I.

Introducere

Ca și în alte cazuri, cum ar fi cel al lui Rebreanu, romanul cel mai important al
lui Marin Preda este anticipat și pregătit de nuvelele sale ”Întâlnirea din pământuri”,
”Dimineață de iarnă”, ”O adunare liniștită” etc.
Cele două volume din romanul ”Moromeții” au fost publicate la 12 ani
diferență. Volumul I apare în anul 1955 și este structurat în trei părți, care începe și
se sfârșește cu metafora timpului. Iar cel de-al doilea în 1967 cu cinci părți, debutând
cu metafora schimbării și se încheie cu moartea simbolică a ultimului țăran român
(Nicolae Manolescu).

II. Încadrare în perioadă(postbelic)

Marin Preda este un apărător al condiției literaturii realiste, el considerând că

o operă trebuie judecată în funcție de partea ei de adevăr și o carte bună este aceea
care transmite, sub un aspect estetic acceptabil, un adevăr social și psihologic. În
consecință, iau naștere cele două volume ”Moromeții”.
Deși din punct de vedere structural, al esteticii și al conținutului cele două
diferă, romanul este unitar, deoarece reconstituie imaginea satului românesc într-o
perioadă de criză, înainte și după celui de-al Doilea Război Mondial(deceniile IV și
VI). În acest context sunt prezentate transformările vieții rurale, ale mentalităților și
ale instituțiilor.

III. Încadrare în curent

III. 1. Tipologie nouă

Moromeții se încadrează în realismul postbelic (neorealism) și în realismul
psihologic. Preda propune continuarea tradiției romanului românesc de
inspirație rurală, dar se și distanțează de ea, oferind o perspectivă cu totul
inedită asupra vieții și mentalității arhaice. Cât timp la Slavici și la Rebreanu
sufletul rural este rudimentar, alimentat de obsesia pământului, în „Moromeții”
autorul conturează o nouă tipologie a țăranului român. Ilie Moromete este un
spirit contemplativ, cu înclinații spre politică și chiar filosofie. El în loc să fie
devorat de idealul posesiunii pământului, luptă doar să-l mențină.

III. 2. Perspectiva narativă

Un al doilea argument care vizează realismul operei este perspectiva
auctorială. Romanul ilustrează sfârșitul romanului doric (Nicolae Manolescu).
Prin acesta înțelegem că perspectiva obiectivă, heterodiegetică a naratorului
alternează cu perspectiva personajului reflector (Ilie Moromete și Niculae
Moromete). Efectul acestuia este limitarea omniscienței.

1
III. 3. Roman monografic
În al treilea rând, este un roman monografic. Preda realizează cele mai
verosimile imagini literare a satului românesc. Printr-un stil obiectiv, clar,
aproape dur, autorul surprinde culoarea vieții rurale, tinzând să o zugrăvească
în datele ei calendaristice, universale. Muncile agricole, secerișul și treierișul,
tradițiile populare au șansa unui pictor, care-și dozează culorile și nuanțele în
tablouri de o mare autenticitate. Înmormântarea, parastasul, călușul, jocul
băieților pe câmp cu bobicul, întâlnirile nocturne ale tinerilor, hora, atitudinile
soților în familie sunt înfățișate cu grija de a reliefa specificul unui mod de
existență curent perioadei respective.

IV. Tema

”Moromeții” conține, în aproape o mie de pagini, povestea unei familii de

țărani din Câmpia Dunării (Siliștea-Gumești) care cunoaște de-a lungul unui sfert de
secol o adâncă și simbolică destrămare.
Titlul operei așază tema familiei în prim-plan, însă evoluția și criza familiei
sunt simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii. În acest sens,
romanul familiei este și unul al "deruralizării satului" (Nicolae Manolescu).
Tema timpului viclean, nerăbdător sugerat de verbul semiauxiliar "se pare - că
timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare" nuanțează tema socială, a relației dintre
individ și istorie.
Se remarcă și o temă a crizei comunicării dintre Ilie Moromete și familie.

V. Viziunea despre lume

Viziunea despre lume a autorului se realizează îndeosebi prin prisma

personajului Ilie Moromete. Ideea romanului este că circumstanțele istorice vor răzbi
asupra țăranului. Pentru Moromete pământul înseamnă demnitate socială și umană.
În viziunea sa pământul este făcut să dea roade care să hrănească membri familiei
și care să acopere cheltuielile. Însă cei trei fii au o poftă nemărginită de câștig și,
astfel, se opun spiritului contemplativ al tatălui care este, de altfel, autentic țărănesc.
Tinerii sunt cuprinși de influența noii epoci, cea capitalistă, vrând să transforme
grâul, lâna și laptele în bani. Ei chiar îl vorbesc de rău prin sat, deoarece a dat
porumbul prea ieftin și că "în genere nu face nimic, stă toată ziua". Pentru că
Moromete nu renunță la concepția sa că modul tradițional de existență al țăranului
este cel mai bun cu putință, va ajunge într-un declin ireversibil.

2
VI. 2 scene semnificative

1. Scena cinei
O secvență narativă care prefigurează destrămarea familiei este scena cinei.
Aceasta este narat lent (cum de altfel este întreaga primă parte), în concordanță cu timpul
sugerat, stăruind asupra fiecărui amănunt, gest și replică. Moromeții strânși în jurul unei
mese mici și rotunde par încremenirea unei vechi rânduieli. Cina lor dă impresia unei familii
gentilice, care pare că și-a păstrat structura, dar nu și mentalitatea.
Lipsa coeziunii familiale este semnalată, mai întâi de toate, prin așezarea membrilor
la masă "după fire și neam". Cei trei frați stăteau în afara tindei "ca și când ar fi fost gata în
orice clipă să se scoale și să plece afară" (ceea ce sugerează fuga lor la București). Catrina
era întoarsă spre oalele cu mâncare, semn că ea se ocupă de gospodărie, lângă care stau
copiii ei Niculae, Tita și Ilinca. Toți stăteau înghesuiți, "umăr lângă umăr", însă tatăl era
așezat "parcă deasupra tuturor". Locul lui era pe pragul dintre cele odăi, ce simbolizează
faptul că Moromete de fapt se află între două lumi: una patriarhală, arhaică, în care
autoritatea lui stăruiește în continuare și cealaltă care se naște odată cu epoca nouă.

2. Scena tăierii salcâmului

O a două scenă reprezentativă pentru tematica operei este scena tăierii salcâmului.
În capitolul XII are loc tăierea salcâmului din grădină pentru a fi vândut lui Bălosu. Este o
scenă cu rol premonitoriu în roman. Arborele este simbolul unității familiei țărănești, al
verticalității, un axis mundi în universul țărănesc. Este un punct reper, dominator (copiii se
jucau în jurul lui). Pe fundalul unui bocet, venit dinspre cimitirul satului, unde are loc jelirea
morților, loviturile toporului sunt percepute ca un tumult care răsuna în întreaga viroagă. De
la o vreme ei loveau mai încet, "scormonind cu securea lovituri mici, căutând parcă viața
salcâmului". Cu toate că arborele era aproape tăiat, acesta își menține poziția dreaptă ("nicio
frunză nu i se mișca"). După doborârea acestuia, gospodăria lui Moromete "se făcuse mic".
Eugen Simion consideră că salcâmul este dublul vegetal al lui Ilie Moromete și că
destinul unuia este anticipat de al celuilalt: la prima lovitură a securei, din gâtul lui Ilie a ieșit
un "icnet adânc".

VII. Elemente de compoziție

1. Structura
1.1. Primul volum
Primul volum este organizat în trei părți, alcătuit din 29, 18, respectiv 28 de capitole,
întâmplările fiind prezentate în ritm diferit determinate de timpul enigmatic. Fiecare parte
începe cu o scenă de ansamblu asupra familiei.
Prima parte are un ritm lent, acțiunea desfășurându-se de sâmbătă seara până
duminică noaptea, când Polina fuge cu Birică. Rolul acestei părți este a familiariza cititorul
cu universul țărănesc. Imaginea de ansamblu asupra familiei este oferită de către scena
cinei.
În a doua parte, ritmul devine mai alert și, prin tehnica modernă a colajului, prezintă
diferite scene din viața satului. Acțiunea se derulează pe parcursul a două săptămâni de la
plecarea lui Achim cu oile la București. Scena relevantă aici este cea în care Moromeții
stăteau pe prispă la adăpost de la ploaie, ca într-o fotografie.

3
 A treia parte debutează tot cu o scenă de ansamblu, mai exact cea a secerișului,
precedat de o pregătire mistică, ritualică. Este partea în care conflictul dintre Ilie Moromete și
cei trei fii domină acțiunea și se termină cu fuga lor la București.

1.2 Volumul doi

Volumul al doilea, structurat în cinci părți, prezintă viața rurală dintr-o perioadă de un
sfert de veac (de la începutul anului 1938 până spre sfârșitul anului 1962). Prin tehnica
rezumativă, evenimentele povestite sunt selecționate, unele fapte fiind eliminate (elipsa), iar
timpul narațiunii cunoaște reveniri (alternanța). Acțiunea romanului se concentrează pe două
evenimente istorice semnificative: Reforma Agrară din 1945 și transformarea ”socialistă” a
agriculturii din 1949.

2. Relația incipit-final

Desfășurarea epică a primului volum este marcată de două fraze cheie, astfel
romanul are o compoziție închisă.
Legătura între incipit și final îl reprezintă tema timpului. Pe când incipitul este
descriptiv și conturează un „început” („era începutul verii”), timpul părea că ”avea cu oamenii
nesfârșită răbdare”, finalul nimicește această primă impresie. Romanul se încheie cu ideea
târziului („trei ani mai târziu izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial”) când ”timpul nu mai
avea răbdare”. În consecință, remarcă două tipuri de axe temporale, unul iluzoriu și altul
real, amenințător. Timpul istoric va devora ființa tradițională care, până atunci, a trăit într-un
timp contemplativ.

3. Conflictul

În centrul romanului se află conflictul dintre Ilie Moromete și cei trei fii, care se iscă
de la două mentalități diferite. Tatăl este un pater familiae care luptă pentru a menține
echilibrul în gospodăria sa și pentru a-și menține autoritatea și respectul în ochii familiei. Se
termină cu plecarea băieților la București, fapt pe care personajul principal îl interpretează
drept o înfrângere. El își pierde liniștea sufletească și pierde în fața noului timp care se
impune necruțător. Omul contemplativ va fi înlocuit, așadar, de cel social.
Un al doilea conflict în sânul familiei este cel dintre Catrina și Moromete. Copleșită de
treburile casei, umilită de vorbele grele ale băieților și de asprimea propriului bărbat, femeia
ăși va părăsi soțul în volumul al II-lea, realizând ruptura definitivă.
Remarcă încă un conflict între Maria Moromete(Guica) și Ilie. Ura femeii față de
fratele ei este transmisă și băieților care astfel se opun tatălui lor. Aversiunea ei față de
Moromete se datorează nemulțumirii ei de noua căsătorie a acestuia, care a determinat-o să
părăsească gospodăria anterioară și să se mute într-un bordei.
Conflictul secundar al romanului se desfășoară între Ilie Moromete și Niculae, copilul
cel mic. Conflictul este alimentat de dorința arzătoare a mezinului de a merge la școală.
Pentru tată educația nu reprezintă o prioritate, astfel este pasiv față de aspirația fiului. Acest
conflict se încheie în volumul II., odată cu moartea lui Ilie Moromete și suferința lui Niculae
care nu s-a împăcat cu el cât timp era în viață. Este de asemenea, un conflict între două
mentalități, între două concepții diferite despre țăran. Tânărul ajunge să susțină ideile
impuse de noul val istoric (marxism). Ideile de înnoire radicală a satului afirmate de către
Niculae întâmpină protestul tatălui neîmpăcat cu gândul că tot ceea ce a făcut el a fost

4
greșit: ”până în clipa din urmă omul e dator să țină la rostul lui, chit că rostul ăsta cine știe ce
se alege de el!”, „că tu vii să-mi spui că noi suntem ultimii țărani de pe lume și trebuie să
dispărem. Și de ce crezi că n-ai fi tu ultimul prost de pe lume și mai degrabă tu ar trebui să
dispari, nu eu”.

VIII. Statutul lui Ilie Moromete

1. Statutul literar

Personajul principal, Ilie Moromete, reprezintă un tip de țăran aparte în literatura

română: un spirit reflexiv, contemplativ, inteligent și ironic. Pentru întâia oară în literatura
română țăranul nu e stăpânit de ideea de a avea pământ, ca șansă a fericirii sale, ci de a și-l
păstra.
El este un personaj exponențial, pentru că destinul său exprimă moartea unei lumi.
Criza satului arhaic se manifestă în conștiința lui.
Este, de asemenea, construit pe trăsături realiste. Îl are ca model pe Tudor Călărașu,
tatăl scriitorului, după cum mărturisește autorul în volumul "Imposibila întoarcere".

2. Statutul social

Din punct de vedere social, Ilie Moromete este un tată autoritar și țăran de mijloc. El
stăpânește o familie eterogenă, cu mulți copii proveniți din căsnicii diferite.
În sat el este un spirit de referință, caracteristică ce reiese din întâlnirile din poiana lui
Iocan. În cadrul acestora reiese demnitatea lui, poziția lui socială de om important. El
mergea drept, ținea discursuri, citea din ziar, adică era în fond spiritul întâlnirilor politice, iar
întâlnirile nu începeau fără el.

3. Statutul moral-psihologic

Din punct de vedere moral, protagonistul are un caracter puternic și se manifestă

printr-un comportament adecvat demnității sale. Are o problemă dilematică care este
exteriorizat prin vorbe ironice, agresive și disimulate, dar care reiese și din cugetările
personale.
Îl vedem egal cu sine, încercând să-și păstreze independența și libertatea interioară.
Moare spunând doctorului: "domnule, eu totdeauna am dus o viață independentă".

5
IX. Statutul lui Niculae

Niculae este fiul cel mai mic al familiei, prezentat la vârste diferite în cele două
volume: copilul și tânărul în formare.
În primul volum, Niculae este un copil dornic să învețe carte ca să-și schimbe statutul
social. Lui nu-i place să păzească oile, iar familia nu îl înțelege. Singura persoană care totuși
îl susține este mama, care va intra în conflict cu Moromete din cauza asta. Cu toate acestea,
el învinge aspirațiile și excelează la învățătură. Însă Moromete îl retrage de la școală sub
pretextul că învățătura nu aduce niciun "beneficiu".
În volumul doi Niculae începe să-și caute sensul existenței și devine "adeptul unei
noi religii a binelui și răului", cum crede că e noua dogmă socialistă. Discuțiile dintre tată și
fiu aici au semnificația unei confruntări între două concepții de viață, și, implicit, între
generații. Niculae se îndepărtează de Ilie, pe care cândva îl lua drept model. Ajunge atât de
ocupat, încât nu va mai trăi viața bucurându-se de ea sau contemplând asupra ei.

X. Trăsătura dominantă de caracter a lui Ilie Moromete

AUTORITATEA
Scena cinei…
Scena din poiana lui Iocan:
Scena care îi evidențiază abilitățile lui retorice, dar mai ales statutul lui de om
important, este cea în care sunt prezentate adunările din poiana lui Iocan (capitolele XVII-
XXI). Universul satului Șiliștea-Gumești este unul al voiciunii spirituale, a inteligenței
ingenue. Bărbații se adună și discută/ dezbat politică, astfel, realizând o atmosferă la fierăria
lui Iocan ca în piețele publice din cetățile antice. Ilie Moromete este cel care susține această
atmosferă. El este izvorul acestor discuții și se impune în fața celorlalți prin înfățișare
(mergea bărbieri), prin statură (”pășea apăsat”) și mai ales prin vorbă. Respectul celor din
sat pentru protagonist reiese chiar prin faptul că Din Vasilescu a modelat din lut galben și ars
chipul lui Moromete, pe care la urmă l-au așezat pe polița fierăriei.

XI. Evoluția relației dintre Moromete și Niculae

Scena secerișului
Scena secerișului are o deosebită importanță în reliefarea relației dintre cei doi.
Niculae devine conștient de natura tatălui său și își dă seama că pentru a-l convinge să-l
dea la școală nu poate să-l sâcâie cu același lucru mereu, ci cu argumente („tatăl său era un
om care gândea și gândirea lui era limpede”). Mezinul propune chiar vinderea partea
pogonului lui, numai ca acesta să ajungă la școală. Acest fapt dovedește devotamentul lui
față de educație, ceea ce se opune mentalității tatălui. Ilie Moromete ajunge însă la final să-
și recunoască greșeala de a nu-l da pe Niculae la timp la școală („ca să umble el pe urmă la
gât cu toți ăștia de-alde Isosică. Vezi, zicea, aicea am greșit.” În ciuda discrepanțelor,
mezinul este profund marcat de tatăl său. El recunoaște că acesta a avut capacitatea de a
pătrunde în înțelesurile lumii și de a vedea lucruri care le scăpa altora. Astfel, Ilie Moromete
este elogiat în conștiința tatălui. Împăcarea nu are loc decât în visul lui Niculae, după ce
moare tatăl.

6
Scena serbării școlare
Scena reprezentativă pentru evoluția relației dintre tată și fiu este scena serbării
școlare, unde Niculae ia premiul întâi. Deși Moromete își iubește copiii, acesta își
cenzurează orice manifestare de afecțiune față de ei. Se aștepta ca cel mic să rămână
repetent, având în vedere că era trimis în fiecare zi cu oile. Însă fiul ia premiul întâi, iar în
timpul recitalului, copilul este cuprins de friguri și nu-și poate termina poezia. În acest episod
tatăl devine conștient de peretele imaginar pe care l-a clădit între el și cel mic (”nu știa, de
unde să știe? Parcă frigurile erau o boală care să fie luată în seamă?”). Tatăl îl duce acasă
pe fiu în brațe cu stângăcie și marcat profund de cele întâmplate („se ferea să se uite la
copil; [...] părea nemulțumit și dezorientat, atins tocmai în liniștea sa neturburată” ).