Caracterizare Ilie Moromete

Marin Preda este prozatorul contemporan în opera căruia destinul, istoria și timpul
dictează implacabil asupra existenței umane. Romanul „Moromeții”, constituit din două
volume, publicate la 12 ani diferență: 1955, respectiv 1967, este o veritabilă povestire a unei
familii de țărani din spațiul rural interbelic, fixând în eternitate o realitate pierdută, aceea a
satului românesc tradițional pe cale de dispariție, a ultimilor țărani arhaici, autentici, care
dispar treptat în negura devoratoare a timpului și a unei istorii necruțătoare
Cel mai important personaj al literaturii lui Marin Preda, Ilie Moromete, îl are
ca model pe Tudor Călărașu, tatăl scriitorului. Personaj exponențial, al cărui destin exprimă
moartea unei lumi, Moromete reprezintă concepția tradițională față de pământ și față de
familie. Țăran din clasa de mijloc, el încearcă să păstreze întreg, cu prețul unui trai modest,
pământul familiei sale, pentru a-l lăsa apoi baieților. Criza satului arhaic se reflectă în
conștiința acestui personaj confruntat, tragic, cu legile implacabile ale istoriei, cu timpul
nerăbdător.
Statutul social dezvăluie prin Ilie Moromete țăranul mijlocaș, confruntat cu noi
realități, cărora trebuie să li se adapteze. El are un comportament dispreţuitor faţă de
afacerişti, avari precun Tudor Bălosu, vecinul său, pe care îl socotea o fiinţă inferioară și îşi
alegea prietenii în funcţie de inteligenţă şi de aceea îi admira pe Dumitru lui Nae şi mai
presus pe Cocoşilă „care stârnea în Moromete ceva neînchipuit de plăcut ”, mai ales că îl
provoca la discuţii despre politica vremii, în poiana lui Iocan, un fel de cenaclu al satului.
Moral, Moromete susține cu intransigență poziția sa în fața istoriei. Nu acceptă
renunțarea la identitatea sa dialogică: ,,Să nu mai pot eu să vorbesc ce vreau?’’-îl întreabă pe
Țugurlan. Spre deosebire de cei care se adaptează fără să pună în discuție semnificațiile
schimbării sociale, Moromete își păstrează verticalitatea concepției asupra rostului țăranului
român.
Psihologic, Moromete dovedește încredere în ceea ce știe că este bine. Deși trece
printr-o serie de încercări-moartea lui Nilă, refuzul băieților de a se întoarce, separarea de
Catrina, opoziția lui Niculae, colectivizarea, acestea nu îi schimbă structura. Psihologia lui
Moromete este afectată, eroul pierde respectul de care se bucura altădată din partea celorlalți,
dar el este suficient de puternic pentru a găsi o cale de a le depăși.
O secvență reprezentativă pentru ilustrarea trăsăturilor fundamentale ale
personajului este aceea a cinei, în care se conturează independența, superioritatea nedeclarată
și forța acestuia. Cina este un gest ritualic, păstrat neschimbat de sute de ani, având un
caracter solemn, aproape sacru. Cei șase copii ai lui Moromete stau „umăr la umăr” pe niște
scăunele „cât palma” în jurul mesei rotunde și prea mici, folosite de prea mulți ani. În mod
premonitor, Paraschiv, Nilă și Achim, băieții din prima căsătorie a lui Moromete stau către
ușă, gata oricând de plecare, semn al înstrăinării și al revoltei împotriva autorității paterne.
Copiii din a doua căsătorie: Tita, Ilinca și Niculae stau de partea cealaltă, în apropierea
mamei și feriți de privirea aspră a tatălui. Locul cel mai bun îi revine lui Ilie Moromete care,
așezat pe pragul cel mai înalt al odăii, îi domină autoritar cu privirea pe ceilalți: ,,Moromete
stătea parcă deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei de-a doua odăi de pe care el stăpânea
cu privirea pe fiecare.” Scena cinei este considerată de Ovid Crohmălniceanu „prima schiță a
psihologiei Moromeților”. Descrierea acesteia se realizează lent, prin acumularea detaliilor,
situându-se numai aparent în timpul tolerant și calm al primului volum. În realitate, acum ies
la iveală conflictele latente care vor duce la destrămarea familiei: Paraschiv, Nilă, Achim își
urăsc mama vitregă și nu suportă autoritatea unui tată pe care îl considerau incapabil să
câștige bani; Niculae ar fi vrut să se ducă la școală să învețe, dar tatăl îl trimitea cu oile;
Catrina vânduse un lot din propriul pământ ca să salveze familia de la foame. Astfel, se
prefigurează cele două drame pe care le va trăi Ilie Moromete: a paternității înșelate și a
pământului. El este un autoritar, domină pe cei din jurul său, iar în cadrul familiei reprezintă
o autoritate inflexibilă. În gospodăria Moromeţilor nimic nu se întâmpla fără prealabila lui
încuviinţare. În realitate, Moromete nu este un caracter inflexibil, ci unul independent. El are
ghinionul ca fiii lui să fie complet lipsiţi de simţul umorului şi este dezamăgit ca tată când
remarcă lipsa de inteligenţă a fiilor săi.
 O a doua scenă ce pune în lumină abilitățile de actor ale lui Ilie Moromete, în care îşi
joacă rolul fără cusur este venirea lui Jupuitu. Moromete este prevăzător la apariția acestuia,
pentru foncire, iniţial îl ignoră prefăcându-se că are treabă în curte, apoi îl ironizează
adresându-i-se cu porecla ,,Jupuitu”. În această scenă este relevant umorul care îl stăpâneşte
pe erou. Scena reprezintă mai mult o comedie jucată în faţa agenţilor fiscali. Moromete după
ce-i înnebuneşte bine printr-o manevră de ignorare, se întoarce şi spune: ,,N-am!”. Apoi se
potoleşte şi cere o ţigară, lăsându-l în pace pe agent să taie chitanţă. Spre a-l determina pe
agent să se mulţumească numai cu o treime din sumă, joacă rolul celui care nu are absolut
nimic, acesta fiind drumul sigur al concilierii: ,,De ce nu vrei să înţelegi că n- am? Ia ici o
mie de lei şi mai încolo aşa, mai discutăm noi! Ce, crezi că noi fătăm bani?”

Un prim element de structură reprezentativ pentru caracterizarea personajului îl

constituie procedeele de caracterizare. Moromete este caracterizat în mod direct de către
narator, în debutul capitolului al X-lea, din primul volum: ,,era cu zece ani mai mare decât
Catrina și acum avea acea vârstă între tinerețe și bătrânețe când numai nenorociri sau bucurii
mari mai pot schimba firea cuiva’’. Autocaracterizarea, în finalul volumului al doilea, scoate
în evidență libertatea individului, în ciuda constrângerilor istoriei: ,,Domnule (...), eu
totdeauna am dus o viață independentă’’. Caracterizarea indirectă, care se desprinde din
gesturile, faptele, vorbele și gândurile personajului, din acțiunile la care participă, dar și din
relațiile cu celelalte personaje, evidențiază trăsăturile lui. În primul volum, Ilie Moromete
este un om respectat în sat, are prieteni, pe Cocoșilă și pe Dumitru lui Nae pentru care opinia
lui contează, este abonat la ziarul ,,Mișcarea’’. Discuțiile despre politică, în Poiana lui Iocan,
nu încep decât în prezența lui Ilie, pentru că el este cel care citește ziarele și interpretează
evenimentele. Moromete este sfătos, îi place să discute, iar acest lucru o deranjează pe
Catrina, care se revoltă adesea. .
Ironia, puterea de a face haz de necaz, reprezintă o altă trăsătură esențială a lui Ilie
Moromete, iar exemple în acest sens sunt numeroase. Lui Niculae, care întârzia să vină la
masă, îi spune la un moment dat: ,,Te duseși în grădină să te odihnești că până acum stătuși!’’
Lui Nilă i se adresează la fel de sarcastic, atunci când acesta îl întreabă de ce taie
salcâmul : ,,Ca să se mire proștii!”. Pământul este făcut să dea produse, iar produsele să-i
hrănească pe membrii familiei și să acopere cheltuielile casei. Lui Moromete nu-i place
negustoria, iar in bani vede adversarii iluziei că poate păstra modul tradițional de viață,
fundamentat pe munca pământului familiei. De aici și conflictul cu fiii cei mari, care au o
dorință nemăsurată de căștig și care cred că tatăl nu face nimic toată ziua, își pierde timpul
stând de vorbă cu prietenii lui: Cocoșilă și Dumitru lui Nae, în loc să meargă la munte și să
vândă cu un preț bun grâul. El are impresia că familia îi înțelege gesturile, că poate comunica
și că nu trebuie să le dea explicații spre a nu-și știrbi autoritatea. Lipsa unei reale comunicări
cu familia reprezintă cauza dramei lui Moromete. Când află că fiii lui sunt hotărâți să-l
părăsească, Moromete trece printr-un zbucium lăuntric ce-și pune amprenta asupra chipului
său: ,,Fața i se ascuțise și se înnegrise, iar în cele câteva minute parcă se subțiase’’. Țăranul
însă rămâne lucid și ironic în discuția pe care o are cu Scămosu, consăteanul care-i aduce la
cunoștință planul fiilor săi. Romanul se încheie zece ani mai târziu, Niculae a devenit inginer
horticol și este căsătorit cu o fată din sat, Mărioara lui Adam Fântână, asistentă medicală.
Niculae nu vine la înmormântarea tatălui său, află de la Ilinca, având remușcări, dar în finalul
romanului, cei doi se împacă în visul băiatului.
Un alt element de structură îl reprezintă perspectiva narativă, care este una
obiectivă, naratorul extradiegetic povestind la persoana a III-a, detașat, focalizarea fiind zero
(G. Genette).
Romanul ,,Moromeții” surprinde dramatica iluzie a protagonistului că viața își poate
continua cursul în tiparele tradiționale, în timp ce istoria modifică relațiile de la nivelul vieții
de familie și de la nivelul comunității rurale, schimbând chiar rostul celei mai vechi și mai
numeroase clase, țărănimea. Viziunea despre lume se conturează în roman, mai ales prin
perspectiva personajului Ilie Moromete asupra vieții și a întâmplărilor personaj principal și
reflector al mentalității colectiviste, al lumii de după război.
 ,,Romanul ,,Moromeții” a dat de la apariție sentimentul celei mai depline autenticități
și expresiile moromețene au început să circule, fermecând prin savoarea lor și făcând repede
școală.” (Crohmălniceanu)