Relația dintre două personaje

Ilie Moromete și Niculae Moromete

Marin Preda aduce în prim-plan doi reflectori desăvărșiți, Ilie Moromete, în primul volum și
Niculae, în al doilea volum; condiția țăranului-filosof și condiția intelectualului. Primul
roman ,,Moromeții’’ al lui Marin Preda este alcătuit din două volume, publicate la
doisprezece ani distanță: 1955, volumul I, iar 1967, volumul al II-lea. Romanul lui Preda este
unitar, deoarece reconstituie imaginea satului românesc în perioade de criza, în preajma
celui de-al Doilea Război Mondial ( deceniile al IV-lea și al VI-lea). Sunt înregistrate
transformările vieții rurale, ale mentalităților și ale instituțiilor, de-a lungul unui sfert de
secol și se impune o tipologie nouă în proza românească.
În raport cu proza anterioară, cu tematica rurală, scriitorul impune noi tipologii în romanul
său postbelic: țăranul reflexiv și intelectualul cu origine țărănească.
Cel mai important personaj al literaturii lui Marin Preda, Ilie Moromete, îl are ca model pe
Tudor Călărașu, tatăl scriitorului. Personaj exponențial, al cărui destin exprimă moartea unei
lumi, Moromete reprezintă concepția tradițională față de pământ și față de familie. Țăran
din clasa de mijloc, el încearcă să păstreze întreg, cu prețul unui trai modest, pământul
familiei sale, pentru a-l lăsa apoi baieților. Criza satului arhaic se reflectă în conștiința acestui
personaj confruntat, tragic, cu legile implacabile ale istoriei, cu timpul nerăbdător.
Frământările sale despre soarta țăranilor depinzând de roadele pământului, de vreme și de
Dumnezeu sunt relevante pentru firea lui reflexivă.
Social, Moromete este țăranul mijlocaș confruntat cu noi realități, cărora trebuie să li se
adapteze. Volumul II debutează cu o întrebare retorică: ,,În bine sau în rău se schimbase
Moromete?’’ Inițial se apucase de negoț și prosperă, cumpără pământurile familiei înapoi,
dar îl retrage pe Niculae de la școală. Catrina îl părăsește când află că a fost să convingă
băieții să vină de la București acasă. După război, sub colectivizare, își pierde presitigiul de
altădată, dar îl regăsim puternic în polemică în discuțiile cu Niculae, cu bătrânii liberali sau cu
autoritățile pentru susținerea candidaturii lui Țugurlan. Moartea sa este moartea unei clase,
dar mentalitatea sa se transmite pregnant prin ecourile în psihologia lui Niculae.
Moral, Moromete susține cu intransigență poziția sa în fața istoriei. Nu acceptă renunțarea
la identitatea sa dialogică: ,,Să nu mai pot eu să vorbesc ce vreau?’’-îl întreabă pe Țugurlan.
Spre deosebire de cei care se adaptează fără să pună în discuție semnificațiile schimbării
sociale, Moromete își păstrează verticalitatea concepției asupra rostului țăranului român.
Psihologic, Moromete dovedește încredere în ceea ce știe că este bine. Deși trece printr-o
serie de încercări-moartea lui Nilă, refuzul băieților de a se întoarce, separarea de Catrina,
opoziția lui Niculae, colectivizarea, acestea nu îi schimbă structura. Psihologia lui Moromete
este afectată, eroul pierde respectul de care se bucura altădată din partea celorlalți, dar el
este suficient de puternic pentru a găsi o cale de a le depăși.
Niculae este inițial un antimoromețian ca filosofie a existenței, urmând ca treptat să își
schimbe poziția și să accepte superioritatea înțelegerii tatălui său. Social, este surprins pe
drumul sinuos al găsirii unei stabilități. Se înscrie la o școală pentru activiștii de partid și se
întoarce în sat cu sarcină de la ,,județeană’’. Prins în intrigi și neacceptând abuzul, este
destituit, dar continuă studiile și se întoarce abia după moartea lui Moromete ca inginer
horticol.
Psihologic și moral, Niculae este un personaj în formare: ,,Eu îmi caut eul meu’’ îi
mărturisește personajul tatălui său. Crede cu naivitate în ideologia socialistă ca nouă religie a
binelui și a răului, dar, când un sătean moare înecat în apele râului de la marginea satului,
este deziluzionat. Prin întoarcerea târzie în sat și reconcilierea cu tatăl său în vis, Niculae
pare că și-a găsit identitatea în acceptarea moștenirii sale spiritual-filosofice.
Niculae este fiul cel mai mic, din a doua căsătorie a lui Ilie Moromete, în cele două volume,
fiind prezentat la vârste diferite: copilul și tânărul în formare. În primul volum, Niculae este
un copil dornic să învețe carte ca să își schimbe statutul social, ceea ce reușește pentru un
timp, atâta vreme cât tatăl este de acord să-l lase la școală și să-i plătească taxele. În
volumul al doilea, după ce Ilie Moromete îl retrage de la școală, sub pretextul că învățătura
nu aduce niciun ,,beneficiu’’, Niculae începe să-și caute sensul existenței și devine ,, adeptul
unei noi religii a binelui și a răului’’, cum crede că este noua dogmă socialistă. Discuțiile
dintre tată și fiu din volumul al doilea al romanului au semnificația unei confruntări între
două concepții de viață, între două civilizații și, desigur, între generații. Niculae se
îndepărtează din ce în ce mai mult de modelul tatălui său, nu trăiește viața bucurându-se de
ea, ci febril, prea ocupat ca să mai poată contempla.
Relația dintre tată și fiu ilustrează evoluția conflictului inițial, secundar, dintre dorința
copilului de a merge la școală și lipsa de înțelegere din partea tatălui, cu mentalitate
tradițională de țăran. În al doilea volum, conflictul dintre generații ia forma unei confruntări
dintre două generații și două mentalități: cea tradițională și cea colectivistă.
O secvență reprezentativă, din primul volum, pentru ilustrarea relațiilor dintre tată și fiu este
aceea a serbării școlare la care Niculae ia premiul I. Deși își iubește copiii și le vrea binele,
Moromete își cenzurează orice manifestare de afecțiune față de ei. Neinteresat cu adevărat
de preocupările și de situația fiului mai mic, el se aștepta ca Niculae, care era trimis zilnic cu
oile, să rămână repetent. Spre surprinderea lui, copilul ia premiul I. Stinghereala lui Niculae
când primește premiul pe scenă și criza de friguri care-l cuprind în timp ce încerca să recite o
poezie îi produc lui Moromete o emoție puternică, iar gesturile de mângâiere sunt schițate
cu multă stângăcie.
O întâmplare care anticipează într-o oarecare măsură ruptura de mai târziu dintre tată și fiu
este aceea din volumul I, când Ilie călătorește la munte, ca să vândă cereale, iar la întoarcere
povestește niște fapte extraordinare. Însoțindu-l mai târziu pe tatăl său într-o călătorie
asemănătoare, Niculae rămâne dezamăgit: întâmplările sunt banale, oamenii sunt lipsiți de
farmec, munteanca care-l tulburase pe tatăl său i se pare o țărancă oarecare, prin nimic
deosebit de o femeie din Siliștea-Gumești: Tatăl-notează naratorul- ,,avea ciudatul dar de a
vedea lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau.’’
Un prim element de structură reprezentativ pentru relația celor două personaje îl constituie
procedeele de caracterizare
Personajul este caracterizat în mod direct de către narator, în debutul capitolului al X-lea, din
primul volum: ,,era cu zece ani mai mare decât Catrina ( contingent’911 făcuse războiul) și
acum avea acea vârstă între tinerețe și bătrânețe când numai nenorociri sau bucurii mari mai
pot schimba firea cuiva’’. Autocaracterizarea (directă), în finalul volumului al doilea, scoate în
evidență libertatea individului, în ciuda constrângerilor istoriei: ,,Domnule (...), eu totdeauna
am dus o viață independentă’’.
Caracterizarea indirectă, care se desprinde din gesturile, faptele, vorbele și gândurile
personajului, din acțiunile la care participă, dar și din relațiile cu celelalte personaje,
evidențiază trăsăturile lui.
În primul volum, Ilie Moromete este un om respectat în sat, are prieteni, pe Cocoșilă și pe
Dumitru lui Nae pentru care opinia lui contează, este abonat la ziarul ,,Mișcarea’’. Discuțiile
despre politică, în Poiana lui Iocan, nu încep decât în prezența lui Ilie, pentru că el este cel
care citește ziarele și interpretează evenimentele. Moromete este sfătos, îi place să discute,
iar acest lucru o deranjează pe Catrina, care se revoltă adesea.
Disimularea este trăsătura lui esențială. Semnificativă în acest sens este comedia pe care o
joacă în fața agenților fiscali, care-i stricaseră plăcuta discuție de duminică. Intrând în curte,
trece pe lângă cei doi agenți ca și cum aceștia ar fi invizibili, strigă la Catrina, despre care știe
că se află la biserică, și la un Paraschiv inexistent. Le spune apoi că nu are bani, le cere o
țigară și numai după ce agenții sunt gata să-i ridice lucrurile din casă, Moromete se hotărăște
să scoată banii.
Ironia, puterea de a face haz de necaz, reprezintă o altă trăsătură esențială a lui Ilie
Moromete, iar exemple în acest sens sunt numeroase. Lui Niculae, care întârzia să vină la
masă, îi spune la un moment dat: ,,Te duseși în grădină să te odihnești că până acum
stătuși!’’ Lui Nilă i se adresează la fel de sarcastic, atunci când acesta îl întreabă de ce taie
salcâmul : ,,Ca să se mire proștii!’’
Spirit contemplativ, ,,inteligent’’ Moromete privește existența cu detașare, ca pe un miracol.
De pe stănoaga podiștei sau de pe prispa casei, Moromete vede lumea cu un ochi
pătrunzător; în întâmplările cele mai simple, el descoperă ceva deosebit, o notă
înveselitoare. Călătorind la munte ca să vândă cereale, Moromete povestește la întoarcere
niște fapte extraordinare.
Atitudinea sa față de pământ și aceea față de bani este legată de acest dar al contemplației.
Spre deosebire de țăranul lui Rebreanu, Moromete dorește să păstreze pământul, deoarece
îi dă posibilitatea să fie independent și libertatea de a se gândi și la altceva decât la ceea ce
poate să aducă ziua de mâine. Pământul este făcut să dea produse, iar produsele să-i
hrănească pe membrii familiei și să acopere cheltuielile casei. Lui Moromete nu-i place
negustoria, iar in bani vede adversarii iluziei că poate păstra modul tradițional de viață,
fundamentat pe munca pământului familiei. De aici și conflictul cu fiii cei mari, care au o
dorință nemăsurată de căștig și care cred că tatăl nu face nimic toată ziua, își pierde timpul
stând de vorbă cu prietenii lui: Cocoșilă și Dumitru lui Nae, în loc să meargă la munte și să
vândă cu un preț bun grâul.
El are impresia că familia îi înțelege gesturile, că poate comunica și că nu trebuie să le dea
explicații spre a nu-și știrbi autoritatea. Deși își iubește copiii și le vrea binele, își cenzurează
orice manifestare față de ei. Ilustrativă, în acest sens, este scena serbării școlare, la care
Niculae ia premiul I, deși tatăl, neinformat, se aștepta să rămână repetent. Stinghereala
copilului, criza de friguri care îl cuprind în timp ce încerca să spună o poezie, toate acestea îi
produc lui Moromete o emoție puternică, iar gesturile de mângâiere sunt schițate cu multă
stângăcie.
Lipsa unei reale comunicări cu familia reprezintă cauza dramei lui Moromete. Când află că fiii
lui sunt hotărâți să-l părăsească, Moromete trece printr-un zbucium lăuntric ce-și pune
amprenta asupra chipului său: ,,Fața i se ascuțise și se înnegrise, iar în cele câteva minute
parcă se subțiase’’. Țăranul însă rămâne lucid și ironic în discuția pe care o are cu Scămosu,
consăteanul care-i aduce la cunoștință planul fiilor săi.
Momentul culminant al acestei crize este meditația de la hotarul lotului de pământ, când
supune lumea unei judecăți aspre. Monologul interior ilustrează frământările sufletești ale
protagonistului. În condiții asemănătoare, eroul lui Rebreanu, Ion, săvârșea un gest mitic,
sărutând pământul.
În confruntarea finală, stăpânirea de sine este arma lui Moromete, care speră până în ultima
clipă că își poate întoarce fiii de pe calea greșită. După revolta lor fățișă, într-o izbucnire
teribilă, Moromete aplică o corecție inutilă băieților; îi bate cu parul; însă ei sparg lada de
zestre a fetelor, iau banii și covoarele și fug luând caii.
În volumul al doilea, Moromete se retrage în sine, își pierde plăcerea vorbei, sociabilitate a,
fantezia și ironia. El intră într-o zonă de umbră, își pierde prestigiul de altădată, autoritatea lui în sat
se diminuează, familia nu-l mai ascultă, vechii prieteni au murit sau l-au părăsit, iar cei noi i se par
mediocri, incapabili să poarte o discuție inteligentă. Schimbarea lui Moromete este surprinsă de fiul
lui Niculae, prin caracterizare directă: ,,îl vezi cum îi ia altul vorba din gură, fără niciun respect și el
lasă fruntea în jos și nu mai zice nimic. De ce? Aici s-a întâmplat ceva și nimeni nu o să știe vreodată
ce a fost cu el.’’

În ciuda transformărilor sociale la care asistă, Ilie Moromete nu acceptă ideea că rostul lui în lume a
fost greșit și că țăranul trebuie ,,să dispară’’. În monologul de la șira de paie, el compară cele două
ordini ale lumii, cea veche și cea nouă, de pe poziția ,, celui din urmă țăran’’. Moartea lui Moromete
din finalul romanului simbolizează stingerea unei lumi. Ultima replică a personajului exprimă crezul
său de viață, libertatea morală: ,,domnule,...eu totdeauna am dus o viață independentă.’’

Niculae este fiul cel mic al lui Ilie Moromete căruia i atribuise rolul de a se ocupa de oi, deși dorința
lui este aceea de a merge la școală. Naratorul îi construiește copilului portretul încă de la începutul
romanului, evidențiindu-i condiția: ,,Pe poarta grădinii intră un băiat de vreo doisprezece ani. Avea
capul gol, cămașa de pe el era ferfeniță. Picioarele goale erau pline de zgârieturi vechi cu urme de
sânge închegat cu praf. ’’

Fire sensibilă, copilul plânge ori de câte ori i se adresează o replică ironică de către membrii familiei,
mai ales de tatăl său. Una dintre primele scene ale romanului ilustrează, la nivel simbolic, statutul
diferit pe care îl are băiatul în raport cu ceilalți membri ai familiei sale, la cină fiind singurul care stă
pe jos. Moromete nu pare prea interesat de soarta mezinului, pentru el copilul fiind doar o persoană
care trebuie trimisă cu oile la păscut. Copilul își dorește cu ardoare să meargă la școală, în timp ce
tatăl, care trebuie să plătească taxele, îl ironizează: ,,altă treabă n-avem noi acum! Ne apucăm să
studiem!’’ sau susține că învățătura nu aduce niciun ,,beneficiu’’.

Romanul se încheie zece ani mai târziu, Niculae a devenit inginer horticol și este căsătorit cu o fată
din sat, Mărioara lui Adam Fântână, asistentă medicală. Niculae nu vine la înmormântarea tatălui
său, află de la Ilinca, având remușcări, dar în finalul romanului, cei doi se împacă în visul băiatului.

Un alt element de structură îl reprezintă titlul, care este sugestiv și anticipează tema familiei,
destrămarea acesteia – simbolică pentru gospodăria țărănească tradițională – a unei familii dintr-un
sat din Câmpia Dunării, Siliștea-Gumești.

De asemenea, conflictul dintre Ilie și Niculae, care își dorește să meargă la școală, fiind ironizat de
tatăl său: ,,altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem...’’, cei doi fiind reprezentanții a
două mentalități, două concepții diferite despre țăran.

Romanul ,,Moromeții” surprinde dramatica iluzie a protagonistului că viața își poate continua cursul
în tiparele tradiționale, în timp ce istoria modifică relațiile de la nivelul vieții de familie și de la nivelul
comunității rurale, schimbând chiar rostul celei mai vechi și mai numeroase clase, țărănimea.
Viziunea despre lume se conturează în roman, mai ales prin perspectiva personajului Ilie Moromete
asupra vieții și a întâmplărilor personaj principal și reflector al mentalității colectiviste, al lumii de
după război.

,,Moromeții” este un roman al deruralizării satului, încadrându-se cu o viziune a sa aparte în tematica

rurală, reprezentată în literatura interbelică prin romanele lui Rebreanu și Sadoveanu. Romanul lui
Preda aduce în prim-plan condiția țăranului în istorie și criza valorilor morale, dar și criza comunicării.

,,Romanul ,,Moromeții” a dat de la apariție sentimentul celei mai depline autenticități și expresiile
moromețene au început să circule, fermecând prin savoarea lor și făcând repede școală.”
(Crohmălniceanu)