PROZĂ SCURTĂ.

AFORISME
 ANTUME

HERRANT

Până la Herrant n-am auzit niciodată de istoria asta

cu raza verde. Lui i-a spus-o profesorul de anatomie ar­
tistică, însă îmi afirmă că o bănuia de mult fără s-o știe.
Cică fărâma de sare, pe care preotul i-a pus-o pe limbă
puține zile după naștere, ar fi fost verde și ar fi avut
străluciri stranii. Și nu o bănuia fiindcă avea memorie
bună - de altfel lucrul nici nu e posibil până la acest
punct de nou născut - ci fiindcă sarea i-ar fi modificat
celulele limbii imprimându-i acolo, pentru mai târziu,
reflexe verzi.
La 17 ani când a aflat de rază, gustul sărat i-a venit
pe limbă și i-a vorbit limpede ca o literă.
Așteptam dar amândoi întinși în trăsură, pe dig,
raza verde.
Soarele deveni roșu, din ce în ce mai roșu.
Apoi începu a se turti.
Și deodată, pe norul alb, raza verde alergă sigură,
iute și singură până la marginile cerului.
Era un verde atât de intens și atât de cinstit încât
ar fi putut figura pe suplimentul velin al manualelor
de fizică.
- Herrant, strigai, Herrant, raza verde!
Tăcere.
- Herrant!
 Luai oglinda de privii pe Herrant. Egipteanul dor­
mea. Era inutil să-i trezesc. Raza verde era departe în spa­
țiu călătorind spre un alt Herrant care aștepta desigur si
el, bolnav de 8 ani, s-o vadă pentru a se gândi în acel
moment la marea lui1 dorință.
Herrant avea intenția să strige - pentru a fi mai si­
gur de gând și de dorință:
— Vreau să mă ridic, să umblu.
Vom veni din nou mâine să pândim raza.
 DON JAZZ

Adevăratul lui nume nu i-1 știam nici eu. Don Jazz

era, evident, o poreclă.
Don Jazz era spaniolul înalt și negricios care venea
în sala de mâncare a bolnavilor după fiecare masă și ne
povestea despre spectacolele de music-hall din Paris lu­
cruri extraordinare sau ne arăta vreo batistă de-o cum­
părase, „Très bon marché, n est-cepasT, înainte cu o zi.
întâia oară când a venit ne-a vorbit de Buenos Aires
unde profesa avocatura. Ne-a spus multe lucruri ce Ie
cunoșteam din cărți:
- Știți, la Buenos Aires... femeile... înțelegeți... au săli
de așteptare pentru clienți... înțelegeți, nu insist... ca
doctorii sau dentiștii. Doamna, patroana, în fine știți
cine... vine din când în când și întreabă al cui e rândul...
Asta era curat Albert Londres1.
Ceea ce m-a frapat la Don Jazz a fost în primul rând
abundența aceasta de „înțelegeți", pudoarea aceasta ce se
ascundea neverosimil în corpul lui mare de animal răsfă­
țat ca o floare într-un poloboc și apoi contradicțiile ce exis­
tau între diferitele lui componente fizice sau sufletești.
(Tușea, de exemplu, contrazicea strănutul. Era se­
rioasă, plină de dogme și experiență, o tuse de om bine
simțit.
Strănutul era copilăresc, comic și nepotrivit în timp).
Mai mult chiar. Avea organe care se negau între ele sau
se certau.
 Dacă spaniolul nostru n-ar fi fost construit dintr-o
singură bucată, acțiunile diferitelor lui organe ar fi alcă­
tuit o serie nesfârșită de asasinate intime.
Inutil de adăugat că gestul îi contrazicea vorba. îmi
aduc aminte, în această privință, de felul cum ne-a spus
într-o zi că nu poate suferi ciorapii cu pătrățele: a dus ca­
pul înainte ca sub povara unei forțe repezi și grele, a des­
chis nervos palma cu toate degetele rășchirate și tot
corpul a luat forma unui semn de întrebare.
- Sunt manii... e curios... nu-i asa?... manii...
După gest, ciorapii cu pătrățele faceau parte pentru el
din rândul necunoscutelor de ordin metapsihic ce ne
impun etica vieții interioare sau felul cum să ne scobim
dinții. Ei se înrudeau de-aproape și în linie directă, în alt
sens, cu Cerul, Furtuna, Transparența, Celula și Arsenicul.
Vorba însă, ați văzut, era modestă.
Gestul față de vorbă era ca un stâlp față de o rugă­
ciune si invers.

Don Jazz a murit dintr-o contrazicere de natură ge­

ometrică în care, bineînțeles, a avut rolul principal.
Iată cum s-a întâmplat: creierul țesea un gând spre
lună, un gând ascuțit, fin și vertical, căci, asta o știe orici­
ne, luna e în sus și nu de jur împrejur; altfel n-ar fi lună,
ci un soi de cutremur de pământ.
Mâna însă țesea un gând orizontal pe care din în­
tâmplare îl ilustra cu un revolver. Glontele a pornit deci
de la o tâmplă la alta orizontal, a întâlnit gândul vertical
și la încrucișare Don Jazz a murit.
Doctorii n-au izbutit să descurce acest sistem de
perpendiculare.
 LIMITE

I
Principiile furtului și cele ale proprietății sunt ace­
leași, o știm cu toții.
Procedeurile diferă însă printr-un acord reciproc,
iată ce ignorăm.
Idealul proletarului este de a deveni burghez1.

II
Detest amabilitatea ce ne-o acordă anumite persoa­
ne în virtutea faptului că am asistat la o gafa ce-au fa-
cut-o cândva.
Scara prostiei trece prin toate capetele; privirile o
scoboară.
Instinctul de conservare e starea cea mai pură, însă
cea mai agresivă, a prostiei.
Idealismul omului de știință constă în credința unor
necesități ignorate. E egoismul lui justificator și orgo­
liul lui social.
Omul de știință: a-și calcula iluziile.

III
Dacă am fi perfect logici, ar trebui să adormim în­
dată ce ne-am trezit.
Modestia arivistului, suprema lui voluptate.
Orgoliul, mai uman decât viața.
 BUȚU

Pretutindeni unde mai mulți oameni sunt adunați

sub rigoarea unei discipline comune, societatea se orga­
nizează pe treptele unei ierarhii imediate, cuprinsă între
două personalități bine definite: șeful și țapul ispășitor.
Pe veranda sanatoriului nostru șeful este Monciu si
țapul ispășitor Buțu.
Intre „șef‘ și „țap“ conflictul domnește acut ziulica
întreagă și parcă și noaptea când „șeful“ bolborosește
prin somn înjurături și amenințări.
Monciu țipă, Buțu tace.
Poziția socială a lui Buțu este aceea a victimei la în­
demână: „Buțule, nu fa zgomot! Buțule, nu păta cuver­
tura! Buțu a stins lumina! De ce, mă? Buțu a aprins
lumina! De ce, mă Buțu, mă, că intru în tine!“
Buțu reacționează prin imperturbabil calm și prin
viață interioară. El s-a retras în el însuși, îndărătul unui
surâs enigmatic și teribil de trist.
- Monciu, dă-mi te rog cartea.
- Care carte, bă?
- Cartea mea, care mi-ai luat-o.
- N-o am eu (logic)... e pe masă.
- (nu mai puțin logic) Păi ia și dă-mi-o.
- Da ce, mă, eu-s poștarul tău?
- Bine, atunci bagă de seamă să nu puie femeia far­
furia de mâncare pe ea.
 - Da ce, mă, eu-s magazionerul tău? (sic)
- Monciule, dă cartea!
- Ce vrei, mă? Ce mă bați la cap, mă? Ce dai ordine,
mă? Unde te trezești, mă? Ce ești tu, mă? Suveran?
Rege? împărat?
Ochii lui Monciu sticlesc aprinși de mânie și pumnii
stau strânși, gata de atac. Buțu pleacă privirea și tace:
știe el că nu-i suveran (nici rege, nici împărat).
O singură consolare la atâtea nenorociri: guver­
nanta. Dar și tandrețea aceasta este amestecată cu sucul
amar al reproșului. Este adevărat că din sfert în sfert de
ceas Buțu primește câte o mângâiere, dar tot atât de ade­
vărat este că din alt sfert în alt sfert de ceas, Buțu pri­
mește câte o palmă.
Buțu nu-i revoltat, nici resemnat.
Profesiunea lui de om matur se desenează de pe acum
precisă și sigură: Buțu va fi în viață factor responsabil.
 JENICÀ

Vecinul meu, pe patul din stânga, este oltean și poet.

Sub pernă el ține ascuns un briceag și un caiet de ver­
suri. Doctorul i-a făgăduit că în ziua când va avea doi­
sprezece ani îl va ridica să umble. Jenică și-a notat cu
grijă în „Agendă“ data exactă și, imobilizat în ghips, ca o
pasăre mică strânsă în pumn, așteaptă...
...Ține capul puțin aplecat, sprijinit în palmă și pri­
vește încruntat marea... El știe numărul vapoarelor care
trec spre Constanța zilnic și acel al vapoarelor care se în­
dreaptă spre Constantinopol; cunoaște pe „ăla america-
nu de-i iese fumu prin toate coșurile^ și anunță savant
pe vecini când trece un vapor de război - pe care îl și cla­
sifică după tunuri și turele în crucișător, torpilor, distru­
gător sau canonieră.
- Ai vrea să călătorești pe mare, Jenică?
- Aș vrea, cum nu...
- Cu vaporul „ăla americanu“?
- Nu, singur într-o corabie ca Alain Gerbault1.
- Cum ai zis?
- Ca Alain Gerbault.
- De unde o mai știi și pe asta?
- „Dăn“ ziare.
Tot „dăn“ ziare știe că în Havana a fost revoluție2 și că
în insula Majorca se instalează un post de radiofonie.
 Curiozitatea lui este vădit estetică si exotică: el se in-
teresează numai de evenimentele petrecute în insulele
depărtate și cu nume sonor.
M-a întrebat dacă în insula Haiti este sanatoriu pen­
tru tuberculoză osoasă și de nu este „unde merg să se
vindece copiii papuași?"
întrebarea e cu tâlc; Jenică ar da și briceagul de sub
pernă cui i-ar aduce vecin de cură un papuaș mic cu șorț
pe burtă, păr cârlionțat și inel de aur în nas.
Caietul de poeme nu mi l-a încredințat decât după
ce ne-am împrietenit mai bine, dar „în secret“ și numai
după promisiunea mea de a nu spune ce este scris în el
„nimănui, nici vântului“.
N-o să vă transcriu deci poeziile lui Jenică; asta este
„secret"; vă pot însă spune că subiectele lui sunt sim­
ple, colorate și parfumate. Jenică descrie cerul, marea
și ghiocelul.
Sentimentul intim al poetului față de floarea ginga­
șă se exprimă curat și cinstit cam astfel:

„Mai mare dragul să-i privești"

iar constatarea peisajului marin atinge limitele evidentului:

„Pe mare este liniște deplină

Doar norii de-orizont se anină".

Dar caietul mai conține și neliniștitoare tendinți

moderniste. Jenică este dadaist, însă fără s-o știe: dada­
ismul lui ține de diversitatea subtilă și admirabilă a vi­
sului. Una din povestirile halucinante este intitulată
„Calul albastru și transatlanticul elvețian".
Vă citez doar episodul întâlnirii:
 „Calul conducea o barcă cu motor, dar văzând că
merge prea încet, sări și o luă Ia goană pe suprafața apei,
apucând cu dinții vârful catargului de-i rămase elicea
vaporului în gură“.
Și acel al miracolului:
„Când se uită în jos văzu că își făcuse capul patru
picioare, două aripi și o coadă și zbura acum singur
prin aer“.
Mai frumoase viziuni nici profetul Ezechiel n-a avut!
Nu vă spun însă nimic mai mult. Jenică scrie în fie­
care zi o pagină care este o capodoperă și dacă află edi­
torii dau năvală să-i cumpere manuscrisul, oferindu-i
bani și glorie.
Jenică n-are nevoie de acestea, lui îi trebuie odihnă și
aerul pur al mării. Ca să se vindece și să plece în Polinezia
singur într-o corabie cu pânze imense.
 IX-MIX-FIX

Pentru Marie, ca divertismentfunambulesc

Pâinea zilnică se facea din litere, nu din faină. Fiecare

pâine conținea un roman complet de Zola. Pe suprafa­
ța unei îmbucături cetii un episod cu înspăimântătoare
catastrofe de cale ferată.
Contele mânca și el din aceeași pâine, însă felii mai
subțiri și, ca să zic așa, aproape anonime.
Pe tălpi contele era vopsit cu roșu (avea picioarele
goale deși purta decent pantaloni de vânătoare), în cap
avea o tichie cu vederi din Brazilia, iar în mână ținea un
crin negru, peste măsură de intimidant.
Contele se lăuda că nu admite niciun fel de intimita­
te, cu nimeni.
- Privesc totdeauna de sus, vag și niciodată la mai pu­
țin de 34 metri.
— Treizeci și trei pentru personalul domestic, insi­
nuai eu.
- Niciodată. Cestile cu cafea mi se aruncă în zbor de
la distanță; nu mă pot compromite, sunt conte după
ambii părinți.*
Imposibilitate din punct de vedere heraldic, era evident că
aveam de-a face cu un conte fals.
 în timp ce vorbeam, acrobații desfăcută barele de la
perdele și instalară cu ele trapeze în stradă. Prin geamul
uns cu săpun strada îmi apăru plină de ceață și mai in­
utilă ca oricând. în pâclă, trapezele de nichel străluceau
cu luciri stranii și puțin șterse ca pești argintii într-un
bazin cu apă murdară.

II

Zburam prin săli haotice cu pereții de nouri bulbu­

cați și bolnavi. Eram agățat de vintrele roze ale jumătă-
ții-de-câine călătoare, cu degetele înfipte în ele. Picioarele
mele, prea lungi, atingeau podeaua metalică și în fuga
aceasta nebună scântei lungi de un metru îmi țâșneau
sub tălpi. Singurătatea mă urmărea cu un alt zbor și cu o
melancolie mai ascuțită și mai înțepătoare: nu mai știam
acum dacă viteza era carne sau suflet.
Vintrele câinelui se topiră în drum și se transformară
în coapsele unei statui de femeie, dar nici materia mar­
morată nu dură prea mult și căpătă moliciuni de piele
adevărată cu parfum cald omenesc, pe pulpele cu ciorapi
fini, brodați cu ferigi și capete de lei.

III

în fața patului meu, teatrul de papagali isprăvi cu gâl-

ceavă ultima piesă. Cu piciorul aș fi vrut să-i ating și să-i
mângâi, însă odaia era plină de apă, iar eu, în marginea
ei, o bucată de lemn vechi, cu dantele de putreziciuni.
Poetul - înalt, drept, negru - apăru în dosul teatru­
lui și, desfacându-și pelerina, îmi arătă pe piept un evan­
tai de mătase rosie.
 în acest timp masa din odaie își lungi subit picioarele,
întorsei capul.
în mijlocul odăii patru coloane fine de lemn urcau
până-n plafon. între ele atârna de un fir de păianjen o
fundă albastră, o fundă de școlăriță, legănându-se ușor
în aer pentru a-mi indica demențial, însă corect, stric­
ta ei irealitate.
 INSINUĂRI

în general justiția nu ține prea mult seama de justifi­

cări, fiindcă ele egalează faptele. Din punctul de vedere
al justificărilor, a săvârși o crimă ori a cumpăra un bu­
chet de flori nu se diferențiază prea mult: în dosul am­
belor fapte se pot îngrămădi cam aceleași cantități de
argumente logice și umane.
Justiția, pentru a-și exercita drepturile ei, este dar
necesarmente ilogică și inumană.
Adică, într-un cuvânt, injustă.

Verosimilul pare mai adevărat decât adevărul. Ar fi

chiar de cercetat, poate, dacă nu trăim într-o lume ve­
rosimilă în loc să trăim într-o lume adevărată.

Filozofia începe de la o anumită mistificare a înțele­

gerii, după cum frumusețea începe de la o anumită mis­
tificare a realității.

Când discutăm cu cineva stăm de vorbă mai întot­

deauna cu propriul nostru orgoliu, de foarte multe ori
cu vreo persoană îndepărtată, și, câteodată, chiar cu
persoana prezentă.

O bombă poate arunca în aer uzina care a fabricat-o.

Fabula aceasta are titlul „Lupta între generații“.
 Unii oameni își nenorocesc semenii împilându-i, iar
alții, din contra, consolându-i.

Pedeapsa acțiunilor ipocrite este că isprăvesc prin a

fi săvârșite din convingere.

Se găsește totdeauna cineva care în mijlocul unei tă­

ceri generale să rostească cu voce tare o prostie.
E atracția abisului în conversații.
 BERCK, ORAȘUL DAMNAȚILOR

Există pe linia ferată Paris-Boulogne o stație

unde toate trenurile se opresc mai mult cu o minută. E
Rang-du-Fliers, gara de legătură cu Berck-ul1.
Călătorul neprevenit, care își freacă somnoros ochii
și privește aici afară pe geamul vagonului, are o clipă o
viziune de coșmar.
>
In timp ce în toate stațiile el e obișnuit să asiste la for-
foteala bine cunoscută a călătorilor ce urcă si scoboară
grăbiti scările trenului, aici, cu infinite precauțiuni, infir­
mieri și hamali coboară din vagoane tărgi cu bolnavi ca­
daverici. Schilozi umblând în cârji și rahitici agățați
disperat de brațul tare al însoțitorilor. Sunt pelerinii
Berck-ului, orașul-sanatoriu, orașul cel mai impresio­
nant din lume, Mecca tuberculozei osoase.
Toată lumea aceasta ia loc într-un tren mic ca o ju­
cărie, cu o locomotivă ce seamănă mai degrabă a cămi­
lă și care pornește încet, gâfâie zgomotos și scoate fum
mult - mult prea mult fum pentru distanța de cinci ki­
lometri pe care o parcurge. E faimosul tortillard, treni-
șorul pentru Berck, plin întotdeauna cu bolnavi și rude
de-ale bolnavilor.
In timpul traiectului se vorbește, evident, numai des­
pre boală, bolnavi, leacuri și tratamente. Se discută, cred,
în trenișorul acesta mai multă patologie decât în toate
Academiile de Medicină la un loc.
 Călătorul inițiat dinainte că la Berck cinci mii de
bolnavi zac imobilizați în ghips, se așteaptă oarecum ca
din primele momente când va pătrunde în oraș să vadă
pretutindeni semnele revelatoare ale acestei singulare și
triste caracteristici. E foarte mirat când debarcă într-un
orășel banal de provincie cu o Avenue de la Gare identi­
că cu aceea din toate orășelele de provincie franceze, cu
o stradă comercială banală, cu lume ce umblă după târ­
guieli ca oriunde aiurea, cu casei vechi și desuete ce mi­
ros de departe a mucegai și aer închis.
Contactul cu adevărata fizionomie a Berckului se
face însă brusc la un colț de stradă când apare întâia tră­
sură de bolnav. Impresia este stupefiantă.
Inchipuiți-vă un fel de landou rectangular cu covil­
tir la spate, un fel de ladă, un fel de barcă pe roate în
care zace un om culcat, înfășurat în cuverturi, care mână
calul. Ați crede poate că e vorba de cineva care șade foar­
te înclinat într-o trăsură, într-o poziție confortabilă și
oarecum normală. Nu. Bolnavul e complectamente cul­
cat pe un cadru de lemn așezat în trăsură și privește
strict în sus și nicăieri altundeva. El nu întoarce capul
nici la dreapta, nici la stânga, nu-i ridică, nu-i mișcă: se
uită fix deasupra lui într-o oglindă prinsă într-un suport
ce poate fi mișcat în toate direcțiile. Trăsura înaintează,
cotește, evită un copil, se oprește în fața unui magazin și
conducătorul ei a rămas tot timpul cu privirile pierdute
în înălțimi, în timp ce mâinile trag hățurile într-o parte
și alta cu gesturile orbului ce înaintează în propriile lui
tenebre. Este în fixitatea acestei priviri în oglindă ceva
ireal si trist, ceva ce seamănă într-adevăr cu umbletul or-
bilor care tatonează febril trotuarul cu bastonul, în timp
ce ochii albi privesc indefinisabil în vag.
 Bolnavul din trăsură e de altfel îmbrăcat corect, are
haină deschisă, cravată, batistă albă în buzunarul de sus
și mănuși.
Cine ar bănui că sub cămașă el poartă o carapace de
ghips, o adevărată capcană ermetică pe măsura corpu­
lui, o zale rigidă și albă, pe care, poate, n-a dezbrăcat-o
de trei luni?

Ceva despre ghips

...Căci Berckul este orașul imobilității și al ghipsului.

Aici vin din toate colțurile lumii oasele frânte și roase ca
să fie îndreptate și consolidate. Gibozități ce diformează
coloana vertebrală în ondulații serpentine, articulații
dezlânate, vertebre cariate, degete scâlciate2, coruri ie­
șite în afară, picioare strâmbe speră toate în minunea
ghipsului. Ghipsul fixează, îndreaptă, sudează. La Berck
ghipsul e materia specifică a orașului așa cum la Creuzot
e oțelul, la Liverpool cărbunele și la Baku petrolul.
Sunt ghipsuri care strâng numai un deget și altele
care îmbracă tot corpul. Sunt ghipsuri ca niște jghiaburi
din care bolnavul iese când vrea si altele închise herme-
tic ce rămân pe corp luni de zile. Acestea sunt cele mai
îngrozitoare. în afară de chinul uscării ghipsului direct
pe trup când timp de trei zile bolnavul zace într-un fel
de mocirlă rece și apăsătoare, el va mai trebui să sufere
timp de câteva luni chinul imposibilității de a se spăla.
Cum lesne se înțelege, se formează în acest timp pe pie­
le un strat gros de murdărie care irită prin mâncărimi și
usturimi infernale. Asemenea ghipsuri închise se fac
însă azi din ce în ce mai rar.
 Un oraș orizontal

într-o broșură-ghid pe care o puteți cumpăra la pri­

ma librărie din cale veți ceti că Berck-ul ocupă pe țăr­
mul Canalului Mânecii o situație cu totul excepțională
datorită golfului Authie care dirijează curenții marini în
anumit sens favorabil acestei localități.
Veți mai afla de acolo că aerul la Berck este nemaipo­
menit de curat, extraordinar de pur, cel mai pur aer din
lume, cu numai patru bacterii pe metru cub, în timp ce
aerul din Paris conține peste nouă sute de mii de bacte­
rii în același volum. Pentru un bolnav ce vine să-și cau­
te de sănătate și știe că va trebui să zacă ani de zile la
Berck, indiciul nu e lipsit de importanță.
Și totuși vă pot afirma că niciunul, absolut niciunul
din cei cinci mii de bolnavi ai Berckului n-a venit aici
atras de reclama curenților marini sau de aceea a puri­
tății aerului.
Secretul acestei aglomerații de bolnavi e altul: la
Berck infirmii, schilozii, paralizații, dezmoșteniții vieții,
cei care în alte orașe trăiesc ca niște adevărați paria ai so­
cietății, ascunși de familii, închiși în odăi nesănătoase,
umiliți profund de viața care se desfășoară sfidătoare în
jurul lor, la Berck redevin oameni normali.
Ei au la dispoziția lor un oraș întreg organizat în așa
fel, încât culcați, și fără a înceta nicio clipă tratamentul
lor, ei să poată avea viața cea mai normală posibilă.
Culcați ei „merg“ la cinematograf, culcați se plimbă
cu trăsura, culcați stau în localuri de petrecere, culcați
„merg“ la conferințe, culcați își fac vizite.
Cărucioarele lor pot pătrunde în orice casă din Berck,
în orice local, orice magazin: la Berck nicio casă n-are
prag. Cineva a organizat aici viața răsturnând-o cu 90 de
grade și viața orizontală s-a dovedit perfect posibilă.
In hotelurile mari unde bolnavii stau în odăi ce n-au
nimic deosebit de alte odăi de hotel, există și săli de
mâncare pentru ei, unde sunt transportați cu cărucio­
rul la fiecare masă.
Aspectul unei astfel de săli este în același timp stra­
niu si fastuos. Fastuos fiindcă seamănă cu un festin ro-
man la care toți invitații stau culcați, și straniu fiindcă
paloarea maladivă a convivilor te face să te gândești la
nu știu ce nuvelă halucinantă de Edgar Poe3.
Spectacolul cel mai neașteptat este poate cel estival,
pe plajă, când bolnavii sunt înconjurați de cele mai fru­
moase femei cu care flirtează. Și flirturile acestea nu sunt
întotdeauna inocente. V-am spus doar că bolnavii vin la
Berck fiindcă acolo redevin oameni normali...
Sunt desigur și drame, și prăbușiri sufletești îngrozi­
toare. La Berck ele duc însă rar la deznodăminte tragice.
In iarna trecută doi îndrăgostiți - o exaltată și un bolnav
incurabil — s-au sinucis la Berck sub crucea unui calvar.
Cazul a făcut senzație și reporterii parizieni au brodat
articole frumoase despre tragediile Berck-ului. Adevărul
însă este că asemenea cazuri sunt cu totul excepționale.
In ritmul absorbant al vieții aproape normale pe care
o duc acolo, bolnavii își suportă cu ușurință nenorocirea.
E miracolul moral al Berck-ului.

Ce este o g^itieră?

Plimbările cu trăsura sunt o veritabilă providență

pentru bolnavi.
 E însă o providență costisitoare și luxoasă. Bolnavii
plătesc la Berck între 25-30 franci pentru câteva ore de
trăsură. Municipalitatea, spre marele regret al bolnavi­
lor și al vizitatorilor Berck-ului, n-a intervenit nicio­
dată pentru o reglementare a prețurilor de locațiune4.
Bolnavii plătesc astfel aproape cincizeci de lei pe ceas,
în banii noștri, adică aproape cam tot atât cât i-ar costa
consumația benzinei unei splendide mașini. La Berck,
trăsura cu cal, după cum vedeți, reprezintă aproximativ
luxul de a poseda un Rolls-Royce.
In asemenea condiții binefacerile aerului marin și
agrementul plimbărilor ar rămâne exclusiv rezervate
unui număr restrâns de privilegiați dacă Berckul n-ar
cunoaște și o providență pentru cei lipsiți de mijloace
materiale și care se numește gutiera. Gutiera este o in­
venție care transformă un bolnav într-un om sănătos. Ea
cumulează funcțiile patului, a trăsurii și a picioarelor. O
gutieră este un cărucior cu patru mari roți de cauciuc, cu
un cadru pe măsura strictă a corpului, pe care zace bolna­
vul, cu arcuri puternice între cadru și roți care amortizea­
ză toate șocurile și asperitățile drumului.
In sanatoriile pentru bolnavii lipsiți de mijloace,
unde sălile sunt colective și bolnavii stau în paturi, gu­
tiera nu este utilizată decât pentru plimbarea pe țărmul
mării. In anumite hoteluri și vile particulare însă bol­
navul nu părăsește niciodată gutiera. El doarme pe ea,
mănâncă pe ea, iese la plimbare pe ea.
In odaia lui, bolnavul, lăsând să-i atârne mâinile,
poate conduce roțile în toate sensurile. Am văzut bol­
navi „mergând“ astfel la raftul bibliotecii să-și ia o carte
sau plimbându-se pe coridoare singuri.
Când un bolnav are nevoie de vreo cumpărătură în
oraș, se telefonează imediat la un sanatoriu din apropiere
și un fost bolnav sau un convalescent vine să împingă
gutiera în oraș.
Pentru treaba asta el ia cinci franci. Un om la Berck
este mai ieftin decât un cal și face cam aceleași servicii.

? sanatorii
Hoteluri si

Cărțulia de propagandă a Berck-ului zice clar: „exis­

tă la Berck instituții de îngrijit bolnavii pentru toate
pungile“. Lucrul acesta este perfect adevărat. Diferența
însă între un hotel up to-date și un sanatoriu „cu prețuri
reduse“ este cam aceeași ca între domnul bine îmbrăcat
în haine gris-cendre, cu floare la butonieră, și cerșetorul
în zdrențe care îi întinde mâna să cerșească.
Toate hotelurile mari ale Berck-ului au peluze splen­
dide cu flori, terenuri de tenis, ascensoare și apă curentă.
Toate sanatoriile „cu preț redus“ au pereții umezi, cori­
doarele rău mirositoare și podelele murdare. Diferența
de tratament moral și clinic în aceste două categorii de
instituții corespunde în totul aspectului exterior. Fac ex­
cepție - și o foarte onorabilă excepție - la această stare
de lucruri două mari spitale pentru săraci din Berck, ad­
mirabil și foarte cinstit organizate. Este „Spitalul
Maritim“ aparținând asistenței publice din Paris și
„Spitalul Franco-American“, operă de binefacere.
Nenorocirea este însă că în primul nu sunt primiți decât
parizieni, iar în cel de-ai doilea locurile sunt foarte puți­
ne. Bolnavul lipsit de mijloace, în imposibilitatea de a
intra în una din aceste instituții, cade dar fatal pradă an­
treprenorilor de sanatorii „cu preț redus“.
 Berck, orașul damnaților

Cinci mii de bolnavi de tuberculoză osoasă zac la

Berck imobilizați în ghips, așteptându-și vindecarea,
îngrozitoarea boală alege cu predilecție încheieturile -
vertebrele, șoldul, genunchiul - și o încheietură atacată
trebuie imediat imobilizată. Cinci mii de bolnavi zac
întinși în cărucioare și paturile lor, pierduți în reverii,
cufundați în lecturi fără sfârșit, dematerializați în con­
templația infinită a imensităților oceanului.
Vindecările vin încet, îngrozitor de încet, dar vin.
Ele-ating azi proporții nesperate vreodată. In 50 de ani de
când există Berckul, printr-o organizare terapeutică rațio­
nală și mereu perfecționată s-a reușit să se scoboare mor­
talitatea tuberculozei osoase de la 80% cât era în secolul
trecut, la 5%; este un rezultat unic în analele medicinii.
în plus bolnavii duc la Berck o viață normală și bles­
temul îngrozitoarei constrângeri fizice la care sunt su­
puși li se pare mai suportabil în mijlocul comunității de
cazuri aproape identice.
Viziunile impresionante nu lipsesc însă de la Berck.
De la încărcarea bolnavilor în trăsuri care seamănă atât de
mult cu punerea sicriilor în dricuri (trăsura ca și dricul
are un rulou pe care cadrul bolnavului alunecă înăuntru),
până la spectacolul bolnavilor asudați ce tricotează în soa­
re ca să câștige din munca lor câțiva bani de la vilegiatu-
riști, Berck-ul e plin de scene dramatice și impresionante.
N-am văzut însă nimic mai sfâșietor, mai profund uman
și mai trist decât liturghia de Crăciun la Berck.
Catolicii sărbătoresc în biserică la miezul nopții ve­
nirea pe lume a copilului Isus.
 Nimic mai impresionant decât emoția extraordina­
ră a bolnavilor, paloarea lor extatică, în tăcerea solemnă
a bisericii la miezul nopții.
Ici-colo, o mamă, o rudă plânge sfâșietor în batistă, în
timp ce preotul împarte sfânta cuminecătură bolnavilor -
transfigurați și tremurânzi când primesc divinul har.
In momentul „elevațiunii“, când toți credincioșii în­
genunchează, bolnavii își duc doar simplu mâna la ochi.
In biserică tăcerea atunci se face mai adâncă, mai
copleșitoare, în timp ce afară rafalele de ploaie se izbesc
în scânduri și vântul urlă o melopee sinistră, ca o che­
mare a tuturor damnaților din lume, ca un plâns uni­
versal, răscolitor.
 POSTUME

FEBRĂ
(Din carnetul lui Arthur Hogg)

Miroase în odaie a vetiver, a pastă de dinți și a apă de

Colonie. Lumina electrică e veștedă ca ziarele îngălbeni­
te de soare. Infirmiera dormitează în mijlocul odăii și așa
cum stă pe scaun privind dușumeaua s-ar zice că ve­
ghează un rănit în vitrina unui panopticum.
De-afară vine, odată cu foșnetul valurilor, un fluie­
rat ascuțit de pasăre.
Gândurile se amestecă fără expresia niciunei dorinți,
niciunei constatări și niciunei fraze. Interesul vieții se re­
duce la mișcarea amplă ce se filtrează undeva - unde? -
prin spațiul închis și cenușiu al unei bucăți de aer.
în fiecare os crește un dinte și în fiecare dinte o plan­
tă. Plantele se rostogolesc și stau de vorbă foarte cum
se cade.
Prăpăstii noi apar.
 MAB
(Din carnetul lui Arthur Hogg)

Soarele a apus. Pe Esplanadă, luminile nu-s încă

aprinse. Din mare se ridică fâșii late și calme de nori.
Mab privește pe fereastră.
- Iată trei călăreți. Ce tristă e țara pe care o cutreieră!
Acum iată un cortegiu. în mijloc, pe un car fără nicio
podoabă, stă culcată o curtizană albă (e goală). Un copil
bronzat cântă din fluier, în urma carului și numără pașii.
Privește cum se destramă norii.
***
Pe Esplanadă luminile încep a se aprinde. Cerul de­
vine din ce în ce mai întunecat. Tăcerea vâjâie mărunt
deasupra valurilor plutind parcă peste larma lumii ce se
luptă cu povara apei în fundul oceanului. E tăcerea din
golul scoicilor, din magazinele de ceasornicărie, din
perne și din ierburi.
***
Așa cum stăm tăcuți unul lângă altul, Mab și cu
mine, ar trebui ca vorbele ce vrem să ni le spunem să vie
de departe și să pară că nu sunt ale noastre. De aceea,
poate, suntem atât de atenți.
***
In jurul nostru totul este prea greu și prea fix. Căr­
țile pe etajeră păstrează o ordine fără niciun înțeles, pe
convexitatea vasului de flori o pată de lumină privește
agasant fereastra iar perdelele se mișcă din ce în ce mai
încet, atât de încet încât nu se vor opri niciodată.
***
In odaie mai este și pisica. „Pisica, spune Mab, nu-i
decât un animal, adică se mișcă, se mișcă, se mișcă și
poate se gândește la ceva. Dacă se gândește la ceva, cu
atât mai rău pentru ea.“
***
Totul este prea fix și nimicul acesta care ne-nconjoa­
ră se silește să cuprindă viata.
De altfel este aproape sigur că trăim.
- Nu-i asa, Mab, că trăim?
-Ah, ce curiozitate bolnăvicioasă! exclamă Mab.
Pentru oamenii curioși ca tine viata ar trebui să înceapă
dincolo de moarte. Atunci ar avea tot timpul și calmul ne­
cesar pentru ca s-o înțeleagă și să nu mai alerge după ea.
***
Cineva a aprins lumina în odaie. Altă Mab, alte
flori, alte cărți, altă pisică. Timpul s-a trezit seara. Seara:
o zi care a trecut. Ce fac oamenii într-o zi?
***
Peste o clipă, infirmiera va veni să mă transporte în
odaia mea. Sunt aici, voi fi în altă parte. Pretutindeni voi
găsi tăcere și precizie. Aș vrea ca în viata mea să aștept ceva.
***
- Mab, aș vrea să aștept ceva în viața mea.
- Nu aștepta nimic, îmi răspunde Mab. Dacă vei ști
să nu aștepți nimic vei fi recompensat: nimic nu va veni
și nu se va întâmpla nimic.
 DRAGOSTE
(Din carnetul lui Arthur Hogg)

...Caut multe explicatii proaste pentru un argument

bun. Bun și simplu: n-am iubit-o niciodată. Dacă însă
eu am știut asta din primul moment, ea nu și-a dat sea­
ma decât foarte târziu. N-a înțeles fiindcă nu putea
înțelege: am construit dragostea noastră cu răbdare, fără
nicio șovăire și așa cum într-adevăr ar fi putut să fie.
Am fost totdeauna gata să răspund vorbelor pe care mi
le-a adresat si n-am contrazis niciodată atmosfera inti-
mă și stângace prezentă ori de câte ori se întâlnesc doi
îndrăgostiti. Lucru curios: în aceste momente aveam
impresia că și ea urmărește același gând. Adică dacă aș
căuta să precizez această impresie mi-aș da seama poate
că nu m-am gândit niciodată la ea așa cum m-am gân­
dit la mine. In această privință ar fi fost inutil să-mi
pun vreo întrebare; răspunsul invariabil și indiferent
(pentru mine) ar fi fost din nou atitudinea ei extrem de
atentă. Dar eu, eu n-am fost oare atent?

Venea totdeauna spre seară. îmi plac mult minutele

când soarele apune: mintea e cumpătată și ideile n-au
cuvinte. Stăteam întins în pat cu fața în sus și priveam o
rază de soare pe plafon sau pata fină a unui nour în colțul
 ferestrii. Cărțile zăceau alături de mine moarte. în ase­
menea clipe cărțile sunt simple obiecte ca oricare altele.
Ii auzeam pașii pe coridor și strigam „intră“ fără să
aștept ca să bată la ușă. Asta îi plăcea: îi recunoscusem
pașii. Eu însă strigam fiindcă știam venirea ei inevitabilă.
Cum ar fi putut ghici dezgustul meu de vreme ce nu-i
explicam nimic?
în momentul când pășea în odaie priveam cu nesaț
colțul de cer și mi-era penibil să-mi întorc capul. Dacă
aș fi putut hotărî de soarta întregii mele vieți, într-o ast­
fel de clipă n-aș fi ezitat s-o fixez la culoarea aceea albas­
tră, la patul moale și la privirea mea calmă.
Dar trebuiam să întorc capul. Și atunci o priveam
cum priveam cerul...
Rămâneam amândoi tăcuți. Ea lua un scaun cu ges­
tul stângaci pe care nu-i pot suferi nici azi și care spu­
nea parcă:
- Vezi, trebuie să iau un scaun, sunt obligată să mă
ocup de altceva decât de tine. Dar mă gândesc tot tim­
pul la tine.
Vorbele astea deveneau clare, mai ales în momentul
când se așeza alături de pat. Atunci zâmbea și zâmbetul
mai însemna:
- Am isprăvit tot ce-aveam de făcut pentru a veni
până aici. Nu-mi mai rămâne decât să te privesc și să
te admir.
Dar nu asta mă jena. Am spus: o priveam cum pri­
veam cerul. Trebuiam însă s-o sărut. Trebuiam să-i iau
mâna și să prind degetele ei între ale mele, trebuiam să
mă ocup atent de fiecare inflexiune a lor (și degetele
înțelegeau ca și cum fiecare din ele ar fi fost o reproduce­
re completă dar sub altă formă a sufletelor noastre).
 Eu însă - dacă se poate spune că existam undeva în
afară de spațiul restrâns al acestei lumi reduse la degete,
la forme omenești și la cadrul unei ferestre - eu însă
eram singur. Eram singur și mă plictiseam îngrozitor.
Nu puteam face altfel. Orice discuții s-ar fi terminat
la urma urmei tot cu admirația ei. Ar fi spus că încerc
o fantezie a cărei soluție o cunoșteam numai eu (numai
El), ceea ce ar fi putut justifica lipsa oricărei curiozități
din partea ei. Și apoi, în mod rațional, nu puteam spune
că n-o iubesc. O țineam lângă mine, o dezbrăcăm și
ajungeam la aceeași intimitate, așa ca în ziua precedentă,
așa cum se întâmplaseră lucrurile totdeauna.

Apoi rămâneam din nou tăcuți și atunci mă gândeam

invariabil la același lucru: realitatea este întotdeauna o
soluție mai simplă decât cele pe care ni le propuneam.
O soluție simplă și îngrozitoare în același timp.

Dacă morala ar fi independentă de oameni, păcatul

și pedeapsa ar trebui să se confunde. Care a fost la mine
păcatul? Care a fost pedeapsa? Trăiesc oare o simplă va­
loare metafizică?
La toate aceste întrebări nu pot răspunde decât
cu aceeași veșnică indiferență. Iată de ce mi se pare că
omenește sunt vinovat. Penitentă pur intelectuală...
Citind aceste rânduri ea care ar putea înțelege în ele
că nu eram calm decât fiindcă mă plictisea orice exces,
ea mi-a spus acum:
-Taci, te inventezi în întregime. Te compătimesc.
De ce nu mă asculți? Pune capul lângă mine și rămâi
asa liniștit.
 Sau poate mi-ar repeta:
- De vreme ce sufletul se învață, de ce să nu-i desco-
perim o utilitate?
Desigur, sufletul se învață și desigur am putea să-i
inventăm o utilitate: utilitatea unui ceasornic care ar
funcționa fără arătătoare. O utilitate sentimentală. Din
nenorocire însă sentimentele nu pot fi anonime.
Și apoi, dacă refuz orice scop, asta se datorește întregii
mele vieți care a fost căutarea lor.
lată-mă așa cum sunt în această frază. Fals, fals, con­
struit ori de câte ori pot s-o fac, interpretând subtil ceea
ce nu-mi este pe plac.
Să nu mă înșel dar. Dacă am intenția de a discerne
vinovăția mea, o fac poate pentru a descoperi existența
moralei. Logica este o admirabilă distracție mintală.
Mă miră doar că, până în prezent, organele mele
n-au devenit abstracte și că funcțiile lor nu s-au trans­
format în idei.
Când se va întâmpla și asta probabil că dragostea
mea nu va mai avea pentru mine niciun secret.
 LIMITE

Imperfectia pe care o cizelăm zi cu zi — căci evolu­

ăm - nu este atât de periculoasă pe cât este de necesară.
Cel ce ne ascultă vorbind, ne fascinează: răspundem
mai mult la ceea ce credem că gândește despre noi de­
cât spunem ceea ce gândim despre el.
Toată atenția oamenilor se îndreaptă spre „celălalt“.
Trăiesc astfel cu toții într-o reciprocitate ce nu aparține
nimănui.
In dragoste nu ne regăsim niciodată, căci ceea ce
căutăm este ceea ce ni se pare că ne-a furat celălalt. Iată
ce regăsim.
O inferioritate spirituală foarte frecventă este aceea
care ia logica drept metafizică.
Printr-un paradox curios generalizările par cu atât
mai valabile cu cât, în fond, obiectul lor este mai diver­
sificat. In acest caz, găsim cu ușurință câteva exemple
ce le pot susține.
A fi original nu înseamnă a fi liber.
Foarte des ne consolăm de mediocritatea unui fapt,
gândindu-ne că e unic. De altfel, în timpul de față origi­
nalitatea tinde din ce în ce mai mult să devină calitate
„prin ea însăși“ și lucrul se întâmplă pentru întâia oară
în istoria ideilor.
 Pentru fricoși. Nici facultatea de a concepe, nici
existența descoperită în mod simplu n-au devenit încă
autonome, astfel încât evidența lor să le poată cel puțin
egaliza. Intrarea în lumea minții sau a existenței e păzită
de înțelesuri absolut inofensive.
Fiecare din noi are nevoie de un alt univers: un uni­
vers de mituri.
Oamenii înnebunesc pentru că, după ce au făcut o
nebunie, nu mai găsesc niciun gust înțelepciunii.
Dacă femeile nu s-ar prostitua, banii ar juca un rol
destul de șters în viața socială.
Unii oameni îndată ce-și cer scuze pentru vreo greșeală
a lor încep a crede că le datorești ceva.
Destinul frumosului este să dispară, căci singurul sen­
timent capabil de a-i da naștere este regretul. Entuziasmul
pe1 care se pare că-1 creează ne conservă, în fond, pe noi
înșine: noi înșine, considerândfrumosul, și acest argument
înțeles clar de „amatorii de artă“ ar trebui să le fie dureros.
Toată lumea reclamă sinceritatea ca și cum ar fi po­
sibil să fie cineva o singură clipă nesincer.
Oamenii nu se sinucid; când ajung la acest act atunci
nu poate fi vorba decât de un asasinat.
 IONIȚĂ CUBIȚĂ

Piațeta aceasta se rătăcise în oraș, ca o foaie de hârtie

albă, imaculată, între filele gălbui și mâzgălite ale unui
vechi dosar. Era un pătrat curat și proaspăt de asfalt, în
mijlocul caselor negre și urâte. Câteva clădiri o despăr­
țeau de primărie și măturătorii orașului, dimineața când
se duceau la lucru, nu uitau niciodată să tragă de câteva
ori cu mătura pe asfaltul luciu. Veneau unul după altul
și chiar dacă piațeta fusese măturată înainte cu două mi­
nute, tot nu se îndura omul să plece fără s-o mai nete­
zească o dată cu măturoiul, așa cum fac copiii când au
în buzunar un nasture de alamă si-1 scot, si-1 aburesc,
si-1 freacă de haină ca să-i dea lustrul, si încă o dată îl
aburesc și încă o dată îl freacă de haină, și iar îl privesc,
și iar îi dau lustrul...
îmi plăcea să mă joc cu tovarășii mei în piațeta ace­
ea. Bilele alunecau pe asfalt cu o precizie extraordinară;
era un Ioc pentru jocuri de elită: bile, nasturi și țintar;
nici țurca, nici poarca de pe maidane.
Tot acolo jucam și „Călăria Franceză14, la care băieții
încălecau unii pe alții și ne îmbrăcam, nu știu de ce,
șepcile pe dos.
In piațetă domnea toată ziua umbră și tăcere. Puteam
să ne zbenguim în voie, nimeni nu ne zicea nimic. Ba
din contra, trăiau pe-acolo oameni cărora le plăcea lor
înșiși să se joace copilărește: așa era loniță Cubiță.
 Ținea brutărie chiar în marginea pieței și pe firmă
scria clar Franzelaria Ion Cubiță, dar toată lumea îi spu­
nea loniță Cubiță din necesitatea aceea anonimă și po­
pulară de prozodie ce zace în sufletul mulțimii („n-are-a
face, dai un pol mai mult dar știi că face“).
Era un om mic, gras și spân, cu câteva fire blonde de
păr pe bărbie, atât de rare și firave încât păreau crescute
în cine știe ce seră, la adăpostul luminii și apoi lipite de
obraz. Purta ochelari cu ramă de aur subțire, extrem de
distinși, cei mai distinși ochelari din oraș. El însuși era
un brutar distins: cu inele în degete, cu lanț gros de aur
la vestă, stând toată ziua la „casă“ și luând banii ori în
fața prăvăliei pe un scaun, ca să aspire aer.
îndeletnicirea lui cea mai activă și mai interesantă
era să oprească în drum copiii când se întorceau de la
școală și să le dea un bobârnac în gât, în plin omușor, în­
cât copilul simțea o durere vie și un fel de gol în piept...
Mai avea loniță Cubiță și altă ocupație tot atât de se­
rioasă: prindea câinii de pe stradă și le vâra tabac pe nas.
Ținea câinele lângă el, îl mângâia încetișor pe cap, îl
scărpina pe după ureche, apoi aluneca mâna prudent la
bot și îi îndopa nările cu tabac verde. Câinele o lua la
fugă strănutând îngrozitor și învârtindu-se pe loc cu
coada între picioare, urlând de usturime.
în general toate astea se petreceau pe piațetă ca pe o
scenă naturală anume făcută; noi copiii stăteam roată și
râdeam ca să-i facem plăcere lui dom’ loniță Cubiță,
care nu disprețuia deloc acest soi de popularitate.
într-o zi el ne epată chiar de-a binelea și cred că în­
tâmplarea aceasta a vizitat mult timp visele turmentate
ale copiilor care au luat parte la ea.
 loniță Cubiță prinsese într-o capcană un șobolan si
îl adusese în mijlocul pieții.
Toți copiii alergarăm îndată în jurul lui, bănuind că
ne vom distra bine. într-adevăr, loniță Cubiță se uită cu
satisfacție la noi și ne zise:
- II vedeți? E un simplu șobolan, dar știe să danseze
foxtrot... Vreți să vedeți cum dansează foxtrot?...
- Daaaa!... răspunserăm toți în cor.
(Și unii copii pronunțau încetișor „Foxtrot, fox-
trot“, cuvânt misterios, bizar, de care auzeau acum pen­
tru întâia oară.)
Domnu Cubiță puse capcana pe asfalt și ne spuse să
nu ne atingem de ea. Apoi intră în prăvălie și aduse un
bidon de gaz. îl văd și acum, venind din brutărie, um­
blând legănat pe picioarele lui scurte și groase, cu bido­
nul de gaz în mână.
Turnă gaz peste bietul animal, scoase din buzunar o
cutie de chibrituri și dădu foc, deschizând repede porti­
ța capcană.
Șobolanul, într-o vălvătaie de flăcări pline de fum, o
zbughi afară, rostogolindu-se mai întâi, apoi ridicân-
du-se în două picioare, sărind frenetic.
- Ei, vedeți, băieți, că știe foxtrot? Ia te uită la el ce
mai dansează... spuse loniță Cubiță și ochelarii îi dan­
sau de bucurie pe nas, în timp ce gușa sălta și ea veselă.
Cu palmele moi și grăsuțe loniță Cubiță bătea înceti­
șor tactul.
Șobolanul ardea groaznic, chițăind prelung și dure­
ros. într-un sfârșit trupul i se închirci și se prefăcu într-o
grămăjoară de carne, arzând cu flacără palidă. Putoarea
de grăsime și piele friptă umplea toată piațeta. Copiii se
apropiată și scormoniră cenușa.
 Asta era loniță Cubiță; un om scurt, gras, cu ochi
albaștri puțin holbați, în dosul ochelarilor cu ramă de
aur, cu inele multe pe degete.
îmi mai amintesc că două-trei zile după arderea șobo­
lanului un băiat mai mare ne trimise, pe mine și pe un
țânc, în brutărie ca să întrebăm pe domn loniță Cubiță
dacă nu mai dă foc la șoareci.
Țâncul se apropie de masa unde stătea brutarul și
uitându-i-se drept în ochi îi spuse:
- M-a trimis domnu Antohi să vă-ntreb dacă nu
mai aveți șoareci de ars.
loniță Cubiță își potrivi ochelarii pe nas și răspunse
rar, răspicat, accentuând fiecare cuvânt:
- Ieși afară-n p... mă-tii.
Asta era loniță Cubiță.
într-o zi loniță Cubiță deveni nevăzut. Cu preciziu-
nea aceea de informații pe care o posedă numai copiii,
aflarăm că loniță Cubiță e bolnav și că are cancer la fi­
cat, din care cauză burta i se umflase de plesnea.
Câtva timp nimeni nu mai vorbi de el până ce într-o
zi aflarăm că a murit.
într-adevăr, brutăria îsi trase obloanele si fu forfotea-
lă mare pe-acolo. Veniră rude și cunoscuți dar nu se auzi
niciun plânset, niciun geamăt. înmormântarea porni
într-o după-amiază de vară. Colaci împletiți în opt pre­
cedau dricul, colaci blonzi si mătăsosi ca niște cozi de
fată tânără aranjate pe tavă.
în cimitir avu loc ceva neașteptat. Când sicriul fu
adus în fața gropii, un preot ceru să se deschidă capa­
cul. Familia vroia să fie îngropat cu capacul închis dar
preotul insistă. Soarele ardea cu putere pe cer. Capacul
fu deschis. în sicriu zăcea galben, impresionant de slab,
loniță Cubiță, în haine negre de mire, cu beteală de ar­
gint la cheutoare.
Și deodată, în timp ce preotul îl stropea, oamenii se
dădură nu știu cum la o parte și soarele venind direct pe
cadavru, fața mortului începu a se întuneca și într-o cli­
pă fu neagră ca tăciunele.
îl acoperită repede și-l îngropată.
Iată, ăsta a fost loniță Cubiță.
 [AIZIC WOLF]

Ținea în mână mai tot timpul prăfuitorul cu care

ștergea obiectele, un bețișor lung, negru și flexibil, în
vârf cu un mănunchi de pene multicolore. Un obiect
desigur ieftin și mediocru cumpărat la vreun bâlci, dar
care complecta cu o notă de eleganță costumul desuet al
lui Aizic Wolf. Și într-adevăr când anticarul, prezentând
vreun obiect unui client, agita repede și nervos prăfuito­
rul, trecând cu pași mici când de-o parte, când de alta a
geamului pentru a pune mai bine în valoare obiectul,
părea într-adevăr că execută o1 mică figură de menuet
asemănătoare în totul aceleia care se poate vedea pe vre­
un tablou de muzeu, unde însă executantul are în locul
ghetelor cu gumilastic pantofiori supli de mătase, iar în
locul prăfuitorului un bețișor cu panglicuțe.

Când Aizic Wolf vine cu pețitul totul se precipită

brusc, ca și cum Einike2 ar fi luat cunoștință pentru în­
tâia oară de aceste3 chestii, lucruri știute de mult ce
brusc se conturează ca pe o hârtie pe care verși un lichid
și se revelă o scrisoare conținută de mult în albeața ei.
Când Eisa revine în odaia ei, aspectul banal al du-
pă-amiezii pe care nu-i observase, bruscă revelație, ca
si cum ceva s-a sfârsit. Până atunci beatitudinea eres-
cuse mereu, atingând culmea în dimineața aceea pe
malul fluviului.
 începe să-i meargă prost și lui Guy și plecarea la Paris
este ca pentru a salva ce mai poate fi salvat.
Când amintirile devin importante ele se șterg ca niș­
te efigii, mai importante sunt amintirile „minore“, pline
de detalii, un decor, o lumină.
In prăvălia lui Aizic Wolf, în dimineața când Eisa e
acolo, se dă vacanță și băiețașul lui Aizic revine de la li­
ceu, atunci Eisa își amintește de lumina primei zile de
vacanță și trăiește în ea tot restul zilei, iar accidentul se
pierde în „importanța^ lui uscată.