Moromeții, de Marin Preda

Marin Preda, unul dintre cei mai importanti scriitori români postbelici, s-a detașat de specificul perioadei prin
atenția acordată zonelor întunecate ale psihologiei rurale, unde sublimul se unește cu trivialul, afecțiunea se împletește cu
duritatea, iar spiritualul se îmbină cu patologicul. Eugen Simion în lucrarea sa literară „Scriitori români de azi” situează
romanul lui Marin Preda în realismul psihologic. Odată prozatorul fixat în formula realistă, s-au contestat cu o vehemență
ne-nțeleasă posibilitățile creării unei opere care include imaginativul și sondarea de straturile tulburi ale conștiinței.
Romanul „Moromeții” apare ca un contraargument adus stereotipurilor de ordin scriitoricesc. Marin Preda demonstrează
că și personajele din mediul rural pot fi înclinate către meditație și contemplație asupra unor teme și idei filozofice
profunde, ele fiind la fel de inteligente ca personajele din proza modern-psihologică. Ilie Moromete este singurul taran-
filozof din literatura română, el este înclinat către înțelegea vieții, și nu doar către trăirea ei, are frământările sale despre
soarta taranilor dependenti de roadele pământului și are capacitatea de a percepe existența într-o manieră superioară:
„descopereau toți... că tatăl lor avea ciudatul dar de a vedea lucrurile pe care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau”.
Romanul „Moromeții” de Marin Preda, este alcătuit din două volume, publicate la 12 ani distanța unul de altul.
Primul roman a apărut în 1955, într-o perioadă nefastă pentru literatura română, în „obsedantul deceniu”, o denumire pe
care a lansat-o însuși Marin Preda în titlul unui articol. Al doilea volum a apărut în 1967. Concepția „țărănească” despre
lume se fundamentează pe importanța familiei, iubirii, cinstei și demnității, ilustrând o viziune cu rădăcini adânci într-o
lume pe deplin formată cu metafizica ei.
Însuși Marin Preda, scriitorul care a ilustrat în romanele sale condiția țăranului, afirmă: „Părerea mea e că un
țăran, chiar dacă ajunge doctor în filozofie, tot țăran rămâne. Ideea de familie, de pildă, va fi aceeași ca a unui țăran.
Despre dragoste va gândi tot ca părinții săi, despre cinste și demnitate va avea aceleași reprezentări, într-un cuvând,
concepția despre lume va fi una țărănească”.
Originalitatea romanului constă în noua viziune asupra lumii rurale, care introduce dimensiunea reflexivă în
psihologia țărănească ca formă de a savura liniștea vieții fundamentale pe valorile familiei, pe iubire ca expresie a unității
de familie. Încadrându-se în tematica rurală, ilustrată în literatura română prin romanele lui Liviu Rebreanu și Mihail
Sadoveanu, tema acestui roman aduce în prim-plan condiția țăranului în istorie. Astfel, tema surprinde destinul
țăranului la confluența dintre două epoci istorice: înainte și după al Doilea Război Mondial. Problematica aduce in
prim-plan o serie de teme precum: tema libertatii individului, familiei, politica, iubirii, initierii, copilariei, vietii.
Eugen Simion considera ca opera „ Morometii” este un „roman total datorita imbinarii tuturor acestor teme”. Tema
fundamentala, cea a libertatii taranului, il pune in lumina pe Ilie Moromete, cel care e considerat prototipul
morometianului. Acesta este aparator al valorilor: „ el traia atat de deplin bucuria de a fi scapat de mosier, incat nu
baga de seama ca nimeni nu se mai gandea la asta”, individul inteligent, superior: „ un om care gandea si gandirea lui
era limpede, n-avea nevoie sa se inghesuie in ea”, pasiv „toata lumea plateste loturile numai d-ta o intinzi de mai bine
de 15 ani.....Moromete ramase pe prispa tacut, fumand linistit..... Crezi c-ai s-o poti duce? „ . Despre tema politicii se
știe că Ilie Moromete participa la viata politica a satului, fiind un liberal. Acesta se afla in fruntea satenilor de cand in
fiecare saptamana se intalneau in Poiana lui Iocan ca sa citeasca ziarul: „ Ma, Iocane, eu te sustin, zise Moromete ca si
mai inainte, fara sa-si ia ochii de pe ziar, dar are sa te mai vaza cineva cu barosul prin fierarie? Aia e intrebarea.”, desi
„ n-avea chef sa discute politica intrucat se considera superior celorlati”. Tema romanului este sociala, romanul fiind o
monografie a vietii rurale in Campia Dunarii inaintea celui de-al doilea Razboi Mondial si pana in perioada
instaurarii regimului comunist. Preda urmareste raportul dintre individ si istorie, dorind sa prezinte modul in care
evenimentele sociale influenteaza viata unui om. Criticul Eugen Simion afirma ca tema romanului este „libertatea morala
in lupta cu fatalitatile istoriei”. Aceste teme sunt sustinute de motive precum: Motivul timpului viclean care anunta o
criza ce urma sa apara, declansata fiind de istorie care aduce modificari esentiale ale tiparului existential traditional.
Motivele timpului rabdator si al timpului nerabdator confera sfericitate primului volum al romanului, care cuprinde o
epoca incheiata dein viata satului traditional romanesc.
Este un roman realist deoarece abordează particularitățălile realismului și anume: prezintă într-un mod cât mai
verosimil realitatea, accentul este pus pe fapte, întâmplări și personaje luate din realitate, apar teme specifice: familia,
căsătoria, goana după înavuțire, parvenitismul; personajele sunt oameni obișnuiți , reprezentativi pentru o tipologie
umană ( arivistul, avarul, orfanul, intelectualul) și sunt prezentați în mediul în care trăiesc; stilul se remarcă prin

1
echilibru, concizie, precizie, detaliu, veridicitate și canonul realist al structurilor narative vizează punct de vedere
omniscient, viziune„dindărăt”, naratorul știe totul despre personajele sale; după raportul narator-diegeză, naratorul este
extradiegetic ( narează faptele la persoana a III-); după raportul narator –discurs narativ, naratorul este heterodiegetic
( relatarea faptelor se face la persoana a III-a). În ceea ce privește personajul realist , acesta aparține unei clase sociale
deverse, ilustrează o tipologie socială sau general umană, este un personaj complex ( rotund) surprins în devenire,
evoluând sub presiunea relațiilor interumane, a circumstanțelor sociale, economice sau religioase, este urmărit destinul
individual al lui Ilie Moromete, in volumul 1 si al fiului său cel mic Niculae Moromete,in vol 2, iar tehnicile de
caracterizare sunt diverse: descrierea mediului social, a casei, a relațiilor cu alții. Viața interiaoră a protagostului este
complexă, fluxul gândirii sale este dezvăluit prin focalizare multiplă: din unghiul naratorului omniscient ( prin
observație, analiză psihologică, din perspectivă altor personaje sau din perspectiva internă a personajului insuși ( prin
monolog interior)
Viziunea despre lume se conturează în roman prin tematica abordată, prin conflict, prin particularitățile de
compoziție, prin evenimentele prezentate și, mai ales, prin perspectiva personajului Ilie Moromete asupra vieții și a
întâmplărilor. Viziunea despre lume se articulează la nivelul celor două volume în funcție de schimbările intervenite la
nivelul familiei, al comunității din cauza evenimentelor istorice și politice.
Compozitional, primul volum este alcătuit din trei parti ( alcatuite din 29, 18, 28 de capitole), cu ritmuri
diferite determinate de acest timp inselator, enigmatic. Prima parte tine de sambata seara, cand Morometii se intorc de la
camp, pana duminica noaptea , când Polina fuge de acasa. Partea a doua unește, printr-o tehnica moderna a colajului ( a
mozaicului), scene diverse de viata din existenta altor familii de silișteni: Botoghină, Tugurlan, Bălosu, in centrul atentiei
mentinându-se tot familia Morometilor. Partea a treia contine cele două mari episoade epice: secerisul si conflictul dintre
Ilie Moromete și fiii săi cei mari.
Structura romanului impune 3 planuri. Planul narativ principal este cel al destinului familiei, având ca centru
de iradiere familia Moromeţilor, iar ca situaţie conflictuală, răzvrătirea fiilor împotriva autorităţii paterne (conflict de
principii şi de interese, conflict de ordin moral între generaţii: Ilie este apărătorul unor valori morale autentice, eterne în
vreme ce fiii săi mai mari aderă la „valorile” materiale ale unei lumi rapace şi agresive).
Planul secund este un plan al destinului individual, al devenirii interioare. Acest plan urmăreşte în primul
volum meandrele universului lăuntric, al lui Ilie Moromete, care trăieşte drama paternităţii înşelate (conflict interior,
psihologic); în al doilea volum planul devenirii interioare e focalizat asupra lui Niculae care traversează o criză de
identitate şi de valori (conflict interior: moral şi psihologic). Cel de-al treilea plan este planul destinului comunităţii
ţărăneşti şi e dinamizat de conflicte puternice: politic, economic, moral. În volumul al doilea acest plan va deveni
dominant, romanul fiind un zguduitor document despre tragedia satului românesc tradiţional colectivizat forţat.
Desfăşurarea epică a celor două volume se realizează în jurul a două personaje: tatăl şi fiul.
Primul volum este mai ales romanul unei familii, avându-l ca protagonist pe Ilie Moromete. El trăieşte cu iluzia
că familia lui este unită şi că nimic nu poate ameninţa această unitate, atâta vreme cât ţine laolaltă cele 14 pogoane
primite prin împroprietărire de el şi Catrina. Numeroasa lui familie este însă hibridă, cu interese divergente. Cei trei
băieţi mai mari din prima căsătorie a lui Moromete - Paraschiv, Achim şi Nilă – deşi fuseseră crescuţi de mama vitregă,
Catrina, o urăsc pe aceasta şi pe copiii ei – Tita, Ilinca şi Niculaie - , „copii făcuţi cu Moromete”. Feciorii sunt
nemulţumiţi şi de faptul că tatăl lor „nu face nimic, că stă toată ziua” în loc „să se pricopsească câştigând bani frumoşi ca
alde Bălosu”. Nemulţumirile lor sunt alimentate permanent de către sora mai mare a lui Ilie, Maria (poreclită Guica), ce
nu-i iartă fratelui cea de-a doua căsătorie. Evenimentele se succed cronologic curgând dinspre un timp „răbdător” (era
„începutul verii”, Moromeţii se întorseseră „mai devreme de la câmp”) spre unul necunoscut, străin şi ameninţător, al
toamnei târzii, al dezastrului, scriitorul apelează la un paralelism epic modern.
Un triplu conflict va destrama familia lui Moromete. Este mai intai dezacordul dintre tata si cei trei fii ai sai
din prima casatorie: Nila, Paraschiv si Achim, izvorat dintr-o modalitate diferita de a intelege lumea. Fii cei mari isi
dispretuiesc tatal fiindca nu stie sa transforme in bani produsele economiei rurale, precum vecinul lor Tudor Balosu, care
se adapteaza mai usor noilor relatii capitaliste. Cel de-al doilea conflict izbucneste intre Moromete si Catrina, sotia lui.
Moromete vanduse in timpul secetei un pogon din lotul sotiei, promitandu-i, in schimb, trecerea casei pe numele ei. De
teama fiilor celor mari care isi urau mama vitrega, Moromete amana indeplinirea promisiunii. Din aceasta cauza, femeia
2
simte cum i se strecoara in inima nepasarea si sila de barbat si copii, gasindu-si initial refugiul in biserica, dar in al doilea
volum Catrina il paraseste pe Ilie, dupa ce afla de vizita lui la Bucuresti. Al treilea conflict este cel dintre Moromete si
sora lui, Guica, care si-ar fi dorit ca fratele vaduv sa nu se mai casatoreasca pentru a doua oara. In felul acesta, ea s-ar fi
stabilit in casa lui Moromete , ca sa se ocupe de gospodarie si de cresterea copiilor, pentru anu raman e singura la
batranete. Faptul ca Moromete se recasatoreste si ca isi construieste o casa departe de gospodaria ei, ii aprinse ura
impotriva lui, pe care o transmite celor trei fii mai mari. Guica are o influentra negative asupra nepotilor si va contribui la
grabirea prabusirii familiei. Un alt conflict secundar este acela dintre Ilie Moromete si fiul cel mic, Niculae. Copilul isi
doreste cu ardoare sa mearga la scoala, in timp ce tatal, care trebuia sa plateasca taxele il ironizeaza: alta treaba n-avem
noi acuma! Ne apucam sa studiem sau sustine ca invatatura nu ii aduce niciun beneficiu. Pentru a-si realiza dorinata de a
studia, baiatul se desprinde treptat de familie.
Cina de sâmbătă seara din tinda casei Moromeţilor, cu familia toată adunată în jurul mesei joase, rotunde,
dominate de statura tatălui aşezat pe pragul odăii, pare un ceremonial atemporal, care va dăinui cât satul românesc. Şi
totuşi semnele destrămării unor vechi rânduieli există de pe acum. Cei trei fii mai mari „stăteau spre partea dinafară a
tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece afară”. Spre finalul romanului asistăm, tot
sâmbăta, la o altă cină. Acum la masă mai stă doar tatăl, aplecat îndârjit peste farfurie, în vreme ce copiii îşi mănâncă
bucata de pâine „trântiţi prin colţurile tindei”. O altă scenă – a ultimului prânz al familiei înainte de fuga feciorilor
mai mari – anunţă că risipirea familiei, înstrăinarea din sânul ei este irevocabilă: „Se adunaseră apoi cu toţii şi începură
să mănânce într-o tăcere apăsătoare. Toate privirile erau întoarse înăuntru: aveau toţi pleoapele trase în jos ca şi când un
somn greu ar fi plutit peste întreaga familie”. O altă scenă cu funcţie simbolică şi premonitorie este cea a tăierii
salcâmului. Acesta pare o fiinţă magică, martor şi păstrător al atâtor tainice manifestări ale vieţii ţărăneşti nescrise. El
face parte din viaţa familiei Moromete şi viaţa satului „Toată lumea cunoştea acest salcâm”. Scena tăierii acestui copac
sacru al toposului ţărănesc e privită de sus, detaliile se adună într-o gradare sensibilă. Salcâmul este pentru Moromete un
veritabil axis mundi, un simbol al independenţei lui, personajul identificându-se cu acest arbore. Salcâmul lui Moromete
este un semn de hotar, este un simbol sacru, de aceea se împotriveşte să-l vândă lui Bălosu. Scena tăierii salcâmului este
precedată de un bocet funerar, prevestind decăderea viitoare a protagonistului. Salcâmul pare a se împotrivi asemeni unei
făpturi ce vrea să trăiască. Căderea lui în zori de duminică, în sunet de clopot şi litanii înălţate din cimitirul satului are o
măreţie tragică.Căderea salcâmului este lentă: „Din înălţimea sa, salcâmul se împotrivi, se clătină, apoi deodată porni
spre pământ.(...)Văile clocotiră şi toţi câinii din jur începură să latre”. După prăbuşirea salcâmului urmează o tăcere de
sfârşit de lume. Lumea însăşi pare mai mică, mai urâtă, mai tristă, lipsită acum de reperul verticalităţii ei: „Acum totul se
făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi arătau bicisnici”.
Printr-o tehnică a contrastului, în ultima parte a romanului descoperim o scenă replică. Aşezat pe o piatră de
hotar, Ilie Moromete cugetă la viclenia unei lumi ce i-a înstrăinat copiii. Singur, în imensitatea câmpului, cu capul în
mâini, eroul se întreabă îndurerat unde şi cum a greşit: „Era cu desăvârşire singur...s-ar fi zis că doar el a rămas ca un
martor al unei lumi ciudate care a pierit (...).Înţelegea că se uneltise împotriva lui şi el nu ştiuse – timpul pe care îl
crezuse răbdător şi lumea pe care o crezuse prietenă şi plină de daruri ascunseseră de fapt o capcană - iar lumea, trăind în
orbire şi nepăsare, îi sălbăticise copiii şi îi asmuţise împotriva lui.”
În planul al doilea, viaţa satului este surprinsă prin alte destine conturate prin câteva episoade epice
semnificative. Povestea de iubire dintre Polina, fiica lui Bălosu şi Birică, ţăranul sărac, se încheagă ca o replică
evident polemică în raport cu eroii lui Rebreanu, Ion – Ana. Birică nu este flăcăul înlănţuit de instinctul posesiunii
pământului, el nu caută cu obstinaţie să parvină călcând în picioare legea şi sentimentul. Semnificativ, el intră în
orizontul romanului prin cântec, apropiindu-se cântând de casa fetei pe care o iubeşte.Cuvintele umilitoare ale lui Tudor
Bălosu nu trezesc dorinţa de a se răzbuna, luându-i pământurile, (ca în „Ion”), ci durerea sinceră că este dispreţuit doar
pentru că nu este bogat. El o iubeşte cu duioşie şi disperare pe Polina, fiind gata să renunţe la zestrea ei. Fata nu mai este,
ca Ana, victimă a lăcomiei părintelui şi bărbatului ei, ci femeia aprigă care luptă cu o extraordinară energie pentru
drepturile ei (îl îndeamnă pe Birică să secere grâul de pe lotul care i se cuvine ca zestre, apoi dă foc casei
părinteşti).Ţugurlan se distanţează şi el (printr-o tehnică a „simetriilor inverse”) de eroul lui Rebreanu. Ca Ion, Ţugurlan
este săracul satului, violent „arţăgos ca un lup nemâncat, urând cu stăruinţă „tot satul, pe toţi oamenii” până când înţelege
brusc că există şi un alt mod de a se raporta la lumea în care trăieşte: contemplarea detaşată, senină a realităţii de la
înălţimea gândului. E ca şi cum Ion s-ar desprinde pentru un timp de vraja humei, ca să stăpânească lumea cu puterea

3
minţii. Schimbarea atitudinii lui Ţugurlan faţă de Moromete în primul rând, dar şi faţă de oamenii din sat, nu diminuează
energia personajului. El se răzvrăteşte împotriva autorităţilor din sat, descoperind că morarul (fiul primarului Aristide)
fură din făina oamenilor. Se bate cu morarul şi cu jandarmul, apoi merge de bună voie la închisoare. În vol. II îl
reîntâlnim: convins de Moromete să fie primar, va ocupa postul puţină vreme, fiindcă, solidar cu siliştenii, întârzie voit
colectivizarea forţată.
O altă poveste dramatică este cea a familiei lui Boţoghină. El se îmbolnăveşte şi este nevoit să vândă din
pământ pentru a se îngriji la un sanatoriu. În absenţa tatălui, cei doi copii, Vatică şi Irina, ies la secerat, ţinând pasul cu
mama lor, Anghelina. Alţi ţărani săraci sunt Ion al lui Mihai, Marmoroşblanc, Voicu lui Rădoi, Dinu Vasilescu. În
poiana lui Iocan ei stau mai retraşi, lăsându-i mai ales pe Moromete, pe Dumitru lui Nae şi pe Cocoşilă să vorbească.
Poiana lui Iocan este un alt loc simbolic, cel al falsei victorii asupra timpului; aici mai mult decât la biserică, ţăranii vin
la o slujbă de înţelepciune, pentru a comenta ştirile politice publicate în ziar cu o savoare şi o plăcere nedisimulată. Ei
coboară în orizontul lor de înţelegere şi aşteptare realităţi, evenimente, personalităţi, dinafara lumii lor ţărăneşti. Iluzia
ţăranilor constă în a-şi închipui că toată lumea este făcută după chipul şi asemănarea lor (familia regală este comparată cu
cea tipic ţărănească, acţiunile legionarilor sunt asociate firesc cu comportamentul şi caracterul lui Victor Bălosu,
legionarul din Siliştea-Gumeşti). Ziarele la care sunt abonaţi Moromete, Iocan şi Cocoşilă sunt diferite, în funcţie de
doctrinele lor politice: primul este abonat la „Mişcare”, al doilea la „Curentul” şi al treilea la „Dimineaţa”. Cel care
însufleţeşte aceste întruniri duminicale este Ilie Moromete care face un adevărat spectacol din lectura ziarului şi
comentarea ştirilor. El este „spiritul adunării”, cel care dă tonul în comentare ştirilor. Atitudinea ţăranilor faţă de lumea
înconjurătoare respectă regula alienaţiei succesive: universul este reconstruit în cercuri concentice, satul lui Moromete
fiind situat departe de lumea semiindustrială şi semicivilizată a Bucureştilor, la fel cum aceasta este situată departe de un
centrum mundi, unde persistă încă timpul rotitor sacru. Timpul trece cu o solemnitate memorabilă pe deasupra acestor
ţărani, care vor gândi în continuare că lumea este a lor, că lucrurile se vor întâmpla aşa pentru totdeauna. Ilie
Moromete este şi protagonistul unei alte scene dramatizate. În faţa lui Jupuitu, preceptorul venit în curtea Moromeţilor
să încaseze „fonciirea”, Ilie joacă o adevărată comedie, dovedindu-se maestru în arta disimulării, delectându-se pe seama
prostiei şi mărginirii celorlalţi.
Incipitul este de tipul intrărilor multiple. Acţiunea primului volum se petrece cu trei ani înaintea celui de-al
Doilea Război Mondial, de la începutul verii până toamna târziu. Incipitul textualizează ideea de „început” prin termeni
adverbiali şi substantivali, în timp ce finalul (rezumativ) marchează intrarea într-un alt timp al „târziului”, şi al crizei: „În
Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită
răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari. Era începutul verii. Familia Moromete se întorsese mai devreme de la
câmp .(....)Trei ani mai târziu, izbucnea cel de-al doilea război mondial. Timpul nu mai avea răbdare. ” Personificarea
realizată prin locuţiunea „a avea răbdare” conferă timpului statutul unei prezenţe personalizate. Timpul bivalent se
reflectă în structura duală a romanului. Prim- planul e dominat de o durată subiectivă - timp interior, al contemplării şi al
bucuriilor spiritului, timp al dialogului şi al jocurilor minţii. Timpul este iluzoriu, pare a „avea cu oamenii nesfârşită
răbdare”. Într-un plan secund se conturează ameninţător un timp obiectiv (timp real, timpul naraţiunii din primul volum:
vara anului 1937), în dezacord cu primul. E un timp istoric agresiv, imprevizibil. E timpul tăierii salcâmului, al
complotului feciorilor împotriva autorităţii tatălui lor. La nivelul structurilor narative motivul timpului bivalent – timpul
aparent „răbdător” sub care se ascunde o „istorie frauduloasă” – este reliefat prin pauze descriptive ample, prin tehnica
modernă a contrapunctului (în vreme ce în poiana fierăriei lui Iocan ţăranii se delectează discutând politică, în altă parte a
satului flăcăii fac exerciţii de premilitară), şi prin tehnica simetriilor epice inverse (scena cinei care adună toată familia în
tinda casei are drept corespondent tabloul altei cine de sâmbătă seara, când doar Moromete rămâne, însingurat şi absent
parcă, la masă, ceilalţi fiind risipiţi prin colţuri).
Al doilea volum are o compozitie mai complicata. Cele cinci parti sunt alcatuite dintr-un numar inegal de
capitole, criteriul de succesiune nemaifiind inlantuirea , ci discontinuitatea narativă. Tema destrămării se amplifica
nemăsurat, de la scindarea familiei la disparitia unui mod de viată , cel al taranimii traditionale. Partea intai urmăreste
dramele individuale ale celor doi protagonisti , tatal si fiul (Ilie Moromete si fiul sau cel mic, Niculae). Fiecare
traverseaza stari de criza ale eului . Tatal, dovedind ca poate fi un om pragmatic, facuse negot cu cereale, refacându-si
avutul. Desi le ofera fiilor mai mari tot ce are, acestia refuza sa revina in sat, sa redevina tarani adevarati. Ei vor ramane
niste dezradacinati, doar Achim supravietuind, Nila moare in razboi, Paraschiv piere secerat de tuberculoza. Incercarea

4
lui Moromete de a-si aduce fiii acasa starneste mânia Catrinei, care il va parasi, mutandu-se la fiica ei din prima
casatorie. Celelalte patru parti ale volumului 2 urmaresc schimbarile radicale din viata satului Silistea – Gumesti.
Monografia este prezenta pe tot parcursul romanului, aceasta prezentand viata si mediul in care traiesc taranii.
Monografia satului se contureaza prin ilustrarea obiceiurilor si datinilor populare: jocul baietilor cu bobicul, adun area
fetelor la poarta in urma fluieratului feciorilor, jocul calusarilor „ Am fluierat aseara la Polina si nu stiu ce e cu ea, n-a
vrut sa iasa”; „ Hai ca vin calusarii, s-au oprit la Iocan si joaca acolo”. Viata satenilor este influentata de cea a animalelor
care participa la actiune: oaia Bisisica il enerveaza pe Niculae, cainele Dutuladu fura branza pentru cina, caii sunt ingrijiti
de baietii mari, iar restul animalelor sunt prezente pe langa om prin zgomote specifice. Taranii se ocupa cu munca
campului si stau la poarta atunci cand nu au treaba in gospodarie: „ Moromete...iesise si el la drum cu tigara-n gura....
Oamenii, insa, aveau de lucru prin curti, nu era timpul de iesit in drum,”.
Titlul reda numele familiei prezentate in roman, ai carei membrii sunt exponenti ai clasei taranesti, fiind surprinsi
in raport cu prefacerile sociale intuite inainte de cel de-al Doilea Război Mondial si evidente dupa 1940. Titlul romanului
subliniază intenţia autorului de a urmării destinul unei familii. Moromeţii este romanul unei colectivităţi ale cărei temelii
sunt grav ameninţate de un timp viclean ce ascunde sub aparenţa „răbdării” capcana unei „istorii frauduloase”.Viziunea
scriitorului se fundamentează din perspectiva confruntării omului cu Timpul, a umanităţii cu istoria, la răscruce de epoci,
sub presiunea unor evenimente necruţătoare. În Moromeţii asistăm la o dublă coborâre: din netimp, având cazul său
particular, timpul circular, în timpul profan cât şi din timpul profan într-un timp aparent nemişcat, care-l amăgeşte pe Ilie
Moromete, dându-i iluzia că niciodată nu se va schimba nimic.
O alta caracteristica e tehnica detaliului. Opera abunda in detalii care au rol simbolic in viata taranilor. Un
exemplu reprezentativ este scena taierii salcamului. Salcamul e simbolul taranului, a inradacinarii. In mom in care acesta
e taiat se pierd valorile traditionale si se prefigureaza caderea lui Moromete. Bogatia satului e distrusa, iar femeile din
cimitir jeleau taierea „ radacinilor satului”. De asemenea, natura este cea care participa in mod direct la activitatea
satenilor, iar distrugerea echilibrului influenteaza negativ destinul taranilor : „ avea ciudatul dar de a av edea lucrurile
care lor le scapau, pe care ei nu le vedeau”.
Spiritul critic confirmă caracterul realist al operei. Intreaga opera se concentreaza pe pierderea traditiilor si a
valorilor. Marin Preda „ biciuieste” orice tentativa de indepartare de la normele sautului, atribuind personajelor un destin
anevoios. Romanul scoate in evidenta indepartrea tuturor satenilor de la traditii, cu exceptia lui Ilie Moromete, care lupta
pentru a-si pastra libertatea, statutul si familia intreaga.
O secvență reprezentativă pentru relația dintre Ilie și Neculae, pentru tema familiei, pentru caracterizarea lui
Ilie Moromete poate fi considerată cea în care tatăl este copleșit de uimire, dar și de satisfacție, în același timp, în
momentul în care își vede fiul pe scenă ca premiant al clasei a patra. „Cocoșilă! Mă ăla nu e Niculae al meu?”.
Aceasta exclamație denotă faptul că Moromete nu știa nimic de meritele copilului său și nu bănuise vreodată că îl va
vedea pe acesta premiant. În momentul în care Niculae apare pe scenă, tatăl e cuprins de uimire și abia atunci realizează
că Niculae e altfel decât ceilalți copii ai familiei, iar el îi subestimase calitățile până în acel moment.Moromete este
prezentat aici ca un tată mândru de fiul său, însă acesta încearca să ascundă emoția, preocupandu-se de pălăria pe care i-o
dăduse lui Niculae pentru premiere. În acel moment el este cuprins de un sentiment de vinovăție . „Săracul de el, nu i-am
luat de loc o pălărie și uite ca nu e invatat s-o poarte, stă cu ea pe cap”. În mometul în care învățătorul îi pune coroana pe
cap și îi înmânează cărțile lui Niculae, Moromete se simte mândru, dar atunci când copilul nu poate sfârși poezia și este
cuprins de friguri, pe fața lui Moromete putem citi îngrijorarea. el nu-i răspunde lui Cocoșilă, dar „0 se smulse din loc și
o lua repede spre poarta din dosul scenei, din acel moment el nu mai auzi nimic din serbare”, atenția lui Morormete nu
mai era asupra sa ci asupra fiului. Un portret al lui Niculae, în culori reci și linii severe, apăsare, are menirea sa
sublinieze contrastul dintre sărăcia lucie și resursele complexe ale premiantului care, chiar în ziu serbării, purta pe cap
pălăria tatălui său: „Așa cum se oprise, cu obrajii negri-galbeni de friguri, cu capul mare, peste care pusese pălăria
tatălui, în cămașă și cu picioarele desculțe și pline de zgărieturi, Niculae parcă era o sperietoare”.
O altă secvență reprezentativă pentru relația/tema și viziunea... este cea a secerișului, moment de bucurie
pentru săteni. Acesta se realizează după un ritual tradițional și este realizat de către țăranii care deprind o legătură sfântă
cu pământul. Aceasta are valoare monografică, dar pune în evidenta şi relaţia lui Moromete cu pământul, cu munca, dar
și cu membrii familiei. Moromete este cel care „se uită în sus” în timp ce soția și copiii săi muncesc din greu. Pentru Ilie
5
Moromete pământul este doar o posibilitate de a-și desfăşura libertatea interioară, iar secerișul este o parte din tradiția și
mândria de a fi țăran, în timp ce restul familiei nu îi împărtășește crezul, în special Niculae care este inițiat de către tatăl
său în acest ritual de sute de ani. Ilie Moromete și Niculae sunt caracterizați indirect prin intermediul acțiunii, dialogului
și limbajului. Tatăl, Ilie Moromete, își exercită superiorotatea față de familie si vecini prin limbajul ironic, uneori
agresiv, așa cum îi spuse și lui Niculae „Hai, mă, că e mai bine popă, ascultă aici la mine [...]iai colivă şi leturghii de la
muieri, mă!” în momentul în care se vorbește despre dorința sa de a se face învațător. La polul opus se află mezinul care
este constant ironizat, nu numai de către tată, dar și de către ceilalți membri ai familiei, care „îl sâcâiră şi râseră de el din
toate părţile”. Acesta se supără și pleacă de lângă familia sa. „Se făcu amiază şi se aşezară din nou la masă, el nu se clinti
şi nu veni să mănânce” ceea ce evidențiază determinarea lui de a merge la școală, dar și caracterul său infantil („- Nie, se
smuci Niculae furios”). Moromete dă dovadă de maturitate și îi ia apărarea în fața fraților săi, iar mai apoi încearcă să
poarte o discuție cu fiul său spunând că „Un băiat deştept spune o dată lucrul pe care îl are de spus şi a doua oară nu-l
mai repetă” ceea ce „Parcă era o promisiune în glasul tatălui!”. Moromete renunță la disimulare și pe baiat„ îl făcuse să
înţeleagă că în familie nu există numai Paraschiv, Nilă şi Achim şi banca şi fonciirea, la care el, tatăl, să se gândească.”
Un episod semnificativ pentru redarea crizei lumii arhaice este cel in care Moromete merge pe lotul său de
pământ, după ce află de planurile fiilor săi mai mari, pentru care lumea in care trăieste tatăl lor este una invechită.
Fluxul gândurilor lui Ilie e redat, initial, prin intermediul stilului indirect liber, iar apoi la persoana I, intrebările si
exclamatiile retorice ale tatalui tradat de copii construind drama acestui cel din urmă taran, cum il numeste criticul
Nicolae Manolescu. Practic, acesta este momentul in care , Moromete realizează amploarea conflictului dintre cele două
lumi – cea traditională, reprezentată de tată, si cea modernă, reprezentată de fiii atrasi de puterea banului. El realizează că
cele două generatii traiesc in timpuri diferite si se conduc după principii diferite, iar conflictul dintre cele două tipuri de
existenta este iremediabil.
Un alt episod semnificativ pentru viziunea asupra lumii este dat de finalul romanului , care concentrează ,
in aproximativ o pagină toate evenimentele care urmează fugii băietilor la Bucuresti. Tradarea fiilor il transformă radical
pe Ilie Moromete , care nu se mai duce la intalnirile din Poiana lui Iocan, nu mai iese pe ulită, nu mai are pofta să
vorbească . In final, Moromete e un invins , tradat atât de fii, cât si de lumea care se schimbă inainte ca oamenii să se
adapteze: Timpul nu mai avea răbdare propoziția care inchide romanul, realizându-se astfel simetria cu incipitul ,
simetrie care accentuează si viziunea despre lume in roman: o lume care se schimbă si provoacă alienarea individului.
Arta narativă se bazează în primul volum pe o tehnică a acumulării. Nici un detaliu nu este întâmplător, fiecare
are o semnificaţie precisă şi o funcţie simbolică. Echilibrul şi complexitate construcţiei romanului se datorează
organizării epice, stilului narativ (domină stilul indirect liber). Împletirea naraţiunii cu analiza, cu portretul, cu descrierea
(tabloul câmpenesc în dimineaţa zilei de seceriş), cu microeseul analitic, cu discursul scenic (dialog, monolog însoţite de
notaţii „regizorale”), textul şi subtextul ironic conferă modernitate scriiturii. Volumul al doilea se întemeiază pe o
tehnică rezumativă. Domină stilul direct al naratorului. Vorbirea directă a personajelor alternează cu cea indirectă a
autorului situat în perspectiva omniscientă şi cu cea indirect-liberă (scriitorul este mediator între personaj şi cititor), într-
un flux verbal din care dispar mărcile grafice ale trecerii de la un stil la altul. Predomină formele oralităţii, exprimarea
populară, vorbirea ţărănească stilizată împletită cu cea intelectuală, cu expresia neologică.
Arta construirii personajelor este şi ea remarcabilă. Eroii intră în scenă cu caracterul deplin format, cu o
gestică, cu o mimică, un fel de a vorbi, puternic individualizate. Eroii comunică şi se comunică cu un adevărat cult al
limbajului. Volumul întâi este cartea tatălui, personaj- reflector şi purtător al unei mentalităţi tradiţionale, iar volumul al
doilea este carte fiului, „un antimoromeţian ca filosofie a existenţei”. După cum afirma N. Manolescu („Arca lui Noe”),
„În Moromeţii, interesantă e problema lui Niculae, căci conflictul dintre el şi Moromete simbolizează conflictul dintre
două concepţii despre ţăran. Tocmai din această cauză, Moromete şi Niculae devin «reflectori»: motivaţiile lor lăuntrice
interesează nu numai ca expresie a adaptării sau dezadaptării spontane de o lume, ci ca filosofie de existenţă”.
In ceea ce priveste perspectiva narativă, se remarcă limitarea omniscientei naratoriale prin introducerea
personajelor cu rol de reflectori sau de informatori. Personajele – reflectori sunt Ilie Moromete, in primul volum si
Niculae, in volumul II. De exemplu , imaginea satului este construită in timp ce naratorul il urmăreste pe Moromete pe
drum, casele si oamenii ocupându-si locul in ritmul pasilor lui Ilie. Informatorii sunt cei care relatează evenimente

6
inaccesibile naratorului, cum ar fi episodul de la moara lui Aristide, relatat de Ion al lui Miai, sau vizita lui Moromete la
Bucuresti, relatată de Parizianu.

CARACTERIZAREA LUI ILIE MOROMETE

Marin Preda pleacă în construirea personajului Ilie Moromete de la tatăl său, Tudor Călăraşu, modelul său literar:
"Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creaţie preexistentă, care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci şi maturitatea:
eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu. Acest sentiment a rămas stabil şi profund pentru
toată viaţa".
Ilie Moromete reprezintă un model existenţial care se află sub stăpânirea acestui timp aparent răbdător care face
ca eroul să trăiască într-o iluzie ce se va destrăma în finalul primului volum odată cu fuga băieților la București. El
întrupează efortul de conservare a unui mod de existenţă tradiţional care eşuează în vâltoarea evenimentelor istorice:
declinul familiei, schimbările economice, politice şi sociale care culminează cu instalarea comunismului şi colectivizarea
forţată. Ilie Moromete reprezintă tipologia țăranului mijlocaș, al tatălui autoritar. Totodată, acesta se arată interesat
de politică, fiind singurul din sat care știa să citească, subliniind faptul că Ilie era printre puținii indivizi culți din sat. Este
personajul principal al primului volum si secundar celui de-al doilea. Volumul 1 îl conturează pe Ilie Moromete în mod
complex, cap de familie, dominând copiii din prima și a doua căsnicie cu autoritate, cu o poziție centrală în lumea
satului. Spre deosebire de alte personaje, își ascunde gesturile prin puterea disimulării. Volumul 2 îl găsește pe Ilie
Moromete ca personaj secundar și un om dominat de timpul schimbărilor.
Psihologic, Ilie Moromete reprezintă un personaj atipic pentru literatura de inspirație rurală, un spirit reflexiv,
contemplativ, inteligent, ironic, un „țăran filozic”, care nu mai este preocupat doar de dimensiunea materială a existenței
sau de nevoia de posesie a pământului (ca alte personaje din literatura română, precum Ion al lui Liviu Rebreanu), ci și de
coordonata spirituală: libertatea individului de a se raporta reflexiv la lume. Personaj exponențial, al cărui destin exprimă
moartea unei lumi, cel din urmă țăran reprezintă concepția tradițională față de pământ și de familie. Criza satului arhaic
se reflectă în conștiința acestui personaj confruntat tragic, cu legile implacabile ale istoriei, cu timpul nerăbdător
Caracterizarea directă făcută de narator arată că Ilie Moromete „era cu zece ani mai mare decât Catrina” și
acum avea acea vârstă între tinerețe și bătrânețe când „numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”. În
altă scenă, naratorul spune că „Moromete avea uneori obiceiul de a se retrage undeva prin grădină și de a vorbi singur”.
Caracterizarea directă fărcută de alte personaje sugerează percepția diferită asupra personajului. Soția sa, Catrina, îi
reproșează lenea și plăcerea vorbei: „Toată ziua stai la drum și bei tutun”, în timp ce Cocoșilă, prietenul său, îi zice
mereu „Ești prost!”, calificativ ce ascunde, pe de o parte simpatia, iar pe de altă parte invidia față de inteligența și
spontaneitatea personajului. Prin caracterizare indirectă, din faptele, atitudinile, gândurile şi vorbele personajului reies
și alte trăsături morale. Ilie Moromete este un om raţional în ceea ce priveşte atitudinea Iui faţă de pământ.
Îndrăgostit de viață, o vede ca pe un spectacol, o contemplă, crede că timpul e răbdător, iar când vede că s-a
înșelat tot nu se teme de trecerea sa: „Moromete nu găsea în el nicio frică față de trecerea anilor”, „N-ai decât 60 și ceva
de ani. Orice ai zice, nimeni nu te împiedică să te gândești că mai poți trăi 80”, își spune el. Își iubește copiii, dar
consideră că e mai bine să-i țină din scurt; încearcă să-și îndrepte greșelile făcute față de ei; recunoaște că marea lui
greșeală a fost că nu l-a mai lăsat la școală pe Neculae; nu înțelege lumea fiilor, dar e convins că ei se vor schimba mai
târziu; „Durerea sa vine dintr-un simț al paternității rănite. Ideea a-și pierde fiii îl întunecă”, afirmă Eugen Simion.
Un conflict exterior important se naște între Ilie și sora sa, Maria Moromete, cunoscută în sat drept „Guica”.
Gelozia surorii, îndepăratată odată cu apariția Catrinei în familie, generează dorința de răzbunare a femeii viclene care îi
înstigă pe Nilă, Paraschiv și Achim să fure caii și să-i caute alt destin. Acest conflict subliniază faptul că Ilie Moromete
este primul țăran filozof din literatura română. Relevantă pentru această trăsătură este scena ploii, când Moromete,
ud până la piele, cugetă și exprimă o adevărată filozofie de viață printr-un monolog interior, analizând condiția țăranului
în lume, precum și relația dintre tată și copii. Dezamăgit de etica sa paternă, rănit de fiii săi mai mari în autoritatea de
tată, se consolează spunându-și sieși că și-a făcut datoria de părinte, ținându-le pământul până în momentul de față, deși
ei au fugit ca niște trădători nevrând să-l muncească. Grija lui pentru educația copiilor răzbate cu tristețe la suprafață, și,
deși niciodată nu s-a arătat iubitor cu ei, este limpede că le-a dorit întotdeauna binele, vrând să facă din ei oameni.
7
 Conflictul interior al lui Ilie Moromete reprezintă lupta dintre dorința de a împlini nevoile familiei și
imposibilitatea de a se descurca într-o lume bazată exclusiv pe simbolul banilor. Conflictul se manifestă prin lupta
interioară a protagonsitului care dorește să își mențină familia unită și să-i asigure un trai decent, însă realitatea
economică exterioară îl constrânge să facă sacrificii, neputând asigura viitorul copiilor. Lipsa de comunicare în cadrul
familiei și firea autoritară a personajului adâncesc ruptura sinelui și a relației cu ceilalți.
Disimularea este trăsătura definitorie a firii lui Ilie Moromete, evidentă în majoritatea scenelor din roman. Scena
dintre Tudor Bălosu și Moromete este semnificativă pentru firea sucită a eroului. La întrebarea lui Bălosu dacă s-a
hotărât să-i vândă salcâmul, Moromete se gândește că e posibil să-l vândă, însă îi răspunde altceva, și anume, că la
noapte o să plouă și că o să facă o grămadă de bani, subînțelegăndu-se că s-ar putea să scape astfel de datorii, decât să
taie salcâmul. Motivul tăierii salcâmului subliniază începutul problemelor financiare ale familiei Moromete și
anticipează chiar destrămarea satului odată cu apariția regimului comunist. La fel de elocventă este scena prânzului la
câmp: deși se frige cu fasolea fierbinte, nu se exteriorizează în niciun fel, așteptând curios și amuzat ca Paraschiv, fiul
său, să pățească același lucru, demonstrând astfel lăcomia sa. Apoi, prevenitor îi oferă apă rece și se interesează grijuliu
dacă s-a fript rău: „Na, Paraschive, bea apă, se precipită Moromete, apucând bota în brațe și întinzându-i-o grijuliu. Te-ai
ars rău? Eu credeam că e rece, mărturisind el naiv”. Ironia ascuțită, inteligența ieșită din comun și spiritul jucăuș, felul
său de a face haz de necaz, conturează un personaj aparte între țăranii literaturii române, stând mai aproape de realitate
decât de ficțiune.
Autoritatea tatălui este evidențiată în timpul scenei cinei în familie. Ilie Moromete este situat „pe pragul celei
de-a doua scări”, dominându-i pe ceilalți cu privirea. Așezarea acestuia mai sus față de restul membrilor familiei
subliniază poziția bărbatului în familia tradițională, în care acesta era capul familiei, superior și cu autoritatea în casă.
Catrina Moromete este situată lângă vatră, atitetic subliniind locul femeii în familia tradițională, subordonată bărbatului.
Fire reflexivă şi contemplativă, Ilie Moromete are o viaţă interioară bogată, monologul interior fiind o
modalitate de a sublinia complexitatea personalităţii sale: „Moromete avea uneori obiceiul (...) de a se retrage undeva
prin grădină sau prin spatele casei şi de a vorbi singur”. Atunci când nu mai găseşte parteneri de discuţie inteligenţi,
Moromete preferă să vorbească singur, ceea ce adânceşte sentimentul singurătăţii şi al înstrăinării personajului de propria
familie şi de societate. Dacă în primul volum ironia este un mod de afirmare a gândirii sale complexe, în cel de-al doilea
ironia devine expresia singurătăţii şi a detaşării de o lume în care nu se mai regăseşte. El asistă acum la luptele pentru
putere dintre diferite grupări ale partidului comunist, la dorinţa de afirm mare în plan social prin jocuri politice
înjositoare la care se pretează sătenii care sunt străini, necunoscuţi şi avizi. Plăcerea vorbei, jocul gratuit al limbajului,
contemplarea spectacolului vieţii al cărui regizor era de multe ori el însuşi, sunt acum foarte departe şi personajul se
mulţumeşte să fie un simplu spectator la un spectacol degradant şi nefericit.
Tehnica amânării este un alt concept al filozofiei de viață a lui Ilie Moromete, el încercând să tărăgăneze orice
decizie sau atitudine care nu-i convenea. Scena cu Jupuitu este magistral construită de prozator, atmosfera, tensiunea,
iritarea celorlalți fiind înadins provocată de Moromete pentru a se răzbuna pe cei care nu înțeleg greutățile bietului țăran.
Mai întâi Moromete intră în curte, trece pe lângă prispă fără să se uite la cei doi, se întoarce cu spatele la agent, se
răstește la Paraschiv care nu se vede nicăieri, apoi se rotește brusc pe călcâie și strigă „N-am!” – totul desfășurându-se
sub privirile uluite, năucite ale agenților. Calm apoi se caută prin buzunarele flanelei, de unde scoate praf de tutun, se uită
urât la omul care-l însoțea pe Jupuitu și i se adresează supărat și poruncitor „- Dă-mi, mă, o țigară!”.
Plăcerea de a vorbi este o pasiune pentru țăranul mucălit, care profită de orice întâlnire cu câte cineva pentru a
sta la taclale, deși singurul cu care putea vorbi cu adevărat era prietenul său, Cocoșilă, cu care pierdea ceasuri întregi,
spre supărarea Catrinei. La începutul romanului, lui Moromete îi plăcea să stea pe stănoaga podiștei, gândindu-se că ar fi
bine dacă s-ar ivi cineva... oamenii însă aveau treabă prin curți, nu era timpul de ieșit în drum. Auzindu-se strigat, se
bucură. Pe parcursul desfășurării romanului, necazurile, dezamăgirile, trădarea copiilor, neputința de a plăti dările,
destrămarea familiei îl copleșesc pe Moromete, aparent nepăsător: nu mai este văzut stând ceasuri întregi pe prispă sau în
drum, nu mai este auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut, nu mai este auzit povestind, nu mai participă la adunările
de la fierăria lui Iocan... Limbajul arată schimbările majore și dramatice prin care trece personajul: la început are
plăcerea de a povesti, răspunznd cu multe cuvinte la salutul oamenilor, iar ulterior este poreclit „Mutul”: „Nu se mai
putea vorbi cu el, spuneai una și el asculta și ai fi zis că înțelegea, ca să te pomenești pe urmă că răspunsurile pe care le

8
dădea veneau din altă parte”. Este disimulat, vorbește singur, fiindcă nu consideră că merită cineva să-i asculte
gândurile.Ilie Moromete avea să semene cu capul de humă arsă, pe care îl modelase cândva din lut Din Vasilescu.
Schimbările profunde produse asupra lui Moromete aveau să se extindă în curând asupra satului întreg, „trei ani mai
târziu avea să izbucnească cel de-al doilea război mondial. Timpul nu mai avea răbdare.”
Spirit reflexiv, tatăl se autoiluzionează: că timpul are răbdare, că familia îl înțelege și că va rămâne unită, că
băieții vor continua să trăiască din munca pământului, că taxele pot fi amânate. Dimensiunea tragică a personajului
provine din acest mod de raportare la lume și la istorie. Deși are forța interioară să conștientizeze drama sa, a familiei și a
întregii colectivități și încearcă să rezolve conflictele, personajul pune în evidență libertatea morală în luptă cu fatalitățile
istoriei, considerată de criticul Eugen Simion tema centrală a romanului.
Lui Moromete nu-i place negustoria, iar în bani vede adversarii iluziei că poate păstra modul tradițional de viață,
fundamentat pe munca pământului familiei. De aici și conflictul cu fiii cei mari, care au o dorință nemăsurată de câștig și
care cred că tatăl lor nu face nimic toată ziua. Cu toate acestea, Moromete are iluzia că poate comunica în familia lui, că
nevasta și copiii îl înțeleg. În confruntarea finală cu fiii cei mari, stăpânirea de sine este arma lui Moromete, care speră
până în ultima clipă că își poate determina copiii să abandoneze calea greșită. După revolta lor fățișă, într-o izbucnirea
teribilă, Moromete aplică inutil o corecție băieților, pe care îi bate. În lipsa tatălui, ei sparg lada cu zestre a fetelor, iau
banii, covoarele și caii și fug fără a mai privi în urmă. Ca efect al acestei lovituri năprasnice în speranțele lui, Moromete
devine îndepărtat și nepăsător, se retrage în sine.
Ultimele capitole ale cărții constiuie cele mai frumoase si complexe pagini care ilustrează moartea ultimului
țăran din toată literatura noastră. Părăsit de Catrina și de fiii lui, rămâne la bătrânețe cu fata cea mică, Ilinca.
Apropiindu-se de vârsta de 80 de ani, slăbit și împuținat la trup, Moromete, cu ciomagul în mână, rătăcește în neștire pe
lângă garduri, pe câmp, până când, într-o zi fu adus cu roaba acasă de nepotul său. Pe patul de moarte, Ilie Moromete își
concentrează întreaga filozofie de viață în câteva cuvinte pe care le adresează, cu mândrie și satisfacție, doctorului:
„Domnule, eu întotdeauna am dus o viață independentă.”
Particularităţile stilistice se conturează din stilul narativ lent şi răbdător, cu accente pe amănunte descriptive, pe
detaliile sugestive ale gesturilor şi mimicii personajelor. Ţăranii lui Marin Preda au independenţă de mişcare, de gândire
şi exprimare, vocea auctorială nefiind prezentă în determinarea reacţiilor acestora, de aceea eroii sunt personaje-reflector.
Prozatorul utilizează o gamă narativă şi psihologică largă, de la dialog la monolog adresat şi monolog interior,
autointrospecţie, conferind romanului virtuţi ale prozei de creaţie şi ale prozei de analiză psihologică. Ilie Moromete este
simbolul concepţiei ţărăneşti despre lume, în care familia, munca, independenţa materială sau de gândire sunt valori care
asigură liniştea interioară. Destinul său ilustrează însuşi declinul lumii din care face parte şi el reprezintă, aşa cum spunea
Nicolae Manolescu,” ultimul ţăran” al satului românesc şi al literaturii române.

9
RELAȚIA DINTRE ILIE ȘI NICULAE MOROMETE
Cele două volume pot fi numite „cartea tatălui” și „cartea fiului”, deoarece Ilie și Niculae Moromete sunt două
personaje ale romanului care ilustrează două generații: tatăl și fiul, cu destine diferite condiționate de schimbările
istorice, dar și de drama lipsei de comunicare din cadrul familiei.
Tatăl are o viziune despre viață fundamentală pe credința în valorile tradiționale ale existenței rurale: munca,
familia, independența materială și de gândire. Dimensiunea sa reflexivă îl singularizează în tipologia țăranilor. În schimb,
fiul este în căutarea propriului drum în viață, într-un mediu ostil preocupărilor sale pentru învățătură, frământat de
conflicte intrafamiliale și sociale.
Arta construirii personajelor este remarcabilă. Eroii intră în scenă cu caracterul deplin format, cu o gestică, cu
o mimică, un fel de a vorbi, puternic individualizate. Ei comunică cu un adevărat cult al limbajului. Volumul întâi este
cartea tatălui, personaj- reflector şi purtător al unei mentalităţi tradiţionale, iar volumul al doilea este carte fiului, „un
antimoromeţian ca filosofie a existenţei”. După cum afirma N. Manolescu („Arca lui Noe”), „În Moromeţii, interesantă
e problema lui Niculae, căci conflictul dintre el şi Moromete simbolizează conflictul dintre două concepţii despre ţăran.
Tocmai din această cauză, Moromete şi Niculae devin «reflectori»: motivaţiile lor lăuntrice interesează nu numai ca
expresie a adaptării sau dezadaptării spontane de o lume, ci ca filosofie de existenţă”.
Partea întâi urmăreşte mai ales dramele individuale ale celor 2 protagonişti – tatăl şi fiul. Fiecare traversează
stări de criză ale eului.Tatăl, dovedind că poate fi şi un om pragmatic, făcuse negoţ cu cereale, refăcându-şi avutul. Deşi
le oferă fiilor mai mari tot ce are, aceştia refuză să revină în sat, să redevină ţărani adevăraţi. În partea a doua a
romanului aflăm că ei vor rămâne nişte dezrădăcinaţi, dintre care doar Achim va supravieţui (Nilă moare în război,
Paraschiv piere secerat de tuberculoză). Încercarea lui Moromete de a-şi aduce fiii înapoi stârneşte mânia şi ura Catrinei,
care-l va părăsi, mutându-se la „Alboaica”, fata ei din prima căsătorie. Deşi părăsit de nevastă, deşi eşuând în tentativa de
a ţine legat de pământ şi de sat pe ultimul dintre fiii săi, pe Niculae, Ilie Moromete îşi regăseşte echilibru interior,
alcătuindu-şi un nou model comportamental în noile circumstanţe, în noile timpuri pe care le trăieşte. „Încet, ca dintr-o
lungă boală, Moromete îşi revenise. Arăta iarăşi senin.” Continuarea dezbaterilor cu tentă liberală este forma de
rezistenţă pasivă pe care Moromete o adoptă. Comentând cu noii prieteni – Matei, Dimir, Nae Cismaru, Giugudel,
Costache al Joichii – evenimentele din sat şi din ţară, Moromete redevine ţăranul- filosof, fidel principiilor sale
verificate prin tradiţia unei întregi civilizaţii. Eroul redescoperă şi iubirea. Idila sa cu Fica, sora mai mică a primei lui
soţii, îi luminează ultimii ani ai vieţii, până când bolnav, bătrân, este adus în roabă de Sande, până când moare spunând
doctorului: „Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă independentă”, dar această independenţă n-a fost decât o iluzie, care
i-a distrus personalitatea.
În acest volum Moromete se retrage încet din centrul evenimentelor, rămânând doar spectatorul lor, Niculae
devine, în schimb, o prezenţă tot mai activă. Prima parte îl surprinde într-o criză de identitate (e în căutarea eului său)
şi într-o criză a valorilor morale. Copilul ce se simţise totdeauna străin în lumea satului (violenţa îl înspăimântă,
munca de la câmp îl sperie), înclinat spre învăţătură şi visare, trăieşte cu disperare crizele adolescenţei. Obligat de
tatăl său să renunţe la învăţătură, el se apropie sufleteşte de cumnatul său Sandu, care moare însă absurd, strivit de roata
căruţei. Niculae se revoltă împotriva destinului omenesc ce îi pare strâmb întocmit şi împotriva lui Dumnezeu. Niculae
urmează cursurile unei şcoli de partid şi se întoarce în Siliştea ca activist. Părţile următoare ale vol.II urmăresc
schimbările radicale din viaţa satului. Niculae intră în conflict cu grupul comuniştilor arivişti din sat: primarul Potloagă,
secretarul Isosică, Zdroncan, Mantaroşie, Bilă, Adam Fântână. În Siliştea-Gumeşti se dă o adevărată luptă pentru putere,
luptă ale cărei victime sunt silişteni precum Gheorghe, ţăranul care fuge speriat de reprezentanţii noii puteri, înecându-se
în râu. O victimă este şi Niculae, sancţionat pe linie de partid; în urma sfaturilor fostului notar, el va studia însă
horticultura devenind inginer. Deşi civilizaţia moromeţeană pare a dispărea într-o zvârcolire tragică, cel care duce mai
departe, în închipuire, lumea plină de farmec a lui Moromete, este Niculae, atins şi el de violenţa istoriei. Va înţelege
abia după moartea tatălui esenţa gândirii, măreţia şi tragedia unui caracter, frumuseţea lăuntrică a bătrânului ţăran. O dată
cu el piere o lume arhetipală, ce trăise după un cod moral statornicit prin tradiţie, o lume cu obiceiuri, ritualuri, venite din
vechime. În lumea satului , lucrurile evoluează, mai bine zis stagnează după un tipic cunoscut: oamenii ies la câmp sau,
când nu au de lucru stau pe la porţi, se ocupă de paza oilor şi a vacilor şi mai ales se adună în poiana lui Iocan pentru a
discuta politică. Chinurile la care este supus Niculae, bolile copilăriei, sunt privite cu un aer ironic: „trece şi asta cum trec

10
toate!”. Niculae este înstrăinat de semenii săi, nu contează prea mult ca persoană. El este singurul care este
preocupat de carte, hotărârea sa de a studia intervine din momentul în care fraţii râd de el pe ogor. Universul visat este
unul fals, guvernat tot de principii greşite, dar nu are cum să înţeleagă asta.
Ilie Moromete este un personaj exponenţial, al cărui destin exprimă moartea unei lumi: „cel din urmă ţăran”,
reprezintă concepţia tradiţională, ţărănească faţă de pământ şi de familie. Criza satului arhaic se reflectă în conştiinţa
acestui personaj confruntat tragic cu legile implacabile ale istoriei, cu timpul nerăbdător. El este personajul-conștiinţă
al romanului, ce se opune oricăror forme de constrângere, retrăgându-se în muţenie protestatară. Personaj
nepereche în proza românească de inspiraţie rurală, Moromete este ţăranul filosof cu o inteligenţă ascuţită, cu o
nestăvilită sete de a contempla şi înţelege lumea în care trăieşte. Având drept model pe chiar tatăl său, Tudor Călăraşu,
Ilie Moromete este un personaj realist creat dintr-o atitudine polemică faţă de eroul lui Rebreanu, Ion.
Complexitatea psihologică şi natura dilematică a personajului sunt reliefate prin contrastul dintre manifestările
exterioare şi eul de adâncime reflectat în cugetările personajului. Moromete stăpâneşte deplin arta disimulării, care este
o formă de apărare împotriva unei lumi a spiritelor primare care-l consideră „sucit, cu toane, imprevizibil”. Disimulându-
şi adevăratele gânduri şi convingeri, eroul îşi apără de fapt libertatea interioară. Pentru Moromete bucuriile vieţii nu
sunt de ordin material, ci spiritual, pentru el viaţa este „un spectacol de contemplat”. Bucuria de a contempla cu
seninătate şi distanţare superioară lumea şi oamenii îi conferă eroului o superioritate incontestabilă. Este un personaj
dialogic aflat mereu într-un dialog fertil cu sine şi cu lumea. Preocupările sale intelectuale, înclinaţia spre reflecţii, spre
meditaţii solitare, dezvăluie un chip al ţăranului român inexistent până acum în literatura română. Moromete este astfel
un personaj tipologic ce reprezintă autentica bogăţie a vieţii spirituale a colectivităţii rustice. Pentru el pământul nu
este o valoare în sine, ci este condiţia existenţei sale ca ţăran, este un simbol al libertăţii sale spirituale. Deşi este o
natură lucidă, cu un acut simţ al realităţii şi un spirit de observaţie remarcabil, eroul se autoiluzionează crezând că cel
puţin familia îl înţelege. Ipostaza iniţială de pater familias cu o autoritate intangibilă se clatină când înţelege că feciorii
săi au o altă scară de valori decât el. Când află de intenţia lui Nilă şi Paraschiv de a fugi la Bucureşti, unde Achim
plecase deja cu oile, bătrânul ţăran încearcă cu deznădejde să le schimbe intenţiile. Nu reuşeşte însă să-şi ţină familia
unită nici cu vorbă blândă, nici cu măsura drastică a bătăii cu parul. Simţindu-se rănit, înşelat, trădat, Ilie îşi modifică
radical comportamentul. Bucuria taifasului şi a ceasurilor de contemplare a lumii de pe podişca din faţa casei se stinge în
orizontul întrebărilor îndurerate. Când şi cel mai mic fecior al său, Niculae, se îndepărtează de rădăcinile sale ţărăneşti
prin învăţătură, Moromete trăieşte o adevărată tragedie care se consumă în interior. El are însă puterea de a-şi descoperi
un nou sens existenţei sale. Părăsit de Catrina, el trăieşte o iubire târzie pentru Fica, sora mai tânără a primei sale soţii.
Acest sentiment de mare intensitate îi redă pierduta seninătate lăuntrică. Chiar neputincios fizic, el rămâne o redutabilă
forţă a spiritului. Consecvent principiilor sale, el exclamă pe patul morţii: „Domnule, eu întotdeauna am dus o viaţă
independentă”. Deşi „prizonier parcă fără scăpare al elementelor şi al lui însuşi” eroul moromeţian dovedeşte
consecvenţă morală, demnitate, rezistenţă în faţa unui timp agresiv care „nu mai avea răbdare ” cu oamenii. Profilul
moral al personajului se conturează şi prin caracterizările făcute de celelalte personaje: Catrina blesteamă întruna
„suceala” omului ei, băieţii mai mari îl judecă pentru absenţa simţului practic, comparându-l cu Tudor Bălosu, Niculae îl
defineşte într-o reflecţie sintetică:”...credea că el e centrul universului şi cum le aranjează el, aşa e bine”.
Caracterizarea personajelor se realizează atât direct, cât și indirect. Un rol semnificativ îl au dialogul și
monologul interior care surprind sinuozitățile gândirii și ale trăirilor. Personalitatea lui Niculae se definește prin raportare
la cea a tatălui său: amândoi sunt situați în paradigma lui „a fi”. Tatăl apare ca model de ființare, iar fiul îi preia
obiceiurile: ori de câte ori avea prilejul să rămână singur (de obicei seara la culcare sau ziua în grădină sub dud, sau la
câmp pe o brazdă), se retrăgea în sinea lui și se gândea în liniște”.
Relația tată-fiu se stabilizează când Niculae înțelege că amândoi sunt adepții raportării la lume prin gândire și
prin cuvânt: „tatăl său era un om care se gândea și gândirea lui era limpede, n-avea nevoie să se înghesuie în ea. Nu cu
rugăminți putea să-l facă să-l dea la școală, ci cu argumente”. Între Ilie și Niculae, relația nu e propriu-zis conflictuală,
ci se dezvoltă un conflict datorită schimbărilor istorice. Tatăl trăiește în orizontul unei lumi tradiționale, iar Niculae
trăiește vâltoarea schimbărilor, încercând să se integreze lor. Cei doi ratează nu atât datorită greșelilor proprii, ci mai cu
seamă datorită erorilor istoriei. Dimensiunea complexă a celor două personaje se construiește printr-o succesiune de
semne semnificative: Scena cinei este semnificativă deoarece situează persoanele în cadrul relațiilor interfamiliale: Cei
trei frați vitregi, Paraschiv, Nilă și Achim stăteau spre parte din afară a tindei, ca și când ar fi fost gata în orice clipă să

11
se scoale de la masă și să plece afară. De cealaltă parte a mesei, lângă vatră, jumătate întoarsă spre strachinile și
oalele cu mâncare de pe foc, stătea totdeauna Catrina Moromete, mama vitregă a celor trei frați, iar lângă ea îi avea pe
ai ei, pe Niculae, pe Ilinca și pe Tita, copii făcuți cu Moromete”. Fiind de partea mamei, Niculae atrage, implicit,
dușmănia fraților mai mari care consideră că plata școlii pentru Niculae este o formă de atingere a propriilor interese
mateirale. Ilie Moromete ocupă poziția unui tată autoritar, care își domină familia chiar și prin locul ocupat la masă.
Deasupra tuturor, pe prispă, stăpânindu-i parcă cu privirea se află Moromete. Glasul lui Moromete pune capăt
nemulțumirilor din familie cu fermitate și uneori chiar cu agresivitate, cu glas puternic și amenințător, făcându-i pe toți să
tresară de teamă.
Relația afectivă dintre tată și fiu se definește în scena serbării școlare, când copilul leșină pe scenă din cauza
bolii sale. Niculae este copilul neglijat al familiei, în ciuda rezultatelor bune la școală, nimeni din familie nu îl apreciază.
Reflecția tatălui atunci când își vede fiul bolnav de friguri la serbarea școlară cuprinde mai mult compătimire, decât
admirație: ...prăpăditul de el când l-am văzut pe scena aia acolo, mi-a secat inima. Firav și bolnav de friguri, Niculae
este un neînțeles de familie, dorința sa de a merge la școală nefiind o prioritate pentru aceasta. Mai mult chiar, destinul
său este un element de negociat în conflictele dintre tată și fiii mai mari, dintre Catrina și Ilie. Scene semnificative
ilustrează ipostaza de victimă indirectă a lui Niculae în cadrul conflictelor intrafamiliale.
După fuga lui Paraschiv și a lui Nilă la București, Ilie Moromete hotărăște să îl dea pe Niculae la școală, dar
viitorul financiar al familiei rămâne incert. Pentru a-i convinge pe fiii cei mari să se întoarcă de la București, Ilie
Moromete le promite că nu-l va mai da pe Niculae la școală: După fuga voastră n-am avut decât un singur gând și
gândul ăsta a fost la voi... cum să fac? Cum să procedez ca să aflați că muncesc pentru voi și puteți să vă întoarceți fără
grijă și să găsiți tot pământul la un loc cum fusese? Și mi-am reparat greșeala mea, am muncit zi și noapte să pun la loc
pogoanele vândute.. Și am reușit. Am mari speranțe, dacă nu-l mai dau pe Niculae la școală (și n-o să-l mai dau fiindcă
îi ajung și lui clasele care le-a învățat să se arănească și el) să refac totul complect. Pedagogia tatălui cuprinde
sacrificiul interesului fiului mai mic pentru a-și putea reîntrăgi familia.
Relația dintre tată și fiu este puternic influențată și de atitudinea mamei. Dacă, la vârsta copilăriei, mama
dovedește mai multă afecțiune pentru Niculae, ura acesteia față de soț o determină să îl îndemne pe Niculae să își
părăsească tatăl: de aici înainte să știe și el să-și ia gândul că mai e de trăit lângă alde tată-său. Dar nici să-și
prăpădească el viața, lângă un tată ca ăsta, nu e drept, așa că i-a venit timpul să deschidă și el ochii mari și să fugă de
lângă el, să se ducă în lume și îndărăt să nu se mai întoarcă. Că nici ea n-o să mai stea mult și o să se ducă și ea. Parcă
izgonit de familie, Niculae, lipsit în mod real de protecția maternă și paternă, după căsătoria Titei, în loc să se apropie de
tată-său, se lipi de proaspătul cumnat, iar moarta subită a acestuia îl umple de tristețe și de revoltă împotriva condiției
umane. La parastasul de șase săptămâni, Niculae poartă o discuție aprinsă cu cei patru preoți despre rostul tradițiilor de
înmormântare și despre sensul vieții: De ce ne mai naște, părinte, dacă trebuie să murim, de ce s-a născut omul care îi
facem acuma parastasul, dacă într-o zi a trebuit să-l calce căruța? Cine a hotărât, părinte, cine a luat decizia că el
trebuie să moară? Această criză a tânărului sugerează parcă propria criză existențială: cine hotărăște pentru propriul său
destin?
Dacă fiul este un însingurat și un neînțeles, tatăl este dominat de plăcerea vorbei, de jocul gratuit al
limbajului, de conteplarea spectacolului vieții. Atitudinea sa ludică în fața vieții îl eliberează de apăsarea acesteia,
ajutându-l să o domine. Nelipsit de la întâlnirile duminicale din poaiana lui Iocan, unde ocupă prim-planul dezbaterilor
și trezește invidia interlocutorilor prin faptul că reușește să găsească în paginile ziarelor ceea ce nimeni nu observă,
mereu aflat în așteptarea unui partener de discuție pe care să-l ridiculizeze cu subtilitate pentru a-i demonstra
inferioritatea, maestru al disimulației, cu ajutorul căreia își creează momente de spectacol pe care le savurează cu
satisfacție. Moromete este un neîntrecut manipulator al cuvintelor. Glasul lui primește inflexiuni prin care își manifestă
subtil detașarea și superioritatea în cadrul grupului din poiana lui Iocan.
În familie, Niculae devine însingurat și neînțeles, căutând sensul existenței în cărți. Dialogul dintre tată și fiu,
în grădină, sub dud, este semnificativ pentru relativa distanță dintre cei doi, tatăl neînțelegând pasiunea pentru cărți a
băiatului. Citind o carte, Niculae își ignoră tatăl, refuzând un dialog real: Cu tine vorbesc, nu cu dudul ăsta, zise
Moromete, văzând că Niculae nu zice nimic. Niculae este absent, însingurat, refuză comunicarea: N-ai ce să vorbești cu
mine, răspunse Niculae cu totul în treacăt, aruncându-i tatălui o privire rapidă, de constatare, reluându-și absorbit

12
lectura. În fapt, tatăl și fiul au o profundă dimensiune reflexivă, însă relațiile conflictuale din familie au distrus
afecțiunea și comunicarea spirituală. La întrebarea lui Moromete: Dumneata cauți ceva pe lume! Ce?, fiul răspunde
lapidar: Eu îmi caut eul meu.
Retragerea sa de la școală este o greșeală pe care tatăl o va conștientiza mai târziu, favorizând astfel apropierea
de notarul comunist. În căutarea sinelui, discușiile cu tânărul notar despre „noua religie” orientează pașii lui Niculae
înspre doctrina politică comunistă, ca un fel de refugiu al căutărilor sale, fără să fie conștient că această întâlnire
hotăritoare cu notarul putea să fie una dintre marile ispite ale vieții despre care nimeni nu-ți va putea spune unde te
poate duce dacă o urmezi. Astfel, Niculae se îndepărtează de tatăl său, cei doi reprezentând două viziuni diferite
asupra vieții. Regretul tatălui este târziu, conștientizându-și greșeala: Ar fi trebuit să-l fi ținut pe Niculae mai departe la
școală, să nu umble el pe urmă de gât cu ăștia ca de-alte Isosică. Vezi, zicea el, aici am greșit. Abia după moartea tatălui
său, întors acasă pentru înmormântare, Niculae se „împacă” cu tatăl său într-un dialog oniric de un cutremurător
dramatism: Tată, șopti el, eu nu te-am părăsit niciodată, știi bine. Și eu vreau să spun ca și tine că binele n-a pierit
niciodată din omenire, dar că trebuie să ajungem să-l facem pentru toți.
Ilie și Niculae Moromete sunt două personaje a căror imagine se construiește prin subtile complementarități, în
ciuda diferențelor care îi singularizează. Reflexivitatea, singurătatea, profunda credință în libertatea de gândire sunt
trăsăturile care stabilesc o legătură indestructibilă între tată și fiu.

13