„Moromeții”

Marin Preda
Caracterizarea personajului
Contextul apariției
Talent nativ de o forţă excepţională, descinzând din dinastia marilor povestitori
(Neculce, Creangă, Sadoveanu), dar şi din cea a scriitorilor realişti obiectivi (Slavici,
Rebreanu), Marin Preda fundamentează prin opera sa o concepţie profund modernă despre
roman. Apărut după aproape un deceniu de secetă literară, primul volum din Moromeţii
(1955) reia temele şi problematica romanului realist interbelic. Roman realist obiectiv,
postbelic, Moromeţii este o naraţiune amplă, la persoana a III-a, perspectiva naratorului
obiectiv şi omniscient completându-se prin aceea a personajelor-reflector: Ilie Moromete şi
Niculae.
Moromeții este un roman, prin amploarea acțiunii, desfășurată pe mai multe planuri
narative, cu un conflict complex, personaje numeroase și realizarea unei imagini ample
asupra vieții, prin cele două volume, care înregistrează transformările vieții rurale de-a lungul
unui sfert de secol.
Romanul are ca temă fundamentală destrămarea civilizației tradiționale românești,
statul fiind surprins în două momente istorice existențial esențiale, înainte de al doilea Război
Mondial și după instaurarea comunismului. De asemenea, Marin Preda abordează și tema
familiei, fiindcă aceasta reflectă simbolic transformările majore din societate. Pe de altă parte,
se pune în dezbatere raportul dintre individ și istorie, libertate și constrângere, iluzie și
realitate. Alte teme existențe în roman sunt cea a paternității rănite, a cunoașterii, a iubirii sau
a morții. „Moromeții” prin cele două volume ale sale este un roman polemic care își propune
să descopere complicațiile necunoscute ale sufletului țărănesc, bucuriile și libertate țăranului
care nu mai este devorat de patima pentru pământ, dar pe care îl pierde odată cu reforma
agrară impuse de regimul comunist.

Elemente de structură și de limbaj

Titlul romanului îndeplinește o funcție anticipativă orientând cititorul spre tema
familiei, care oglindește la nivel extins destinul întregii comunități rurale. Familia Moromete
reprezintă la nivelul microtextual problemele existente în societate și conflicte care se vor
acutiza într-un rit alert, generat de ruptura dintre semeni. Gospodăria Moromete are rolul de
„imago mundi” iar în lipsa acesteia, orice eveniment își pierde semnificațiile și se
desacralizează. Complexitatea problemei familiale este surprinsă atât prin intermediul lui Ilie
Moromete, cât și prin intermediul lui Niculae în cel al doilea volum.
Un triplu conflict va destrăma familia lui Ilie Moromete. În primul rând, se remarcă
dezacordul dintre tată și cei trei fii din prima căsătorie, din cauza modalității diferite de a
vedea lumea, și tinerii decid să fugă la București, după o ceartă ce le-a demonstrat diferențele
lor ce le împiedică conviețuirea pașnică. Apoi se acutizează neînțelegerile dintre Moromete și
Catrina, din cauza faptului că bărbatul amână să treacă locuința și pe numele ei, deși ea
vându-se un lot din pământul ei în timpul secetei, pentru ca familia și, în special, băieții
vitregi, să nu moară de foame. Ea se desparte de Ilie în al doilea volum, plecând să locuiască
cu fiica ei din prima căsnicie. Nelipsit de importanță este și conflictul dintre Ilie și Niculae,
reliefat cu precădere în volumul al doilea. Dacă la început se observă dorința mezinului de a
studia și împotrivirea tatălui, în volumul secund se confruntă două mentalități: cea a țăranului
tradițional și cea a țăranului în formare care este vrăjit de noua religie a binelui și a răului.
Inițial Ilie îl retrage de la școală deoarece consideră că nu le aduce vreun beneficiu școlirea
lui „-Și ce beneficiu o sa am eu, mă, de pe urma ta, dacă te las sa te duci mai departe la
scoala? răspunde Moromete. Ce, nu-ți place munca?”.

Statutul social, psihologic și moral

Cel mai puternic simbol al romanului este Moromete, personaj exponențial, unic în
literatura română de inspirație rurală. Reprezintă țăranul-filozof, fire meditativa și
contemplativă, cu o viziune aparte asupra lumii. Avându-l drept model real pe tatăl
scriitorului, Tudor Călărașul, Moromete este un personaj realist, a cărui destin exprimă
moartea unei lumi și a unui mod de viață ancestral.
Din punct de vedere social, Moromete este un țăran care „făcuse războiul” fiind
căsătorit cu Catrina, a doua sa soție. Din prima căsnicie are trei băieți, Paraschiv, Achim și
Nilă însă familia lui se mărește prin trei copii făcuți cu Catrina Tita, Ilinca și Niculae. În
primul volum Ilie se străduiește să nu vândă nici un lot de pământ, însă după fuga băieților la
București va fi nevoit să facă acest lucru. Totuși, după terminarea celui de-al doilea Război
Mondial, Moromete își reîntregește pământurile care le pierde din cauza transformărilor
impuse de regimul comunist. Dacă în primul volum are o importanță deosebită în lumea
satului, nu doar pentru că a fost consilier comunal și mai ales pentru felul său de a vorbi, în al
doilea importanța lui se diminuează, mai ales după destrămarea familiei. Ilie Moromete în
finalul celui de-al doilea volum moare la vârstă de 83 de ani nereușind să se împace cu fiul
său Niculae.
Personajul se individualizează prin felul său de a gândi și de a reflecta asupra
multiplelor transformări observate în lumea satului. Natura sa tematică este reliefată în
momentele de analiză și introspecție, când încearcă să înțeleagă sensul existenței. În
momentul în care nu e de acord cu modificările aduse de noul regim se retrage într-o muțenie
protestatară, personajul fiind aproape de nerecunoscut în al doilea volum în comparație cu
primul. Dacă la început e o fire autoritară și hotărâtă, mai târziu, atunci când vorbește și
ceilalți nu iau în serios cuvintele sale, își pleacă privire și nu mai vorbește nimic.
Protagonistul duce existența ghidată de valori ancestrale în care crede cu tărie și de la
care încearcă să nu se abată. În ciuda durității aparente pe care o afișează, este o fire sensibilă,
nemaiîntâlnită la nici un personaj din literatura română.

Trăsătura dominantă
 Trăsătura dominantă este spiritul superior inadaptat și intransigent după
care își ghidează existența. De aceea, personajul trece prin câteva drame care îi
tulbură liniștea. Una dintre ele e drumul paternității rănite care îl va transforma
radical.
O prima scena relevantă pentru firea contemplativă este cea din capitolul
al XVIII-lea din primul volum, când Moromete după ce află despre planul lui
Paraschiv și a lui Nilă de a fugi la București și înțelege de ce Achim nu trimite
bani acasă, personajul principal are un moment meditativ „pe piatra albă de
hotar” aici încearcă sa înțeleagă lumea ambivalentă, cea plină de „daruri
ascunse” așa cum o vede el și cea care i-a sălbăticit copii și “îi asmuțise
împotriva lui”. Momentul culminant al acestei crize este judecarea lumii,
dovedindu-și frământările sufletești, depășind simplitatea concepțiilor și ideilor
unui simplu țăran, societatea românească începând o depărtare de la viața rurală,
Ilie Moromete fiind „cel din urmă țăran” după Nicolae Manolescu.
Se observă o diferență radicală în personalitatea lui Ilie Moromete ilustrată în primul
volum, respectiv cel de-al doilea. Un moment ce totuși redă firea diferită ale celor două
personaje din volumul secund se afla in capitolul al X-lea. După ce Niculae lipsește de acasă
de vineri până luni, și când se întoarce apare cu un teanc de cărți. Acesta fiind singurul lui
interes, Ilie dorește să încerce să îi înțeleagă fascinația fiului cu lectura. Cerându-i explicații
asupra cărții din care citește, tatăl se străduțe să înțeleagă titlul “umanismul” dar mai ales
scopul tânărului pe care îl caută fiind afundat. Niculae îi răspunde cu greu, subestimându-și
tatăl prin replica „Eu îmi caut eul meu”, concept ce Ilie, oricât s-ar strădui nu ar reuși să îl
îmbrățișeze pe deplin, din lipsa educației, și totuși, își dă interesul.

Concluzie
În concluzie, „Moromeții” evidențiază concepția autorului despre lume dar
și despre roman, Marin Preda considerând că textul literar trebuie să reflecte
experiența vieții și sufletul uman. Valoarea acestui roman constă în forța prin
care „creează viață mișcare, sculptând chipuri vii și caractere nuanțate” după
cum afirmă criticul literar Dumitru Micu.