Sunteți pe pagina 1din 6

Moromeţii

INTRODUCERE

Pregătit de proza realistă din volumul de debut, „Întâlnirea din pâmânturi” (1948) – nuvele precum
„Dimineaţa de iarnă”, „O adunare liniştită”, „În ceată” sau schiţa „Salcâmul”- care prefigurează
motive, personaje şi întâmplări, primul roman al lui Marin Preda, „Moromeţii”, este alcătuit din două
volume, publicate la doisprezece ani distanţă: 1955, primul volum, şi 1967, al doilea volum. Opera
aduce în prim plan condiţia ţăranului român în istorie, a familiei şi a modului de existenţă patriarhal,
specific satului tradiţional românesc.

TRĂSĂTURI CARE FAC POSIBILĂ ÎNCADRAREA ÎNTR-O TIPOLOGIE

Este un roman realist-obiectiv, cu elemente tradiţionale şi moderne, dar şi un roman de observaţie


socială şi de analiză psihologică. Se înscrie în tematica tradiţională prin destinul ţăranului, prin
surprinderea complicaţiilor sufletului acestuia, a firei contemplativei, a bucuriei şi a libertatăţii
spiritului rural, nedevorat de posesiunea pâmântului. Realismul este dat de prezentarea vieţii în toată
complexitatea ei, cu refacerea fundalului social economic de dinainte şi dupa cel de-al Doilea Război
Mondial şi prin utilizarea tehnicii detaliului, care creează impresia de verosimilitate. Acţiunea se
petrece într-un spaţiu real, familiar scriitorului, satul Siliştea-Gumeşti din câmpia Dunării, şi este
centrată în jurul unei familii de ţărani, reprezentativă pentru această categorie socială. Scenele în care
sunt prezentate aspectele din viaţa colectivităţii se constituie într-o adevărată monografie a satului
tradiţional: hora, căluşul, întâlnirile duminicale din poiana lui Iocan (simbol al libertăţii morale a
acestei lumi), serbarea şcolară, secerişul, treierişul.

PATRU ELEMENTE ALE TEXTULUI NARATIV

Naraţiunea este heterodiegetică, întâmplarile fiind relatate la persoana a III-a de câtre un narator
omniscient şi omniprezent. Perspectiva naratorului obiectiv se completează prin cea a reflectorilor (Ilie
Moromete, în primul volum, şi Niculaie, în al doilea volum), ca şi prin aceea a informatorilor
(personaje – martori ai evenimentelor, pe care le relatează ulterior altora, de exemplu, momentul în
care Parizianu povesteşte despre vizita lui Moromete la băieţi, la Bucureşti).
Titlul „Moromeţii” aşază tema familiei în centrul romanului, însă criza care duce la destrămarea
ei este reprezentativă pentru transformările din satul românesc al vremii, astfel că romanul unei familii
este şi „un roman al deruralizării satului”, aşa cum afirma criticul Nicolae Manolescu. Tema timpului
viclean, care ascunde, sub aparenţa „răbdării”, capcana unei „istorii frauduloase” nuanţează tema
socială. Viziunea scriitorului se fundamentează din perspectiva confruntării omului cu timpul, a
umanităţii cu istoria, la răscruce de epoci, sub presiunea unor evenimente necruţătoare. Acţiunea
primului volum se petrece cu trei ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, de la începutul verii
până toamna târziu. „Moromeţii” II surprinde un timp tragic, catastrofic, anii 50, în care satul este
agresat de forţe ostile. Marin Preda inaugurează astfel romanele care dezbat problema obsedantului
deceniu.
Compoziţional, primul volum este aşezat pe o axă fundamentală- cea a timpului care nu rămâne
simplă cronologie, durată echivocă în care se desfăşoară evenimentele, ci se constituie ca o fortţă
redutabilă, înşelătoare, vicleană, încercuind primejdios existenţa. Volumul utilizează tehnica
decupajului şi accelerarea gradată a timpului naraţiunii, fiind structurat în trei părţi. Prima parte, de
sâmbată seara până duminică noaptea, conţine scene care ilustrează monografic viaţa rurală şi care
oglindesc soarta familiei Moromeţilor: cina şi tăierea salcâmului. Partea a doua se derulează pe
parcursul a două săptămâni, începând cu plecarea lui Achim cu oile, la Bucureşti. Partea a treia, de la
seceriş până la sfârşitul verii, se încheie cu fuga băieţilor. Simetria compoziţională este dată de cele
două referiri la tema timpului, în primul şi în ultimul paragraf al volumului. La început, aparent
îngăduitor, „timpul era foarte răbdător cu oamenii; viaţa se scurgea fără conflicte mari”, pentru ca
enunţul din finalul volumului, „timpul nu mai avea răbdare”, să modifice imaginea timpului, care
devine necruţător şi intolerant. Desfăşurarea epică a primului volum este narcată de două fraze-cheie,
romanul având astfel o compoziţie închisă, iar arta naraţiunii se bazează pe o tehnica a acumulării.
Niciun detaliu nu este întâmplător, fiecare are o semnificaţie precisă şi o funcţie simbolică. Echilibrul
şi complexitatea construcţiei romanului se datorează ştiinţei organizării epice, caracterului narativ al
stilului, întrucât aici domină stilul indirect liber. Împletirea naraţiunii cu analiza, cu portretul şi cu
descrierea (tabloul câmpiei în dimineaţa primei zile de seceriş), cu microeseul analitic, cu discursul
scenic (dialogul şi monologul, însoţite de „indicaţii regizorale) conferă modernitate scriiturii.
Al doilea volum are o compoziţie mai complicată. Cele cinci părţi sunt alcătuite dintr-un număr
inegal de capitole, criteriul de succesiune nemaifiind înlănţuirea, ci discontinuitatea narativă. Tehnica
rezumativă stă alături de cea a digresunii eseistice şi de tehnica mozaicului, într-o compoziţie
polifonică prin care se tematizează dezordinea unei lumi în declin. Exprimarea directă a personajelor
alternează cu cea indirectă, a autorului situat în perspectivă omniscientă, şi cu cea indirect-liberă,
scriitorul fiind un mediator între personaj şi cititor, într-un flux verbal din care dispar mărcile grafice
ale trecerii de la un stil la altul. Formele oralităţii coexistă cu cele scriptice, exprimarea populară,
vorbirea ţărănească stilizată, revigorată prin recuperarea expresivităţii originare, se împleteşte cu cea
intelectuală, cu expresia neologică.
Arta construirii personajelor este şi ea remarcabilă. Eroii intră „în scenă” cu o gestică, o
mimică, un fel de a vorbi puternic individualizate. Având un adevărat cult al limbajului, eroii
comunică şi se comunică, arta dialogului probând vocaţia de povestitor a lui Marin Preda. Prin
cuvinte, eroul moremeţian aduce realitatea în orizontul conştiinţei, o ia în posesie şi se înalţă deasupra
ei.
Structura romanului impune trei planuri. Planul narativ principal este cel al destinului
familiei, având drept centru de iradiere familia Moromeţilor, iar ca situaţie conflictuală, răzvrătirea
fiilor împotriva autorităţii paterne, generată de conflictul de principii şi de interese, conflictul de ordin
moral între generaţii: Ilie este apărătorul unor valori morale autentice, eterne, în vreme ce fiii săi mai
mari aderă la „valorile” materiale ale unei lumi rapace şi agresive. Planul secund este un plan epic si
analitic, planul destinului individual, al devenirii interioare. În primul volum, acest plan urmăreşte
meandrele universului lăuntric al lui Ilie Moromete, care trăieşte drama paternităţii înşelate (conflict
interior, psihologic); în al doilea volum, planul devenirii interioare e focalizat asupra lui Niculae, care
traversează o criză de identitate şi de valori (conflict interior: moral, psihologic şi conflict de idei).
Cel de-al treilea plan este planul destinului comunităţii ţărăneşti, dinamizat de conflicte puternice
de ordin politic, economic şi moral. În volumul al doilea, acest plan va deveni dominant, romanul fiind
un zguduitor document despre tragedia satului românesc tradiţional colectivizat forţat.

SCENE SEMNIFICATIVE

Subiectul romanului, de o mare simplitate, beneficiază de o adevărată orchestratie punctată de


câteva scene-cheie. Cina de sâmbată seara din tinda casei Moromeţilor, cu familia toată adunată în
jurul mesei joase, rotunde, dominate de statura tatălui aşezat pe pragul odăii, pare un ceremonial
atemporal, care va dăinui cât satul românesc. Şi totuşi, semnele destrămării unor vechi rânduieli există
de pe acum. Cei trei fii mai mari „stăteau spre partea dinafara a tindei, ca şi când ar fi fost gata în
orice clipă să se scoale de la masă şi să plece afară”, în vreme ce în partea opusă se află copiii din
căsătoria cu Catrina, Niculae, Ilinca şi Tita, adunaţi în preajma mamei. Acestă scenă este considerată
de Ovid Crohmălniceanu „prima schiţă a psihologiei Moromeţilor”. Spre finalul romanului, asistăm,
tot sâmbata, la o altă cină. Acum, la masă mai stă doar tatăl, aplecat îndârjit peste farfurie, în vreme ce
copiii îşi mănâncă bucata de pâine „trântiţi prin colţurile tindei”.
O altă scenă cu funcţie simbolică şi premonitorie este cea a tăierii salcâmului. Acesta pare o fiinţă
magică, martor şi păstrător al atâtor tainice manifestări ale vieţii ţărăneşti nescrise. El face parte din
viaţa familiei Moromete şi din viaţa satului („Toată lumea cunoştea acest salcâm.”). Scena tăierii
acestui copac sacru al toposului ţărănesc e privită de sus, detaliile adunându-se într-o gradare sensibilă.
Salcâmul pare a se împotrivi asemenea unei făpturi care vrea sp traiască. Căderea lui în zori de
duminică, în sunet de clopot şi de litanii înălţate din cimitirul satului, are o măreţie tragică, prevestind
destrămarea familiei, declinul unei lumi încremenite în rânduieli străvechi şi risipirea iluziilor lui Ilie
Moromete. După prăbuşirea salcâmului, urmează o tăcere de sfârşit de lume. Lipsita de reperul
verticalităţii ei, lumea însăşi pare mai mică, mai urâtă, mai tristă: „Acum totul se făcuse mic. Grădina,
caii, Moromete însuşi arătau bicisnici.” Odată distrus arborele sacru, axis mundi, lumea Moromeţilor
îşi pierde sacralitatea şi chiar individualitatea, haosul instalându-se treptat.
O altă scenă definitorie este cea a meditaţiei pe piatra de hotar, la sfârşitul volumului I, care arată
transformarea celui ce nu mai are puterea de a se bucura de spectacolul lumii, părând a fi înfrânt şi
umilit. Moromete cugetă la viclenia unei lumi care i-a înstrăinat copiii. Singur în imensitatea
câmpului, cu capul în mâini, eroul se întreabă, îndurerat, unde şi cum a greşit: „Era cu desăvârşire
singur... s-ar fi zis ca doar el a rămas ca un martor al unei lumi ciudate care a pierit (...). Înţelegea ca
se uneltise împotriva lui şi el nu ştiuse – timpul pe care îl crezuse răbdător şi lumea pe care o crezuse
prietenă şi plină de daruri ascunseseră de fapt o capcană – iar lumea, trăind în orbire şi nepăsare, îi
sălbăticise copiii şi îi asmuţise împotriva lui.”. Personajul moromeţian caută adevăruri, răspunsuri la
lumea lăuntrică a cugetului său, descoperind prăpastia dintre iluzii şi realitate. Raporturile sale cu
lumea dinafară se vor modifica esenţial. Doar capul de „humă arsă” al lui Ilie Moromete rămâne ca o
efigie a trecutului, a bucuriei de a trăi pierdute, pentru că filozofia de viaţă a personajului nu îşi mai
găseşte corespondent în realitatea schimbată radical.

RELAŢIA INCIPIT – FINAL

Incipitul primului volum este modern, descriptiv, plasând acţiunea în Câmpia Dunării, în satul
Siliştea-Gumeşti „cu câţiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial”, când „ se pare ca timpul
avea cu oamenii nesfârşită răbdare”. Este de tipul punerii în abis, cu intrări multiple, textualizând
ideea de „început” prin termeni adverbiali şi substantivali. În incipit se conturează imaginea familiei
Moromete care se întoarce de la câmp, ca o acţiune ce surprinde un mod de viaţă desfăşurat după
tipare tradiţionale, dar anunţă şi o lipsă de unitate a familiei, de conflicte mocnite.
Relaţia incipit-final aduce în prim-plan tema timpului, reluată contrapunctic la sfârşitul
romanului, care marchează intrarea într-un timp al „târziului” şi al crizei: „timpul avea cu oamenii
nesfârşită răbdare - timpul nu mai avea răbdare.”
Incipitul celui de-al doilea volum este şi el modern, tot de tipul punerii în abis, relativizând
regimul moral al personajului printr-o întrebare retorică: „În bine sau în rău se schimbase
Moromete?”. Finalul romanului este deschis, marcând un model compoziţional în spirală, deoarece
volumul începe cu o realitate imediată în care valorile morale se relativizează, pentru ca mai apoi să se
termine în visul lui Niculaie, care se împacă cu tatăl sau. În acest fel, valorile morale sunt recuperate.

OPINIA DESPRE RELAŢIA INCIPIT – FINAL

Consider că relaţia incipit-final din romanul Moromeţii reprezintă un element de o mare


importanţă în cadrul operei, întrucât asigură ciclitate, prin prezentarea contrapuntică a „timpului
răbdător” şi a „timpului nerăbdător”. De asemenea, ea aduce în prim plan istoria şi timpul, factori pe
care omul nu poate să-i învingă şi care schimbă radical realitatea.

PARTICULARITĂŢI DE CONSTRUCŢIE A UNUI PERSONAJ

Personajul Ilie Moromete reprezintă un tip de ţăran aparte în literatura română: un spirit reflexiv,
contemplativ, inteligent, ironic, din acest motiv fiind numit de critica literară „ţăranul filosof”.
Frământările sale despre soarta ţăranilor depinzând de roadele pământului, de vreme şi de Dumnezeu
sunt relevante pentru firea lui reflexivă. Personaj exponenţial, al cărui destin exprimă moartea unei
lumi, „cel din urmă ţăran”, aşa cum îl numea Nicolae Manolescu, reprezintă concepţia tradiţională
faţă de pământ şi faţă de familie. Criza satului arhaic se reflectă în conştiinţa acestui personaş
confruntat, tragic, cu legile implacabile ale istoriei, cu timpul nerăbdător.
Spirit contemplativ, inteligent şi ironic, Moromete are un fel de a vedea viaţa diferit de celelalte
personaje din roman, fapt care duce la naşterea mai multor situaţii conflictuale. Răzvrătirea fiilor
împotriva autorităţii paterne este generată de conflictul de principii şi de interese, conflictul de ordin
moral între generaţii: Pentru Ilie, bucuriile vieţii sunt de ordin spiritual, în vreme ce fiii săi mai mari
aderă la „valorile” materiale ale unei lumi rapace şi agresive. Un alt conflict izvorăşte din dorinţa lui
Niculae de a studia, de a se îndepărta de radăcinile sale ţărăneşti. Pentru Moromete, păstrător al
valorilor tradiţionale, autentice, înstrăinarea fiului său reprezintă o adevărată drama interioară.
Disimularea este trăsătura lui esenţială. Semnificativă în acest sens este scena în care Moromete
joacă o comedie în faţa agenţilor fiscali, care-i stricaseră plăcuta discuţie de duminică. Intrând în curte,
trece pe lângă cei doi agenţi ca şi cum aceştia ar fi invizibili, strigă la Catrina, despre care ştie că se
află la biserică şi la un Paraschiv inexistent. Le spune apoi că nu are bani, le cere o ţigară şi numai
după ce agenţii sunt gata să-i ridice lucrurile din casă, Moromete se hotărăşte să scoată banii: ,,De ce
nu vrei sa înţelegi că n-am? Ia ici o mie de lei, şi mai încolo aşa, mai discutăm noi! Ce crezi că noi
fătăm bani?” . O altă scenă în care Moromete străluceşte în arta disimulării, delectându-se pe seama
prostiei şi a mărginirii celorlalţim, este cea în care îi lasă pe agenţii fiscali să aştepte, punându-i să taie
chitanţa, pentru ca mai apoi să raspundă dispreţuitor: „N-am.”
În realizarea portretului lui Ilie Moromete sunt utilizate atât caracterizarea directă de către
narator, cât şi autocaracterizarea, ultima fiind realizată în finalul volumului al doilea şi scoţând în
evidenţă libertatea individului în ciudat constrângerilor istoriei: „Domnule(...), eu întotdeauna am dus
o viaţă independentă”. Personajul este portretizat în mişcare, prin acumularea detaliilor. Obiectivitatea
observaţiei (prezentarea comportamentului, vorbirea, gestica şi mimica) este dublată de fineţea
analizei interioare, de prezentarea jocului gândurilor lui Moromete. Caracterizarea indirectă, ce se
desprinde din gesturile, faptele, vorbele, gândurile personajului, acţiunile la care participă, dar şi din
relaţiile cu celelalte personaje, evidenţiază trăsăturile lui.

OPINIA CU PRIVIRE LA PERSONAJ

Consider că personajul principal din romanul „Moromeţii” reprezintă un tip aparte de ţăran în
literatura română, cu o serie de calităţi care îl fac memorabil. Dimensiunea tragică a personajului
confruntat cu istoria şi cu motivul central al textului, timpul viclean, se proiecteazp pe doua
coordonate fundamentale: „cel din urmă ţăran” asistă neputincios la destrămarea „rostului” său, a
satului tradiţional, cu valorile lui, iar tatăl nu poate opri înstrăinarea propriilor copii şi destrămarea
familiei Moromeţilor. Destinul său este simboliv pentru lumea pe care o reprezintă.

RELAŢIILE DINTRE DOUĂ PERSONAJE

Ilie şi Niculae Moromete sunt două personaje complementare, a căror evoluţie repetă aceleaşi
structuri, în alte condiţii istorice.
În Niculae, personaj alter-ego, scriitorul sintetizează aspiraţiile unui neadaptat, ale unui om care
tinde să-şi depăşească limitele pentru a-şi găsi drumul. Copilăria sa este marcată de dorinţa de a merge
la şcoală, neînţeleasă de cei din familie şi mai ales de tată, care a crezut întotdeauna numai în
principiile ţăranului tradiţional. Acesta îl ironizează („altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm să
studiem!”) şi susţine că învăţătura nu aduce nici un „beneficiu”. Pentru a-şi realiza dorinţa de a studia,
băiatul se desprinde treptat de familie. În volumul al doilea, conflictul dintre tata şi fiu trece pe primul
plan, întrucât reprezintă doua mentalităţi diferite: tradiţională şi impusă, colectivistă, ultima
transformându-l pe Niculae într-un „antimoromeţian ca filosofie”. Discuţiile dintre cei doi au
semnificaţia unei confruntări între două concepţii de viaţă, între două mentalităţi. Cu toate acestea,
destinul lui Niculae ilustrează ideea că fiul şi-a însuşit, pe nesimţite, principiile tatălui, chiar dacă,
aparent, le contestă. Fiecare dintre cele două personaje se situează pe poziţia contemplatorului, care
finalizează evoluţia dificilă a relaţiilor dintre tată şi fiu.
Portretul lui Niculae Moromete se construieşte treptat, predominante fiind modalităţile de
caracterizare indirectă. În lumina acţiunilor pe care le întreprinde personajul, dobândeşte relief mai
ales portretul moral, din care se desprinde, ca trăsătură dominantă de caracter, capacitatea de a fi atent
la ceilalţi, fascinaţia urmăririi spectacolului oferit de indivizii din jur şi mai ales de propria familie.
Caracterizarea directă, realizată din perspective altor personaje şi a naratorului, evidenţiază câteva
elemente de portret fizic, care pălesc în raport cu trăsăturile morale: „Aşa cum se oprise, cu obrajii
negri-galbeni de friguri, cu capul mare, peste care pusese pălăria destul de veche a tatălui, în cămaşă şi
cu picioarele desculţe şi pline de zgârieturi, Niculae parcă era o sperietoare.”

Deşi îşi iubeşte băiatul şi îi vrea binele, Moromete îşi cenzurează orice manifestare faţă de el.
Ilustrativă, în acest sens, este scena serbării şcolare la care Niculae ia premiul întâi, deşi tatăl,
neinformat, se aştepta să rămână repetent. Stingherealea copilului, criza de friguri care îl cuprinde în
timp ce încerca să spună o poezie, toate acestea îi produc lui Moromete o emoţie puternică, iar
gesturile schiţate cu multă stângăcie îi trădează adevăratele sentimente. De fapt, dintre toţi copiii,
Niculae îi seamănă în cea mai mare măsură tatălui, pe care îl înţelege altfel decât o fac fraţii lui mai
mari. Este ilustrativă în acest sens scena în care Moromete, întors de la munte după ce face negoţ cu
cereale, povesteşte despre întâlnirea cu munteanca cu ochi albaştri, iar Niculae îl ascultă fascinat,
descoperind ciudatul dar al tatălui de a transfigura o lume reală într-o poveste plină de vrajă. Tot el
imită, maliţios, comportamentul patern, când îi întinde lui Paraschiv, care lucra la poarta nouă, cuiele
cu vârful ascuţit în sus, provocând furia fratelui mai mare.

Portretul lui Ilie Moromete

OPINIA CU PRIVIRE LA RELAŢIILE DINTRE CELE DOUĂ PERSONAJE

Consider că împăcarea celor doi în visul băiatului reprezintă o modalitate de recuperare a valorilor
pierdute, care subliniază totodata faptul că cele două personaje, contrar relaţiilor pe care le au pe
parcursul romanului, sunt complementare, fiul reprezentând o oglindire a tatălui. Astfel, în final, deşi
civilizaţia moromeţiană pare a dispărea într-o zvârcolire tragică, cel care duce mai departe, în
închipuire, lumea plină de farmec a lui Ilie Moromete este Niculae, atins şi el de violenţa istoriei. Va
înţelege abia după moartea acestuia esenţa gândirii, măreţia şi tragedia unui caracter, frumuseţea
lăuntrică a bătrânului ţăran.

TEMA ŞI VIZIUNEA DESPRE LUME

OPINIA DESPRE IMAGINEA FAMILIEI

Consider că „Moromeţii” este un roman memorabil, care prin înfăţişarea imaginii unei familii
care se destramă reflectă deruralizării satului, devenid din romanul unui destin, romanul unei
colectivităţi şi al unei civilizaţii sancţionate de istorie.