Moromeții- de Marin Preda

În perioada postbelică, destinul romanului românesc a fost influențat de puternicele schimbări

ideologice, prin faptul că prozatorii au învățat că prezentul trebuia evitat, deoarece nu ar fi putut fi
prezentat decât prin filtrul doctrinei comuniste, iar literatura fusese confiscată integral de aparatul de
propagandă. Totuși, în primul deceniu apar câteva romane care mențin legătura cu valoarea prozei
interbelice și anunță diversitatea romanului postbelic: „Bietul Ioanide”, de G. Călinescu, primul volum din
„Moromeții”, de Marin Preda, roman dedicat „lumii satului şi ignoratei complexităţi sufleteşti a
ţăranului” (Eugen Negrici); „Toate pânzele sus!”, de Radu Tudoran, roman de aventuri,„ Cronică de
familie”, de Petru Dumitriu.
Ținând cont de criteriul compoziției, Eugen Simion identifică mai multe tipuri de formule
narative cultivate în romanul postbelic: realismul psihologic (Marin Preda), proza de analiză (Nicolae
Breban, Augustin Buzura), eseul romanesc (Alexandru Ivasiuc, Paul Georgescu), romanul pitoresc şi baroc
(Eugen Barbu), romanul mitic şi realismul artistic (Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu, D.R. Popescu),
metaromanul, proza optzeciștilor, formula postmodernistă (Mircea Cărtărescu) etc.
Ca formulă estetică, proza lui Marin Preda se încadrază în realismul postbelic (neorealism).
Romanul „Moromeţii” ilustrează sfârşitul romanului doric, „renunţarea parţială la omniscienţă” (Nicolae
Manolescu), întrucât perspectiva naratorului obiectiv, care relatează la persoana a III-a, se completează
prin aceea a reflectorilor (Ilie Moromete, în volumul I, şi Ilie Moromete cu Niculae, în volumul al II-lea),
cat şi prin aceea a informatorilor (personaje-martori ai evenimentelor, pe care le relatează ulterior altora,
cum este, de exemplu, Parizianu, care povesteşte despre vizita lui Moromete la băieţi, la Bucureşti sau
Scămosul care l-a văzut pe Achim la Bucureşti). Efectul este limitarea omniscienţei şi perspectiva mult
mai clară asupra lumii şi vieţii ţăranului.
Înscriindu-se în tematica tradițională, problematica romanului „Moromeții” este anticipată de
nuvelele din volumul „Întâlnirea din pământuri” („Dimineaţă de iarnă”, „O adunare liniştită”, „În
ceaţă”) sau în schița „Salcâmul”, ce evidențiază preocuparea scriitorului pentru analiza destinului
țăra nului român. De asemenea, este un roman obiectiv, cu narațiune la persoana a III-a, realizată
de un narator omniscient, dar nu total obiectiv, deoarece este dublat de perspectiva personajelor cu
rolul de reflectori (Ilie Moromete, în primul volum şi Niculae, în cel de-al doilea). Este și un roman
realist social şi psihologic prin temă, veridicitatea întâmplărilor, fixarea coordonatelor spațio-temporale,
tipologii, simetria incipit-final.
Primul volum, apărut în 1955, impune un personaj cu totul original în literatura română, Ilie
Moromete ( moromețianismul caracterizat prin inteligență, tărie morală, spirit de observație etc.)
Structural, este alcătuit din două volume, publicate la doisprezece ani distanță: în 1955,
volumul I, iar în 1967, volumul al II-lea.
Primul volum cuprinde trei mari secvenţe epice. Cea dintâi începe într-o sâmbătă seara şi
continuă până în după-amiaza zilei următoare, cuprinde aspecte precum dragostea dintre Polina şi Birică,
foamea achizitivă de pământ a lui Tudor Bălosu şi fiul său, Victor, boala lui Vasile Boţoghină, ţăran
suferind de ftizie, pus pe neaşteptate in faţa destinului ireversibil, răzvrătirea lui Tugurlan, spiritul
distructiv al Guicăi, sora lui Ilie Moromete, realităţile rurale (“premilitara”, adunările din poiana fierăriei
lui Iocan, Căluşul din curtea lui Bălosu). A doua mare secvenţă epică surprinde satul în febra secerişului.
Oamenii treieră şi macină îndată spre a gusta din pâinea noii recolte. Ultima secvenţă infăţişează
conflictul direct dintre Ilie Moromete şi fiii săi.
Volumul al doilea, format din cinci părţi, prezintă destrămarea satului tradiţional şi evoluţia
atât a personajelor vechi, cât şi a unora noi până in deceniul al şaselea din secolul trecut. Scriitorul
urmăreşte viaţa dramatică a satului in două momente istorice succesive: Reforma agrară din 1945 şi
colectivizarea forţată a agriculturii din 1949. Evenimentele se succed rapid intr-o avalanşă de imagini,
fapte şi oameni. Nereuşind să facă faţă intrigilor altor comunişti din sat, Niculae este destituit. In cele
din urmă devine inginer horticultor şi se căsătoreşte cu Mărioara lui Adam Fântână din Siliştea, care
devenise asistentă medicală.
Deşi în cel de-al doilea volum accentul se deplasează de pe destinul Moromeţilor pe evoluţia unei
ideologii abuzive, Marin Preda dă operei sale unitate. Liantul celor două volume este problema
pământului. Roman realist cu densitate epică şi profunzime psihologică de excepţie, “Moromeţii” lui

1
Marin Preda reprezintă o monografie artistică a satului românesc ante- şi postbelic, surprins la
răspântia dintre două orânduiri sociale.
În ceea ce priveşte tema, romanul prezintă destrămarea - simbolică pentru gospodăria ţărănească
tradiţională – a unei familii dintr-un sat din Câmpia Dunării, Siliştea-Gumeşti. Evoluţia şi criza familiei
sunt simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii. Astfel că romanul unei familii este şi o
frescă a vieţii rurale din proximitatea şi de după cel de-al Doilea Război Mondial.
Există în primul volum al romanului câteva secvenţe narative simbolice pentru tema destrămării
familiei. De exemplu, scena cinei surprinde un moment din existenţa familiei tradiţionale, condusă de un
tată autoritar, un veritabil „pater familias”, care stătea pe „pragul celei de-a doua odăi, parcă deasupra
tuturor”, dezvăluind tensiunile şi conflictele din familie. Astfel, aşezarea în jurul mesei prefigurează
tensiunile din familie: „Cei trei fraţi vitregi, Paraschiv, Nilă şi Achim, stăteau spre partea dinafară a
tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece afară. De cealaltă parte a
mesei, lângă vatră, […] stătea întotdeauna Catrina Moromete, mama vitregă a celor trei fraţi, iar lângă ea
îi avea pe ai ei, pe Niculae, pe Ilinca, şi pe Tita, copii făcuţi cu Moromete. […] Moromete stătea parcă
deasupra tuturor.” Paraschiv, Nilă şi Achim nu-şi iubesc mama vitregă, intrând permanent în conflict cu
aceasta. De aceea, felul în care se aşază la masă, spre partea din afară a tindei, anticipează evadarea lor de sub
autoritatea paternă. Niculae Moromete, mezinul, se individualizează ca un membru care are alte preocupări
decât ceilalţi, fiind tratat cu indiferenţă şi dispreţ de aceştia, mai puţin de Catrina.
De asemenea, o altă secvenţă relevantă este aceea a tăierii salcâmului, secvență care
prefigurează destrămarea familiei, prăbuşirea satului tradiţional, risipirea iluziilor lui Moromete. În
viziunea criticului Eugen Simion salcâmul „reprezintă, s-ar putea spune, unitatea, trăinicia Moromeţilor,
fiind în lumea obiectelor ceea ce reprezintă tatăl în viaţa familiei. E un arbore cu autoritate, dominator,
un punct stabil de referinţă.” Odată doborât se creează sentimentul de gol, de ruptură: „totul se făcuse
mic. Grădina, caii, Moromete însuşi arătau bicisnici”. Copacul este învestit cu valoarea unui axis mundi,
important atât pentru familie, cât și pentru săteni (era locul de joacă al copiilor, iarna făceau derdeluș, iar
primăvara îi mâncau florile). Din motive economice (plata unor datorii), Moromete decide să-l taie, ceea ce
prefigurează destrămarea familiei și prăbușirea satului tradițional. Momentul ales, duminica în zori,
când femeile își plâng morții, accentuează tragismul scenei.
Un prim element al textului narativ, semnficativ pentru prezentarea temei este simetria
incipitului cu finalul. Simetria compoziţională este dată de cele două referiri la tema timpului, în incipit şi
în paragraful final al volumului I. La început, timpul pare îngăduitor, “Se pare că timpul era foarte
răbdător cu oamenii; viaţa se scurgea fără conflicte mari”, pentru ca enunţul din finalul volumului,
“timpul nu mai avea răbdare”, să modifice imaginea timpului, care devine necruţător. Imaginea timpului
răbdator reprezintă doar o iluzie a lui Ilie Moromete, contrazisă de evenimentele petrecute pe parcursul
romanului.
În ceea ce priveşte relaţiile temporale şi spaţiale, acţiunea romanului se desfăşoară în Siliştea –
Gumeşti, un sat din Câmpia Dunării în care existenţa decurge de generaţii întregi „fără conflicte mari”, pe
o perioadă de un sfert de veac şi înfăţişează destinul ţăranului la confluenţa dintre două epoci istorice:
înainte şi după al Doilea Război Mondial, Reforma Agrară din 1945, colectivizarea. Tensiunea romanului
decurge tocmai din această pendulare între timpul istoric şi timpul individual, aşa cum observă însuşi
Moromete: „Nu am decât o singură viaţă de trăit, în timp ce istoria este înceată şi nepăsătoare”. Astfel,
Eugen Simion susţine că „Moromeţii stau sub un clopot cosmic şi drumurile mari ale istoriei trec prin
ograda lor”, iar tema centrală a romanului ar fi „libertatea morală în luptă cu fatalităţile istoriei”.
Un al doilea element al textului semnificativ este triplul conflict exterior al romanului, dar și
conflictul interior. Conflictul principal este dezacordul dintre Ilie Moromete şi cei trei fii ai săi din prima
căsătorie: Paraschiv, Nilă şi Achim, izvorât dintr-o modalitate diferită de a înţelege lumea. Fii cei mari îşi
dispreţuiesc tatăl, fiindcă nu ştie să trasforme în bani produsele economiei rurale, precum vecinul Tudor
Bălosu, care se adaptează mai uşor noilor relaţii capitaliste. Cel de-al doilea conflict izbucneşte între
Moromete şi Catrina , soţia lui. Moromete vânduse în timpul secetei un pogon din lotul soţiei,
promiţându-i, în schimb, trecerea casei pe numele ei. De teama fiilor celor mari care îşi urau mama
vitregă, dar mai ales pentru că în satul tradiţional bărbatul este şeful casei, Moromete amână îndeplinirea
promisiunii. Din această cauză, femeia simte “cum i se strecoară în inimă nepăsarea şi sila de bărbat şi
copii”, găsindu-şi inițial refugiul în biserică, dar în al doilea volum Catrina îl părăseşte pe Ilie, după ce
află de vizita lui la Bucureşti. Al treilea conflict de familie este desfăşurat in volumul intâi. Cei implicaţi
2
sunt Moromete şi sora sa , Maria, poreclită Guica. Ea ar fi vrut ca fratele ei să nu se recăsătorească şi să o
ţină in casă. Moromete insă i-a construit un bordei departe de casa lui, fapt care a atras ura mistuitoare a
Mariei. Ea este autoarea morală a plecării băieţilor celor mari. Guica moare uitată de nepoţi şi de fratele
ei, care nici nu participă la inmormântare.
Conflictul interior cu cea mai mare importanţă în roman este cel al lui Ilie Moromete, al cărui sistem
de valori este infirmat de alegerea fiilor. Discrepanţa dintre concepţia de viaţă a protagonistului,
autoiluzionarea lui referitoare la rezolvarea poblemelor şi importanţa valorilor legate de viaţa spirituală şi
dificultatea de a accepta că acest sistem nu poate fi perpetuat de copii face din Moromete, aşa cum susţine
Nicolae Manolescu, “cel din urmă ţăran în romanul deruralizării satului”.
Caracterizarea personajului Ilie Moromete.
Modelul literar de la care pleacă M. Preda în constituirea personajului este tatăl său, Tudor Călăraşu.
Ilie Moromete este personajul central al operei, reprezentând, în lumea complexă a satului, tipul ţăranului
„independent”, inteligent, harnic şi înţelept, dornic de a-şi păstra pământurile .
Este caracterizat în mod direct de către narator: „Era cu 10 ani mare decât Catrina şi acum avea acea
vârstă între tinereţe şi bătrâneţe când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”.
Autocaracterizarea realizată la finalul romanului scoate în evidenţă libertatea individului, în ciuda
constrângerilor istoriei: „Domnule, eu întotdeauna am dus o viaţă independentă”.
Caracterizarea indirectă se desprinde din gesturile, faptele, vorbele, gândurile personajului, dar şi din
relaţia cu celelalte personaje.
Autorul se axează pe episoade semnificative din eforturile pentru achitarea “foncierii”, pregătirea
viitorului celor trei fii si a celor două fiice, găsirea unei soluții pentru trimiterea lui Niculae la școală.
Păstrarea neatinsă a lotului de pământ primit după război înseamnă libertate, independenţă de acţiune, o
condiţie a vechilor "bucurii": discuţii prelungite în poiana fierariei lui Iocan, ceasurile de visare ciudată de
pe stănoagă, drumurile încărcate de mari speranţe la munte, discuțiile cu oamenii inteligenți cum era
Cocoşilă.
El se particularizează printre ceilalţi ţărani prin: plăcerea de a vorbi, darul povestirii, bucuria
contemplaţiei, inteligenţă, fantezie, umor, ironia ascuţită, disimularea etc. Tehnica amânării intervine
atunci când Moromete încearcă să tărăgăneze o decizie care nu îi convine (spre exemplu, scena cu Jupuitu
care vine pentru încasarea impozitelor).
Prestigiul lui Moromete în sat se datorează şi calităţilor lui intelectuale : citeşte presa în poiana lui
Iocan, o comentează cu interes, iese la poartă şi adresează cuvinte oamenilor care trec pe drum.Este o fire
autoritară, el fiind adevăratul conducător al familiei numeroase , greu de tinut în frâu, luând deciziile cele
mai importante : vinderea salcâmului, împrumutul banilor de la Aristide, plecarea lui Achim cu oile la
Bucureşti,vinderea pământului etc.
Însă, autoritatea, ironia ascutită adresată copiilor sau Catrinei , cuvintele deseori jignitoare (ca sa se
mire proștii) , educaţia dură în spiritul muncii şi hărniciei (“mă , se vede că nu sunteţi munciţi, mă”) se
dovedesc ineficiente deoarece, cu toată strădania tatălui de a păstra pământul întreg ca să le asigure traiul ,
nu poate scăpa familia de la destrămare .
Este considerat de către Ov. S. Crohmălniceanu un „om sucit, cu toane, imprevizibil”, având un
comportament bizar, ceea ce determină înstrăinarea lui de familie. Educaţia dură, în spiritul muncii se
dovedeşte ineficientă pentru că nu poate scăpa familia de la destrămare.
Mulţi critici l-au considerat un filozof, un contemplativ inteligent, temperat, iubind liniştea şi mai
ales libertatea, independenţa de gândire şi exprimare a opiniilor.
În opinia mea, romanul “Moromeţii” surprinde dramatic iluzia protagonistului că viaţa îşi poate
continua cursul în tiparele tradiţionale, în timp ce istoria modifică relaţiile de la nivelul vieţii de familie şi
de la nivelul comunităţii rurale, schimbând chiar rostul celei mai vechi şi numeroase clase sociale,
ţărănimea.
Viziunea despre lume se conturează în roman, mai ales, prin perspectiva personajului Ilie Moromete
asupra vieţii şi a întâmplărilor, personaj principal şi reflector al evenimentelor prezentate. În volumul al
doilea, Niculae devine reflector al mentalităţilor colectiviste, al lumii de după război.
RELAŢIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE: CATRINA ŞI ILIE MOROMETE
Prezentarea situaţiei iniţiale a celor două personaje
În centrul romanului sunt plasaţi Moromeţii, o familie hibridă de ţărani dintr-un sat de câmpie,
puşi faţă în faţă cu schimbările politice ale epocii, resimţite mai ales în volumul al II-lea. Prima scenă din

3
roman prezintă revenirea membrilor familiei de la câmp, dar relaţiile dintre personaje sunt conturate abia
în capitolul al IV-lea al primei părţi, în scena cinei. Copiii din cele două căsătorii se aşază la masă pe
laturi opuse, anticipându-se astfel conflictul dintre Paraschiv, Nilă şi Achim, pe de o parte, Ilinca şi Tita
pe de altă parte. Scena este dominată de autoritatea paternă a lui Ilie Moromete, care îşi adjudecă poziţia
de pater familiae prin „locul său pe pragul celei de-a doua odăi, de pe care stăpânea cu privirea pe
fiecare”. Autoritatea lui se va evidenţia în multe scene de familie din roman, culminând cu cea a bătăii lui
Paraschiv şi Nilă, punct culminant al crizei paternităţii rănite. Discuţia de la masa la care se mănâncă
simplu constă în replici tăioase, batjocoritoare, ironice sau tensionate, dar băieţii cei mari ating totuşi un
subiect sensibil: plecarea lui Achim cu oile la Bucureşti, pe care Moromete o priveşte, deocamdată, cu
neîncredere. Dacă Moromete ilustrează condiţia ţăranului copleşit de grijile zilei de mâine, Catrina este
reprezentativă pentru condiţia femeii din mediul rural din perioada dintre cele două războaie mondiale.
Prin caracterizare directă făcută de narator, statutul Catrinei este precizat în scena cinei: mamă a patru
copii, trei cu Ilie Moromete (Ilinca, Tita, Niculae) şi o fată dintr-o căsătorie anterioară, Alboaica, rămasă
la părinţii primului soţ, mort de apă la plămâni în urma războiului. De la acest fost soţ Catrina a moştenit
pământul din care a vândut o bucată în timpul căsătoriei cu Ilie Moromete, acesta promiţându-i că va
trece pe numele ei casa. „Jumătate întoarsă spre crătiţele ei”, Catrina apare în scena cinei ca fiind femeia
copleşită de treburile casei, dispreţuită de fiii vitregi, ironizată de soţ.
Relaţiile dintre cei doi soţi se prefigurează tot la începutul romanului: conflictul Ilie-Catrina are la
bază pe de o parte, refuzul sau amânarea lui Ilie Moromete de a pune în practică această promisiune și pe
de altă parte, părerile opuse referitoare la şcolarizarea lui Niculae. Catrina intuieşte asemănarea de
structură interioară a mezinului cu cea a lui Ilie. Discuţiile lor pe această temă amintesc de cele ale
Smarandei Creangă cu Ştefan a Petrei: în timp ce mama susţine nevoia de carte a copilului, tatăl o
consideră o cheltuială greu suportabilă.
Relevarea trăsăturilor celor două personaje, prin raportare la secvenţe din roman
Ilie Moromete reprezintă o autoritate nu numai în sânul familiei, ci şi în comunitatea satului,
fiind respectat pentru ştiinţa de carte la întrunirile duminicale din poiana fierăriei lui Iocan, unde ţăranul
desluşeşte şi pentru ceilalţi mersul evenimentelor. Înzestrat cu inteligenţă nativă, cu spirit meditativ şi
contemplativ, cu simţul umorului, Ilie Moromete este un ţăran dezinteresat de valorile materiale, dar
pentru care acoperirea cheltuielilor se amână la nesfârşit, ceea ce reprezintă pentru Catrina o permanentă
ameninţare.
În luarea deciziilor, Ilie nu cere părerea Catrinei decât pentru a-i crea impresia împărtăşirii grijilor,
dar singur hotărăşte soarta familiei. Totuşi, Catrina încearcă să influenţeze hotărârile lui Moromete nu
numai în ceea ce-i priveşte pe copiii ei, ci şi referitor la fiii vitregi, cărora le înţelege nevoia de afirmare.
Ea intervine la Ilie pentru a-l lăsa pe Achim cu oile la Bucureşti; instinctul matern se manifestă, aşadar,
nediferenţiat. În plus, în scena tăierii salcâmului se evidenţiază atitudinea umilă a Catrinei: revenind de
la biserică, femeia vede salcâmul doborât şi, auzind întrebările acide ale fiilor care cer socoteală tatălui,
temperează ieşirile fetelor. Este singura care înţelege că tatăl nu a vândut salcâmul gratuit, ci forţat de
împrejurări. Astfel, Catrina este supusă autorităţii soţului, spre deosebire de Anghelina, pe care
Boţoghină o consultă referitor la vinderea pământurilor pentru procurarea banilor necesari spitalizării
sale.
În concluzie, Prin „Moromeții”, Preda continuă tradiția romanului românesc de inspirație rurală,
dar în același timp se distanțează de aceasta, propunând o viziune nouă, grație talentului narativ
excepțional. Opera sa devine romanul „unei colectivități și al unei civilizații sancționate de istorie”.
(Eugen Simion)