Particularităţi de construcţie a personajului principal

În centrul romanului stă Ilie Moromete – ţăranul care priveşte modul său de viaţă ca pe singurul
posibil. Ilie Moromete întruchipează cu obiectivitate o tipologie: originalitatea tipului de ţăran creat de Marin
Preda este realizată pornind de la atitudinea faţă de pământ: spre deosebire de ţăranul lui Rebreanu, dornic de a
dobândi pământ pentru demnitate socială, pentru Moromete posesiunea este doar garanţia unităţii familiei.
El este păstrătorul neclintit al valorilor patriarhale, ţăranul cu spirit meditativ şi contemplativ, convins de
importanţa existenţei sale.
Marin Preda îşi modelează personajul prin caracterizare directă şi indirectă.
Prin caracterizare directă realizată de narator, se prezintă vârsta lui Moromete, aflat la a doua
căsnicie (“acum avea acea vârstă între tinereţe şi bătrâneţe, când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot
schimba firea cuiva”; ”Era cu zece ani mai mare decât Catrina (contingent ‘911, făcuse războiul)”), îi conturează
un vag portret fizic (“fruntea largă, descoperită de golul părului căzut de o parte şi de alta a creştetului”), îi
precizează simpatia politică pentru liberali.
Caracterizarea directă făcută de alte personaje reliefează un Moromete negru la suflet “de păcate şi de
tutun”, cum îl vede soţia lui, Catrina, “mort după şedere şi după tutun”, în timp ce Bălosu intuieşte spiritul
duplicitar al vecinului său: “om care eu îi zic una şi el se face că n-aude”.
Autocaracterizându-se, Ilie Moromete insistă, în finalul volumului al doilea,asupra verticalităţii sale şi a
modului de gândire tradiţionalist, neinfluenţabil: “eu totdeauna am dus o viaţă independentă”.
Cele mai multe trăsături ale lui Ilie Moromete sunt construite indirect, prin reliefarea gândurilor,
acţiunilor sau atitudinilor sale.
Prima scenă care conturează imaginea tatălui autoritar este cea a cinei Moromeţilor, în care este
prezentat ca “stând deasupra tuturor” şi stăpânind “cu privirea pe… fiecare”. Mediind conflicte, el este cel care
refuză şcolarizarea lui Niculae sau priveşte cu neîncredere propunerea fiilor celor mari de a pleca la Bucureşti cu
oile. Disimularea este o trăsătură definitorie a lui Moromete. Scena dialogului dintre el şi Tudor Bălosu este
semnificativă, fiind un dialog în care ambele personaje mânuiesc cu abilitate textul şi subtextul, astfel încât
replicile se succed aparent fără nicio logică; în esenţă, deşi pare un “dialog al surzilor”, discuţia se dă pe tema
vinderii salcâmului, anticipând dificultăţile financiare ale lui Ilie. La întrebarea vecinului dacă s-a hotărât să-i
vândă salcâmul, Moromete se gândeşte că acest lucru este posibil, dar se comportă ca şi cum aspectul nu l-ar
interesa. La fel, aflând că Paraschiv şi Nilă vor să fugă de acasă, Moromete reuşeşte să-şi ascundă gândurile care
îl frământă, amânând să intervină.
Marin Preda creează un personaj de o inteligenţă ieşită din comun. Simţind nevoia hranei spirituale,
ţăranul cu fire reflexivă citeşte ziarele în fiecare duminică, împreună cu alţi săteni, în Poiana lui Iocan. Aici el
încearcă să clarifice ideile din articolele publicate, să descifreze sensurile profunde ale politicii vremii. Când se
schimbă regimul politic, Moromete prevede înaintea multora că ţăranii vor rămâne fără pământ. Astfel, în primul
volum Ilie Moromete se dovedeşte un membru activ al comunităţii, în cadrul căreia, la diferite niveluri, joacă mai
evident sau mai estompat rolul de “centrum mundi”. În volumul al doilea, volubilitatea personajului se
diminuează, el transformând eşecul metafizic într-un success financiar şi fin preocupat de aspecte materiale.
Ironic fiind, Moromete reuşeşte în situaţii critice să atenueze gravitatea momentului. De exemplu, în
scena tăierii salcâmului nu pierde nici o ocazie de a i se adresa caustic lui Nilă, la care constată neputinţa de a
raţiona în situaţii elementare.
Finalul volumului I prezintă drama paternităţii rănite, Moromete trebuind să accepte plecarea fiilor şi
abandonarea statutului de ţăran, în ciuda eforturilor lui de a le insufla acelaşi sistem de valori ca al lui. Cea mai
ilustrativă scenă în acest sens apare în volumul al II-lea, când Ilie sapă un şanţ de scurgere în ploaie, vorbind cu
un interlocutor fictiv despre lipsa de fundament a noii orânduiri sociale. Astfel, Moromete rămâne “cel din urmă
ţăran” în acest roman al deruralizării satului, în opinia lui Nicolae Manolescu, respectiv ultimul păstrător al
valorilor patriarhale confruntat cu noua ideologie politică. Om al pământului şi al satului tradiţional, Ilie
Moromete este considerat unanim de exegeţi (specialişti) drept cel mai complex tip de ţăran din literatura română
prin adâncimea şi frumuseţea spiritului său. Prin realizarea acestui personaj, Preda a infirmat prejudecata
interbelicilor potrivit căreia numai un intelectual poate fi eroul unei drame interioare, cu revelaţii la nivelul
conştiinţei.
CONCLUZII: Romanul Moromeţii reflectă estetica realismului postbelic prin tematica socială, prin
caracterul de frescă a lumii rurale ante- şi postbelice, prin persepctiva auctorială din care sunt relatate
evenimentele, prin verosimilitatea faptelor. Totodată, ambiguizarea vocii narative prin împletirea stilului direct
cu cel indirect liber şi cu intervenţiile naratorului, precum şi crearea unui nou tip de ţăran în literatura română
reprezintă elemente de modernitate ale cărţii.