Prefață

Despre Jucătorul s-a spus că este cea mai autobiografică

scriere a lui Dostoievski. într-adevăr, romanul a înglobat atît
patima romancierului pentru jocul de ruletă, din pricina căruia
s-a „curățat“ de cîteva ori și a ajuns în situații disperate și
umilitoare, cît și dragostea lui pătimașă pentru Apollinaria
Suslova, ființă ciudată și exaltată, care i-a servit drept prototip
pentru Polina și pentru eroinele infernale de mai tîrziu1. Știm
din memoriile celei de-a doua soții și din corespondență că
Dostoievski nici despre gelozie nu aflase din auzite. Gelozia
este unul dintre afectele personajelor sale pătimașe, iar în roma­
nul (subintitulat de autor „povestire") Soțul etern împrejurul
acesteia se centrează acțiunea și caracterele.
Spuneam în altă parte că unul dintre atributele personajului
Trusoțki (a cărui echivalare directă am considerat-o în unele
cazuri prea forțată) era acela de „podpolnîi" (subteran, din
subterană). într-o scrisoare din 18 martie 1869, promițînd unei
reviste o povestire de trei coli de tipar, își definește „formula" ca
urmare a îndemnului primit de la criticul și poetul Apollon
Grigoriev, care, avînd cuvinte de laudă la adresa Însemnărilor
din subterană, l-ar fi sfătuit să scrie în continuare în același
gen. Dostoievski îi precizează corespondentului său: „Dar po­
vestirea nu-i însemnări din subterană; e cu totul altceva ca
formă, deși esența e aceeași, esența mea din totdeauna"2.
Să ne amintim răzbunarea meschină, pregătită atît de te­
meinic de Omul din subterană, care s-a rezumat pînă la urmă
doar la ciocnirea pe stradă cu ofițerul care îl jignise fără să-și
dea seama. La fel de temeinic pregătită pare a fi și răzbunarea

1. V.: Valeriu Cristea, Dicționarul personajelor lui Dostoievski, voL II,

Editura Cartea Românească, București, 1995, pp. 18-35 și 445-454.
2. F.M. Dostoievski, Scrisori și corespondență oficială, loc. cit.
lui Pavel Pavlovici Trusoțki din Soțul etern. Numele său de
familie este semnificativ, fiind format de la cuvîntul „trus", care
înseamnă „laș“. Este vorba, deci, de răzbunarea unui laș, care
își rumegă cu atîta intensitate jignirea, încît găsește în ea un
fel de voluptate, jignirea căpătînd și ea atributele subteranei:
„împrejur se adună un fel de lături nefaste, un fel de mocirlă
urît mirositoare, constînd din îndoieli, tulburări si, în sfîrsit,
din scuipăturile care cad asupra lui din partea celor activi și
spontani, care se manifestă peste tot în calitate de judecători și
dictatori, rîzîndu-și de el cît îi țin gîtlejurile lor sănătoase".
Ofensa este ca o rană deschisă, nevindecabilă : „Acolo, în subte­
rana lui infamă și urît mirositoare, șoarecele nostru jignit, lovit
și batjocorit se cufundă de îndată în răutatea rece, veninoasă și
mai ales, veșnică. Timp de patruzeci de ani la rînd își va aminti,
pînă la ultimele, pînă la cele mai penibile amănunte, jignirea
îndurată și de fiecare dată va adăuga de la el amănunte și mai
penibile, zădărîndu-se cu răutate și ațîțîndu-se singur cu pro­
pria lui imaginație". Și în sfîrșit, tentativele sale de răzbunare
vor fi tot un rezultat al imaginației lui bolnăvicioase: „Se prea
poate să și înceapă să se răzbune, însă o va face cumva în
răstimpuri, prin nimicuri, din dosul sobei, incognito, necrezînd
nici în dreptul său de a se răzbuna, nici în reușita răzbunării și
știind dinainte că de pe urma acestor tentative de răzbunare tot
el va avea de suferit de-o sută de ori mai mult decît cel pe care
se răzbună și că acesta s-ar putea să nici nu se scarpine". Omul
din subterană se răzbună mai ales prin faptul că nu iartă sau,
mai precis, nu poate să ierte. Fiind o ființă hibridă, om-șoarece,
om-muscă, el nu va putea fi capabil decît tot de o răzbunare
hibridă. Pentru că, dacă omul este într-adevăr „cununa crea­
ției", aspirația sa cea mai firească ar trebui să fie dominația,
așa cum citim în Jucătorul: „Omul este despot de la natură și îi
place să fie călău" sau în Visul unchiului: „Tirania este o obiș­
nuință devenită necesitate".
Inițial, răzbunarea plănuită de „subteranul" Trusoțki părea
să fie similară cu aceea a șoarecelui din Subterană. Totuși, față
de acesta, Trusoțki este mai „evoluat", mai „uman", tocmai
pentru că are și el un hotar, un „zid" al lui. In orice caz, în
capitolul intitulat Analiza, Velceaninov, ținta atentatului, psi-
hanalizează lejer: „Oamenii ăștia [...], chiar oamenii care cu
cîteva clipe mai înainte nu știu dacă au să-ți taie sau nu bere­
gata - de îndată ce iau cuțitul în mîinile lor tremurătoare și de
cum simt prima țîșnitură de sînge fierbinte pe degete, nu numai
că-ți taie beregata, dar îți și retează capul «sadea», cum se
exprimă ocnașii". Este vorba, ca să spunem așa, de o inspirație
criminală, „profesionistă", de o clipă, poate singulară, cînd per­
sonajul ce-și zice „șoarece ", „muscă" devine „activ și spontan".
După eșecul, previzibil de altminteri, revine la starea sa nor­
mală. Din acest punct de vedere, Soțul etern este cea mai
„rotundă" scriere dostoievskiană, triunghiul erotic inițial
refăcîndu-se, avîndu-1 tot pe Trusoțki în calitate de purtător de
coarne, dar cu altă soție și cu alt amant. Și asta se întîmplă în
virtutea acelorași „legi ale naturii" pe care le ia în răspăr gura­
livul subteran. Dotat cu însușiri de amant etern, Velceaninov
meditează la celălalt membru al ecuației: „Un asemenea om se
naște și crește numai ca să se însoare și, după ce se însoară, se
transformă imediat într-un accesoriu al soției, chiar și în cazul
în care se întîmplă să aibă propriul său caracter de netăgăduit.
Principalul semn al unui asemenea soț este cunoscuta podoabă.
Nu poate să nu fie încornorat, la fel cum soarele nu poate să nu
lumineze; însă el asta nu numai că n-o știe niciodată, dar nici
nu poate s-o afle vreodată în virtutea legilor naturii".
Tocmai pentru că la mijloc sînt faimoasele „legi ale naturii",
tema romanului lui Dostoievski este și ea „eternă". Se pot
descoperi filiații cu Moliere {Școala soțiilor, Școala soților), cu
Madame Bovary a lui Flaubert sau cu piesa lui Turgheniev
Provinciala (pomenită în text). Dar Dostoievski merge ceva mai
departe. Știm din Crocodilul că există și prietenii ciudate, ba­
zate în proporție de nouă zecimi pe ură. O asemenea „prietenie"
este invocată de Trusoțki atunci cînd relatează nunta unui
oarecare Golubenko, care îi „suflase" logodnica cuiva, iar acesta,
împrietenindu-se cu viitorul mire, se roagă să-i fie cavaler de
onoare și-1 înjunghie (ce-i drept, nu mortal) chiar la întoarcerea
de la biserică. Schema seamănă întrucîtva cu răzbunarea „ne­
planificată" a lui Trusoțki. Inițial părînd un joc de-a șoarecele și
pisica (răsturnat ă la Dostoievski, în sensul că „șoarecele"
Trusoțki pare să fi devenit pisică), „încheierea socotelilor" era
cît pe ce să devină sîngeroasă. Insă subterana îl absoarbe pe
răzbunător în ridicol. Se ratează ca răzbunător pentru că el nu
are decît o condiție: aceea de soț etern.
în toată această poveste apare însă un personaj tipic pentru
Dostoievski: copilul orfan, Liza, al cărei tată real este
Velceaninov, dar care îl iubește pe cel care crede ea că îi este
tată, pe Trusoțki. Fetița nu rostește decît cîteva cuvinte, dar și
acestea sînt suficiente pentru a ne arunca în tragismul specific
dostoievskian. Liza este șansa celor doi de a deveni oameni. Dar
amîndoi o ratează. După moartea ei, Velceaninov are un început
de iluminare. „Un fel de speranță, după mult timp, parcă îi
împrospăta inima. «Ce ușor mi-e!» se gîndi Velceaninov, simțind
această liniște a cimitirului și uitîndu-se la cerul senin, netul­
burat. Un val de credință în ceva, o credință curată, tihnită îi
umplu sufletul «Liza mi-a trimis credința asta, ea vorbește
astfel cu mine», își spuse el." Pînă la urmă, autorul îi refuză și
această șansă de izbăvire. în final, îl regăsim pe Velceaninov cu
tot arsenalul său de cuceritor ușuratic, căruia remușcările din
perioada „ipohondriei" nu i-au lăsat nici o urmă în suflet.
Autorul este nemilos și cu acest personaj, confiscîndu-i tirada
pe care, în materialele pregătitoare, i-o pregătise ca resume, ca
un fel de meditație asupra relațiilor dintre el și Trusoțki: „E o
ființă subterană și hidoasă, dar ființa asta este un om, cu
bucuriile și cu amărăciunile sale și cu propria sa concepție
despre fericire și viață. De ce am dat buzna în viața lui ? De ce
am roșit unul în fața altuia, de ce ne-am uitat unul la altul cu
priviri veninoase, cînd totul este dat pentru fericire și cînd viața
e atît de scurtă ? O, cît e de scurtă ! Cît e de scurtă, Doamne, cît
e de scurtă î"1
Talentul „crud" (așa La definit criticul și publicistul Nikolai
Mihailovski) al lui Dostoievski le refuză acestor eroi trăirile
superioare, aruncîndu-i din nou în banalitate sau, poate, în
Subterană.

Emil lordache

1. Cf. G.M. Fridlender, Comentarii, http://www.rvb.ru/dostoevski/

02comm/32.htm.