MOROMEȚII

CARACTERIZAREA LUI ILIE MOROMETE

Așa cum romanele lui Liviu Rebreanu au fost anticipate de nuvele, și capodopera lui
Marin Preda- Moromeții ( 1955) a fost pregătită de nuvele precum Dimineața de iarnă, O
adunare liniștită sau În ceață.
Moromeții este mai mult decât capodopera lui Marin Preda, este o capodoperă a
literaturii române. De la romanul Ion de Liviu Rebreanu nu s-a mai scris ceva atât de
semnificativ despre țăranul român: Valoare de excepție a Moromeților- opinează criticul Ion
Bălu- constă în densitatea epică, în adâncimea psihologică și în problematica inedită ce
transformă romanul într-o monografie artistică a satului românesc surprins la confluența a
două orânduiri sociale antagonice.
În ceea ce priveşte tema, romanul prezintă drama destrămării-simbolică pentru
gospodăria ţărănească tradiţională- a unei familii dintr-un sat din Câmpia Dunării, Siliştea-
Gumeşti. Temele adiacente sunt: timpul, relația omului cu istoria- recurentă în opera
scriitorului, deruralizarea satului, lipsa comunicării dintre Ilie Moromete și familia sa, iubirea.
Evoluţia şi criza familiei sunt simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii.
Astfel că romanul unei familii este şi o frescă a vieţii rurale din proximitatea şi de după cel
de-al Doilea Război Mondial. Este un roman polemic ce-și propune să descopere
complicațiile necunoscute ale sufletului țărănesc, firea contemplative, bucuriile și libertatea
spiritului rural. Titlul are funcție anticipativă, orientând lectorul spre evocarea vieții
unei familii. Acesta trimite la tema familiei, deoarece Moromeții sunt membrii familiei
Moromete. Structural, este alcătuit din două volume,publicate la doisprezece ani
ani distanță: în 1955, volumul I, iar în 1967, volumul al II-lea.
Acțiunea primului volum se desfășoară cu trei ani înaintea celui de-al
Doilea Război Mondial, în Câmpia Dunării. Din punct de vedere structural, acesta este
împărțit în 3 părți, fiecare dintre ele începând cu o prezentare de ansamblu: prima parte are
un ritm lent și cuprinde o perioadă scurtă ( de sâmbătă seara până duminică noaptea) și
debutează cu prezentarea cinei. A doua, cuprinde, prin tehnica mozaicului, scene din viața
siliștenilor, iar cea de-a treia parte este dominată de scena secerișului și de conflictul dintre
tată și fii. Simetria compozițională este dată de cele două referiri la tema timpului: în incipit,
timpul este răbdător- timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare; viața se scurgea aici fără
conflicte mari. Acțiunea se precipită și cititorul asistă la seceriș și treierat, în vreme ce finalul
marchează intrarea într-un timp al crizei: Trei ani mai târziu izbucnea cel de-al Doilea Război
Mondial. Acest timp necruțător și intolerant aparține istoriei.
Conflictele care conduc la disoluția familiei sunt
numeroase. Primul se manifestă între Ilie Moromete și fiii săi mai mari, din prima
căsătorie, Achim, Paraschiv și Nilă, și este generat de modul diferit de a percepe lumea ( tatăl
nu are spirit practice și de aceea este disprețuit de cei trei, caracterizați de arivism). Al doilea
conflict izbucnește între Moromete și Catrina, soția sa. Acesta vânduse, în timpul secetei, o
parte din lotul soției, promițându-i că va trece casa pe numele ei. De teama fiilor mai mari,
care-și urau mama vitregă, Moromete amână îndeplinirea promisiunii, iar femeia se
îndepărtează din ce în ce mai mult de el, găsindu-și refugiul în credință. În al doilea volum,
când Catrina află că Ilie s-a dus la București la cei trei băieți, rugându-I să se întoarcă acasă,
aceasta îl părăsește și se mută la fiica din prima căsătorie. Un alt conflict are loc între
Moromete și sora sa, Guica, care urăște noua familie a fratelui său, deoarece ar fi dorit să aibă
grijă de gospodărie și de cei trei copii rămași fără mama, pentru a avea la rândul său un sprijin
la bătrânețe. Un conflict secundar este acela dintre Ilie Moromete și Niculae, deoarece
copilul vrea să meargă la școală, desi tatăl îl ironizează, considerând că învățătura nu- adduce
niciun beneficiu. De aceea, băiatul se va îndepărta definitive de tatăl său, pe care nu-l va ierta
niciodată. Toate aceste conflicte îl au în centru pe Moromete și familia acestuia, a cărăr viață
formează principalul plan narativ al romanului. Planurile secundare completează caracterul de
frescă socială a operei: boala lui Boțoghină, revolta țăranului sărac, familia lui Tudor Bălosu,
dragostea dintre Polina și Birică, discuțiile din poiana lui Iocan, care scot în evidență statutul
și autoritatea de care se bucură Moromete în cadrul comunității satului. În centrul acțiunii
primului volum se află personajul Ilie Moromete, care îl are ca model pe Tudor Călărașu,
tatăl scriitorului, după cum mărturisește acesta: Eroul preferat, Moromete, care a existat în
realitate, a fost tatăl meu. Este arhetip al țăranului, al cărui destin exprimă moartea unei lumi.
El este cel din urmă țăran ( Nicolae Manolescu). Marin Preda impune prin
acest personaj un nou tip de țăran: pe de o parte, este exponențial prin concepția tradițională
față de pământ și de familie, iar pe de altă parte, este individualizat prin trăsături precum
inteligența, ironia, reflexivitatea, spiritul contemplativ, surprinzând prin profunzimea sa
interioară. El privește lumea cu un ochi pătrunzător, descoperind în lucruri banale o lumină
care pentru ceilalți nu se aprinde: Tatăl, notează scriitorul, avea ciudatul dar de a vedea
lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau. Din punct de vedere social, personajul
romanului este un țăran mijlocaș, cu pământ, dar și cu o familie numeroasă și datorii la bancă.
El încearcă să păstreze pământul întreg, cu prețul unui trai modest, deoarece așa își poate ține
copiii aproape. În final însă, nu reușește. Ipostaza inițială de pater familias cu o autoritate
intangibilă se clatină când înțelege că feciorii săi au o altă scară de valori decât el.
Totodată, el este văzut ca o autoritate locală, un punct de reper în societatea rurală,
dovadă fiind întâlnirile din poiana lui Iocan, la care este așteptat în fiecare duminică pentru a
citi ziarul și pentru a dezbate subiecte politice Statutul moral se
evidențiază prin trăsăturile morale ale protagonistului. Ilie Moromete, reprezintă țăranul
filosof, posedând o inteligență ascuțită, caracterizat fiind de plăcerea de a contempla și de
nevoia de a înțelege lumea. Personaj dialogic, Moromete se află mereu într-un dialog fertil cu
sine și cu lumea, mirându-se necontenit de spectacolul existenței. Se arată a fi tiparul
introvertitului în ceea ce privește afectivitatea, cenzurându-și orice gest afectiv față de familie,
deși îi iubește profund pe aceștia. Este de asemenea caracterizat și de impulsivitate, prin
atitudinea sa și prin limbajul plin de injurii și invective, pe care acesta îl utilizează constant.
Statutul
psihologic al protagonistului este marcat de conflictul său interior și stă la baza dramei lui
Moromete. Prin perspectiva modului său de a gândi, Moromete crede în libertatea individului,
principiu de viață pe care și-l expune la sfârșitul volumului al II-lea în fața medicului „Eu,
domnule, am dus o viață independentă”, dovedind consecvență morală, demnitate și rezistență
în fața unui timp agresiv, care nu mai avea răbdare cu oamenii. Complexitatea psihologică și
natura dilematică a personajului sunt reliefate prin contrastul dintre manifestările exterioare
și eul de adâncime reflectat în cugetările personajului. Moromete stăpânește deplin arta
disimulării, care este o formă de apărare împotriva unei lumi a spiritelor primare care-l
consideră sucit, cu toane, impreviziubil. Personajul
este caracterizat în mod direct de narator în debutul capitolului al X-lea din primul volum:
Era cu zece ani mai mare decât Catrina și acum avea acea vârstă între tinerețe și bătrânețe.
Niculae îl definește într-o reflecție sintetică: ... credea că el e centrul universului și cum le
aranjează el, așa e bine. Consecvent principiilor sale, prin intermediul autocaracterizării, el
exclamă pe patul morții: Domnule, eu întotdeauna am dus o viață independentă. Ca orice
personaj realist, el este portretizat în mișcare prin acumularea detaliilor, iar obiectivitatea
observației este dublată de finețea analizei interioare, de prezentarea gandurilor sale.
Caracterizarea
indirectă ce se desprinde din gesturile, faptele, vorbele, gândurile personajului, acțiunile la
care participă îi completează portretul moral. Ilie Moromete este un om apreciat în sat, fapt
dovedit de respectul sătenilor din poiana lui Iocan. Moromete este sfătos, îi place să discute,
iar acest lucru o deranjează pe Catrina, care se revoltă deseori, întrucât conversațiile
prelungite sunt, în opinia ei, o formă de neasumare a responsabilităților familiale.
Ironia, puterea de a face haz de necaz reprezintă trăsături esențiale ale lui Ilie
Moromete, iar exemplele în acest caz sunt numeroase. De exemplu, lui Niculae, care întârzia
să vină la masă, îi spuse la un moment dat: Te duseși în grădină să te odihnești, că până acum
stătuși!Moromete se definește și prin raportare la celelalte personaje. Astfel, în relație cu
fiul său, Niculae, dă dovadă de lipsă de înțelegere, deoarece îl trimite cu oile împotriva voinței
sale, în loc să-l lase să-și continue studiile. Acest conflict dintre Niculae și tatăl său
simbolizează, de fapt, discrepanța dintre două mentalități: pe de o parte, Niculae reprezintă o
mentalitate colectivistă, socialistă; pe de altă parte, Moromete este reprezentantul unei
socialități libere, tradiționaliste.
O primă scenă semnificativă în conturarea personalității personajului
în cadrul familiei este scena cinei, care anticipează unele evenimente. Membrii familiei
Moromete sunt așezați în jurul unei mese joase, vegheați de tatăl lor ca de un veritabil pater
familias: stătea pe pragul celei de-a doua odăi, parcă deasupra tuturor. Rolul său este acela
de meditator între Paraschiv, Nilă și Achim, băieții cei mari, și ceilalți membri ai familiei.
Pentru ca nu-și iubesc mama vitregă, cei trei feciori intră permanent în conflict cu ea, iar tatăl
este cel care reușește să mențină un echilibru aparent. Locul unde stau, spre partea din afară a
tindei, anticipează evadarea lor de sub autoritatea paternă, gest care îl va marca profund pe
tată, al cărui ideal era să-și țină familia unită.
Scena discuției cu Jupuitu evidențiază
una dintre trăsăturile esențiale ale lui Ilie Moromete, respectiv, disimularea. Persoanjul lui
Marin Preda stăpânește arta de a-și desincroniza în mod intenționat gândurile și vorbele, de a
mima gesturi și opinii false pentru a sonda partenerul de discuție și pentru a se distra pe seama
acestuia sau pur și simplu pentru a se ascunde pe sine. Semnificativă în acest sens este
comedia jucată în fața agenților fiscali, care-i deranjaseră plăcuta lui discuție de duminică.
Mai întâi îi ignoră, adresându-se unei Catrine și unui Paraschiv absenți, apoi le strigă ferm: N-
am! Se potolește și cere o țigară, lăsându-l pe agent să taie chitanța. După ce o primește în
mână, o răsucește meticulos și o așează încetișor pe prispă, trăgând liniștit din țigară: - Hai,
nea Ilie! Hai, nea Ilie! se grăbi Jupuitu. – Păi nu ți-am zis că n-am ?! zise Moromete
nevinovat. Jocul continuă, iar agenții vor să-i ia căruța și caii. În final, Moromete intervine
împăciuitor: De ce nu vrei să înțelegi că n-am? Ia ici o mie de lei și mai încolo așa, mai
discutăm noi. Scena din poiana
lui Iocan este reprezentativă pentru modul în care este văzut Moromete în sat. El este printre
fruntașii comnuității. Simpatia spontană cu care este întâmpinat Ilie, faptul că discuțiile nu
încep în absența lui, greutatea cuvântului său dovedesc că prestigiul de care se bucură este
real și recunoscut. Trăsăturile care îi conferă acest statut sunt: inteligența, ironia, umorul,
fantezia, sociabilitatea, spiritul analitic. În
concluzie, așa cum afirmă Nicolae Manolescu, personajul Ilie Moromete reprezintă ultimul
țăran din romanul deruralizării satului, pentru care pământul nu garantează statutul social ca
pentru personajul lui Rebreanu, ci este un simbol al vieții patriarhale în care crede cu tărie.
Drama lui constă în autoiluzionare, deoarece asistă neputincios la schimbarea lumii și la
pierderea rostului său, iar ca tată nu poate opri înstrăinarea propriilor copii și drestrămarea
familiei. Destinul său este simbolic, deoarece reflectă la nivel individual schimbările
ideologiei politice produse în acel moment.
Ilie Moromete rămâne un personaj monumental, unic în literatura română,
văzut scenic chiar și atunci când se retrage în lumea miraculoasă a cugetării.