Caracterizare Ilie Moromete

Scriitor emblematic al epocii postbelice, Marin Preda continuă prin opera „Moromeţii” tradiţia
romanului românesc de inspiraţie rurală şi, în acelaşi timp, se distanţează de aceasta, propunând o viziune
nouă, modernă asupra universului existenţial rustic şi asupra ţăranului român. Pregatit de nuvelele care
prefigureaza motive,intamplari si personaje din roman, Morometii este publicat in doua volume, elaborate
la doisprezece ani distanta : vol. I, in 1955, vol. al II-lea, in 1967. „Moromeţii” este nu numai un punct de
reper în proza postbelică, fiind un roman realist obiectiv, ci şi o reprezentare de excepţie a satului
tradiţional românesc din Câmpia Dunării, în perioada interbelică şi postbelică.

I. Statut în operă- Ilie Moromete, este un personaj principal, exponential, complex, tridimensional,
tipul țăranului român surprins în relația sa cu pământul și familia la trecerea dinspre capitalism spre
comunism. Destinul sau exprima moartea unei lumi : « cel din urma taran » (Nicolae Manolescu), criza
satului romanesc reflectandu-se in constiinta unui personaj confruntat tragic cu legile implacabile ale
istoriei, cu timpul nerabdator. Eroul este inspirat după portretul lui Tudor Călărașu, tatăl autorului, după
cum mărturisește M. Preda: "Moromete este tatăl meu".

Statut social- Țăran de mijloc, el are pământ și vrea să-l păstreze ca pe o garanție a supraviețuirii și a
liniștii sale interioare. El este respectat în sat, discută politică în poiana fierăriei unde se lasă așteptat ca o
vedetă, dar este și temut pentru ironiile sale. Personajul se confruntă cu probleme financiare, nefiind
conștient de gravitatea amânării datoriilor ( impozitul și rata la banca).

Statut familial- Moromete este autoritatea supremă într-o familie numeroasă în care cei șase copii
provin din două căsătorii. El trăiește o dramă a paternității, căci nu este conștient de tensiunile din
interiorul familiei, iar când fiii cei mari fug la București, se întreabă unde a greșit și nu acceptă ideea că mai
există și alt mod de viață în afara celui tradițional.

Statut moral/psihologic- S-a afirmat că romanul este cartea unui singur persoanaj ce acoperă totul
cu personalitatea sa "ca umbra unui copac mare". Pentru bărbații din sat există două căi de suflet: drumul
spre cârciumă și cel spre biserică, dar pentru Moromete niciunul nu este o soluție. Fire contemplativă,
eroul are o bogată viață interioară, privește lumea ca pe un spectacol, este ironic și disimulează, schimbând
subiectul atunci când nu-i convine discuția. El crede cu mândrie că toată viață a trăit independent
(«Domnule, eu intotdeauna am dus o viata independenta !» ) și nu acceptă ideea că este "ultimul țăran din
lume".

II. O prima trăsătură este autoritatea în familie, ilustrată în scena cinei. Aceasta surprinde un
moment din existenţa familiei tradiţionale, conduse de un tată autoritar, dar ea dezvăluie şi adevăratele
relaţii dintre membrii familiei. Marin Preda îşi adună personajele la masă şi, prin aceasta, le caracterizează.
1
Locul fiecăruia anunţă conflictul viitor. Întorși de la câmp sâmbătă seară, ei se așază la masă și păstrează o
tăcere apăsătoare. Nilă, Achim și Paraschiv stau "umăr la umăr înghesuiți" spre ieșire, fapt ce ilustrează
unitatea împotriva celorlalți, anticipând și fuga lor din sat, părăsirea definitivă a condiției de țăran.
Moromete stă pe pragul înalt al odăii, de unde "îi stăpânește pe toți cu privirea", fiind autoritatea supremă
în familie. Catrina stă pe jumătate întoarsă către vatră, gata să-i servească pe celalți și îi ține alături pe Tita,
Ilinca și Niculae, copii făcuți cu Moromete, ca și cum ar încerca să-i protejeze. Niculae nu are scaun, stă
direct pe pământ și este trimis cu oile zilnic, deși el vrea să meargă la școală . Moromete nu este conștient
de gravitatea tensiunilor din familie, nu comunică, dar crede că ceilalți îl înțeleg și că lucrurile se rezolvă de
la sine.

A doua trăsătură este marea libertate interioară, căci ia decizii de unul singur, așa cum se observă
în scena tăierii salcamului. Aceasta surprinde drama pierderii arborelui, un adevarat « axis mundi » ( «
Gradina, caii, Moromete insusi aratau bicisnici ») si in mod simbolic este anticipata disparitia lui Ilie
Moromete, dar si a clasei sociale pe care o reprezenta. Moromete taie salcamul si il vinde lui Tudor Balosu
pentru a achita o parte din datoriile familiei, fara a pierde pamantul sau oile. Pământul înseamnă garanția
supraviețuirii, dar necesită și plata unui impozit, iar Moromete nu este conștient de pericolul amânării
datoriilor. El riscă să-i fie luate bunurile din gospodărie, salcâmul fiind o soluție provizorie. Momentul ales
este duminică dimineață, înainte de răsărit, pentru că lui Moromete nu-i place să dea socoteală și preferă
să-i pună pe ceilalți în fața faptului împlinit. Tăierea salcâmului are loc pe fundalul sonor al bocetelor din
cimitir, echivalente plâsului unui sat întreg. Când Nilă întreabă de ce îl taie, Moromete răspunde cu ironie
amară "ca să se mire proștii", iar salcâmul se lasă greu doborât ca un dublu al lui Moromete ce nu acceptă
ideea că modul lui de viață a fost greșit. Reacția celorlalți este ilustrativă pentru lipsa de comunicare, căci
toți întreabă într-un glas de ce a tăiat salcâmul și doar Catrina pare să înțeleagă: "Chiar așa de rău am
ajuns, Moromete?". Acest salcâm a fost considerat de Eugen Simion “dublul vegetal” al eroului. Prăbuşirea
copacului care domina prin înălţime partea aceea de sat anticipează declinul lui Moromete şi al satului
tradiţional. Ţăranul dominator, atât în familie, cât şi în sat, respectat de toţi, chiar dacă nu este înţeles de ei,
va fi înfrânt de istorie (pe plan social) şi lovit în sentimentul paternităţii (în plan familial).

III. Modalități de caracterizare/ Perspectiva narativă

Personajul este unul complex, caracterizat atât în mod direct, cât și indirect. Naratorul doar
sugerează trăsăturile și dezvăluie un Moromete cu o personalitate marcantă în lumea satului.
Autocaracterizarea se realizează prin focalizare internă, libertatea interioară fiind trăsătura lui definitorie.
Acesta nu are spirit comercial, deseori disimulează, este inteligent, iar la sfârșitul vieții își reafirmă
libertatea interioară, spunându-i doctorului cu mândrie: "Domnule,...eu întotdeauna am dus o viață
independenta!". Catrina este gata să râdă la glumele lui, dar cel mai adesea îi face reproșuri că nu merge la
biserică și crede că are sufletul negru de răutate și tutun (”Esti mort dupa sedere si tutun…lovi-o-ar
moartea de vorba de care nu te mai saturi”). Cocoșilă îl face prost, dar în realitate îl admiră și chiar îl

2
invidiază, pentru că "știa să găsească în ziar altfel de lucruri". Țugurlan distinge capacitatea lui de a
contempla lucrurile în liniște.

Caracterizarea indirectă conturează un Moromete superior celorlalți care vorbește singur, deoarece
"nimeni nu merită să-i asculte gândurile". El împarte lumea în proști și deștepți, cei din urmă fiind foarte
puțini. Mereu îi ironizează pe ceilalți și are tendința de a domina, de a face ca lumea din jur să se miște
după voința lui. El nu este un spirit activ, ci unul contemplativ, caruia ii place sa-si analizeze faptele in
singuratate : « Cineva il intrebase odata in gluma de ce vorbeste singur si Moromete ii raspunse serios ca
asta din pricina ca n-are cu cine discuta». Eroul este un disimulat și are o inteligență recunoscută de toți și
folosită pentru înțelegerea adâncă a vieții. Disimularea este o reactie defensiva, ulterior devine a doua
natura a personajului, aratand instrainarea tragica : «Lui Moromete parca ii zburase mintea din cap… »
Criticul Eugen Simion observă: "Originalitatea lui vine din modul în care un spirit inventiv tranformă
existența într-un spectacol". Portretul fizic este inserat in partea finala a romanului, el este descris la
batranete:”chipul osos, cu fruntea lui bombata si cu ochii feriti sub arcade puternice si drepte”,”ochii i se
trasera mult in orbite”

Perspectiva narativă este un element de compoziție semnificativ pentru caracterizare, datorită

faptului că lumea este prezentată prin ochii acestui personj unic în literatura română. Specie a epicii culte,
de mare intindere, cu o actiune polifonica, in care sunt prezente numeroase personaje, acest roman realist
ilustreaza un narator obiectiv, omniscient si omniprezent, extradiegetic, auctorial, ce relatează fapte la
persoana a III-a fără să se implice în acțiune, focalizarea neutră fiind dublată de focalizarea internă a
personajului reflector, Ilie Moromete în primul volum și Niculae în volumul al doilea. Astfel, naratiunea de
tip obiectiv permite si interventia reflectorilor (Ilie Moromete si Niculae), dar si accea a informatorilor
(personaje-martori ai evenimentelor, precum Parizianu care va relata, ulterior, despre vizita lui Moromete
la Bucuresti.).

În concluzie, tema fundamentala a operei este aceea a relatiei dintre personaj si istorie. Morometii
este un demers literar ce evoca soarta lumii taranesti in confruntarea brutala cu istoria. Deşi opera este
un roman al familiei, Ilie Moromete rămâne personajul cel mai interesant, prin viaţa sa interioară
bogată, prin complexitatea însuşirilor sale. Ca personaj simbolic, Ilie Moromete reprezintă „lumea
ţărănească în valorile ei durabile” (Eugen Simion).