Perioada postbelică

Moromeții de

Marin Preda

Afirmat în literatură în perioada în care politicul acaparase total sfera culturii, Marin Preda este
unul dintre scriitorii care au salvat literatura română de la macularea la care o condamnase
politicul. Ca și în cazul lui Rebreanu, nuvelele ” Întâlnirea din pământuri”, ”Salcâmul” sunt un
exercițiu narativ ce prefigurează motive, întâmplări și personaje pentru romanul ”Moromeții”.
Opera este alcătuită din două volume apărute la 12 ani distanță: în 1955 și 1967 și reconstituie
imaginea satului românesc în perioada de criză, cu transformările vieții rurale

Ca formulă estetică, proza lui Marin Preda se încadrează în realismul postbelic (neorealism) și
în realismul psihologic ( Eugen Simion). Cartea marchează sfârșitul romanului doric ( romanul
tradițional în viziunea lui N. Manolescu) deoarece perspectiva naratorului obiectiv se
completează cu cea a reflectorilor (Ilie Moromete, în volumul I, și Niculae Moromete, în
volumul al II-lea), dar și prin aceea a informatorilor (personaje-martori ai evenimentelor, pe care
le relatează ulterior, cum este Parizianu care povestește despre vizita lui Moromete la băieți, la
București). Efectul este limitarea omniscienței.

Titlul romanului evidențiază tema centrală: destrămarea-simbolică pentru gospodăria țărănească

tradițională- a unei familii dintr-un sat din Câmpia Dunării, Siliștea-Gumești. O altă temă este
criza comunicării, absența unui dialog real între Ilie Moromete și familia sa. Tema timpului
”viclean”, nerăbdător, a raportului tragic dintre individ și istorie nuanțează tema socială.
Compoziția primului volum utilizează tehnica decupajului și accelerarea gradată a timpului
narațiunii. Volumul este structurat în trei părți, cu o acțiune concentrată, care se desfășoară pe
parcursul verii, cu trei ani înaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial.

Cel mai important personaj al literaturii lui Marin Preda, Ilie Moromete, îl are ca
model pe Tudor Călăraşu, tatăl scriitorului.Este un personaj exponenţial, al cărui destin
exprimă moartea unei lumi, reprezintă concepţia tradiţională faţă de pământ si de
familie.
Complexitatea personajului este realizată prin modalităţi de caracterizare variate.
Personajul este caracterizat în mod direct de către narator: ,,Era cu zece ani mai
mare decât Catrina şi acum avea acea vârstă între tinereţe şi bătrâneţe când numai
nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva". Fraza anticipează
transformarea tatălui determinată de fuga fiilor, la sfârşitul primului volum.
Autocaracterizarea realizată în finalul volumului al doilea exprimă crezul său de
viaţă, libertatea morală, în ciuda constrângerilor istoriei: ,,Domnule [...] eu totdeauna
am dus o viaţă independentă".
Caracterizarea indirectă se desprinde din gesturile, faptele, vorbele şi gândurile
personajului, dar şi din relaţiile cu celilalţi. ,,Însă modificarea vieţii interioare este
 marcată mai ales de glasuri. [... ] Tatăl autoritar are mai multe glasuri, când «puternic şi
ameninţător, făcându-i pe toţi să tresară de teamă», când un glas «schimbat şi
necunoscut», fals, ironic". (Eugen Simion)
Din punct de vedere social, tată autoritar şi ţăran de mijloc, Ilie Moromete
încearcă să păstreze întreg, cu preţul unui trai modest, pământul familiei sale, pentru a-l
lăsa apoi băieţilor. Frământările sale despre soarta ţăranilor sunt relevante pentru firea
lui reflexivă.
Din punct de vedere moral, protagonistul are un caracter puternic şi crede că până
în clipa din urmă omul e dator să ţină la rostul lui..."
Moromete este sfătos, îi place să discute, iar acest lucru o deranjează pe Catrina, care se
revoltă adesea. Discuţiile despre politică, în poiana lui Iocan, nu încep decât în
prezenţa lui, pentru că el este cel care citeşte ziarele şi interpretează evenimentele.
Disimularea este trăsătura lui esentială. O scenă semnificativă în acest sens este plata
”fonciirei", comedia pe care o joacă în faţa agenţilor fiscali, care-i stricaseră plăcuta discuţie de
duminică. Intrând în curte, trece pe lângă ceI doi agenti ca si cum acestia ar fi invizibili, strigă la
Catrina, despre care stie că se află la biserică, şi la un Paraschiv inexistent. Le spune apoi că nu
are bani, le cere o ţigară şi numai după ce agenţii sunt gata să-i ridice lucrurile din casă,
Moromete se hotărăste să scoată banii.

Ironia, puterea de a face haz de necaz reprezintă o altă trasătură esenţială a lui Ilie Moromete,
iar exemplele în acest sens sunt numeroase. Lui Niculae, care întârzia să vină la masă, îi spune la
un moment dat: "Te duseşi în grădină să te odihneşti că până acum stătuşi!" Lui Nilă i se
adresează la fel de sarcastic, atunci când acesta îl întreabă de ce taie salcâmul: "Ca să se mire
proştii!"

Spirit contemplativ, inteligent şi ironic, Moromete priveşte existenţa cu detaşare, ca pe un

miracol, de pe stănoaga podiştei sau de pe prispa casei. Călătorind la munte ca să vândă cereale,
Moromete povesteşte la întoarcere nişte fapte extraordinare. Insoţindu-1 mai târziu pe tatăl său
într-o călătorie asemănătoare, Niculae rămâne dezamăgit: întâmplările sunt banale, oamenii
lipsiţi de farmec, munteanca tânără care-l tulburase pe tatăl său i se pare o ţărancă oarecare, prin
nimic deosebită de femeile din Siliştea-Gumeşti. "Tatăl - notează naratorul - avea ciudatul dar de
a vedea lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau."

Atitudinea faţă de pământ şi aceea faţă de bani se leagă de acest dar al contemplaţiei.
Pământul îi dă posibilitatea să fie independent şi libertatea de a se gândi şi la altceva decât la
ceea ce poate să aducă ziua de mâine.

Lui Moromete nu-i place negustoria, iar în bani vede adversarii iluziei că poate păstra modul
tradiţional de viaţă, fundamentat pe munca pământului familiei. De aici şi conflictul cu fiii cei
mari, care au o dorinţă nemăsurată de câştig şi care cred că tatăl nu face nimic toată ziua, ci doar
stă de vorbă cu prietenii lui, Cocoşilă şi Dumitru lui Nae, în loc să meargă la munte şi să vândă
cu un preţ bun grâul.
Tată autoritar, la început Ilie Moromete domină o familie numeroasă, formată din copii
proveniţi din două căsătorii, învrăjbiţi din cauza averii. Scena cinei pare a surprinde un moment
din existenţa familiei tradiţionale, dar semnele din text dezvăluie conflictele mocnite. Aşezarea
în jurul mesei prefigurează iminenta destrămare a familiei. Moromete încearcă să păstreze
echilibrul: "Numai Moromete stătea parcă deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei de-a doua
odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare."

Cu toate acestea, Moromete are iluzia că poate comunica în familia lui, că nevasta şi copiii îl
înţeleg, că nu trebuie să le dea explicaţii spre a nu-şi ştirbi autoritatea. Deşi îşi iubeşte copiii şi le
vrea binele, îşi cenzurează orice manifestare afectivă fată de ei. Ilustrativă, în acest sens, este
scena serbării şcolare la care Niculae ia premiul întâi, deşi tatăl, neinformat, se aştepta să
rămână repetent. Stinghereala copilului, criza de friguri care îl cuprinde în timp ce încerca să
spună o poezie, toate acestea îi produc lui Moromete o emoţie puternică, iar gesturile de
mângâiere sunt schiţate cu multă stângăcie.

Lipsa unei reale comunicări cu familia reprezintă cauza dramei lui Moromete. Refractari la
modul de existenţă oferit de tatăl lor, Paraschiv, Nilă şi Achim trăiesc cu iluzia că s-ar putea
realiza independent. Momentul culminant al acestei crize este meditaţia de la hotarul lotului de
pământ, când supune lumea unei judecăţi aspre. Monologul interior ilustrează frământările
sufleteşti ale protagonistului. În condiţii asemănătoare, eroul lui Rebreanu, Ion, săvârşea un gest
mistic, sărutând pământul.

In confruntarea finală, stăpânirea de sine este arma lui Moromete, care speră până în ultima clipă
că îşi poate întoarce fiii de pe calea greşită. Ca efect al acestei lovituri năprasnice care-i spulberă
speranţele, Moromete devine „îndepărtat şi nepăsător", se retrage în sine, îşi pierde plăcerea de a
vorbi, sociabilitatea, fantezia, ironia: ,,Din Moromete cunoscut de ceilalţi rămase doar capul lui
de humă arsă, făcut odată de Din Vasilescu ..."

În volumul al doilea, Ilie Moromete intră într-o zonă de umbră. Îşi pierde prestigiul de altădată,
autoritatea lui în sat se diminuează, familia nu-l mai , ascultă, vechii prieteni au murit sau l-au
părăsit, iar cei noii separ mediocri, incapabili să poarte o discuţie inteligentă.

Celelalte personaje aparțin unor tipologii , categorii sociale diverse: chiaburul lacomTudor
Bălosu, țăranul sărac Țugurlam, primarul Aristide, sora nemăritată, rea, Guica, iar în al doilea
volum, oportuniștii politici.

”Moromeții” este un roman al deruralizării satului în care criza ordinii sociale se reflectă în criza
valorilor morale, în criza unei familii, în criza comunicării, este o veritabilă saga a unei familii în
care rezistă ”cel din urmă țăran” (N. Manolescu).