ION

Liviu Rebreanu

 roman interbelic
 roman realist
 roman obiectiv
 roman social
 roman rural

În perioada interbelică, în literatura română se desfăşoară o intensă polemică referitoare la

roman. Eugen Lovinescu teoretizează modernismul ca doctrină literară, susţinând manifestarea lui.
G. Călinescu se opune ideilor lovinesciene privind necesitatea modernizării şi sincronizării
romanului românesc. De asemenea, el combate şi teoriile lui Camil Petrescu, mai ales principiul
autenticităţii şi influenţele proustiene, militând pentru romanul realist-obiectiv, după modelul lui
Tolstoi şi al lui Balzac: „Tipul firesc de roman este deocamdată cel obiectiv”.
În cadrul evoluţiei romanului românesc, se poate vorbi de „momentul Rebreanu". Apariţia
lui în literatură îl situează între tradiţie şi inovaţie, Liviu Rebreanu fiind unul dintre promotorii
romanului realist-obiectiv.
Publicat în 1920, romanul „Ion” înfăţişează universul rural în mod realist, fără idilizarea din
proza sămănătoristă, motiv pentru care, în „Istoria literaturii române contemporane”, Eugen
Lovinescu aprecia opera ca fiind „cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române”.
Viziunea despre lume în romanul „Ion” stă sub semnul concepţiei despre literatură a lui
Liviu Rebreanu. Acesta mărturiseşte că literatura înseamnă pentru el „…creaţie de viaţă şi de
oameni […] Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsaţia vieţii.” Opera se
înscrie astfel în realism, propunându-şi să redea realitatea într-un mod veridic şi critic.
Realismul, curent literar dezvoltat în secolul al XIX-lea, impune o nouă orientare estetică,
definită prin reprezentarea veridică a realităţii, prin absenţa idealizării personajelor şi a
circumstanţelor în care acţionează acestea. Omul este prezentat ca un produs al mediului social-
istoric în care trăieşte şi cu care este în interdependenţă. Materialul epic foarte bogat nu exclude
analiza psihologică, făcută însă, de cele mai multe ori, din perspectiva unui narator obiectiv şi
omniscient.
Sursa de inspiraţie a romanului realist este lumea de zi cu zi, lumea contingentă pe care
scriitorul încearcă să o recreeze respectând principiul verosimilităţii. Inspirându-se din viaţa social-
economică a Ardealului austro-ungar, Rebreanu valorifică experienţe pe care le-a trăit el însuşi:
„Aproape toată desfăşurarea din capitolul I este, de fapt, evocarea primelor amintiri din copilărie.
[…] Descrierea drumului din Pripas şi chiar a satului şi a împrejurimilor corespund în mare parte
cu realitatea” („Mărturisiri”).
Titlul operei este semnificativ, „Ion” fiind un nume generic, reprezentativ pentru ţăranul
român. Personajul este un exponent al categoriei din care face parte, prin felul în care îşi trăieşte
drama şi, mai ales, prin trăsătura sa dominantă, iubirea pentru pământ.
În structura romanului se disting două părţi, „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”,
sugerând conflictul interior al lui Ion, care este sfâşiat între cele două „glasuri”: dorinţa uriaşă de a
avea pământ şi iubirea pentru Florica. Opera este alcătuită din 13 capitole cu titluri simbolice:
„Începutul”, „Zvârcolirea”, „Iubirea”, „Noaptea”, „Ruşinea”, „Nunta”, „Vasile”, „Copilul”,
„Sărutarea”, „Ştreangul”, „Blestemul”, „George”, „Sfârşitul”.

1
 Structura romanului este simetrică şi circulară: titlurile primului şi ultimului capitol dau
impresia de operă încheiată, sferică. De altfel, Rebreanu a numit această construcţie „corp
sferoid”.
Există o simetrie a incipitului cu finalul, prin imaginea drumului care intră şi apoi iese din
satul Pripas. Drumul apare astfel ca o cale de intrare şi apoi de ieşire nu doar din sat, ci şi din
roman, din lumea ficţiunii. Nicolae Manolescu afirma că drumul "face legătura între lumea reală
şi lumea ficţiunii: urmându-l intrăm şi ieşim, ca printr-o poartă, din roman". În finalul romanului,
împreună cu familia învăţătorului Herdelea, este parcursă calea în sens invers, reintrându-se în
lumea reală. În descrierea drumului apar elemente ce asigura simetria. La început, la marginea
satului, pe o cruce „strâmbă”, se vede un Hristos „cu faţa spălăcită de ploi” şi cu „trupul de
tinichea ruginită”. În final, pe crucea de lemn, Hristosul de tinichea are „faţa poleită de o rază
întârziată”.
Acţiunea, construită din mai multe fire narative, se desfăşoară într-un spaţiu real, determinat
geografic, zona Năsăudului, în satul Pripas (modelul real fiind Prislopul), dar deschizându-se spre
zone învecinate sau mai îndepărtate, precum Armadia, Jidoviţa, Sibiu. Timpul este destul de vag
conturat, dar indică plasarea acţiunii la începutul secolului al XX-lea.
Conflictul principal al romanului înfăţişează lupta pentru pământ, în satul tradiţional, unde
proprietatea asupra pământului dă dreptul omului de a fi respectat. Există un principal conflict
exterior, între Ion şi Vasile Baciu, şi unul interior, al protagonistului, între "glasul pământului" si
„glasul iubirii”. O reţea complexă de conflicte secundare completează tabloul complicatelor relaţii
umane: Herdelea – preotul Belciug, Ion – George, Ion – Simion Lungu.
Subiectul se alcătuieşte secvenţial, urmărind cele două fire epice, prin tehnica modernă a
contrapunctului. În literatură, prin această tehnică se dezvoltă aceeaşi temă în medii şi momente
diferite, marcând semnificaţia comună a secvenţelor epice. În opera rebreniană, asemenea
elemente sunt: conflictele exterioare (Ion – Vasile Baciu şi Herdelea – Belciug), evenimentele
(nunta Laurei – nunta Anei), iubirile ilegitime (Ion – Florica şi Titu – Roza Lang).
În romanul „Ion”, Rebreanu dezvoltă o temă socială tradiţională, viaţa satului, dar imprimă
operei o altă viziune, realistă, asupra acestuia, oferind o frescă a societăţii transilvănene de la
începutul secolului al XX-lea.
Tema centrală a operei este prezentarea problematicii pământului. Mesajul romanului are o
încărcătură etică, ideea fiind aceea că dorinţa de a avea pământ cu orice preţ duce la dezintegrarea
morală a individului. Un alt plan narativ, cel al vieţii intelectualilor satului, tratează
problematica naţională, prezentând persecuţia românilor ardeleni de către autorităţile maghiare.
Titu Herdelea, corespondentul lui Ion în planul naraţiunii dedicate intelectualităţii săteşti din
Pripas, nu este posedat de patima pentru pământ, ci este preocupat de identitatea lui etnică şi
spirituală.
O temă secundară a romanului este tema iubirii. Setea de pământ şi iubirea sunt regăsite în
cele două părţi ale romanului, evidenţiind dilema din sufletul eroului.
Principalul demers epic îl are în centru pe Ion Pop al Glanetaşului. În roman există secvenţe
semnificative pentru destinul personajelor, evidenţiind tema operei şi viziunea despre lume a
autorului.
O scenă-cheie, care subliniază relaţia personajului cu mediul în care trăieşte, este cea a
horei, marcând expoziţiunea romanului. În viziunea lui Liviu Rebreanu, hora este scena pe care se
etalează realităţile sociale ale colectivităţii rurale. La horă participă tot satul, atât ţăranii, cât şi
grupul intelectualilor. Aşezarea lor reflectă stratificarea socială, ierarhia satului. Fruntaşii
comunităţii, primarul şi chiaburii, constituie un grup separat de ceilalţi ţărani, discutând despre

2
treburile satului. Atitudinea lui Alexandru Glanetaşu, tatăl lui Ion, stând „pe lături, ca un câine la
uşa bucătăriei”, „dornic să se amestece în vorbă”, dar „sfiindu-se să se vâre între bogătaşi” este
semnificativă pentru ideea că în satul tradiţional lipsa pământului este echivalentă cu lipsa
demnităţii umane. Hotărârea lui Ion de a dansa cu Ana cea bogată, deşi o plăcea pe Florica,
conflictul cu Vasile Baciu şi apoi cu George Bulbuc conturează liniile conflictului viitor. Scena
este ilustrativă şi pentru problematica pusă în discuţie în celălalt plan narativ, cel al vieţii
intelectualilor satului. Preotul Belciug şi familia Herdelea sunt „domnii", fiind respectaţi de tot
satul: „bărbaţii scoaseră pălăriile (…), unii se sculară în picioare".
Tema centrală a romanului şi relaţia protagonistului cu pământul sunt puse în evidenţă de
două scene simbolice şi cu semnificaţii contrare în operă. Cea dintâi apare în capitolul
„Zvârcolirea” şi îl prezintă pe Ion contemplând, în zorii zilei, fostele pământuri ale familiei.
Pământul apare ca un „uriaş”, ca o divinitate: „glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul
flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l”, iar Ion, în ipostaza fiinţei umile, „se simţea mic şi slab, ca
un vierme pe care-l calci în picioare”. A doua scenă apare în capitolul „Sărutarea”. Ion este acum
un om bogat, stăpân peste pământurile lui Vasile Baciu: „Se vedea acum mare şi puternic ca un
uriaş…”. Este momentul în care Ion sărută pământul, transformându-l într-un obiect de adoraţie
profundă şi nelimitată. Iubirea pentru pământ a eroului este aproape patologică. Îl iubeşte ca pe o
mamă, ca pe o ibovnică, îl sărută. Pentru Ion, pământul este o „fiinţă” de care are nevoie pentru a
se împlini, atât sufleteşte, cât şi social.
Construit după metoda tipizării, Ion înfăţişează întreaga categorie a ţăranilor săraci, care,
lipsiţi de avere, trăiesc în umilinţă, fiind dispreţuiţi de cei bogaţi. Lumea în care trăieşte Ion e
aspră, iar el apare ca un individ în luptă cu lumea şi cu sine. Sărăcia şi orgoliul îl fac să devină o
victimă a patimii pentru pământ.
În concluzie, tema romanului, viaţa satului transilvănean de la începutul secolului al XX-
lea, are, prin destinul lui Ion al Glanetaşului, o ilustrare concretă şi semnificativă. Drama ţăranului
sărac în lupta lui pentru pământ individualizează, într-un anumit fel, viaţa satului tradiţional.
Povestea lui Ion concretizează tema pământului din care decurge drama existenţială a ţăranului.
Mărturisirea lui Rebreanu devine astfel semnificativă: „Problema pământului mi-a apărut atunci
ca însăşi problema vieţii româneşti. Romanul Ion va trebui să simbolizeze dorinţa organică a
ţăranului roman pentru pământul pe care s-a născut”.
Respectându-şi concepţia despre literatură, Liviu Rebreanu a creat, prin romanul „Ion” o
operă durabilă, detaşându-se de faptele prezentate şi de personajele concepute. El este considerat a
fi „ctitorul” romanului românesc modern, într-o perioadă când literatura română îşi îmbogăţeşte
universul tematic şi îşi diversifică formulele literare.

3
4