MOROMEȚ II, MARIN PREDA

CARACTERIZAREA LUI ILIE MOROMETE

Primul roman scris de Marin Preda, “Moromeții”, este alcătuit din două volume ce
prezintă epoca dinaintea și după cel de Al Doilea Război Mondial, Marin Preda utilizând tehnici
narative diferite, cele două volume alcătuind astfel un ansamblu unitar, datorită reconstituirii
imaginii satului românesc de-a lungul unui sfert de secol.
Titlul “Moromeții” așază tema familiei în centrul romanului, însă evoluția și criza unei
familii de țărani dintr-un sat din Câmpia Dunării, Siliștea- Gumești, sunt simbolice pentru
transformările din satul românesc al vremii. Astfel, romanul unei familii este și “un roman al
deruralizării satului”, cum susținea Nicolae Manolescu, “o frescă a vieții rurale”.
Personajul principal, Ilie Moromete, reprezintă tipul țăranului aparte în literatura
română: un spirit reflexiv, contemplativ, inteligent, ironic, din acest punct de vedere fiind numit
de critica literară “țăranul filosof”, frământările sale despre soarta țăranilor depinzând de roadele
pământului, de vreme și de Dumnezeu sunt relevante pentru firea lui reflexivă. Personaj
exponențial, al cărui destin exprimă moartea unei lumi cel din urmă țăran reprezintă concepția
tradițională față de pământ și de familie. Criza satului arhaic se reflectă în conștiința acestui
personaj confruntat tragic cu legile implacabile ale istoriei, cu timpul nerăbdător.
Mai multe conflicte vor destrăma familia lui Moromete și vor marca evoluția
personajului, Ilie Moromete, al cărui destin exprimă moartea unei lumi “cel din urmă țăran”:
mai întâi conflictul cu cei trei fii ai săi din prima căsătorie: Paraschiv, Nilă și Achim, izvorât
dintr-o modolatitate diferită de a înțele lumea, iar un alt conflict secundar este acela dintre Ilie
Moromete și fiul cel mic, Niculae, ce dorea a studia; acest moment fiind reliefat în volumul al
doilea: “În Moromeții, interesantă e problema lui Niculae, căci conflictul dintre el și Moromete
simbolizează conflictul dintre două concepții de țăran. Tocmai din această cauză, Moromete și
Niculae devin <<reflectori>>, motivațiile lor lăuntrice interesează nu numai ca expresie a
adaptării sau a dezadaptării spontane de o lume, ci și ca filosofie de viață”. (Nicolae
Manolescu)
Ca personaj reflector, punctul său de vedere asupra evenimentelor completează
observațiile naratorului omniscient. Personajul este caracterizat în mod direct de narator: “Era
cu zece ani mai mare decât Catrina și acum avea aceea vârstă între tinerețe și bătrânețe când
numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”.
Autocaracterizarea realizată în finalul volumului al II-lea scoate în evidență libertatea
individului în ciuda constrângerilor istoriei: “Domnule,[...]eu totdeauna am dis o viață
independentă”.
Personajul este portretizat în mișcare, prin acumularea detaliilor. Obiectivitatea
observației (prezentarea comportamentală, vorbirea, gestica și mimica) este dublată de finețea
analizei interioare, de prezentarea jocului gândurilor lui Ilie Moromete.
Caracterizarea indirectă ce se desprinde din gesturile, faptele, vorbele, gândurile
personajului, acțiunile la care participă, dar și din relațiile cu personajele celelalte conturează
trăsăturile sale.
Moromete este un personaj sfătos, îi place să discute cu prietenii săi Cocoșilă și Dumitru
al lui Nae, iar acest lucru o deranjează pe Catrina care se revoltă adesea: “Lovi-o-ar moartea de
vorbă, de care nu te mai saturi, Ilie. Toată ziua stai de vorbă și bei tutun”.
Disimularea este trăsătura esențială a lui Ilie Moromete, semnificativă în acest sens este
comedia pe care o joacă în fața agenților fiscali.
Ironia, puterea de a face haz de necaz reprezintă o altă trăsătură esențială a lui Ilie
Moromete, acesta își ironizează copiii: pe Nilă, la tăierea salcâmului “Ca să se mire proștii” sau
pe Niculae “Te dusăși în grădină să te odihnești că până acum stătuși”.
Spirit contemplativ, inteligent și ironic, Moromete privește existența cu detașare, ca pe
un miracol de contemplat pentru că își dă seama că insul care e numai activ își consumă viața și
nu înțelege nimic din ea, pentru că devine robul acțiunii.
Atitudinea sa față de bani și aceea față de pământ este legată de acest dar al
contemplației, spre deosebire de țăranul lui Rebreanu, dornic de a dobândi pământul care
înseamnă demnitate socială și umană, Moromete trebuie doar să îl păstreze. Pământul îi dă
posibilitatea de a fi independent și totodată reprezintă sursa de hrană a întregii familii.
Lui Moromete nu-i place negustoria, iar în bani vede adversarii iluziei că poate a păstra
modul tradițional de viață, fundamentat pe munca pământului familiei: “Una din iluziile acestui
erou este că lumea ar putea trăi fără bani, iar poziția asta e a țăranului patriarhal”, cum afirma
Nicolae Manolescu.
 Drama paternității ilustrată prin fuga de acasă a băieților se grefează pe contextul social
istoric care aduce schimbarea ordinii cunoscute a lumii. Banul fiind noua valoare care o
înlocuiește pe cea tradițională- pământul și în același timp impune un nou mod de viață.
Agresiunea istoriei spulberă însă iluziile personajului: unitatea familiei, lipsa morală a
individului, iar risipirea familiei duce la prăbușirea morală a tatălui.
Modificarea vieții interioare este marcată de glasuri. Glasul lui Moromete devine
„tulbure și însingurat”.E momentul în care începe declinul personajului, prăbușirea sa morală.
Lumina pe care Moromete o descoperea în întâmplările și faptele vieții se stinge, liniștea îl
părăsește și fără liniște existența nu mai este o încântare, ci o povară”, afirma criticul Eugen
Lovinescu.
Momentul culminant al acestei crize este meditația de la hotarul de pământ. Criticul
Eugen Simion observă că: “Marin Preda își pune eroul în condițiile în care personajul lui
Rebreanu săvârșea un gest mitic sărutând bulgării de pământ. Moromete nu mai face nici măcar
un gest simbolic. Închis în lumea gândurilor, el supune unei judecăți aspre lumea nevăzută care
i-a sălbăticit copiii și l-a silit pe el însuși să iasă din cercul de bucurii în care trăise. Drama nu
este de ordin economic, ci moral. Durerea lui Moromete vine întâi dintr-un simț al paternității
rănite. Nu faptul de a-și pierde o parte din lot îl întunecă, ci ideea de a-și pierde fiii și liniștea
care-l face să privească existența ca pe un spectacol superior. Gândul prăbușirii unei ordini
durabile este primit cu tristețe rece”.
În confruntarea finală, stăpânirea de sine este arma lui Moromete, care speră până în
ultima clipă că își poate întoarce fiii de pe calea greșită, însă după revolta lor fățișă, într-o
izbucnire teribilă, Moromete aplică inutil o corecție băieților, îi bate cu parul, iar în lipsa tatălui
aceștia sparg lada de zestre a fetelor, iau banii, covoarele și fug cu caii.
Ca efect al acestei lovituri năprasnice în speranțele lui, Moromete devine “îndepărtat și
nepăsător”, se retrage în sine, își pierde plăcerea de a vorbi, sociabilitatea, fantezia, ironia.
În volumul al II-lea, Ilie Moromete intră într-o zonă de umbră, își pierde prestigiul de
altădată, autoritatea lui în sat se diminuează, familia nu-l mai ascultă, vechii prieteni au murit sau
l-au părăsit, iar cei noi par mediocri, incapabili să poarte o discuție inteligentă.
În ciuda transformărilor sociale la care asistă, Ilie Moromete nu acceptă ideea că rostul
lui în lume a fost greșit și că țăranul trebuie „să dispară”. În monologul de la șira de paie, el
compară cele două ordini ale lumii, cea veche și cea nouă de pe poziția “celui din urmă țăran”
reprezentant al unui cod etic și al unei filosofii condamnate la dispariție de timpul implacabil:
“Până în clipa din urmă omul e dator să țină la rostul lui, chit că rostul astă cine știe ce s-o
alege din el. Eroul își înțelege finalmente drama, ceea ce face din el un personaj superior”.
(Mihai Ungheanu)
Moartea lui Moromete în finalul romanului simbolizează stingerea unei lumi, a satului
tradițional, ultima replică a personajului exprimă crezul său de viață, libertatea morală:
„Domnule,eu totdeauna am dus o viață independentă”.
Personajul principal din romanul “Moromeții” reprezintă un tip aparte de țăran în
literatura română, cu o serie de calități care îl fac memorabil. Dimensiunea tragică a personajului
confruntat cu istoria se proiectează pe două coordonate fundamentale: “cel din urmă țăran”
asistă neputincios la destrămarea rostului său, a satului tradițional, cu valorile lui, iar tatăl nu
poate opri înstrăinarea propriilor copii și destrămarea familiei Moromeților. Destinul său este
simbolic pentru lumea pe care o reprezintă.