pământul.

În confruntarea finală, stăpânirea de sine este arma lui Moromete, care speră până în ultima clipă că își
poate întoarce fiii de pe calea greșită. După revolta lor fățișă, într-o izbucnire teribilă, Moromete aplică o
corecție inutilă băieților; îi bate cu parul; însă ei sparg lada de zestre a fetelor, iau banii și covoarele și fug
luând caii.

În volumul al doilea, Moromete se retrage în sine, își pierde plăcerea vorbei, sociabilitatea, fantezia și
ironia. El intră într-o zonă de umbră, își pierde prestigiul de altădată, autoritatea lui în sat se diminuează,
familia nu-l mai ascultă, vechii prieteni au murit sau l-au părăsit, iar cei noi i se par mediocri, incapabili să
poarte o discuție inteligentă. Schimbarea lui Moromete este surprinsă de fiul lui Niculae, prin
caracterizare directă: ,,îl vezi cum îi ia altul vorba din gură, fără niciun respect și el lasă fruntea în jos și nu
mai zice nimic. De ce? Aici s-a întâmplat ceva și nimeni nu o să știe vreodată ce a fost cu el. ‘’
În ciuda transformărilor sociale la care asistă, Ilie Moromete nu acceptă ideea că rostul lui în lume a fost
greșit și că țăranul trebuie ,,să dispară’’. În monologul de la șira de paie, el compară cele două ordini ale
lumii, cea veche și cea nouă, de pe poziția ,, celui din urmă țăran’’. Moartea lui Moromete din finalul
romanului simbolizează stingerea unei lumi. Ultima replică a personajului exprimă crezul său de viață,
libertatea morală: ,, domnule,...eu totdeauna am dus o viață independentă.’’

Un alt element de structură îl reprezintă titlul, care este sugestiv și anticipează tema familiei,
destrămarea acesteia – simbolică pentru gospodăria țărănească tradițională – a unei familii dintr-un sat
din Câmpia Dunării, Siliștea-Gumești.

Totodată, simetria compozițională este dată de cele două referiri la tema timpului, în incipit și în
paragraful final al volumului. La început, pare îngăduitor se pare că ,,timpul avea cu oamenii nesfârșita
răbdare; viața se scurgea aici fără conflicte mari” , pentru că enunțul din finalul volumului ,,timpul nu mai
avea răbdare” , să modifice imaginea acestuia care devine necruțător. Imaginea timpului răbdător
prezintă doar o iluzie al lui Ilie Moromete, contrazisă de evenimentele petrecute pe parcursul romanului.

De asemenea, conflictele, unul dintre cele care va destrăma familia lui Moromete este dezacordul dintre
tată și cei trei fii ai săi din prima căsătorie. Paraschiv, Nilă și Achim își disprețuiesc tatăl fiindcă nu știe să
transforme în bani produsele economiei rurale, precum vecinul lor Tudor Bălosu. Cel de al doilea conflict
izbucnește între Moromete și Catrina, soția lui. Moromete vânduse în timpul secetei un pogon din lotul
soției, promițându-i în schimb, trecerea casei pe numele ei. De teama fiilor celor mari, care își urau
mama vitregă Moromete amână îndeplinirea promisiunii. Din această cauză, femeia simte ,,cum i se
strecoară în inimă nepăsarea și sila de bărbat și de copii “ , găsindu-și inițial refugiul în biserică. Al treilea
conflict se desfășoară între Ilie și sora lui, Guica, care și-ar fi dorit ca fratele său să nu se mai căsătorească
și ea să rămână să aibă grija de gospodărie și de fratele ei, cu copiii acestuia. Faptul că fratele se
recăsătorise, ea aprinsese ura împotriva lui și a femeii, Catrina. Un alt conflict, secundar, este acela dintre
Ilie și fiul lui cel mic Niculae. Copilul își dorește cu ardoare să meargă la școală, în timp ce tatăl, care
trebuie să plătească taxele, îl ironizează sau susține ca învățătură nu aduce niciun ,,beneficiu”. Pentru a-și
realiza dorința de a studia, băiatul se desprinde treptat de familie.

Romanul ,,Moromeții” surprinde dramatica iluzie a protagonistului că viața își poate continua cursul în
tiparele tradiționale, în timp ce istoria modifică relațiile de la nivelul vieții de familie și de la nivelul
comunității rurale, schimbând chiar rostul celei mai vechi și mai numeroase clase, țărănimea. Viziunea
despre lume se conturează în roman, mai ales prin perspectiva personajului Ilie Moromete, asupra vieții
și a întâmplărilor, personaj principal și reflector al mentalității colectiviste, al lumii de după război.

În construcția personajului se reflectă ideea că posibilitatea comunicării este o iluzie, și aceasta pentru că
Ilie Moromete crede că soția sa și copiii îl înțeleg și nu-și poate reprima mirarea atunci când descoperă că
aceștia interpretează diferit comportamentul său. El crede că pământul este garantul independenței și se
autoiluzionează însă, crezând că și fiii săi se raportează la fel la pământ, destinul lui apropiindu-l de
profilul unui Don Quijote autohton.

Romanul ,,Moromeții’’ impune un personaj inedit, țăranul-filosof, și se înscrie în galeria romanului de tip
realist, reprezentând un punct de reper în literatura română postbelică, o operă în care măiestria
scriitoricească a lui Marin Preda se relevă prin construirea universului recreat.
,,Originalitatea lui Ilie Moromete vine din modul în care un spirit inventiv, creator, transformă existența
într-un spectacol. De pe stănoaga podiștei sau de pe prispa casei, Moromete privește lumea cu un ochi
pătrunzător, semnificant, în întâmplările cele mai simple, el descoperă ceva deosebit, o notă
înveselitoare, o lumină care pentru ceilalți nu se aprinde.” (Eugen Simion)