P age |1

LIMBA ROMÂNĂ
PENTRU TOŢI

VOL.3

MANEA ADRIAN
 P age |2

Copyright © 2021 by Manea Adrian

KOBO eBook
Vol.3 – eISBN - 1230005244225 – Nov. 2021
Smashwords eBook
Romana – Book III - ISBN-13: 9781005488000 – Oct. 2021

All rights reserved. This book or any portion thereof may not be reproduced or used in any
manner whatsoever without the express written permission of the publisher except for the use
of brief quotations in a book review or scholarly journal.

First Printing: 2021

=(seria – Nivelele limbii
Nivelul morfologic)
ISBN
 P age |3

Contents

Cap. 3 – Nivelul morfologic al limbii române .................................................................................... 5

3.1. – Introducere în studiul nivelului morfologic. ...................................................................... 5

3.1.1. - Morfologia ṣi lexicologia ............................................................................................... 6
3.1.2. - Morfologia ṣi sintaxa ...................................................................................................... 8
3.1.3. - Morfologia ṣi fonetica .................................................................................................. 12
3.2. – Sistemul morfologic al limbii romăne ................................................................................. 14
3.2.1. – Sistemul claselor morfologice de cuvinte. .................................................................... 16
3.2.1.1. - Clasa substantivului .................................................................................. 22
3.2.1.2. - Clasa articolului ........................................................................................ 24
3.2.1.3. - Clasa adjectivului...................................................................................... 25
3.2.1.4. - Clasa pronumelui ...................................................................................... 27
3.2.1.5. - Clasa numeralului ..................................................................................... 29
3.2.1.6. - Clasa verbului ........................................................................................... 31
3.2.1.7. - Clasa adverbului ....................................................................................... 34
3.2.1.8. - Clasa prepoziṭiei ....................................................................................... 36
3.2.1.9. - Clasa conjuncṭiei....................................................................................... 38
3.2.1.10. - Clasa interjecṭiei ..................................................................................... 40
3.2.1.11. – Părţile de vorbire .................................................................................... 42
3.2.2. – Sistemul categoriilor gramaticale................................................................................. 44
3.2.2.1. Categoria genului gramatical ....................................................................... 52
3.2.2.2. Categoria numărului gramatical................................................................... 58
3.2.2.3. Categoria persoanei gramaticale .................................................................. 69
3.2.2.4. Categoria gramaticală a diatezei .................................................................. 76
 P age |4

3.2.2.4.1. - EGO – subiectul vorbitor ................................................................... 77

3.2.2.4.2. - Diateza este categoria dominantă........................................................ 82
3.2.2.4.3. - Diateza activă..................................................................................... 87
3.2.2.4.4. - Diateza pasivă .................................................................................... 88
3.2.2.4.5. - Diateza reflexivă ................................................................................ 90
3.2.2.4.6. - Concluzii............................................................................................ 91
3.2.2.5. Categoria gramaticală a modului ................................................................. 99
3.2.2.6. Categoria gramaticală a timpului ............................................................... 101
3.2.2.7. Categorii gramaticale de relaṭie. Categoria gramaticală a cazului............... 105
3.2.2.7.1. – declinarea articulată – ...................................................................... 106
3.2.2.7.2. – declinarea substantivelor precedate de articole nehotărîte sau de
adjective pronominale. ....................................................................................... 106
3.2.2.7.3. – declinarea nearticulată a substantivelor se referă la declinarea fără nici
un articol enclitic sau proclitic. .......................................................................... 106
3.2.2.7.4. - Flexemele polifuncţionale şi omonimia flexionară............................ 119
3.2.2.8. Categorii gramaticale de relaṭie. Categoria gramaticală a gradelor. ............ 125
3.2.2.9. Categorii gramaticale de relaṭie. Determinarea. ......................................... 128
1 - Categoria determinării verbale. ..................................................................... 134
2- Categoria determinării nominale .................................................................... 136
Substituirea nominală ṣi determinarea nominală ................................................. 149
3.2.2.10. - Concluzii privind sistemul categoriilor gramaticale ............................... 175
3.2.3. - Sistemul morfologic al limbii romăne – în tabel .......................................................... 179
3.2.3.1. Sistemul categoriilor flexemice - Introducere ............................................ 184
3.2.3.2. - SISTEMUL FLEXEMELOR .................................................................. 185
3.2.4. – Structura morfologică a cuvintelor ............................................................................ 189
3.2.4.1. – Inventarul de FLEXEME SINTETICE PRIMARE ................................. 191
3.2.4.2. - Componentele sistemului paradigmatic. Subsistemul flexiunii. ............... 192
 P age |5

Cap. 3 – Nivelul morfologic al limbii române

3.1. – Introducere în studiul nivelului morfologic.

Morfologia este acea parte a gramaticii care studiază nivelul morfologic al limbii.
Ṣtiinṭa vorbirii îṣi are originea în Fonetică, dar aceasta se ocupă de aceea parte a comunicării
verbale orale în care limba are mai degrabă o formă ‚fizică’ decît o formă mentală.
Aceea parte a lingvisticii care se ocupă cu producerea/enunṭarea unei secvenṭe fonice
(=enunṭ) dotată cu înṭeles presupune cunoaṣterea de către vorbitor (ṣi de către toṭi ceilalṭi
participanṭii la actul de comunicare) a codului gramatical al limbii.
‚’Given the requirement for an utterance having a desired meaning, the speaker constructs a
suitable word sequence. Utterance meanings are composed by combining meanings of
component words using the Grammatical Code. The speaker can explore their own repertoire
of available words in combination with their knowledge of how word meanings can be
combined using rules of sentence structure to derive a suitable utterance that would encode
the desired meaning. The areas of linguistic study that relate word meanings to utterance
meanings are called Syntax and Semantics’’(apud The Speech Chain – UCL)
Morfologia se ocupă de clasificarea cuvintelor în părṭi de vorbire, de modificările lor formale
în timpul diverselor contexte situaṭionale în care poate avea loc comunicarea, ṣi de structura
internă a formelor flexionare.
 P age |6

3.1.1. - Morfologia ṣi lexicologia

Morfologia [gr. ‚morphe’ =formă + logos = studiu] este o parte a structurii gramaticale a unei
limbi, care priveṣte cuvintele organizate în clase lexico-gramaticale, cu trăsături distinctive
atît semantice, cît ṣi cu sensuri gramaticale distincte.
În timp ce lexicologia studiază cuvintele la starea lor de dicṭionar (=cuvinte-statice),
morfologia studiază cuvintele ca elemente dinamice în procese de comunicare, adică studiază
felul în care ele îṣi modifică forma în vorbire. În dicṭionar, toate cuvintele limbii sunt grupate
în 10 clase, denumite părṭi de vorbire. Definirea diverselor părṭi ale vorbirii pe baza sensului
lexical foarte general al unei clase de cuvinte are la bază un sistem tradiṭional de clasificare.
Din punct de vedere lexical părṭile de vorbire se deosebesc după conṭinutul semantic pe care
îl exprimă:
- Substantivul – este numele unui obiect (gramatical)
- Pronumele este un substitut al numelui, înlocuieṣte un substantiv;
- Adjectivul exprimă o însuṣire/caracteristică a unui obiect;
- Numeralul arată un număr sau o determinare numerică;
- Verbul arată o acṭiune sau o stare;
- Adverbul exprimă o caracteristică a unei acṭiuni, stări sau însuṣiri;
- Interjecṭia exprimă exteriorizarea unui sentiment, a unei stări fizice, a unui act de
voinṭă. Atunci cînd exprimă imitarea unor sunete din natură aceste cuvinte
onomatopeice sunt singurele care nu respectă ‚arbitrariul’ semnului lingvistic, ele
fiind cuvinte ‚’motivate’’. Interjecṭiile nu au o structură morfologică caracteristică
(avînd uneori o formă variabilă), ṣi nu sunt încadrate în nici un sistem de relaṭii
formale. Totuṣi interjecṭiile pot fi folosite cu funcṭie de părṭi de propoziṭie.
- Prepoziṭiile, conjuncṭiile ṣi articolele au ṣi ele o semnificaṭie lexicală minimală ṣi
abstractizată. ‚’ Prepoziṭiile nu au un sens lexical de sine stătător, dar nu sunt complet
lipsite de sens lexical’’(GLR, vol. I, p.329). Ṣi în continuare, la pagina 388, discutînd
despre valoarea conjuncṭiilor, GLR menṭionează: ‚’Deṣi conjuncṭia nu e lipsită
complet de sens lexical, ea nu are un sens lexical de sine stătător. Există un raport
strîns între sensul lexical ṣi valoarea sintactică a conjuncṭiei. Cu cît sensul lexical este
mai slab, cu atît conjuncṭia serveṣte la exprimarea unor raporturi sintactice mai
abstracte. [....] Sensul lexical al conjuncṭiilor propriu-zise este mai slab decît al
adverbelor sau al locuṭiunilor conjuncṭionale’’(GLR, vol.I, p.388)
În această clasificare a părṭilor vorbirii este o încercare de desprindere a sensului lexical
cel mai general al claselor de cuvinte, sens general suficient de larg încît să permită
încadrarea tuturor cuvintelor dintr-o limbă în doar 10 clase de semne lingvistice. Sensul
lexical minimal este atît de general încît, prin comparaṭie, ar trebui să clasificăm toate
fiinṭele cu note cuprinse între 1 ṣi 10.
Organizarea internă a cuvintelor, din punctul de vedere al valorii elementelor
componente, prezintă asemănări între nivelurile limbii. Aṣa cum la nivelul lexical
unităṭile minimale (u.m.) pot avea diferite structuri:
- Derivate cu prefixe;
- Derivate cu sufixe;
- Derivate parasintetic (ṣi cu prefixe, ṣi cu sufixe);
- Formate prin compunere (cuvinte simple vs. cuvinte compuse);
 P age |7

- Locuṭiuni;
- Forme prescurtate ṣi abreviate;
- Formate prin derivare regresivă sau prin conversiune (ex. a licări -> licăr)
Putem analiza diferitele tipuri de flexiuni dintr-o perspectivă similară. De asemenea, ṣi la
nivelul comunicării, putem vorbi despre forma discursului menṭionînd o aranjare
asemănătoare. Structura discursului poate fi:
- Precedată de o introducere (în poziṭie prefixală);
- ṣi poate fi finalizată cu o încheiere (=concluzie, în poziṭie sufixală).
Formatul unui volum care are o prefaṭă ṣi o postfaṭă transformă o carte într-o dezvoltare a
unei silabe de tip mixt (CVC). Diferite elemente parantetice, citate, menṭionări din
vorbirea directă introduse în povestire sau dialoguri povestite introduse în vorbirea
directă, ṣi alte procedee ‚’de compunere’’ sunt adăugate nucleului comunicării.
Dimpotrivă, în alte tipuri de texte, comunicarea nu este dezvoltată, ci prescurtată ṣi
eliptică. În afară de elipsa unor cuvinte ṣi fragmente de text care nu se mai repetă, în
comunicarea scrisă a apărut ṣi stilul ‚telegrafic’, tehnică folosită ṣi de I.L.Caragiale în
‚Telegrame’. Prescurtarea replicilor într-un dialog ṣi folosirea propoziṭiilor disjunctive
sunt formule comparabile cu prescurtarea cuvintelor.
 P age |8

3.1.2. - Morfologia ṣi sintaxa

Alături de cuvinte (semne lingvistice), tot la nivelul de dicṭionar sunt expresiile fixe ṣi
locuṭiunile. La nivel lexical, locuṭiunile reprezintă grupuri de cuvinte avînd o topică fixă ṣi un
înṭeles unitar. Locuṭiunile echivalează cu toate părṭile de vorbire (cu excepṭia articolului).
Avem deci:
- Locuṭiuni substantivale;
- Locuṭiuni pronominale;
- Locuṭiuni adjectivale;
- Locuṭiuni numerale (numerale distributive, numerale adverbiale)
- Locuṭiuni verbale;
- Locuṭiuni adverbiale;
- Locuṭiuni prepoziṭionale;
- Locuṭiuni conjuncṭionale;
- Locuṭiuni interjecṭionale (de obicei provenite din alte părṭi de vorbire, care ṣi-au
pierdut valoarea lexicală iniṭială – exemplu: Vai ṣi-amar!)
Din punct de vedere lexical, locuṭiunile se caracterizează prin contopirea semantică a
termenilor, de obicei fiind sinonime cu un singur cuvînt (dar sunt ṣi locuṭiuni care nu au
echivalente simple). Uneori, elementele unor foste locuṭiuni, formate prin compunere ṣi
folosite frecvent, s-au sudat ṣi au devenit în limba romănă actuală cuvinte simple (compuse)
unice.
Din punct de vedere gramatical, locuṭiunile se caracterizează printr-o topică internă fixă,
ordinea elementelor din care este alcătuită o locuṭiune nu poate fi (de obicei) modificată. De
asemenea, în interiorul unei locuṭiuni de obicei nu se pot intercala alte cuvinte. Din punct de
vedere morfologic locuṭiunile îṣi modifică forma pentru a exprima anumite criterii de
flexionare. Flexibilitatea locuṭiunilor nu este atît de evidentă ca la celelalte cuvinte flexibile ṣi
de obicei un singur element din compunerea unei locuṭiuni este semnificativ din acest punct
de vedere. Analiza gramaticală a elementelor componente ale unei locuṭiuni nu este însă
semnificativă. Deoarece locuṭiunile au o topică fixă, ṣi deci se aseamănă formal cu un cuvînt
compus, nu este necesară, nici concludentă, o analiză gramaticală morfologică ṣi sintactică a
elementelor. Chiar ṣi în situaṭiile în care analiza elementelor componente poate fi evidenṭiată
ṣi relaṭiile sintactice sunt evidente, noṭiunea de locuṭiune nu este utilă din punct de vedere al
analizei gramaticale ṣi fiecare locuṭiune trebuie tratată ca un semn lingvistic unitar.
‚’Recunoaṣterea sau nerecunoaṣterea caracterului de locuṭiune a unui grup de cuvinte are
consecinṭe importante pentru analiza sintactică a părṭilor de propoziṭie ṣi a propoziṭiilor
subordonate (vezi paragrafele 514 ṣi 754) ‚’(GLR, 1966, vol. I, p.36)
Locuṭiunile reprezintă o succesiune de elemente lexicale pe axa sintagmaticului care se
structurează ca segmente unitare (monosemantice) pe axa paradigmaticului, după modelul
matricei de formare a cuvintelor compuse.
 P age |9

La fel ca ṣi la cuvintele compuse din 2 elemente, locuṭiunile nu sunt definite prin

calităṭile/trăsăturile distincte ale elementelor care intră în compunere, ci prin rezultatul
compunerii. (ex. 1 + 1 = substantiv + substantiv = substantiv compus ‚ flaoarea-soarelui’)
În ‚’Dicṭionarul de expresii ṣi locuṭiuni ale limbii romăne’’(1985), împreună cu peste 20 de
expresii ordonate în jurul cuvîntului-cheie ‚’Bine’’ (adverb), există menṭionate ṣi 3 locuṭiuni
adverbiale:
- Loc. adv. – ‚cu bine’
- Loc. adv. – ‚de-a binelea’
- Loc. adv. – ‚în bine’.
De asemenea trebuie să observăm faptul că unele expresii au diferite variante:
‚’a lua (pe cineva) cu binele/cu răul/ cu biniṣorul/ cu încetiṣorul’’
Este evident că expresia are o topică fixă, iar variabilitatea sensului lexical este dată pe axa de
substituṭie (paradigma) [sunt considerate ca aparṭinînd aceleiaṣi paradigme două sau mai
multe unităṭi lingvistice care se pot înlocui în cadrul aceleiaṣi sintagme.] Orice tip de
construcṭie locuṭională este o îmbinare de elemente gramaticale între care există anumite
relaṭii sintactice. Sintactica locuṭiunilor nu este semnificativă, dar modul de aranjare ṣi de
îmbinare a cuvintelor în structura unei locuṭiuni conṭine ṣi informaṭii de ordin morfologic.
Unele dintre compusele rezultate din tabelul anterior prezintă fenomenul de conversiune.
Conversiunea înseamnă schimbarea clasei lexico-gramaticale a unui cuvînt (simplu sau
compus), a valorii sale lexicale ṣi gramaticale, adică modificarea caracteristicilor lexicale,
morfologice ṣi sintactice ale unui semn lingvistic. Trecerea unui cuvînt dintr-o parte de
vorbire în alta cu sau fără modificarea formei poate apărea la orice clasă de cuvinte, procesul
de formare a noilor cuvinte avînd numele clasei destinatare: substantivare, adjectivare,
adverbializare, conjuncṭionalizare, prepoziṭionalizare, interjecṭionalizare. În cazul
substantivării adjectivului ṣi adverbului procedeul se numeṣte ṣi ‚derivare improprie’,
deoarece presupune trecerea unui cuvînt-bază, stabil în clasa din care face parte, la altă clasă
de cuvinte, cu ajutorul unui formativ – articol ṣi a reorganizării sintagmatice a enunṭului.
 P a g e | 10

Se poate face substantivarea, cu ajutorul articolelor ṣi al topicii, a oricărei părṭi de vorbire.

Orice parte de vorbire însoṭită de un articol proclitic sau enclitic poate deveni un substantiv ṣi
îṣi poate modifica forma pentru a exprima categoriile morfologice specifice substantivului.
Ex. – 2-7 / bine (adv) + articol nehotărît = ‚I-am făcut un bine
7-2 / bine (adv) + articol hotărît = Binele se uită uṣor.
Prin procedee sintactice ṣi flexionare, noul substantiv exprimă categoria gramaticală de caz
(dativ) ṣi categoria gradelor de comparaṭie.
Ex. – ‚Mai binele este duṣmanul binelui.’
‚’A răspuns cu un nu hotărît la toate încercările mele de a-l lua cu biniṣorul’.
Morfologia ṣi sintaxa participă împreună la realizarea acestor structuri locuṭionale
enunṭiative. Între cele două părṭi constitutive ale gramaticii există o strînsă legătură,
evidenṭiată ṣi de ordinea ierarhică a nivelurilor limbii. Prin definiṭie, morfologia este aceea
parte a gramaticii unei limbi care se ocupă cu studiul părṭilor de vorbire (cuvinte simple,
cuvinte compuse ṣi locuṭiuni) sub aspect formal, semantic ṣi funcṭional. Sistemul limbii este
conceput ca o structură pe mai multe niveluri, în care coonentele se condiṭionează reciproc.
La nivel lexical, locuṭiunile, formate din grupuri de cuvinte cu o topică fixă, se comportă ca
un singur cuvînt ṣi au un singur sens lexical.
Ex. a da ortul popii = a muri.
‚ a purta (cuiva) pică’’ = a duṣmăni
Multe expresii proverbiale ṣi construcṭii idiomatice sunt sinonime cu înṭelesul unui singur
verb, ṣi doar verbul din structura locuṭională este cel care îṣi modifică forma, conform
regulilor flexiunii verbale.
De sensul lexical ṣi de valoarea gramaticală a unor cuvinte este legat ṣi folosirea principiului
sintactic, aṣa cum se aplică în ortografie. (De exemplu, pe baza principiului sintactic poate fi
deosebit adverbul restrictiv ‚’numai’’ de adverbele adiacente ‚’nu mai ..’)
La nivel morfologic, unele categorii gramaticale sunt exprimate prin mai multe cuvinte care
se comportă ca niṣte ‚’locuṭiuni’’= ele reprezintă un grup de cuvinte avînd de obicei o topică
fixă ṣi care au un singur sens gramatical. Diferite tipare de flexiune analitică pot fi
considerate structuri locuṭionale morfice. Pe de o parte, morfologia serveṣte sintaxa, în sensul
că sintaxa foloseṣte modificările formei cuvintelor pentru a le îmbina între ele, pentru a
exprima raporturile diferite dintre cuvintele unei propoziṭii. Morfologia descrie modificările
formei cuvintelor (pentru a exprima sensuri gramaticale) iar sintaxa se ocupă de
întrebuinṭarea acestor forme – de exemplu valorile formelor cazuale. Valorile cazurilor se
definesc sintactic; cazurile reprezintă funcṭii sintactice.( – de exemplu nominativul este cazul
subiectului.)
‚’I-am dat băiatului o carte’’
‚’I-am dat o carte băiatului vecinului’’.
Succesiunea celor două tipuri diferite de complemente este variabilă ṣi evident forma
‚’băiatului’’ este o formă flexionară secundară (reprezentînd cazul Genitiv-Dativ).
În funcṭie de intenṭiile vorbitorului, fiecare dintre cele două complemente poate fi adus în
poziṭie iniṭială. Cele două complemente pot fi aduse în poziṭia ‚pre-fixală’ a enunṭului, poziṭie
ocupată anterior de subiectul (‚subînṭeles’) : Eu am dat...’’:
‚O carte i-a fost dată băiatului /de către mine.’
‚’Băiatului i-a fost dată o carte /de către mine.’’
‚’Băiatului vecinului i-a fost dată o carte..’’(Cui? – băiatului – cazul dativ / al cui băiat? Al
vecinului – cazul genitiv).
 P a g e | 11

Prin pasivizare, fostul complement direct din cazul acuzativ devine subiectul propoziṭiei
pasive. (subiectul logic devine complement de agent în cazul acuzativ – de către cine?)
Fostul complement indirect din cazul dativ trece în poziṭie de subiect pasiv, dar sintaxa limbii
romăne nu acceptă această funcṭie.
‚’Eu i-am scris o scrisoare mamei mele’
‚’Eu i-am scris mamei mele o scrisoare’’
Prin pasivizare, în propoziṭia :’’Mamei mele i-a fost scrisă o scrisoare / de către mine’’-
funcṭia sintactică de subiect nu se realizează în cazul nominativ.
Relaṭia dintre morfologie ṣi sintaxă are o valoare reciprocă; la rîndul ei, sintaxa serveṣte
morfologia deoarece întreaga flexiune de tip analitic se realizează prin îmbinări fixe de
cuvinte (ex. întreaga diateză pasivă, sau sistemul gradelor de comparaṭie ṣi de intensitate).
Articularea adjectivului este în primul rînd o problemă de topică. Respectînd criteriul
sintactic, adjectivul ocupă de obicei o poziṭie post-pusă substantivului (băiatul frumos../ fata
frumoasă..). Adjectivul poate fi articulat enclitic atunci cînd precedă un substantiv care ar fi
trebuit să fie articulat: (frumosul băiat,../ frumoasa fată..). Unele adjective folosite înaintea
substantivelor pot avea ṣi forme de vocativ. (frumosul meu băiat! / frumoasa mea fată!). Cînd
se substantivizează, aceste adjective articulate îṣi schimbă forma de vocativ. (Frumosule! /
Frumoaso!). Substantivizarea adjectivelor prin articulare enclitică este un procedeu de
subsituire a adjectivului ṣi substantivului cu un adjectiv substantivizat prin articulare.
(Frumoasa ṣi bestia / Bunul, răul ṣi urîtul). Aṣa cum pronumele ṭine locul unui substantiv, ṣi
cum pronumele posesiv înlocuieṣte atît numele obiectului posedat, cît ṣi numele posesorului,
ṣi acest tip de substantiv înlocuieṣte atît numele obiectului (gramatical) cît ṣi însuṣirea acelui
obiect. Atît sintaxa cît ṣi morfologia au fost modificate prin această formă de acord. (acord
morfologico-sintactic).
 P a g e | 12

3.1.3. - Morfologia ṣi fonetica

Dacă considerăm flexiunea analitică în legătură cu relaṭiile sintactice speciale care se
stabilesc în structura unor îmbinări fixe de cuvinte, atunci flexiunea sintetică trebuie pusă în
legătură cu fonetica. Analizînd raporturile dintre morfologie ṣi fonetică, observăm că unele
foneme în anumite poziṭii capătă semnificaṭii morfologice (sunt purtătoare ale unor
semnificaṭii gramaticale). Folosirea cu valoare gramaticală a unor elemente de ordin fonetic
ṭine nu numai de nivelul suprasegmental al comunicării (accentul, lungirea sunetelor/
dublarea literelor, intonaṭia, ṣi mai ales PAUZA), ci ṣi de funcṭii morfologice precise.
A. Sistemul prosodemelor, adică alternanṭele de accent. În flexiune, accentul de
intensitate al cuvîntului se poate muta de pe o silabă pe altă silabă, deci uneori locul
accentului contribuie la diferenṭierea unor forme gramaticale.
B. Sistemul morfonemelor INTERNE cuprinde toate fonemele folosite (în structura
internă a unui morfem) într-o alternanṭă morfologică. Ele însoṭesc flexemele de care
sunt dependente ṣi realizează opoziṭii ce caracterizează trăsături flexionare ale
unităṭilor morfologice. Alternanṭele fonetice pot să apară la orice parte de vorbire
flexibilă. Alternanṭele fonetice sunt de 3 feluri:
1) Alternanṭe fonetice vocalice, între două vocale, sau între o vocală ṣi un
diftong:
a/ă = [parte/părṭi, bat/bătem,
a/e = [ceată/cete, faṭă/feṭe, piatră/pietre
ă/e = [eu văd/el vede, apăr/aperi, băṭ/beṭe,
a/ă/e = [el spală/eu spăl/tu speli,
i/e = [eu vin/eu venisem,
î/i = [vînăt/vineṭi, sămînṭă/seminṭe, .> (cu dublă alternanṭă vocalică)
î/ă = [ rămîn/rămăsei/rămase,
e/ea = [alerg/aleargă, seară/seri,
o/oa = [profesor/profesoară, frumos/frumoasă, eu cos/ea coase]
o/oa/u = [a juca/eu joc/el joacă, a ruga/rog/roagă
2) Alternanṭe fonetice consonantice, între două consoane, sau între o consoană ṣi
un grup de consoane: albastru – albaṣtri;
3) Alternanṭe fonetice mixte, între o consoană ṣi o semivocală:
De obicei, în flexiunea sintetică, se folosesc în acelaṣi cuvînt alternanṭe fonetice interne
(=morfoneme) ṣi desinenṭe (alternanṭe fonetice finale =FLEXEME). Alternanṭele fonetice
vocalice apar mai ales în rădăcina cuvîntului ṣi în sufixele lexicale (ex. lemnos-lemnoasă).
‚’Alternanṭele vocalice apar de obicei împreună cu alte modificări produse în forma
cuvîntului ṣi prin afixe diferite sau prin alternanṭe consonantice finale. În limba literară ele
pot constitui numai în mod excepṭional singura marcă a unei forme: în flexiunea verbului ‚a
preceda’ formele ‚’precedă’(persoana a III-a singular ṣi plural a indicativului prezent) ṣi (să)
preceadă (persoana a III-a singular la modul conjunctiv prezent) se deosebesc numai prin
alternanṭa vocalică din interiorul temei; cf. ṣi flexiunea pronumelui demonstrativ sing. M.
‚acesta, / f. ‚aceasta’ (GLR, vol.I, p.47)[ notă – alternanṭa este e/a, nu e/ea] Asemenea tip de
alternanṭă vocalică internă apare ṣi în flexiunea sintetică secundară (cazul G -D) – marcînd
opoziṭia de gen M – F. ex. [u/e] – unul/una – unuia/uneia, altul/alta – altuia/alteia.
 P a g e | 13

Majoritatea alternanṭelor fonetice consonantice participă la realizarea flexiunii sintetice, în

calitate de FLEXEME. Prin flexeme se evidenṭiază caracterul unitar al sistemului flexionar al
limbii romăne, aceleaṣi alternanṭe fonetice funcṭionînd în poziṭii enclitice la toate părṭile de
vorbire flexibile (ṣi la substantive, ṣi la adjective, ṣi la verbe sunt aceleaṣi flexeme, însă cu
alte sensuri gramaticale ṣi exprimînd alte categorii). Flexemele participă la modificarea
formei cuvintelor flexibile în poziṭii ‚’sufixale’’(finale). Din acest punct de vedere, unele
îmbinări de cuvinte are ṭin de flexiunea analitică pot produce ṣi modificări ale corpului
fonetic al altor cuvinte prin fenomene de fonetică sintactică (s-ar duce).Tot de relaṭii fonetice
de adiacenṭă ṭin ṣi formele prescurtate (=neaccentuate) ale unor pronume personale sau
reflexive (în cazurile dativ ṣi acuzativ) ṣi ale unor verbe auxiliare.
Morfologia, prin caracterul unitar al sistemului flexionar, influenṭează stabilirea normelor
ortoepice, ortografice ṣi de punctuaṭie. Normele ortografice actuale se bazează ṣi pe ambele
principii gramaticale: atît pe principiul morfologic, cît ṣi pe principiul sintactic. „Pronunṭarea
literară foloseṣte deosebirea dintre caracterul palatalizat ṣi nepalatalizat al consoanelor ‚’ṣ ṣi j
pentru a scoate în evidenṭă opoziṭiile morfologice între singular ṣi plural (sg. tovarăṣ - pl.
tovarăṣi), între persoana I ṣi a II-a singular (I îngraṣ - II îngraṣi) (GLR, vol. I, p.25).
Nu sunt dublete de plural variantele fonetice ale unuia ṣi aceluiaṣi cuvînt în care nu intervin
mijloace flexionare diferite: ex. ‚sg. Casă – pl. case / varianta regională ‚căṣi’.
Apropierea dintre foneme duce la variante de pronunṭare, iar rolul normelor ortografice este
acela de a stabiliza sistemul. (Coṣbuc/Cojbuc)
Există numeroase variante fonetice, multe învechite şi dialectale, care diferenţiază
pronunţarea aceluiaşi cuvînt: ex. Casă – casî; şapte – şepte – şăpti – etc. Apropierea dintre
vocale generează ṣi ea variante regionale – coajă – coaje.
Nu am urmărit să dăm un caracter normativ acestei lucrări. Asemenea norme sunt însă
necesare: ex. “ Dintre variantele în –E şi –I ale formei de plural a unor substantive feminine,
se recomandă folosirea formelor în –E – “ [ex. cîrjE – nu cîrjI]
==
Faṭă de vorbire (comunicare verbală orală) scrierea nu este o copie perfectă a fluxului sonor.
Scrierea este o încercare de a reda vorbirea cu ajutorul unui sistem de semne convenṭionale,
dar nu toate fonemele au un echivalent într-un grafem. Pentru înṭelegerea problemelor
‚foneme vs. grafeme’’ este importantă analiza publicată de G. Beldescu, Órtografia actuală a
limbii romăne, Editura Ṣtiinṭifică ṣi Enciclopedică, Bucureṣti, 1985. Ortografia = scrierea
corectă încearcă să pună de acord pronunṭia ṣi notarea ei. De asemenea, morfologia încearcă
să impunnă un sistem flexionar unitar ṣi prin scriere. Scrierea îngreuiază uneori analiza
morfologică a unui cuvînt în elementele sale componente, întrucît în lanṭul continuu al
vorbirii sunetul final al unui cuvînt se poate contopi cu sunetul iniṭial al cuvîntului următor.
‚’În ortografia limbii romăne se ṭine seamă în mare măsură de principiul morfologic de
respectare a elementelor constitutive ale cuvîntului (rădăcina sau tema cu alternanṭele lor,
sufixele lexicale ṣi gramaticale, prefixele ṣi desinenṭele), de respectare a categoriei
morfologice a cuvîntului (după clasele de flexiune ale părṭii de vorbire respective) ṣi de
indicare a gradului de sudură la cuvintele compuse.’’(GLR, vol. I, p.53) Cuvintele compuse
se scriu cu sau fără liniuṭă de unire, după comportarea lor în flexiune: uneori se aplică
regulile flexiunii sintetice la primul element al compusului, alteori la ultimul element al
compusului. Uneori, prin evidenṭierea în scris a elementelor unui cuvînt compus, ortografia
nu respectă ortoepia (=pronunṭarea corectă). În compusul ‚’óricare’’se păstrează în scris
notarea unui ‚-i’’asilabic (zero vocalic) care este caracteristic numai în poziṭie finală de
cuvînt.
 P a g e | 14

3.2. – Sistemul morfologic al limbii romăne

 Termenul de ‚categorie’ se foloseṣte cu două sensuri:
C. - cu sensul de ‚’grup, clasă’’ de entitaṭi cu una sau mai multe caracteristici comune;
D. - sau, în sens restrîns, exprimă o noṭiune fundamentală de o maximă generalitate.
În gramatică (lat. ‚gramma’’ =scriere, literă), cu sensul de ‚’CLASĂ’ avem:
- Categorii morfologice (=parts of speech – părṭi de vorbire);
- ṣi categorii sintactice (Syntactic category – se referă la părṭile de propoziṭie).
Sistemul categoriilor morfologice este obiectul de studiu al morfologiei, pe cînd sistemul
categoriilor sintactice este obiectul de studiu al sintaxei. Gramatica este aceea ramură a
lingvisticii care se ocupă cu studiul părṭilor de vorbire ṣi al părṭilor de propoziṭie (ṣi al
propoziṭiilor în frază), dar nu vom cumula morfologia ṣi sintaxa sub titlul generic de
‚’categorii gramaticale’’, ci vom folosi termenul de ‚’categorie gramaticală’’în sensul definit
de Constantinescu-Dobridor (Dicṭionar, 1980, vezi mai jos). Deoarece pentru părṭile de
vorbire s-a mai folosit termenul de ‚’categorie lexicală’’, în cap. 3.2.1. vom folosi termenul
de ‚’categorie lexico – gramaticală’’pentru a desemna sistemul celor 10 părṭi de vorbire,
adică clasele morfologice de cuvinte.

Sistemul părṭilor de vorbire cuprinde 10 clase lexico-gramaticale, care sunt definite atît în
dicṭionarul limbii (ca inventar al lexicului), cît ṣi în gramatica limbii. Sistemul gramatical al
limbii este format din:
A. Sistemul morfologic ṣi
B. Sistemul sintactic.
Morfologia se ocupă cu:
- clasificarea cuvintelor în părṭi de vorbire (=clase morfologice de cuvinte),
- ṣi cu modificările formale ale cuvintelor flexibile.
Sistemul prezentat de Vladimir Robu în Cursul de LRC, 1972, descrie:
1 – Sistemul categoriilor gramaticale morfologice, care cuprinde:
- a) clasele morfologice de cuvinte (=părṭile de vorbire);
- b) sistemul morfemelor (în sensul restrîns al termenului) ṣi flexiunea ca opoziṭie a
morfemelor;
- - articolul;
- - afixele gramaticale (inclusiv cele de intensitate ṣi de comparaṭie).
2 – Sistemul morfonemelor (adică alternanṭele vocalice ṣi consonantice). După părerea mea,
acestea însoṭesc flexiunea, dar nu sunt definite ca participînd la flexiunea internă.
3 – Sistemul prosodemelor, adică alternanṭele de accent. Acestea apar însă la nivel
suprasegmental.
4 – Sistemul categoriilor de modalitate ṣi semantice ale numelor ṣi verbelor. Sistemul
categoriilor gramaticale din limba romănă include categoriile de gen, număr, caz, persoană,
grade de comparaṭie ṣi de intensitate, diateză, mod, timp.
 P a g e | 15

O clasificare de tipul:
A. – categorii gramaticale morfologice, ṣi
B. – categorii gramaticale sintactice,
prezintă un grup de caracteristici comune unor (clase de) cuvinte (=definite ca părṭi de
vorbire) în opoziṭie cu alte caracteristici comune (ṣi contextuale) ale aceloraṣi cuvinte
(=definite ca părṭi de propoziṭie).
A. În mod similar sistemului morfologic, care cuprinde 10 clase morfologice de cuvinte
(=10 părṭi de vorbire),
B. sistemul sintactic clasifică aceleaṣi cuvinte în 6 clase sintactice de cuvinte (=6 părṭi
de propoziṭie).
 P a g e | 16

3.2.1. – Sistemul claselor morfologice de cuvinte.

Sistemul morfologic poate fi descris, prin comparaṭie cu nivelul fonetic ṣi cu nivelul lexical,
ca fiind un nivel format din:
1. Sistemul claselor morfologice de cuvinte (vezi cap. 3.2.1.);
2. Sistemul categoriilor gramaticale (vezi cap. 3.2.2.);
3. Sistemul flexionar al limbii romăne, reprezentat prin afixe gramaticale antepuse ṣi
postpuse (= clase de flexeme – vezi cap. 3.2.3.).
În gramatica descriptivă tradiṭională toate semnele lingvistice inventariate în dicṭionarul
limbii sunt grupate în 10 clase morfologice de cuvinte care se numesc părṭi ale vorbirii.
Părṭile de vorbire sunt categorii lexico-gramaticale.
O parte de vorbire reprezintă o clasă de cuvinte grupate după sensul lor lexical general (vezi
nivelul lexical) ṣi după caracteristicile lor morfologice ṣi sintactice (vezi nivelul gramatical).
Deci clasificarea cuvintelor în părṭi ale vorbirii ṣi stabilirea claselor morfologice în care se
grupează toate cuvintele vocabularului se face ṭinîndu-se seama de caracteristicile lor lexicale
(semantice), morfologice ṣi sintactice. Astfel, toate cuvintele din limba romănă sunt grupate
în 10 clase morfologice de cuvinte. După cum au fost clasificate în gramatica tradiṭională,
cele 10 părṭi de vorbire sunt: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul,
adverbul, prepoziṭia, conjuncṭia ṣi interjecṭia. Cu excepṭia interjecṭiilor onomatopeice, toate
aceste categorii grupează semne lingvistice arbitrare (=semnul lingvistic are caracter arbitar).
Unii lingviṣti exclud din clasificare (adică din sistemul claselor morfologice de cuvinte):
- Interjecṭiile (cuvinte motivate),
- Articolul (considerat instrument gramatical),
- Prepoziṭia ṣi conjuncṭia (considerate morfeme dependente),
- ṣi Numeralul.
Clasificarea cuvintelor în părṭi de vorbire este o clasificare lexicală ṣi gramaticală în acelaṣi
timp, pentru că sunt luate în considerare mai multe criterii:
1) Criteriul lexical.
În planul conṭinutului, înṭelesul (sau semnificaṭia semnului lingvistic) poate fi mai mult sau
mai puṭin evident, sensul lexical legat de conṭinutul noṭional (logic) al acestuia fiind uneori
‚’gramaticalizat’’. Astfel se discută despre o semnificaṭie lexicală la toate clasele de cuvinte,
orice cuvînt fiind, prin definiṭie, o unitate lexicală alcătuită dintr-un complex sonor căruia i se
atribuie un sens, iar această uniune poate avea o întrebuinṭare gramaticală. Se aplică astfel
criteriul modului de exprimare a realităṭii, deoarece prin conṭinutul lor cuvintele reflectă
realitatea, limbajul fiind o realitate de gradul 2. Exceptînd interjecṭiile onomatopeice (care
sunt motivate, ele încercînd să copieze ṣi să imite realitatea), toate celelalte cuvinte sunt
semne lingvistice arbitrare:
A. Unele sunt părṭi de vorbire cu conṭinut noṭional (concret sau abstract), cuvinte care
desemnează noṭiuni. Un cuvînt noṭional are la bază o noṭiune în jurul căreia s-a
format un sens (lexical). Aceste părṭi de vorbire cu sens lexical de-sine-stătător pot
îndeplini funcṭii sintactice.
B. Cuvintele fără conṭinut noṭional sunt cele la care noṭiunea s-a diluat prin
abstractizarea ṣi gramaticalizarea cuvîntului. Ele nu mai au o semnificaṭie lexicală
concretă, ci au un conṭinut nereprezentabil în planul senzorial, au doar o semnificaṭie
gramaticală, sunt părṭi de vorbire care nu exprimă noṭiuni, ci exprimă raporturi
 P a g e | 17

între noṭiuni. Aceste părṭi de vorbire fără sens lexical determinat nu pot fi autonome
ṣi sunt instrumente gramaticale (articolul, prepoziṭia ṣi conjuncṭia).
Criteriul lexical nu se aplică la definirea cuvintelor cu rol de instrumente gramaticale,
acestea fiind definite doar pe baza caracteristicilor lor gramaticale. Conform
Vladimir Robu, acestea sunt ‚’morfeme cu independenṭă segmentală faṭă de lexeme’,
care marchează raporturi între noṭiuni ṣi funcṭionează ca elemente de legătură a
cuvintelor în propoziṭii ṣi a propoziṭiilor în frază. Din această clasă fac parte, alături
de prepoziṭii ṣi conjuncṭii (=cuvinte de legătură), ṣi articolele proclitice, verbele
copulative ṣi verbele auxiliare.
Criteriul lexical ajută la clasificarea cuvintelor după sensul lor lexical, dar definjiṭiile se
bazează pe sensul lexical foarte general al celor 10 clase de cuvinte; clasa verbului exprimă
acṭiunea, cuvintele al căror sens exprimă cantitatea fac parte din clasa numeralului, adjectivul
exprimă însuṣirile numelui în timp ce adverbul exprimă însuṣirile verbului, iar pronumele
este un substitut al numelui, etc. Din punct de vedere lexical (semantic) părṭile vorbirii se
deosebesc între ele prin sensul lexical cel mai general al claselor de cuvinte, deṣi nu toate
cuvintele se pot defini prin caracteristici propriu-zis lexicale.
2) Pe lîngă criteriul lexical se face astfel referire la caracteristici morfologice:
Ex. – substantivul se declină (are forme de gen, număr ṣi caz),
Iar verbul se conjugă (are forme de diateză, mod, timp, persoană ṣi număr).
Se grupează astfel părṭile de vorbire care au flexiune nominală în opoziṭie cu flexiunea
verbală specifică doar clasei verbului. După cum se vede la capitolul ‚Flexiune’, am
considerat că în limba romănă există un sistem flexionar unitar, care, din punct de vedere
formal, reuneṣte flexiunea nominală ṣi flexiunea verbală într-un singur model de flexiune
sintetică.
Criteriul morfologic este o clasificare a părṭilor vorbirii care se bazează pe
caracteristicile de formă, legate de exprimarea categoriilor gramaticale specifice clasei. Din
punct de vedere morfologic, părṭile de vorbire se împart în:
A. Părṭi de vorbire flexibile, care îṣi difică forma pentru a exprima diferite raporturi
gramaticale. Toate cuvintele care au categorii morfologice flexionare sunt cuvinte
flexibile. Părṭile de vorbire flexibile îṣi modifică forma pentru a exprima una sau mai
multe categorii gramaticale. Pentru descrierea categoriilor gramaticale de gen, număr,
caz, grade de comparaṭie, persoană, diateză, mod ṣi timp, vezi cap. 3.2.2.
B. Cuvintele neflexibile nu au nici una din cele 8 categorii gramaticale caracteristice
limbii romăne. Ele pot fi grupate în două clase:
B1- părṭi de vorbire care nu suferă schimbări de formă. Aceste cuvinte care
nu au flexiune ṣi a căror formă rămîne invariabilă în orice context sunt ‚’cuvinte de
legătură’’ (=prepoziṭii ṣi conjuncṭii).
B2 – cuvinte care nu au flexiune, dar care pot să dea derivate cu diferite
nuanṭe ṣi sensuri gramaticale:
. – interjecṭiile care sunt productive, ṣi din care unele interjecṭii
onomatopeice se pot substantiviza.
. – unele adverbe care pot exprima grade de comparaṭie prin forme sintetice:
bine – biniṣor; încet – încetiṣor; acu – acuṣica; mai binele este duṣmanul binelui; etc.
 P a g e | 18

Cele 10 părṭi de vorbire care alcătuiesc categoria claselor morfologice de cuvinte se definesc
ṣi se diferenṭiază nu numai pe baza unui criteriu lexical, ci ṣi pe baza categoriilor gramaticale
pe care le exprimă. Toate cuvintele flexibile analizabile care se declină ṣi sunt caracterizate
de categoriile gramaticale de gen, număr ṣi caz pot fi astfel delimitate între ele în diferitele
categorii de nume (substantive, adjective, numerale, pronume). O caracteristică morfologică a
părṭilor de vorbire declinabile este ṣi faptul că ele se pot articula. Pe de o parte ARTICOLUL
este considerat o parte de vorbire flexibilă (=îṣi modifică forma după gen, număr ṣi caz), dar,
în acelaṣi timp, serveṣte ca determinant care caracterizează unele substantive, [mai ales
substantive proprii], adjective, numerale ṣi pronume, în opoziṭie cu celelalte părṭi de vorbire.
Din acest punct de vedere, studiile moderne de lingvistică arată rolul de instrument
gramatical al articolului. Deṣi este o parte de vorbire flexibilă, care îṣi modifică forma după 3
categorii gramaticale, articolul este un element fără sens lexical propriu-zis autonomie
formală, ṣi nu are funcṭie sintactică de parte de propoziṭie, neputînd să apară independent în
nici un context. Din aceste motive articolul este uneori eliminat din lista părṭilor de vorbire.
3) Criteriul sintactic se referă la modul în care părṭile de vorbire sunt sau nu
determinate ṣi determinante ca părṭi de propoziṭie, deci aceasta este o clasificare
carecse bazează pe posibilitatea cuvintelor de a îndeplini diferite funcṭii sintactice. În
sistemul claselor morfologice de cuvinte, din punct de vedere sintactic, părṭile de
vorbire se clasifică în:
A. Părṭi de vorbire care pot avea funcṭiune sintactică de părṭi de propoziṭie, adică
pot intra într-o clasă de functori (Functor = orice cuvînt cu funcṭie sintactică).
Părṭile de vorbire care pot îndeplini o funcṭie sintactică sunt: substantivul,
adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul ṣi unele interjecṭii.
B. Cuvinte care nu pot avea funcṭie sintactică. Acestea sunt părṭi de vorbire care
nu sunt ṣi părṭi de propoziṭie, servind doar la exprimarea raporturilor dintre
cuvinte. Acest criteriu sintactic stă la baza definirii părṭilor de vorbire care nu
au sens lexical de sine stătător ṣi nu au nici flexiune. Prepoziṭia ṣi conjuncṭia
sunt cuvinte de legătură (=cuvinte de relaṭie), adică îndeplinesc funcṭiunea de
relaṭie sintactică între părṭile de propoziṭie. Cuvintele de relaṭie funcṭionează ca
elemente de relaṭie între părṭi de propoziṭie diferite sau de acelaṣi fel, stabilind
raporturi sintactice de coordonare sau de subordonare. Tot după criteriul
sintactic, unii cercetători au constatat lipsa de sens lexical ṣi de funcṭii sintactice
de părṭi de propoziṭie la conjuncṭii ṣi la prepoziṭii, devenite ‚’cuvinte de
legătură’ datorită abstractizării ṣi gramaticalizării lor, ṣi au comentat trecerea
acestor părṭi de vorbire neflexibile în rîndul instrumentelor gramaticale.
Astfel, din cele 10 clase morfologice de cuvinte au fost omise prepoziṭiile, conjuncṭiile ṣi
articolul.
Dintre cele 7 părṭi de vorbire cu sens lexical ṣi cu funcṭie sintactică de părṭi de propoziṭie,
rămîne discutabil statutul interjecṭiei ṣi al numeralului. ’’Faptul că părṭile de vorbire sunt
clase lexicale ṣi gramaticale, distinse după caracteristici semantice, morfologice ṣi sintactice
împletite între ele, explică ṣi modul lor de tratare. La diverse părṭi de vorbire există probleme
care ṭin de vocabular, de flexiune ṣi de întrebuinṭare’’ (GLR, I, p.33).
 P a g e | 19

De obicei, definiṭia părṭilor de vorbire nu se referă la caracteristicile lor sintactice, deoarece

acestea sunt de obicei multiple ṣi nespecifice; aceeaṣi parte de vorbire, în contexte diferite,
putînd îndeplini funcṭii sintactice diferite. La unele părṭi de vorbire însă caracteristicile
sintactice sunt folosite pentru clasificări în interiorul clasei de cuvinte. Pe baza criteriului
sintactic, modurile verbale se împart în predicative ṣi nepredicative, apoi se aplică criteriul
morfologic, modurile predicative avînd categoria persoanei, pe cînd modurile nepredicative
sunt moduri nepersonale. Clasificarea cuvintelor, mai ales a celor provenite prin conversiune,
în diferite clase lexico-gramaticale depinde de contextul diagnostic ṣi de relaṭiile sintactice
stabilite în diferite contexte. Apartenenṭa unui cuvînt la o anume clasă de cuvinte este
determinată contextual. Orice clasă lexico-gramaticală reprezintă de fapt un cîmp semantic
alcătuit dintr-o sumă de elemente gramaticale. Nu toate cuvintele dintr-o clasă morfologică
de cuvinte au toate semnele gramaticale ce caracterizează clasa respectivă ṣi care asigură
caracterul sistematic ṣi structural al categoriei. Asa cum discutăm despre frecvenṭa cuvintelor
în vorbire ṣi despre vocabularul activ vs. vocabularul pasiv, putem discuta despre cuvinte
aflate în centrul cîmpului sistemic al clasei ṣi cuvinte aflate la periferia cîmpului sistemului (=
aceste cuvinte ‚’marginale’’ sunt semne lingvistice care nu conṭin toate semnele lexicale ṣi
gramaticale specifice clasei lexico-gramaticale, sau care pot intra ṣi în alte sisteme de relaṭii.
Astfel sunt integrate sistemului ṣi anumite categorii de cuvinte ‚defective’’. (substantive
defective, verbe defective, etc).
Categoria claselor de cuvinte permite organizarea sistematică a întregului material lexical,
ceea ce înseamnă că, pe lîngă cuvintele simple ṣi compuse, ṣi locuṭiunile aparṭin lexicului.
„ Cu valoarea unei părṭi de vorbire se poate folosi ṣi un grup de cuvinte. Grupul de cuvinte
mai mult sau mai puṭin sudat care are un înṭeles unitar ṣi se comportă din punctul de vedere
gramatical ca o singură parte de vorbire se numeṣte locuṭiune. Se pot găsi locuṭiuni
echivalente cu toate părṭile vorbirii, afară de articol ” (GLR, I, p.34). Locuṭiunile nu sunt
sinonime ale unor cuvinte, deṣi unele locuṭiuni au devenit, prin frecvenṭa folosirii, cuvinte
compuse. Faṭa de locuṭiunile care au pe primul plan sensul lexical (= locuṭiuni cu conṭinut
noṭional sunt: locuṭiuni substantivale, locuṭiuni adjectivale, locuṭiuni pronominale, locuṭiuni
numerale, locuṭiuni verbale, locuṭiuni adverbiale) ṣi sensuri afectiv-conotative la locuṭiunile
interjecṭionale], locuṭiunile prepoziṭionale ṣi locuṭiunile conjuncṭionale se actualizează, în
primul rînd, cu valoarea lor gramaticală, ṣi funcṭionează ca locuṭiuni relaṭionale (= ca
instrumente gramaticale de relaṭie sintactică în propoziṭie ṣi în frază.
În diferite situaṭii de comunicare (=în diferite contexte), diferite cuvinte pot avea diferite
caracteristici sintactice, care le pot defini ṣi mobilitatea, adică trecerea dintr-o clasă de
cuvinte în alta, prin conversiune. Contextul diagnostic pe baza căruia se aplică criteriul
sintactic nu este de obicei folosit în definiṭia părṭilor de vorbire.
Toate semnele lingvistice (cuvinte simple, cuvinte derivate, cuvinte compuse, abrevieri,
prescurtări ṣi locuṭiuni) inventariate în vocabularul limbii sunt clasificate după sensul lor
lexical generaîn cele 10 părṭi de vorbire menṭionate în Dicṭionarul limbii. Criteriul lexical
este prioritar în această clasificare, deṣi cuvintele obṭinute prin conversiune ar trebui să fie
articole separate de dicṭionar.
Nu există dicṭionare speciale pentru fiecare parte de vorbire separat (ex. un dicṭionar al
verbelor din limba romănă, un dicṭionar de adjecte, un dicṭionar de interjecṭii, etc.) ṣi nu se
aplică un criteriu al formei în clasificarea părṭilor de vorbire flexibile.
 P a g e | 20

[Notă – Ultimul fonem al formei de bază a cuvîntului flexib înscris în dicṭionar poate fi un
indice al clasei sau al sub-clasei lexico-gramaticale:
Ex. – substantivele feminine terminate în ‚’-ă’’.
- Verbele de conjugarea I, II, III, ṣi a-IV-a.
- Substantivele masculine ṣi neutre terminate în consoană (la forma lor de dicṭionar).
Forma de bază a cuvintelor flexibile (=forma lor de dicṭionar) poate fi clasificată după un
criteriu morfologic. În esenṭă, clasele morfologice de cuvinte (=cele 10 părṭi de vorbire) pot fi
identificate ṣi clasificate după tipuri de sensuri:
1 – Sensul lexical (noṭional), adică înṭelesul unui cuvînt sau al unei expresii, este reprezentat
de un sens denominativ (denotativ), care denumeṣte. Nici un cuvînt nu conṭine mai mult de
un sens denominativ. Unele sensuri denotative ale unor cuvinte sunt însoṭite (în anumite
contexte) de sensuri conotative. Aceste sensuri afective nu sunt autonome ṣi, în general, ele
fac diferenṭa între cuvintele monosemantice ṣi cuvintele polisemantice. Prin conṭinutul lor
noṭional cuvintele reflectă realitatea obiectivă, iar prin adăugarea unor sensuri conotative
reflectă ṣi realitatea subiectivă a vorbitorului. Sensul lexical al cuvîntului ṭine de apartenenṭa
acestuia la lexicul limbii ṣi la una din clasele lexico-gramaticale (=una din cele 10 părṭi de
vorbire) ṣi este sugerat de acel cuvînt în tot timpul întrebuinṭării sale în diferite contexte.
Dacă este un cuvînt flexibil, sensul lexical apare în toate formele sale flexionare, deoarece
este legat de conṭinutul noṭional (logic) al cuvîntului.
Din categoria claselor morfologice de cuvinte interjecṭia este singura parte de vorbire care nu
se clasifică după denotaṭie (=actul denumirii obiectelor). Este o situaṭie în care sensurile
conotative (afective) nu însoṭesc (obligatoriu) sensul denotativ. Interjecṭiile sunt părṭi de
vorbire care nu denumesc, ci sugerează ṣi evocă stări sufleteṣti ṣi de voinṭă.
2 - Părṭile de vorbire flexibile, pe lîngă sensul lexical (singular) au ṣi sensuri gramaticale.
Aceste sensuri gramaticale propriu-zise sunt sensuri flexionare a căror prezenṭă este asigurată
de existenṭa categoriilor gramaticale ale cuvintelor în contexte, indiferent de sensurile
denominative sau conotative ale acestora. Un cuvînt este caracterizat printr-un singur sens
denotat ṣi mai multe sensuri flexionare. Prin sensuri flexionare înṭelegem sensurile
morfologice date de cele 8 categorii gramaticale. Un cuvînt poate fi caracterizat prin unul sau
mai multe sensuri morfologice (ex. sensul de gen sau de caz, sensul de diateză ṣi/sau de mod)
Sensul gramatical ṭine de funcṭia sintactică ṣi de distribuṭia acestuia, fiind sesizabil:
- Într-o formă flexionară (=sens morfologic, flexionar);
- Sau într-o construcṭie sintactică (sens/funcṭie sintactică);
- Sau într-un raport gramatical (sens relaṭional). Sensurile relaṭionale sunt redate de
obicei prin unelte gramaticale (prepoziṭii ṣi conjuncṭii) în contexte determinate.
Aceste două clase de cuvinte au o distribuṭie bidirecṭională.
Toate cuvintele au sens gramatical, iar acesta apare combinat cu sensul denotativ ṣi cu
sensul conotativ. Orice cuvînt înregistrat în dicṭionar într-o clasă de cuvinte este alcătuit
dintr-un număr de sensuri în relaṭie unele cu altele. Formulele de combinare ṣi distribuire
a sensurilor lexicale ṣi gramaticale la diferite clase de cuvinte sunt următoarele:
 P a g e | 21

După descrierea celor 10 clase lexico-gramaticale de cuvinte, acest tabel este reorganizat
pentru a defini fiecare parte de vorbire.
Urmează o scurtă descriere a claselor morfologice de cuvinte. Definiṭiile în limba engleză a
celor 10 clase lexico-gramaticale sunt citate din Dicṭionarul lingvistic al lui David Christal.
’’ The traditional term for a grammatical class of words. The main ‘parts of speech’
recognized by most school grammars derive from the work of the ancient Greek and Roman
grammarians, primarily the noun, pronoun, verb, adverb, adjective, preposition, conjunction
and interjection, with article, participle and others often added. Because of the inexplicitness
with which these terms were traditionally defined (e.g. the use of unclear notional criteria),
and the restricted nature of their definitions (reflecting the characteristics of Latin or Greek),
linguists tend to prefer such terms as word-class or form-class, where the grouping is based
on formal criteria of a more universally applicable kind.’’
[David Christal, A dictionary of linguistics and phonetics – 2008, part of speech - p.352]
 P a g e | 22

3.2.1.1. - Clasa substantivului

1. SUBSTANTIVUL (latină <sub (=dedesubt) + stans (=aṣezat) – este o parte de vorbire
care denumeṣte obiectele gramaticale, fiind caracterizat:
- prin conṭinut noṭional ṣi semantic suficient;
- prin flexiune după gen, număr ṣi caz;
- prin determinarea cu diferite articole;
- prin posibilitatea de a contracta diferite funcṭii sintactice în propoziṭie;
- prin distribuṭie unidirecṭională. [ spre deosebire de părṭile de vorbire cu distribuṭie
bidirecṭională, care intră în combinaṭie în cadrul unui context dat, obligatoriu simultan
cu 2 termeni – ex. verbul copulativ]. Părṭile de vorbire cu distribuṭie unidirecṭională
intră în combinaṭie, într-un anumit context dat, în mod obligatoriu pe rînd, cu cîte un
singur termen.
Problemele legate de conṭinutul concret sau abstract al substantivelor, sau probleme legate de
forma lor: - substantive simple, compuse, derivate, locuṭiuni substantivale;
- substantive denominative (derivate de la un nume);
- trecerea din categoria substantivelor comune în categoria numelor proprii, ṣi invers;
- substantive mobile (formate cu ajutorul unui sufix moṭional, fie de la masculin, fie de
la feminin);
- substantive individuale ṣi substantive colective;
- substantive peiorative (depreciative);
ṣi alte probleme de conṭinut sunt probleme analizabile la nivelul lexical.
The term ‚’’noun (n.) (n, N) A term used in the grammatical classification of words,
traditionally defined as the ‘name of a person, place or thing’, but the vagueness associated
with the notions of ‘name’ and ‘thing’ (e.g. is beauty a thing?) has led linguistic descriptions
to analyse this class in terms of the formal and functional criteria of syntax and morphology.
In linguistic terms, then, nouns are items which display certain types of inflection (e.g. of
case or number), have a specific distribution (e.g. they may follow prepositions but not, say,
modals), and perform a specific syntactic function (e.g. as subject or object of a sentence).
Nouns are generally subclassified into common and proper types, and analysed in terms of
number, gender, case and countability. The constructions into which nouns most commonly
enter, and of which they are the head word, are generally called noun phrases (NP) or
nominal groups. The structure of a noun phrase consists minimally of the noun (or noun
substitute, such as a pronoun); the constructions preceding and following the noun are often
described under the headings of premodification and postmodification respectively. There are
many derived notions, including complex NPs, heavy NPs and NP-movement. Noun
incorporation is found in some languages (such as Iroquoian languages), where a generic
noun (e.g. ‘vehicle’) is syntactically included within a verb, thereby cross-classifying a
specific noun (e.g. ‘car’) that is governed by the verb. See also collective, incorporation.’’
[p.333 - David Christal - Dictionary]
Din punct de vedere gramatical, analizăm declinarea substantivelor:
a) fără articol – (un substantiv nedeterminat este neînsoṭit de articol hotărît sau de articol
nehotărît). Unele dicṭionare folosesc termenul de substantiv nearticulat doar atunci
cînd se referă la un substantiv neînsoṭit de articol hotărît enclitic. Forma de bază a
substantivelor (=forma de dicṭionar) este fără nici un articol.
 P a g e | 23

b) Cu articol. Un substantiv determinat este însoṭit de articolul hotărît (definit) sau de

articolul nehotărît (indefinit).
Atît declinarea nearticulată cît ṣi declinarea articulată se integrează într-un sistem unic,
deṣi categoria determinării nu este bine definită în limba romănă. Avem declinarea
substantivelor cu articol hotărît ṣi, separat, declinarea substantivelor cu articol nehotărît.
Declinarea, adică flexiunea nominală, reprezintă totalitatea modificărilor suferite de forma
unui articol, substantiv, adjectiv, numeral sau pronume, pentru exprimarea tuturor cazurilor
gramaticale, la singular ṣi la plural (cu ṣi fără articole). Substantivul, ca parte de vorbire
flexibilă, se încadrează în mai multe tipuri flexionare, conform declinărilor din limba latină.
Se pot face ṣi alte analize morfologice despre substantive epicene, substantive defective,
substantive cu forme multiple de singular sau de plural, etc., dar, în general, flexiunea
nominală este în principiu formală ṣi nu se diferenṭiază de flexiunea verbală. Toate părṭile de
vorbire flexibile din limba romănă se încadrează într-un singur sistem flexionar unitar (vezi
cap. 4.)
 P a g e | 24

3.2.1.2. - Clasa articolului

2. ARTICOLUL nu este o parte de vorbire de sine stătătoare. Totuṣi el este definit ca
parte de vorbire flexibilă, cu rol de instrument gramatical, care însoṭeṣte substantivul
ṣi arată în ce măsură obiectul denumit de acesta este cunoscut vorbitorilor. În funcṭie
de poziṭie ṣi de tipul de flexiune nominală la care participă, avînd forme diferenṭiate
de gen, număr ṣi caz, articolele sunt:
a) Articol hotărît enclitic, aṣezat după un substantiv (definit precis) ṣi făcînd
corp comun cu acesta. Cu ajutorul lui se realizează flexiunea sintetică.
b) Articole proclitice, aṣezate înaintea substantivului, ṣi care ajută la realizarea
flexiunii analitice. Asemenea afixe gramaticale antepuse sunt:
i. Articolul hotărît ‚lui’;
ii. Articolul nehotărît (nedefinit);
iii. Articolul posesiv (genitival) care precedă numele posesorului
(substantiv sau pronume în cazul genitiv). El face parte ṣi din structura
numeralului ordinal;
iv. Articolul demonstrativ (adjectival) care se aṣează între un substantiv
articulat enclitic ṣi un adjectiv (sau un alt substantiv precedat de
prepoziṭii). Intră ṣi în compunerea unor nume proprii, iar ca
instrument gramatical face parte din structura unor categorii
gramaticale (gradului superlativ relativ) sau a unor clase lexicale
(numeralul ordinal).
Articolul posesiv genitival ṣi articolul demonstrative adjectival au un comportament
pronominal. Nici articolul hotărît ṣi nici articolul nehotărît nu sunt incluse printre morfemele
categoriei determinării în toate contextele în care apar. Articularea cu articol definit este
proprie substantivelor, dar o putem întîlni ṣi la adjective (atunci cînd adjectivul precedă
substantivul). Nu se analizează prezenṭa lui la numerale, pronume, adverbe, ṣi alte părṭi de
vorbire (ex. Unul zicea una, altul alta, ṣi le trecea timpul fiecăruia; de-a lungul ṣi de-a
latul…). Există situaţii în care atât articolul hotărât, cât şi cel nehotărât nu reprezintă
morfeme ale determinării, ci sunt pur şi simplu elemente formative în structura unor cuvinte:
structuri pronominale (dînsul, dînsa), structura numeralelor ordinale (al doilea, a doua), finala
prepoziṭiilor cu cazul genitiv ṣi cazul dativ (contra, împotriva). Definiṭia articolului ca parte
de vorbire este uneori înlocuită prin trecerea lui în clasa determinanṭilor, iar în limba romănă
determinarea nu este o categorie gramaticală (vezi mai jos).

‘’Article (n.) (art.) A term used in the grammatical classification of words referring to a
subclass of determiners which displays a primary role in differentiating the uses of nouns,
e.g. the/a in English. Many languages have no article system (e.g. Russian). Of those which
do, a distinction is usually made into definite and indefinite (or non-definite) types, partly on
semantic and partly on grammatical grounds. Articles may appear before the noun (as in
English), or after (as in Swedish). See also zero.’’[David Christal – Dictionary]
 P a g e | 25

3.2.1.3. - Clasa adjectivului

3. ADJECTIVUL (latină =’’care se adaugă’’<ad (=pe lîngă) + iectum (=aṣezat) – este o
parte de vorbire care exprimă însuṣirea unui obiect gramatical. Adjectivul este
caracterizat:
- prin conṭinut noṭional ṣi semantic suficient;
- prin flexiune sintetică exprimînd categoriile de gen, număr ṣi caz (în acord cu
substantivul pe care îl însoṭeṣte), ṣi prin flexiune analitică exprimînd gradele de
comparaṭie ṣi de intensitate;
- prin posibilitatea de a contracta articolul hotărît enclitic atunci cînd precedă un
substantiv articulat;
- prin posibilitatea de a contracta anumite funcṭii sintactice în cadrul propoziṭiei;
- prin distribuṭie unidirecṭională. (adjectivul relativ are distribuṭie bidirecṭională).
Problemele legate de conṭinutul concret sau abstract al adjectivelor, sau probleme legate de
forma lor:
- adjective simple, compuse, derivate, locuṭiuni adjectivale;
- adjective denominative (=derivate cu sufixe lexicale specifice de la un nume sau de la un alt
adjectiv);
- ṣi alte probleme legate de conṭinutul lor (adjective depreciative, augmentative, diminutive);
sunt probleme analizabile la nivelul lexical.
’’adjective (n.) (A, adj, ADJ) A term used in the grammatical classification of words to refer
to the main set of items which specify the attributes of nouns. From a formal point of view,
four criteria are generally invoked to define the class in English (and similar kinds of criteria
establish the class in other languages): they can occur within the noun phrase, i.e. they
function in the attributive position, e.g. the big man; they can occur in a post-verbal or
predicative position, e.g. the man is big; he called it stupid; they can be premodified by an
intensifier, such as very, e.g. the very big man; and they can be used in a comparative and a
superlative form, either by inflection (e.g. big, bigger, biggest) or periphrastically (e.g.
interesting, more interesting, most interesting). However, not all adjectives satisfy all these
criteria (e.g. major, as in a major question, does not occur predicatively – cf. *The question is
major), and the subclassification of adjectives has proved quite complex. Both narrow and
broad applications of the term ‘adjective’ will be found in grammars. In its broadest sense it
could include everything between the determiner and the noun, in such a phrase as the vicar’s
fine old English garden chair; but many linguists prefer to restrict it to the items which satisfy
most or all of the above criteria (to include only fine and old, in this example), the other items
being called ‘adjective-like’ or adjectivals. Adjectives may also be the heads of phrases
(adjective or adjectival phrases (abbreviated AP or AdjP), such as that’s very important), and
an adjectival function is sometimes recognized for certain types of clause (e.g. he’s the man I
saw). See attributive, predicative, adjectival.’’[David Christal – Dictionary ]
Din punct de vedere gramatical, adjectivul, în funcṭie de poziṭia lui faṭă de substantivul pe
care îl însoṭeṣte, poate fi:
a) adjectiv nearticulat (cînd adjectivul este după substantiv);
b) adjectiv articulat cu articol hotărît enclitic, (cînd este aṣezat înaintea substantivului ṣi
preia articularea acestuia).
 P a g e | 26

În privinṭa gradelor de comparaṭie:

I. Adjectivele calificative (calitative) exprimă însuṣiri obiective sau subiective ale
obiectelor gramaticale (exprimă calitatea unui obiect denumit de substantiv), ṣi de
obicei au grade de comparaṭie, putînd să exprime o însuṣire comparabilă, existentă în
grade diferite. Unele adjective calitative exprimă prin conṭinutul lor o calitate la grad
cel mai înalt. Aceste adjective sunt modificatoare, adică adaugă la înṭelesul
substantivelor pe lîngă care stau.
II. Asemenea articolelor, adjectivele determinative nu modifică în nici un fel înṭelesul
substantivelor pe lîngă care stau, ci doar le precizează în diferite sensuri în spaṭiu,
timp, cantitate, posesie. Cu excepṭia adjectivelor adverbiale, adjectivele determinative
au funcṭia sintactică de atribut. Majoritatea adjectivelor determinative nu au grade de
comparaṭie. Adjectivele determinative sunt:
i. Adjectivele adverbiale, care provin dintr-un adverb de mod;
ii. Adjectivele exclamative preced substantivul în propoziṭii exclamative, în locul
unor adjective calitative, exprimînd de obicei o însuṣire la gradul superlativ
(ex. Ce băiat!)
iii. Adjectivele pronominale, provenite dintr-un pronume (de întărire,
demonstrative, posesive, interogative, adjective pronominale relative,
nehotărîte, negative, ṣi adjective numerale.
iv. Adjectivele verbale provin dintr-un verb la modul participiu (adjectiv
participial) sau la modul gerunziu (adjectiv gerunzial).
Din punct de vedere formal, fiind o parte de vorbire flexibilă, majoritatea adjectivelor sunt
variabile (îṣi modifică forma în raport cu genul, numărul ṣi cazul substantivului determinat, ṣi
au grade de comparaṭie).
Adjectivele invariabile au o formă fixă, pe care nu ṣi-o schimbă în raport cu genul, numărul ṣi
cazul substantivului determinat. Consider că adjectivele invariabile folosesc acelaṣi flexem
(sau flexeme omonime) pentru a exprima diferite categorii gramaticale.
Clasificarea adjectivelor variabile (ṣi cu omonimie flexionară) în:
- Adjective cu o terminaṭie
- ṣi adjective cu două terminaṭii;
poate fi prezentată ṣi în alṭi termeni, ṣi încadrată în sistemul flexiunii sintetice unice:
- adjective cu 4 forme flexionare (exprimînd opoziṭiile de gen ṣi de număr);
- adjective cu 3 forme flexionare;
- adjective cu 2 forme flexionare;
- adjective invariabile (=cu o singură formă).
Adjectivele se acordă întotdeauna în gen, numar ṣi caz cu substantivul pe care îl însoṭesc.
 P a g e | 27

3.2.1.4. - Clasa pronumelui

4 PRONUMELE - (latină , po (=în loc de) + nomen (=nume), este partea de vorbire
care ṭine locul unui nume. Pronumele nu are un sens de sine stătător, el nu
denumeṣte, ci face doar referiri la cineva sau ceva cunoscut, menṭionat anterior în
cursul comunicării. El nu poate fi introdus în discurs decît după ce a fost menṭionat
substantivul pe care îl înlocuieṣte. Acest substitut nominal este caracterizat, ca ṣi
substantivul pe care îl înlocuieṣte:
- prin conṭinut noṭional ṣi semantic suficient (dar mult mai abstract decît substantivul);
- prin flexiune după gen, număr ṣi caz (categorii gramaticale ale substantivului pe care
îl înlocuieṣte). Unele pronumeau ṣi categoria persoanei;
- prin posibilitatea de a contracta diferite funcṭii sintactice în propoziṭie. Funcṭiile
sintactice ale pronumelui sunt în general asemănătoare cu cele ale substantivului pe
care îl înlocuieṣte;
- prin distribuṭie unidirecṭională. (Doar pronumele relativ are distribuṭie bidirecṭională).
Problemele legate de formă (pronume simple, pronume compuse, locuṭiuni pronominale) sunt
alizabile la nivelul lexical. Pronumele nu este doar un substitut al unui substantiv; el poate
înlocui ṣi unităṭi sintactice – subiecte, complemente, ṣi uneori chiar ṣi propoziṭii întregi. (ex.
Ṭi-a spus el asta?)
’’pronoun (n.) (pro, PRO, pron) A term used in the grammatical classification of words,
referring to the closed set of items which can be used to substitute for a noun phrase (or
single noun). There are many types of pronoun, with terminology varying somewhat between
grammars. Personal pronouns include I, you, etc., in their variant forms (e.g. I/me); in their
form my/mine, the term possessive pronoun (pos(s), POS(S)) is often used. Other classes of
pronoun regularly recognized include: demonstrative pronouns, e.g. this/that (in certain of
their uses); interrogative pronouns, e.g. certain uses of who/which/what; reflexive pronouns,
e.g. myself/yourself; indefinite pronouns, e.g. anyone/nobody; relative pronouns, e.g.
who/whom/that; and resumptive or shadow pronouns, e.g. him in John, I like him. A
logophoric pronoun (or logophor) refers to a person whose speech or thought is represented
in discourse. The grammatical statement of pronominal distribution in a language is usually
quite complex. It is often discussed with reference to the more general notions of pro-form
and deixis. See also lazy pronoun.’’[David Christal – Dictionary, p. 391]
Flexiunea pronominală face parte din flexiunea nominală. Majoritatea pronumelor au un tip
de flexiune sintetică, dar unelpronume comse au un tip de flexiune (sintetică) internă: ex. eu
însumi – însămi, tu însuṭi – însăṭi (marcînd diferenṭa de gen ṣi de număr ṣi de persoană).
Unele categorii de pronume sunt pronume personale – care se referă la persoane din punctul
de vedere al vorbitorilor în timpul comunicării verbale orale.
- Pronume personal propriu-zis, pronume de politeṭe, pronume de întărire, pronume
reflexive, pronume posesive.
Alte clase de pronume, în afară de pronumele personale, sunt:

- demonstrative (înlocuiesc numele unor obiecte, precizîndu-le în sens spaṭial sau

temporal – apropiere, depărtare, identitate, ṣi pronume demonstrative de diferenṭiere);
- Pronume interogative, care ṭin, în propoziṭii interogative, locul substantivelor sau
apronumelor aṣteptate ca răspuns la întrebare;
 P a g e | 28

- Pronumele relative – care ajută la stabilirea unei relaṭii de subordonare între o

propoziṭie subordonată ṣi regenta ei din cadrul unei fraze. Pronumele relative se referă
la un substantiv sau un pronume menṭionat anterior în cursul comunicării.
- Pronumele nehotărît, care ṭine locul unui substantiv, fără să dea vreo indicaṭie precisă
asupra obiectului denumit de acesta. Ca ṣi adjectivele nehotărîte, pronumele
nehotărîte situează obiectele exprimate de substantive (sau pronume) în spaṭiu, în
timp, arată cantitatea sau numul nedefinit, varietatea neprecisă, etc. Articolul nehotărît
‚’niṣte’’ poate fi considerat un adjectiv nehotărît (nedefinit), provenit din formula
‚nu’ṣ’ce’ = nu ṣtiu ce.
- Unele combinaṭii între pronume nehotărîte exprimă relaṭii de reciprocitate între fiinṭe
sau lucruri, ṣi pot fi considerate pronume reciproce. (ex. se uitau unul la altul);
- Pronumele negative exprimă absenṭa obiectelor, neagă existenṭa substantivului.
Apariṭia unui pronume negativ într-un context presupune obligatoriu ṣi prezenṭa unui
termen negativ;
- Multe numerale cardinale sau ordinale devin pronume – numerale atunci cînd
îndeplinesc funcṭia de înlocuitori ai unor substantive.
Unele pronume înlocuiesc nu doar un singur cuvînt, ci două cuvinte.
Pronumele posesive înlocuiesc:
1 – numele obiectului posedat
2 - ṣi persoana posesorului;
Pronumele demonstrative înlocuiesc:
1 – numele obiectului
2 - ṣi adjectivul demonstrativ care îl determină.
Pronumele nehotărît înlocuieṣte:
1 – articolul nehotărît
2 - ṣi substantivul – (ex. un băiat / o fată) – unui băiat / unei fete / = unuia îi spunea una,
alteia îi spunea alta).
Ca substitut al substantivului, orice pronume se acordă cu categoriile gramaticale ale
substantivului pe care îl înlocuieṣte.
 P a g e | 29

3.2.1.5. - Clasa numeralului

5. NUMERALUL este definit, prin tradiṭie, drept o parte de vorbire care denumeṣte
numărul sau ordinea numerică, dar, din punct de vedere al funcṭiilor sale el nu poate fi socotit
o parte de vorbire distinctă, îndeplinind fie funcṭie de substantive sau pronume, fie funcṭie de
adjectiv. Ca însoṭitor al substantivului, sau ca înlocuitor al substantivului, numeralul se
acomodează după acesta în gen ṣi caz. În dicṭionarul lui David Christal (a-dictionary-of-
linguistics-and-phonetics-by-david-christal – 2008) nu există nici un articol despre numeral.

Numeralul este caracterizat:

- Prin conṭinut noṭional ṣi semantic suficient, exprimînd un număr abstract sau un

număr concret, sau ordinea numerică a obiectelor sau a acṭiunilor, în spaṭiu ṣi în timp.
Ca substitute nominal are întotdeauna, în orice context, un sens mai abstract decît
substantivul sau pronumele pe care îl înlocuieṣte. Operaṭiile matematice se fac cu
diferite tipuri de numerale, inclusive numere negative.
- Prin flexiune după gen ṣi caz, (cu excepṭia lui unu, toate numeralele sunt plurale);
- Prin posibilitatea de a contracta anumite funcṭii sintactice.
Analiza formei numeralelor simple sau compuse, a locuṭiunilor numerale ṣi a expresiilor
numerice este evidenṭiată la nivelul lexical.

Descrierea formelor numerale se face după criterii de clasificare semantice:

- Numeralele cardinale denumesc numere (întregi);

- Numeralele ordinale arată ordinea numerică;
- Numeralele fracṭionale (=numerale partitive) exprimă o parte sau o fracṭiune dintr-un
întreg sau dintr-un grup unitar de obiecte gramaticale.
- Unele numerale denumind fracṭiuni sunt numerale zecimale (ex. 1,5);
- Numeralele multiplicative arată proporṭia în care a crescut o cantitate oarecare;
- Numeralul distributive exprimă repartizarea precisă a obiectelor în spaṭiu ṣi în timp,
pe grupe egale;
- Numeralele adverbial arată de cîte ori este făcută o acṭiune sau de cîte ori însuṣirea
(sau caracteristica exprimată de un adjective sau de un adverb) este superioară sau
inferioară altei însuṣiri sau caracteristici.
- Deṣi numeralul, prin definiṭie, exprimă un număr sau o ordine precisă, există ṣi
construcṭii în care numărul sau ordinea nu sunt precise, ci sunt indicate prin
aproximaṭie. Asemenea numerale nehotărîte pot fi considerate construcṭii de tipul:
zeci ṣi zeci; sute (ṣi sute); zeci de mii; timp de decenii / secole;
 P a g e | 30

Unele numerale au flexiunea similar substantivelor (ex. o sută, o mie), altele au un sistem
flexionar analitic bine definit. Numeralele multiplicative îndeplinesc o funcṭie adjectivală ṣi
au o formă de participiu care poate diferenṭia categoria de gen (cu excepṭia numeralelor
‘dublu ṣi triplu’, toate celelate forme sunt cu finale în –‘-it’ – îndoit, întreit, înzecit, însutit).
Diferenṭa de gen este marcată ṣi la numeralele ordinale: al cincilea – a cincea. (în comparaṭie
cu ‘primul – prima’/ întîiul - întîia). Flexiunea analitică este construită astfel:

- Celui de-al cincilea – celei de-a cincea (cazul dativ);

- al celui de-al cincilea – a celei de-a cincea (cazul genitive).
La numeralele adverbiale, ṣi numeralele fracṭionale ṣi zecimale, nu se poate vorbi despre
o flexiune propriu-zisă.
 P a g e | 31

3.2.1.6. - Clasa verbului

6. VERBUL (lat. ‘’verbum = cuvînt) este o parte de vorbire care exprimă un proces, o
acṭiune sau o stare. Este o clasă de cuvinte foarte important din punct de vedere al enunṭului
propoziṭional, ṣi foarte greu de analizat.

‘’ verb (v.) (v, V) A term used in the grammatical classification of words, to refer to a
class traditionally defined as ‘doing’ or ‘action’ words (a description which has been
criticized in linguistics, largely on the grounds that many verbs do not ‘act’ in any obvious
sense, e.g. seem, be). The formal definition of a verb refers to an element which can display
morphological contrasts of tense, aspect, voice, mood, person and number. functionally, it is
the element which, singly or in combination with other verbs (i.e. as a ‘verb phrase’), is used
as the minimal predicate of a sentence, co-occurring with a subject, e.g. she/wrote. If the
predicate contains other elements (e.g. object, complement, adverbial), then it is the verb
which more than any other is the unit which influences the choice and extent of these
elements; e.g. the verb put takes both an object and a locative adverbial, as in he put the book
on the table. In many grammatical theories, accordingly, the verb is considered the most
important element in sentence structure. The term verb phrase is used in two senses.
Traditionally, it refers to a group of verbs which together have the same syntactic function as
a single verb, e.g. is coming, may be coming, get up to. In such phrases (verbal groups, verbal
clusters), one verb is the main verb (a lexical verb) and the others are subordinate to it
(auxiliary verbs, catenative verbs). A verb followed by a non-verbal particle (similar in form
to a preposition or adverb) is generally referred to as a phrasal verb. In generative grammar,
the verb phrase (VP) has a much broader definition, being equivalent to the whole of the
predicate of a sentence, as is clear from the expansion of S as NP+VP in phrase-structure
grammar. In the minimalist programme, the head of the upper vp shell is referred to as little
v. The adjective from ‘verb’, verbal, is often used in traditional grammatical description
(though one must be careful not to confuse it with ‘verbal’ meaning ‘spoken’, as in ‘verbal
skill’, ‘verbalize’, etc.), for instance ‘verbal noun’ (= a noun similar in form or meaning to a
verb, e.g. smoking), ‘verbal adjective’ (= an adjective similar in form or meaning to a verb,
e.g. interested). See also communication, extensive, factitive, mood, performative, serial
verb.’’ [David Christal – Dictionary]

Verbul este caracterizat:

- prin conṭinut noṭional ṣi semantic suficient;

- Prin flexiune. Verbul îṣi modifică forma în funcṭie de 6 categorii gramaticale: diateză, mod,
timp, număr, persoană, (ṣi gen – la participiu), toată paradigma verbală fiind denumită
conjugare.
 P a g e | 32

Imaginea flexiunii verbal este următoarea:

o [= 3 baloane mari, reprezentînd cele 3 diateze;

o =în interiorul fiecărui balon cîte 4 baloane reprezentînd cele 4 moduri personale, ṣi
alte 4 baloane reprezentînd cele 4 moduri nepersonale;
o = în interiorul modurilor personale, cîte 3 baloane reprezentînd timpurile
indicativului, (în interiorul timpului trecut alte cîte 4 baloane). În interiorul modurilor
conjunctiv ṣi condiṭional-optativ doar cîte 2 timpuri (present ṣi perfect), iar în
interiorul imperativului prezentul afirmativ ṣi prezentul negativ.
o = în total, pentru a exprima categoriile de diateză, mod ṣi timp, avem nevoie de 51 de
‘’baloane’’. (timpurile modurilor personale: modului indicativ (present – 1 / viitor – 2
/ trecut 4) + timpurile conjunctivului (present + trecut) + timpurile condiṭionalului
(present + trecut) + Imperativul present (afirmativul ṣi negativul) + 4 moduri
nepersonale. Cîte 17 timpuri la fiecare din cele 3 diateze).
o = după ce introducem categoriile de persoană ṣi număr la toate timpurile modurilor
personale, obṭinem la diateza active 11 x 6 = 66 + 4 imperativul + 4 modurile
nepersonale = 74. Plus diateza reflexive, rezultă 148 de forme verbale.
o = la diateza pasivă introducem ṣi categoria de gen la participiu (=4 forme, diferenṭiate
de număr ṣi gen). La toate cele 66 de forme personale vom avea ṣi diferenṭierea de
gen, deci 132 de forme, + 4 + 4 + formele participiului = 142.
o În total, la cele 3 diateze, vom avea 74 (activă) + 74 (reflexivă) + 142 (pasivă) = 290
de forme flexionare, toate incluse în paradigma flexionară verbală.]
o (notă – pentru completări despre flexiunea verbală complete - vezi cap. 3.5.5. – )
- prin posibilitatea de a contracta diferite funcṭii sintactice;

- prin distribuṭie unidirecṭională. (Verbele copulative au distribuṭie bidirecṭională).

Problemele legate de:

- conṭinutul concret (= reprezentabil în planul sensorial) sau abstract al verbelor;

- clasificarea verbelor în: momentane, durative, incoative, causative;

- sau probleme legate de forma lor: verbe simple, verbe compuse, derivate cu prefixe,
derivate cu sufixe, verbe denominative (care provin de la un nume),

Sunt probleme analizabile la nivel lexical.

Alte tipuri de clasificări sunt utile la nivel morphologic, unde se face distincṭie între:

- verbe cu flexiunea completă (regulate ṣi flexiune neregulată) ṣi verbele defective (cu

flexiunea incomplet);
 P a g e | 33

- verb personal (verb pluripersonal ṣi verb unipersonal) ṣi verb impersonal;

- verb auxiliar morphologic ṣi verb auxiliar sintactic (=verb copulative. Printre verbele
copulative enumerăm: a fi, a deveni, a părea, a însemna, a rămîne, a ajunge, a ieṣi, a constitui,
a întruchipa, a reprezenta, etc.);

- formează singur predicatul verbal al unei propoziṭii, deṣi poate fi urmat de alte verbe la
moduri nepersonale, ṣi alte clase de verbe:

Verbele auxiliare de mod (a trebui, a putea, a avea a fi, a vrea, se cade, se cuvine, se pare, etc)
verbe auxiliare de aspect (a începe, a continua, a isprăvi, a înceta, a sfîrṣi, etc.)

Tot din punct de vedere morphologic, analiza verbelor foloseṣte termenii de:

- verbe transitive – verbe intransitive;

- verb predicativ – verb nepredicativ;

- moduri verbal personale ṣi moduri nepersonale;

- Tipuri de flexiune - regulată, neregulată ṣi defective; flexiune sintetică ṣi flexiune analitică;

Pentru sistemul flexionar sunt foarte importante cele 4 tipuri de conjugări menṭionate ṣi în
dicṭionare: verbe de conjugarea I, terminate la infinitive în ‘-A’; conjugarea a II-a (-eA);
conjugarea a III-a (-E), ṣi conjugarea a IV-a (cu sufixele modului infinitive -I ṣi -Î).

Din punct de vedere formal, conjugarea ṣi declinarea se realizează cu aceleaṣi flexeme, în

cadrul unui system flexionar sintetic unic.
 P a g e | 34

3.2.1.7. - Clasa adverbului

7. ADVERBUL (latină ‘ad (=pe lîngă) + verbul (=verb, cuvînt) este parte de vorbire
flexibilă care determină un verb, care caracterizează o acṭiune sau o stare în sensul că
exprimă o însuṣire a acestora, le fixează în spaṭiu sau în timp sau le precizează cantitativ.
Adverbul este caracterizat:

- prin conṭinut noṭional ṣi semantic suficient;

- prin flexiunea de tip analitic prin care se exprimă gradele de comparaṭie ṣi de intensitate,
mai ales la adverbele de mod (deṣi unele studii caracterizează adverbul prin neflexibilitate);

- prin posibilitatea de a contracta diferite funcṭii sintactice în cadrul propoziṭiei;

- prin distribuṭie unidirecṭională (doar adverbul relative are distribuṭie bidirecṭională).

Probleme legate de conṭinutul concret sau abstract al adverbelor, adverbe simple sau adverbe
compuse, derivate cu sufixe specific, adverbe denominative (=derivate cu un suffix de la un
substantive sau de la un adjective), adverbe corelative sau locuṭiuni adverbial, etc., sunt
probleme analizabile la nivelul lexical.

‘’ - adverb (n.) (A, adv, ADV) A term used in the grammatical classification of words to
refer to a heterogeneous group of items whose most frequent function is to specify the mode
of action of the verb. In English, many (by no means all) adverbs are signalled by the use of
the -ly ending, e.g. quickly, but cf. soon. syntactically, one can relate adverbs to such
questions as how, where, when and why, and classify them accordingly, as adverbs of
‘manner’, ‘place’, ‘time’, etc.; but as soon as this is done the functional equivalence of
adverbs, adverb phrases, prepositional phrases, noun phrases, and adverb clauses becomes
apparent, e.g. A: When is she going? B: Now/Very soon/In five minutes/Next week/When the
bell rings. An ‘adverb phrase’ (often abbreviated as AdvP) is a phrase with an adverb as its
head, e.g. very slowly, quite soon. The term adverbial is widely used as a general term which
subsumes all five categories. ‘Adverb’ is thus a word-class (along with noun, adjective, etc.),
whereas ‘adverbial’ is an element of clause structure (along with subject, object, etc.), and the
two usages need to be kept clearly distinct. Within adverbials, many syntactic roles have been
identified, of which verb modification has traditionally been seen as central. A function of
adverbials as sentence modifiers or sentence connectors has been emphasized in linguistic
studies, e.g. However/Moreover/Actually/Frankly . . . I think she was right. Several other
classes of items, very different in distribution and function, have also been brought under the
heading of ‘adverb(ial)’, such as intensifiers (e.g. very, awfully) and negative particles (e.g.
not); but often linguistic studies set these up as distinct word-classes. See also manner
adverb(ial), quantifier, relative (1). Adverbial’’ [David Christal – Dictionary]
 P a g e | 35

Adverbele modifică sau determină verbe, adjective, adverbe, sau chiar propoziṭii întregi.

a) adverbele de mod modifică cuvintele la care se referă în sensul că le schimbă

înṭelesul. Majoritatea modificatorilor au grade de comparaṭie, iar unele exprimă
calitatea/modul la gradul superlativ.
b) Adverbele determinative determină/precizează idea exprimată de verb, adjectiv sau
adverb, clarificînd circumstanṭele:
- adverbe de loc;
- adverbe de timp;
- adverbe de cantitate, măsură, grad ṣi aproximaṭie;
- adverbe de concesie, de cauză, de scop;
- adverbe care exprimă afirmaṭia sau negaṭia, probabilitatea, posibilitatea sau
restricṭia;
c) Adverbele pronominale sunt caracterizate prin sens referenṭial, prin raportare la o
indicaṭie circumstanṭială (de loc, de timp, de mod), indicaṭie precizată în contextele
anterioare:

- adverb pronominal interogativ;

- adverb pronominal relativ;

- adverb pronominal demonstrativ;

- adverb pronominal nehotărît;

- adverb pronominal negativ.

Adverbele interrogative apar numai în întrebări directe ṣi indirecte.

Analiza gramaticală a adverbelor poate să evidenṭieze ṣi alte tipuri de clasificări:

- Adverbe cu funcṭie sintactică – în opoziṭie cu adverbele fără funtie sintactică;

- Adverbe predicative;
- Adverbe independente;
- Adverbe dependente (adverb subordonat) vs. adverb regent (determinat).
Unele adverbe devin auxiliare morfologice cînd sunt folosite în structura unor categorii
gramaticale (ex. gradele de comparaṭie : mai repede; foarte încet; etc.)

Prin conversiune, unele adjective devin adverbe ṣi unele adverbe devin adjective.
 P a g e | 36

3.2.1.8. - Clasa prepoziṭiei

8. PREPOZIṬIA (latină < prae (=înainte) + positia (=poziṭie), este o parte de vorbire
neflexibilă (=cuvînt de lagătură) care leagă, în cadrul aceleiaṣi propoziṭii, diferite unităṭi
sintactice de elementele lor regent, realizînd astfel un raport de subordonare între doi termeni
inegali.

‘’ - preposition (n.) (P, pr, prep, PREP) A term used in the grammatical classification of
words, referring to the set of items which typically precede noun phrases (often single nouns
or pronouns), to form a single constituent of structure. The resulting prepositional phrase (PP)
(or prepositional group) can then be described in terms of distribution (e.g. their use
following a noun, as in the man in the corner) or semantically (e.g. the expression of
possession, direction, place). Prepositional sequences of the type illustrated by in accordance
with are often called complex prepositions. A postposition is a particle, similar in function to
a preposition, which is placed after a noun phrase, as in Japanese. Many linguists subscribe to
a broader view of prepositions. To form a prepositional phrase, prepositions can combine
with not only an NP but also a PP (e.g. since before breakfast), a clause (e.g. since they
finished their breakfast) or nothing (e.g. I haven’t seen him since). In this account, it is
possible to talk of ‘transitive’ and ‘intransitive’ prepositions. See also adposition.’’[David
Christal – Dictionary]

Prepoziṭia este caracterizată:

- prin lipsa unui conṭinut noṭional (datorită abstractizării ṣi gramaticalizării ei);

- prin conṭinut semantic abstract ṣi insufficient. Semnificaṭiile lexicale ale prepoziṭiilor sunt
insuficiente pentru a define întreaga clasă;

- ṣi nu contractează funcṭii sintactice (deci se caracterizează ṣi prin lipsa funcṭiilor sintactice,

adică nu are sens noṭional, nici sens morphologic, nici sens sintactic);

- prin lipsa de flexiune;

- prin distribuṭie bidirecṭională.

Pentru lipsa conṭinutului noṭional ṣi insuficienṭa conṭinutului semantic, unii cercetători nu

consider prepoziṭia o parte de vorbire, ci un instrument grammatical (=cu sens grammatical
de relaṭie).

Din punct de vedere al formei, unele prepoziṭii sunt create în limba romănă prin compunere
(din prepoziṭii simple) ṣi prin conversiune (din substantive, adjective, adverbe, participii ṣi
gerunzii). Prepoziṭionalizare este un fenomen productiv ṣi azi, iar prepoziṭiile ṣi locuṭiunile
prepoziṭionale sunt printre cele mai frecvente cuvinte folosite în limba romănă.
 P a g e | 37

Prin definiṭie, caracteristica prepoziṭiilor este aceea că sunt antepuse, adică preced numele.
Astfel, unele prepoziṭii s-au specializat pentru anumite cazuri:

- prepoziṭii cu cazul genitiv – cer după ele un substantive, un pronume sau un numeral în
cazul genitiv. (ex. asupra, contra, împotriva, înaintea, împrejurul, înapoia, îndărătul, etc.) Nu
a fost analizată prezenṭa unei particule enclitice asemănătoare ca funcṭie cu articolul hotărît
feminin (‘-A’) ṣi masculin (‘’-u-L’) de singular,l nici nu s-a comparat acest genitive
prepoziṭional cu genitivul precedat de articolul posesiv genitival (AL, / A..).

- prepoziṭiile cu cazul dativ sunt urmate de un substantive, pronume sau numeral în dativ.
(graṭie, mulṭumită, aidoma, conform, contrar, datorită, ..).

- prepoziṭiile în cazul acuzativ cer după ele un substantive, un pronume sau un numeral în
cazul acuzativ. Majoritatea prepoziṭiilor reprezintă cazul acuzativ prepoziṭional.

Deṣi inventarul de prepoziṭii ṣi locuṭiuni prepoziṭionale din limba romănă este limitat,
frecvenṭa lor în context foarte diverse face ca problema analizei acestei clase de cuvinte să fie
o problem complexă din punct de vedere al distribuṭiei. Unele prepoziṭii preced o întreagă
propoziṭie subordonată, iar alte prepoziṭii nu sunt urmate de nici un nume, acesta fiind
subînṭeles din contextul anterior.
 P a g e | 38

3.2.1.9. - Clasa conjuncṭiei

9. CONJUNCṬIA (lat < con (=împreună) + iunctio (=legătură), este o parte de vorbire
neflexibilă care leagă (după cum îi spune ṣi numele, este un cuvînt de legătură), în cadrul
propoziṭiei ṣi în cadrul frazei, unităṭi omogene sau eterogene, realizînd 2 tipuri de raporturi:

- raporturi de coordonare (între 2 părṭi de propoziṭie, între 2 propoziṭii, sau între o parte de
propoziṭie ṣi o propoziṭie) = conjuncṭii coordonatoare;

- ṣi raporturi de subordonare (între 2 propoziṭii din aceeaṣi frază) = conjuncṭii

subordonatoare.

‘’ - conjunction (n.) (1) (conj) A term used in the grammatical classification of words to refer
to an item or a process whose primary function is to connect words or other constructions.
The conventional subclassification of these ‘connective’ items distinguishes co-ordinating
conjunctions (e.g. and, or, but) and subordinating conjunctions (e.g. because, when, unless) –
also referred to as ‘co-ordinators’ and ‘subordinators’ respectively. Certain types of adverbial
(those whose function is primarily connective) are also sometimes referred to as conjunctive,
or simply as conjuncts, e.g. however, moreover, indeed. A process of conjunction is also
recognized in transformational accounts (as in formal logic), this normally being referred to
as a conjoining transformation; the conjoined elements may also be referred to as conjuncts.
In logic and formal semantics, the term is often limited in application to the word and and its
equivalents in other languages; opposed to disjunction. (2) In optimality theory, a term
referring to the combination of two constraints acting simultaneously. A conjoined constraint
is violated when all of its constituent constraints are violated. For example, NoCoda-r (a
prohibition on /r/ in codas) can be created by conjoining NoCoda with *r.’’ [ David Christal –
Dictionary]

Conjuncṭia se caracterizează:

- Prin lipsa unui conṭinut noṭional (datorită abstractizării ṣi gramaticalizării ei);

- Prin conṭinut semantic foarte abstract ṣi insufficient (conṭinut realizat în mai multe
semnificaṭii determinate de context);
- Prin lipsa funcṭiilor sintactice;
- Prin lipsa flexiunii;
- Prin distribuṭie bidirecṭională;
Unii cercetători nu consider conjuncṭia o parte de vorbire, ci un instrument grammatical,
avînd în vedere lipsa conṭinutului noṭional ṣi insuficienṭa conṭinutului semantic al
conjuncṭiilor.

Unele conjuncṭii sunt create în limba romănă prin compunere (din conjuncṭii simple) ṣi
prin conversiune (prin conjuncṭionalizarea unui adverb relative sau a unei prepoziṭii).
 P a g e | 39

Clasificarea conjuncṭiilor, atît a celor cu valori multiple cît ṣi a celor specializate, se face
după tipul de raport pe care îl stabileṣte:

- Conjuncṭii coordonatoare, care stalesc un raport de coordonare între cuvinte sau între
propoziṭii cu funcṭii omogene sau eterogene ( conjuncṭii coordonaare copulative,
adversative, disjunctive ṣi conclusive);
- Conjuncṭii subordonatoare – circumstanṭiale sau necircumstanṭiale.
Deṣi inventarul de conjuncṭii ṣi de locuṭiuni conjuncṭionale din limba romănă este redus,
frecvenṭa folosirii lor face din această clasă de conectivi un obiect de studiu lingvistic
important, ṣi deseori pus în legătură cu logica formală.
 P a g e | 40

3.2.1.10. - Clasa interjecṭiei

10. INTERJECṬIA (latină < inter (=între) + iacere (=a arunca), este o parte de vorbire
care sugerează stări fizice sau psihice. Atunci cînd evocă prin imitare aproximativă sunetele
ṣi zgomotele din natură, interjecṭia este un semn lingvistic motivate (spre deosebire de restul
cuvintelor, despre care se foloseṣte syntagma ‘’arbitrariul semnului lingvistic’’ deoarece
forma lor fonică nu are nici o legătură cu semnificaṭia lor.

Interjecṭia este caracterizată:

- Prin lipsa conṭinutului noṭional;

- Prin conṭinut semantic insufficient (sau sufficient);
- Prin lipsa flexiunii;
- Prin variante formale ṣi prin productivitate;
- Unele interjecṭii, în anumite context, au osibilitatea de a cntracta anumite funcṭii
sintactice în cadrul propoziṭiei (ṣi anume: predicat interjecṭional, subiect, nume
predicative, atribut interjecṭional, complement direct ṣi complement circumstanṭial de
mod.);
- Prin distribuṭie unidirecṭională (interjecṭii care se combină, pe rînd, cu cîte un singur
termen, în cadrul aceleiaṣi propoziṭii), parṭial ṣi distribuṭie bidirecṭională (interjecṭii de
tipul ‘’iată, iacă,.. – care se combină simultan cu doi termini, ca o copula în cadrul
aceleiaṣi propoziṭii. Unele interjecṭii se caracterizează prin lipsă de distribuṭie.
‘’ – interjection (n.) A term used in the traditional classification of parts of speech, referring
to a class of words which are unproductive, do not enter into syntactic relationships with
other classes, and whose function is purely emotive, e.g. Yuk!, Strewth!, Blast!, Tut tut!
There is an unclear boundary between these items and other types of exclamation, where
some referential meaning may be involved, and where there may be more than one word, e.g.
Excellent!, Lucky devil!, Cheers!, Well well! Several alternative ways of analysing these
items have been suggested, using such notions as minor sentence, formulaic language, etc.’’
[David Christal – Dictionary]

Unele interjecṭii se deosebesc din punct de vedere formal, avînd o structură atipică sistemului
silabic roman (= silabe fără vocale: ‘prr! St!). Unele interjecṭii (compuse) ṣi locuṭiuni
interjecṭionale sunt alcătuite din două sau mai multe interjecṭii diferite, sau prin repetarea
aceleiaṣi interjecṭii simple. Conversiunea sau interjecṭionalizarea, este transformarea unei
părṭi de vorbire într-o interjecṭie, prin schimbarea valorii gramaticale. Formule imperative,
exclamative sau vocative pot avea acest rezultat, dar există ṣi procedeul invers, de
substantivizare a interjecṭiilor, prin articularea lor.
 P a g e | 41

În context, interjecṭiile pot fi:

- Interjecṭii independente – cu valoarea unei propoziṭii independente neanalizabile.

Diferitele forme de strigare pot fi rămăṣiṭele unui limbaj primitive.
- Interjecṭia dependentă este subordonată (=determinantă). Este interjecṭia care intră în
relaṭie (ca parte de propoziṭie) cu un element regent, îndeplinind pe lîngă acesta o
anumită uncṭie sintactică.
- Interjecṭia regentă (=determinată) este interjecṭia de care depinde o anumită unitate
sintactică.
Interjecṭiile sunt specific graiului popular ṣi comunicării orale spontane. Multe interjecṭii
nu fac de fapt parte din comunicarea verbală orală (controlată) ci sunt expresia vocală a
comunicării non-verbale (ca ṣi body-language, ele nu pot fi controlate ṣi conṣtientizate).
 P a g e | 42

3.2.1.11. – Părţile de vorbire

 Nota 1 – Am separate vocativele ṣi imperativele de părṭile de vorbire pentru că, deṣi

ele fac parte din flexiune ṣi îṣi păstrează sensul lexical al clasei morfologice
(vocativele fac parte din paradigma nominală iar imperativele fac parte din paradigma
verbal), semnificaṭia actului denotaṭiei devine secundară în comunicare. Funcṭia
referenṭială, care orientează limbajul spre context, îṣi pierde importanṭa, vorbitorul
neurmărind să informeze, ci orientînd mesajul asupra comportării interlocutorului.
Funcṭia persuasive a limbajului exprimă capacitatea vorbitorului de a-ṣi impune voinṭa asupra
destinatarului mesajului verbal. Această posibilitate a limbajului de a influenṭa gîndurile ṣi
comportarea altor oameni, de ai determina să adopte anumite idei, atitudini ṣi convingeri, să
săvîrṣească sau nu anumite acṭiuni, apare în principal în conṭinutul semantic ṣi logic al
mesajului comunicat interlocutorilor. Funcṭia persuasivă se poate manifesta ṣi în mod
directasupra interlocutorului, prin intonaṭia vocii, într-un mod imperativ care să-i determine
pe interlocutori să facă sau să nu facă anumite acṭiuni. (Modul imperativ se adresează numai
persoanei a II-a ṣi are forme distincte de afirmativ sau de negativ).

 Nota 2 – Am separate interjecṭia de celelalte părṭi de vorbire pentru că este un semn

lingvistic care nu denumeṣte, ci sugerează. Unele interjecṭii care sugerează stări fizice
ṣi psihice, prin definiṭie nu au un conṭinut noṭional, ci au puterea semantică de
sugerare a stărilor emoṭionale ṣi voliṭionale. Sensurile afective (=conotative) ale
interjecṭiilor nu însoṭesc sensuri denotativ, nu denumesc, ci evocă stări sufleteṣti ṣi de
voinṭă.
 P a g e | 43

Deṣi nu fac parte din conṭinutul de idei al comunicării verbale orale, funcṭia persuasivă a
imperativelor ṣi funcṭia emoṭional-expresivă a interjecṭiilor este mai puṭin vizibilă la nivelul
segmental al comunicării. La nivelul suprasegmental al limbajului însă cele două funcṭii
sunt bine conturate. Prin modificări ale vocii, vorbitorul transmite aceṣti indici care constau
în exprimarea atitudinilor afective ale persoanei faṭă de situaṭiile ṣi evenimentele realităṭii, cu
ajutorul unor mijloace verbale specifice cum sunt: ritmul, intonaṭia, accentul, pauzele ṣi
intensitatea vocii.
 P a g e | 44

3.2.2. – Sistemul categoriilor gramaticale

Termenul de ‚categorie morfologică’ se foloseṣte
- Nu numai cu sensul de ‚’clasă’ (clasele morfologice de cuvinte),
- Ci ṣi cu sensul de ‚noṭiune’, înṭelegîndu-se prin ea trăsăturile caracteristice părṭilor de
vorbire, adică aṣa-numitele ‚categorii gramaticale’. [În acest sens va fi folosit
termenul în prezenta lucrare. În limba engleză, termenul de ‚’categorie
gramaticală’’(=grammatical category) se foloseṣte, în sens morfologic, pentru părṭile
de vorbire, iar în sens sintactic, pentru părṭile de propoziṭie. Mai este folosit ṣi pentru
a desemna trăsăturile părṭilor de vorbire. Pentru această accepṭiune a sintagmei de
‚categorii gramaticale’ se mai foloseṣte ṣi termenul de ‚’categorie flexionară’
(=inflectional category) sau ‚categorie morfologică’].
Sistemul categoriilor gramaticale din limba romănă cuprinde 8 categorii gramaticale, dintre
care 3 sunt categorii specific verbale.
Părṭile de vorbire (v. cap. 3.2.1.) nu sunt considerate categorii gramaticale de unii lingviṣti, ci
clase lexicale la nivelul vocabularului. Luînd în considerare atît sensul lexical cît ṣi sensul
gramatical al cuvintelor considerăm următoarele categorii gramaticale ale limbii romăne:
1. Clasele morfologice de cuvinte (v. cap. 3.2.1.) (= cele 10 părṭi de vorbire menṭionate
în orice dicṭionar al limbii);
2. Categoriile gramaticale (= cele 8 categorii morfologice flexionare);
3. Categoriile flexemice, cuprinzînd două tipuri de afixe gramaticale prin care se
realizează flexiunea sintetică ṣi analitică. Cu ajutorul FLEXEMELOR părṭile de
vorbire flexibile îṣi modifică forma pentru a exprima categoriile gramaticale specifice.
4. Categoriile sintactice sunt categorii gramaticale analizabile la nivelul sintactic, nu la
nivelul morfologic. Prin categorii sintactice se înṭeleg cele 6 părṭi de propoziṭie
(subiectul, predicatul, atributul, complementul, ṣi cele două părṭi de propoziṭie cu
dublă subordonare: atributul circumstanṭial ṣi elementul predicati suplimentar).
Sensul gramatical este o trăsătură individuală a cuvîntului, pe cînd sensul gramatical este o
trăsătură de clasă. Stabilirea claselor morfologice de cuvinte înseamnă gruparea ṣi
sistematizarea vocabularului.Clasele de cuvinte se comportă identic în regimul diferitelor
categorii gramaticale formale. Cuvinte din aceeaṣi clasă morfologică se comportă identic în
aceleaṣi tipuri de contexte, fiind supuse aceluiaṣi regim al categoriilor gramaticale în contexte
de acelaṣi tip. Fiecare parte de vorbire poate fi astfel definită prin aceleaṣi proprietăṭi
gramaticale, adică prin aceleaṣi categorii gramaticale specifice clasei, ṣi prin acelaṣi tipar de
modificări ale formei cuvintelor flexibile (=Au deci acelaṣi sistem flexionar). Sensurile
gramaticale generalizate, adică ansamblul tuturor formelor care intră în acelaṣi sistem de
relaṭii morfologice se numesc categorii gramaticale.
„Părṭile de vorbire flexibile suferă modificări formale prin care se exprimă noṭiunile
morfologice fundamentale numite categorii gramaticale. Categoriile gramaticale propri limbii
romăne sunt: Genul, numărul, cazul, gradul de comparaṭie, persoana, diateza, modul ṣi
timpul. (prin fiecare din aceṣti termenise înṭelege atît categoria respectivă, cît ṣi forma prin
care se exprimă categoria).’’ (GLR, I, p.36).
 P a g e | 45

Unii cercetători însă fac distincṭie între:

1 – sensurile gramaticale ale celor 8 categorii morfologice flexionare,
2 - ṣi FORMA prin care se exprimă fiecare categorie gramaticală.
«Sub aspect formal, flectivul este elementul variabil din paradigmele flexiunii. Considerat
drept componentă a solidarităţii conţinut-expresie, flectivul este segmentul de expresie al unei
categorii gramaticale, iar categoria gramaticală este conceptul exprimat printr-un flectiv»
(Draṣoveanu, D.D. (1994-1995): Curs de sintaxă. Ţinut la Facultatea de Litere. UBB. Cluj-
Napoca. Citat de Maria Aldea, Universitatea «Babeş-Bolyai» Cluj-Napoca, România, în
articolul ‚ Premise pentru o cercetare stilistico-pragmatică a articolului hotărît în limba
romănă’’.)
FORMA cuvintelor flexibile se încadrează într-un sistem flexionar unic (ṣi unitar), astfel încît
diferite categorii gramaticale sunt exprimate prin aceleaṣi flexeme.(ex.: Acelaṣi flexem poate
exprima:
- Categoria de gen, categoria de număr, ṣi categoria de caz (nominativ-acuzativ) la
flexiunea nominală;
- ṣi, în alte contexte, acelaṣi flexem exprimă categoria de diateză activă, modul
indicativ, timpul prezent, sau modul imperativ, timpul prezent afirmativ, sau modul
conjunctiv, timpul prezent, persoana I, II, ṣi III, numărul singular, ṣi persoana aIII-a
numărul plural – la flexiunea verbală sintetică.
Deci părṭile de vorbire flexibile intră în relaṭii cu unul sau mai multe sensuri morfologice
indicate formal prin categoria flexemelor. Clasele morfologice de cuvinte flexibile sunt 7.
Numărul categoriilor gramaticale ale limbii romăne este limitat la 8 - fără categoria
determinării ṣi fără categoria aspectului. (vezi mai jos note despre categoria determinării
ṣi categoria cazului). Categoria gramaticală a aspectului nu există bine conturată în limba
romănă, neavînd un sistem organizat de morfeme gramaticale pentru aspect (timpul
imperfect, mai mult ca perfect, viitor anterior).
Astfel sunt excluse categorii care exprimă sensuri ṣi forme sintactice, ‚’’ca ṣi cum sintaxa
n-ar opera cu sensuri gramaticale generalizate, cu relaṭii gramaticale exprimate prin
modificări formale cu ajutorul morfemelor segmentale sau suprasegmentale ori prin alte
mijloace similare’’(apud V. Robu, Curs.) Dependenṭa dintre anumite clase morfologice
de cuvinte ṣi anumite categorii gramaticale este încadrată în sistemul morfologic al limbii
romăne într-un sistem unitar ṣi unic. Relaṭiile de dependenṭă caracterizează atît planul
expresiei cît ṣi planul conṭinutului, ṣi se regăsesc la toate nivelurile limbii:
I. la nivel fonetic, relaṭia dintre consoane ṣi vocală (în cadrul aceleiaṣi silabe), este o
relaṭie de dependenṭă. Faṭă de nucleul vocalic obligatoriu, structura silabică poate
avea elemente fonemice auxiliare antepuse (=în silabă de tip ascendent) sau
postpuse (în silaba de tip descendent), sau ambele tipuri de ‚’afixe silabice’’
(=silabă mixtă). Din combinaṭia dintre un element vocalic ṣi unul sau mai multe
elemente ne-vocalice rezultă un număr limitat de structuri silabice. (vezi
inventarul structurilor silabice posibile în limba romănă). Relaṭia dintre foneme ṣi
relaṭia dintre structurile silabice poate fi comparabilă, deoarece se face o trecere
gradată de la un sunet la alt sunet în lanṭul lor sintagmatic (lanṭul vorbirii) – în
sensul că momentul final al articulării unui sunet influenṭează momentul iniṭial al
sunetului următor.
 P a g e | 46

Această relaṭie de dependenṭă formală înseamnă că domeniul fonic al limbii este

un domeniu continuu (=the chain of speech). Fonemul diferenṭiază un cuvînt de
alt cuvînt, sau o formă flexionară de o altă formă flexionară.
=[
II. Din combinaṭia dintre un număr limitat de structuri silabice rezultă un număr mare
de cuvinte ‚’virtuale’’, adică forme fonetice posibil a fi ’umplute’’ de un conṭinut.
La nivel lexical, relaṭia dintre o structură silabică (monosilabică sau plurisilabică)
ṣi un sens noṭional (lexical) este o combinaṭie unică. Fiecare cuvînt este
caracterizat de o formă ṣi un înṭeles propriu, relaṭia dintre două cuvinte putînd fi
descrisă astfel: F1 ≠ F2, S1 ≠S2. Numărul de cuvinte rezultat prin acest proces
este inventariat în dicṭionarul limbii. Unei forme i se atribuie un singur sens
lexical, fiecare cuvînt (=lexem) fiind o unitate lexicală alcătuită dintr-un complex
sonor ṣi un sens noṭional, rezultînd un semn lingvistic capabil de o întrebuinṭare
gramaticală. În lingvistica modernă, un semem este unitatea care are drept
corespondent formal lexemul, ṣi care este alcătuit dintr-un fascicol de trăsături
semantice (=SEME). Aṣa cum un fonem este caracterizat printr-un fascicol de
trăsături distinctive, ṣi un semem reprezintă un ansamblu de seme cu rol de
diferenṭiere, ṣi există o dependenṭă între caracteristicile semice. Pe de altă parte,
clasele de cuvinte au ṣi un sens lexical general, care diferenṭiază ṣi clasifică cele
10 părṭi de vorbire. Dacă fiecare cuvînt inventariat în dicṭionar este individualizat
printr-un fascicol de seme, putem considera că fiecare clasă lexico-gramaticală
este individualizată printr-un fascicol minim de grameme. În timp ce un SEM este
o unitate minimală de semnificaṭie care se realizează întotdeauna în interiorul unui
ansamblu de seme, adică în ansamblul unui semem. Sem-ul este o trăsătură
semantică distinctivă a unui cuvînt (obiect gramatical), în timp ce gramemul este
trăsătura distinctivă, semantică dar ṣi gramaticală, care indică sensul general al
unei întregi clase. Sistemul părṭilor de vorbire cuprinde 10 clase lexico-
gramaticale care se disting după un gramem specific:
- Substantivul indică numele unui obiect;
- Gramemul specific clasei pronumelui este mai abstract, fiecare membru al clasei fiind
un substitut al unui grup de substantive cu trăsături gramaticale identice;
- Adjectivul indică o însuṣire a unui obiect, iar adverbul o caracteristică a unei acṭiuni,
cele două grameme avînd ṣi trăsături comune, dar ṣi elemente care le diferenṭiază.
- Sensul general lexico-gramatical al clasei verbului este acṭiunea sau starea, fiind
indicat de un fascicol de grameme specifice.
III. La nivel morfologic, relaṭia dintre toate cuvintele aparṭinînd aceleiaṣi clase
lexico-gramaticale ṣi categoriile gramaticale este tot o relaṭie de dependenṭă, atît
în planul conṭinulului cît ṣi în planul expresiei. În esenṭă este o relaṭie între un
gramem (reprezentînd o parte de vorbire flexibilă) ṣi un flexem (reprezentînd o
categorie gramaticală).
 P a g e | 47

Categoriile gramaticale sunt de două tipuri:

1) Categorii gramaticale flexionare, care se manifestă în flexiunea anumitor
cuvinte flexibile prin FLEXEME care exprimă categoriile de gen, număr ṣi
persoană, ṣi categoriile verbale de diateză, mod ṣi timp.
2) Categoriile gramaticale de relaṭie, care se manifestă în relaṭiile sintactice
dintre cuvinte (categoria gramaticală a cazurilor, comparaṭia [gradele de
comparaṭie ṣi de intensitate], ṣi determinarea [=articularea].
Fiecare parte de vorbire are unul sau mai multe sensuri gramaticale morfologice. Adică toate
cuvintele care fac parte din aceeaṣi clasă lexico-gramaticală, [ṣi care se comportă din punct
de vedere morfologic unitar], au, în conformitate cu sensul general lexico-gramatical al
clasei, un singur sens. De exemplu, acestui sens al clasei care denumeṣte obiectele
gramaticale (adică sensul substantivului), i se atribuie sensul categoriei genului gramatical,
sensul categoriei numărului gramatical ṣi sensul categoriei relaṭiilor cazuale. Prin analogie cu
un semem, un flexem este alcătuit dintr-un fascicol de trăsături morfologice flexionare, în
situaṭia menṭionată mai sus fiecărui substantiv [avînd sensul lexical general aparṭinînd clasei
substantivului] i se atribuie un sens (sau un grup de sensuri) gramatical(e). Un fascicol de
trăsături distinctive diferenṭiază un cuvînt dintr-o clasă lexico-gramaticală de un alt cuvînt
dintr-o altă clasă lexico-gramaticală ṣi sub-clasifică grupe de cuvinte în interiorul aceleiaṣi
clase. De exemplu, sensului de a nominaliza (denumi) obiecte i se atribuie sensurile
gramaticale de gen, număr ṣi caz, în timp ce sensului de a denumi acṭiuni i se atribuie
sensurile gramaticale de mod, timp, diateză ṣi persoană. Toate formele flexionare ale
aceluiaṣi cuvînt sunt caracterizate de prezenṭa unui fascicol de sensuri morfologice
(flexionare) care defineṣte întreaga clasă de cuvinte. Oricare lexem din aceeaṣi clasă lexico-
gramaticală are un sens lexical propriu, un sens lexical general specific clasei, ṣi un grup de
sensuri morfologice specifice clasei. Formal, aceste sensuri morfologice sunt exprimate prin
unul sau mai multe flexeme, ṣi ele sunt de fapt obiectul de studiu al morfologiei, adică modul
în care părṭile de vorbire îṣi modifică forma pentru a exprima diferite sensuri gramaticale.
Sensurile gramaticale exprimate prin forme sintactice se deosebesc de valorile sintactice.
IV. La nivel gramatical sintactic avem relaṭii între părṭile de vorbire, relaṭii sintactice
care le definesc ca părṭi de propoziṭie cu funcṭii sintactice diferite în contexte
diferite. Funcṭiile sintactice ale aceluiaṣi cuvînt, în contexte diferite, formează o
paradigmă sintactică, care include ṣi paradigma flexionară. Un sintagmem este
format dintr-un fascicol de trăsături sintactice distinctive. Aṣa cum sensul lexical
este reprezentat printr-un fascicol de seme, sensul sintactic este reprezentat printr-
un fascicol de sintaxeme. De exemplu, un substantiv cu flexem caracteristic
cazului nominativ poate avea funcṭia sintactică de subiect, de nume predicativ, de
apoziṭie sau de element predicativ suplimentar. Acelaṣi cuvînt, cu o intonaṭie
deosebită, poate reprezenta un vocativ. (în situaṭiile în care vocativul are forme
identice cu nominativul). În situaṭia cazului acuzativ fără prepoziṭie, aceeaṣi formă
nominală îndeplineṣte funcṭia complementului direct. În alte contexte de acuzativ
fără prepoziṭie acelaṣi substantiv poate îndeplini funcṭiunea de complement
circumstanṭial de loc sau de timp.
 P a g e | 48

- Deci acelaṣi cuvînt, înregistrat în dicṭionare cu un anume sens lexical distinct (=unic),
- Poate include în paradigma lui flexionară unul sau mai multe sensuri morfologice,
- Sensuri morfologice care, în funcṭie de contextele comunicării, pot îndeplini mai
multe sensuri sintactice (=funcṭiuni sintactice).
Sensul morfologic este dat de fiecare dintre categoriile gramaticale. Acestea sunt categorii
morfologice, iar paradigma flexionară a unui cuvînt flexibil cuprinde unul sau mai multe
sensuri gramaticale. În concepṭia lingvistului Andre Martinet, un monem este o unitate
lingvistică minimală înzestrată cu conṭinut semantic (=înṭeles lexical) ṣi cu expresie fonică.
Monemele sunt concretizate în lexeme (=semanteme) – semne care sunt înregistrate în
dicṭionarul limbii, ṣi morfeme – semne care figurează în gramatică (radical, prefix, sufix,
desinenṭă).
 Aṣa cum un fonem este format dintr-un fascicol de trăsături distinctive:
(ex. – fonemul – e’’ este o vocală anterioară, medie, nelabializată; în opoziṭie cu fonemul –‚i’
care este o vocală anterioară închisă; Ambele vocale anterioare au variante asilabice
(semivocale). Tot din domeniul vocalelor asilabice aparṭine ṣi fonemul ‚-í’’ final asilabic (ex.
lupị, vulpị).
(ex. – fonemul ‚-T’’ este o consoană caracterizată de următorul fascicol de trăsături
distinctive: consoană oclusivă, dentală, (consoanele oclusive dentale se mai numesc ṣi
apicodentale, deoarece sunt articulate cu vîrful limbii = apex), surdă (fără sonoritate). În
sistemul flexionar al limbii romăne, deseori intră în opoziṭie cu consoana -ṭ-„’în poziṭie finală
aceasta fiind caracterizată de alte trăsături distinctive. Deṣi este tot o consoană dentală surdă,
ea este africată, adică semioclusivă. (se mai numeṣte ṣi apicoalveolară). Unii cercetători
consideră acest fonem specific limbii romăne ca fiind o combinaṭie din două elemente
consonantice, dar care, ca aspect fizic ṣi funcṭional, reprezintă un segment monofonematic
diferit de elementele componente. Astfel, ‚-ṭ’’ este un segment compus din „_T + S”’, care
începe cu un moment oclusiv ṣi continuă cu un moment fricativ, rezultînd un sunet semi-
oclusiv care intră în opoziṭie atît cu ‚-T’cît ṣi cu ‚-S’’.)
 ṣi un semem este format dintr-un fascicol de seme (=unităṭi minimale de semnificaṭie)
(ex. substantivul ’’bărbat’’ are următoarele trăsături semantice: animat, uman, masculin;
Cuvîntul ‚băiat’este caracterizat de alte seme: animat, uman, masculin, tînăr;
Iar cuvîntul ‚femeie’- animat, uman, feminin.)
 Orice cuvînt este analizabil în morfeme. În lingvistica modernă morfemul este
’’unitate de expresie minimă de ordin morfologic, rezultată din descompunerea
fluxului sonor al cuvintelor, prin analiză, ṣi alcătuită dintr-unul sau mai multe foneme
perfect delimitate ṣi asociate cu o semnificaṭie de ordin gramatical care-i dă caracter
de semn lingvistic’’(Constantinescu-Dobridor). Putem considera că un morfem este
format dintr-un fascicol de trăsături morfologice distinctive, numite morfe. Astfel
putem considera că în sistemul morphologic (flexionar) al limbii romăne, fiecare
categorie gramaticală este exprimată printr-o morfă distinctă. De exemplu:
- genul gramatical este diferenṭiat prin opoziṭia celor două morfe reprezentate de
articolele nehotărîte: un băiat, un copac / o femeie, o floare.
- Acelaṣi indice distinctiv (=aceleaṣi morfe) intră ṣi în sisatemul de opoziṭii pe care se
bazează categoria numărului. Numărul gramatical (singular – plural; un – doi, o –
două; o grămadă – două grămezi; o cireadă – două cirezi;) este un sens gramatical
care însoṭeṣte sensul de gen.
 P a g e | 49

La flexiunea pronominală ṣi la cea verbală, sensul numărului gramatical însoṭeṣte sensul

exprimat de categoria persoanei.
La declinarea substantivelor din limba romănă, acelaṣi flexem postpus (=morf asemănător
unui afix gramatical prin care se realizează flexiunea sintetică) exprimă, simultan, un fascicol
de sensuri morfologice, ṣi anume categoriile de gen, număr ṣi caz.
(ex. Bărbat – masculin, singular, nominativ;
Băiat – masculin, singular, nominativ;
Femeie – feminin, singular, nominativ;
Mort – masculin, singular, nominativ;
Paradigma flexionară a tuturor lexemelor din clasa morfologică a substantivului are sensul
gramatical de gen exprimat împreună cu sensul gramatical de număr ṣi cu sensul gramatical
de caz. Paradigma verbului este caracterizată de prezenṭa simultană a sensurilor gramaticale
ale categorilor de diateză, mod, timp, persoană ṣi număr. Acelaṣi flexem exprimă toate aceste
sensuri morfologice. Am descris acest fenomen de omonimie flexionară în finalul cap. 3.2.3.,
înainte de a analiza structura morfologică a cuvintelor (vezi cap. 3.2.4.). Reṭinem din
exemplele date că fonemul ‚-T’ (descris mai sus) în final de cuvînt flexibil este un flexem
care indică următoarele sensuri gramaticale:
- Genul masculin, (ṣi genul neutru), numărul singular, cazul nominativ – acuzativ, la
părṭile de vorbire declinabile.[substantive ṣi adjective nearticulate].
- Acelaṣi flexem exprimă sufixul de mod participiu al verbului ‘a cînta’ (verb de
conjugarea I). În contextul ‘eu am cîntat’ – există un flexem ‘-T’. În anumite contexte,
sufixul modal al participiului, poate căpăta valori adjectivale;
- La flexiunea verbală, fonemul ‚-T’ în finala cuvintelor este un flexem care exprimă
toate cele 5 categorii gramaticale verbale: (ex. – a cînta (verb conjugarea I) – eu cînt ;
a scoaTE (verb conjugarea a III-a) – eu scoT – indică diateza activă, modul indicativ,
timpul prezent, persoana I, numărul singular. / eu să scoT – modul conjunctiv, timpul
prezent, pers.I, sing.;
Fonemul ‘-ṭ’’ (descris mai sus) în finală de cuvînt flexibil este un flexem care indică
sensuri gramaticale aflate în opoziṭie cu cele exprimate de flexemul ‘-T’’ (fonem cu care
intră într-o alternanṭă consonantică). Flexemul ‘-ṭ’ urmat de un ‘-ị’ (final asilabic)
marchează sensul de plural la părṭile de vorbire declinabile:
(ex. bărbaṭi, băieṭi, curaṭi, fraṭi, morṭi, părinṭi, cuminṭi, fierbinṭi, etc), ṣi sensul de
persoana a II-a singular la verbe: (ex. tu poṭi, tu scoṭi, tu cînṭi, tu baṭi, etc.).
În concluzie, categoriile gramaticale sunt categorii morfologice. Unii lingviṣti fac
distincṭie între categoriile gramaticale morfologice (de exemplu, categoriile nominale de gen
ṣi număr, ṣi categoria persoanei, pe de o parte, ṣi categoriile verbale de diateză, mod ṣi timp.)
ṣi categoriile gramaticale sintactice (de exemplu, categoriile gramaticale de relaṭie: categoria
cazului ṣi categoria gradelor).
Sensul gramatical al fiecărei categorii gramaticale se exprimă printr-un morfem
gramatical (=un morfem dependent care ajută la evidenṭierea unei categorii gramaticale din
cele 8 categorii admise în limba romănă).
 P a g e | 50

Un flexem este un element lingvistic dependent cu ajutorul căruia se formează o nouă

formă flexionară. În funcṭie de numărul de sensuri gramaticale incluse într-un asemenea
fascicol de flexeme, părṭile de vorbire flexibile pot fi clasificate astfel:
1 - Adverbul poate exprima o singură categorie gramaticală (=gradele de comparaṭie) prin
flexiune analitică. Formele ‘biniṣor, repejor, încetiṣor, etc. nu sunt acceptate ca
reprezentînd un comparative sintetic.
2 – La numeral avem doar categoria de gen ṣi de caz.
3 – Articolul, deṣi nu are un sens lexical de sine stătător, fiind un morfem dependent
(= nu poate apărea singur, sub forma unui cuvînt de sine stătător), conṭine un fascicol de
flexeme care exprimă 3 sensuri gramaticale (categoriile de gen, număr ṣi caz).
3 – La substantivele nearticulate, un fascicol de flexeme exprimă categoriile gramaticale
de gen, număr ṣi caz. În plus, se poate discuta ṣi articularea.
4 – La declinarea adjectivelor, paradigma flexionară cuprinde 4 sensuri gramaticale: gen,
număr, caz ṣi grade de comparaṭie; - ṣi uneori se adaugă articolul enclitic.
4 - Ṣi la declinarea unor pronume avem un fascicol de flexeme care exprimă 4 sensuri
gramaticale: gen, număr ṣi caz (pronumele ca substitut al numelui) ṣi categoria persoanei.
5 – Flexiunea verbală cuprinde flexeme care exprimă simultan 5 sensuri gramaticale,
evidenṭiind categoriile de diateză, mod, timp, persoană ṣi număr. Fascicolul de flexeme
exprimă la participiul pasiv ṣi categoria genului.
Pentru alte consideraṭii, vezi ṣi cap. 4.1.1. – Categoriile gramaticale cu forme sintetice.
Urmează o scurtă descriere a sistemului categoriilor gramaticale acceptate în limba romănă.
Definiṭia în limba engleză a celor 8 categorii morfologice [gramaticale] este citată din ‘David
Christal, A dictionary of linguistics and phonetics, 2008’.
‘’category (n.) A general term used in linguistics at varying levels of abstraction. At its
most general level, categorization refers to the whole process of organizing human
experience into general concepts with their associated linguistic labels; the linguistic
study of this process (in semantics) overlaps with that of philosophers and psychologists.
In the field of grammar, categorization refers to the establishment of a set of classificatory
units or properties used in the description of language, which have the same basic
distribution, and which occur as a structural unit throughout the language. In the course of
language change, there may be alterations in the category status of a unit
(recategorization). The term category in some approaches refers to the classes themselves,
e.g. noun, verb, subject, predicate, noun phrase, verb phrase (any associated abbreviations
being referred to as category symbols). More specifically, it refers to the defining
properties of these general units: the categories of the noun, for example, include number,
gender, case and countability; of the verb, tense, aspect, voice, etc. A distinction is often
made between grammatical categories, in this second sense, and grammatical functions
(or functional categories), such as subject, object, complement. [David Christal,
Dictionary…, 2008, p. 68]
 P a g e | 51

Categoriile gramaticale de GEN, NUMĂR ṣi PERSOANĂ se referă la un conṭinut

noṭional mai abstract decît categoriile ‘’semantice’’ corespunzătoare. Acestea erau
termeni care, prin conṭinutul lor, reflect realitatea obiectivă – pe cînd categoriile
gramaticale menṭionate reflect realitatea lingvistică, care este o realitate de gradul 2 = o
copie a realităṭii. Cuvintele, care prin conṭinutul lor reflectă realitatea obiectivă:
- unde se face distincṭie între cele 2 sexe ale animatelor, ṣi unde animatele sunt în
opoziṭie cu inanimatele (lucruri).
- ṣi unde se face distincṭie între unul sau mai multe obiecte numărabile;
sunt cuvinte la care marca genului ṣi marca numărului erau motivate.
Aceste cuvinte au fost integrate într-un system lingvistic în care ele sunt considerate ‘’obiecte
gramaticale’’, iar distincṭiile reale ṣi logice au fost înlocuite printr-un system generalizat de
opoziṭii gramaticale. Acestea sunt categoriile gramaticale de gen, număr ṣi persoană.
 P a g e | 52

3.2.2.1. Categoria genului gramatical

1 – GENUL grammatical se stabileṣte cu ajutorul opoziṭiei ‘’UN – O’’. Acest context
diagnostic stabileṣte simultan categoriile gramaticale de gen ṣi de număr:

Astfel, numerativul ‘’Un – DOI’’ este marca genului masculin,

iar numerativul ‘’O – DOUĂ’’ este marca genului feminin.
Numerativele de tip 1 – 2 [‘’UN – DOUĂ”] sunt considerate marcă a genului neutru.
Totuṣi, nu numai numerativele indică genul grammatical, ṣi nu sunt acceptate în limba
romănă context de tipul: [1 – 2] UN floare – două flori; sau [2 – 1] O tata – doi taṭi.
Categoria genului grammatical este parṭial arbitrară în opoziṭie cu genul natural. Pentru a
putea diferenṭia valorile care le disting putem folosi aceleaṣi criterii folosite ṣi la clasificarea
cuvintelor în părṭi de vorbire: după sensul lor lexical, după caracteristici morfologice ṣi după
caracteristici sintactice. Astfel, toate cuvintele din vocabularul limbii au fost grupate în
dicṭionar în cele 10 clase morfologice (=10 părṭi de vorbire) – (vezi cap. 3.2.1.)
- Criteriul lexical distinge opoziṭia de gen la acele serii binare în care masculinul ṣi
femininul sunt exprimate prin cuvinte diferite;
- Criteriul morphologic distinge cele două genuri prin sufixe diferite (inclusive sufixe
moṭionale) sau avînd o origine etimologică comună.
- Criteriul sintactic – unii lingviṣti afirmă că apariṭia genului grammatical este în cea
mai strînsă legătură cu apariṭia flexiunii adjectivale (ca determinant nominal) ṣi a
flexiunii pronominale (ca substitute nominal). Determinarea sintactică întăreṣte
opoziṭia morfologică marcată prin flexeme enclitice specific (sufixe lexicale,
desinenṭe, articole enclitice).
Numerativul de gen este un criteriu formal, în sensul că substantivul care urmează se
acomodează după genul numerativului (exprimat printr-un articol nehotărît poclitic) ;
‘’UN’’ – este urmat de un cuvînt cu formă de masculin (de obicei avînd un flexem o
consoană finală);
‘’O ‘’ – este urmat de un cuvînt cu formă de feminine (de obicei avînd un flexem vocala Á
sau Ă final).
Arbitrariul semnului lingvistic (=faptul că nu există nici o legătură între forma sonoră a
cuvintelor ṣi înṭelesul/conṭinutul lor) permite ca anumite cuvinte, înainte de a se fixa în
vorbire, să poată avea mai multe variante funcṭionale dintre care, cu timpul, pe baza
frecvenṭei în comunicare, se alege o variantă stabilă. Asemenea variante lexicale (DUBLETE
lexicale diferenṭiate de gen) (ex. basc – bască; călăuz – călăuză; cojoc – cojoacă; ṭol – ṭoală)
arată că genul grammatical nu este o categorie logică ṣi nu indică sexul.
Genul grammatical este exprimat lingvistic cu ajutorul unor flexeme (desinenṭe ṣi articole)
care indică sensul grammatical al categoriei.
 P a g e | 53

Substantivele în limba romănă sunt de 3 genuri:

- Genul masculin (un – doi);
- Genul feminin (o – două);
- Genul neutru (un – două).
Genul comun este o formă nominală comună =acelaṣi cuvînt folosit pentru a desemna atît
masculinul cît ṣi femininul. De obicei sunt cuvinte nume de profesii ṣi titluri (ex. pilot,
căpitan), cuvinte folosite atît pentru bărbaṭi cît ṣi pentru femei.
Substantivele epicene au o singură formă pentru ambele genuri, dar această formă unică
respectă flexiunea în genul grammatical (ṣi în numărul grammatical) doar a unei singure
categorii. Din punct de vedere flexionar substantivele epicene ar putea fi considerate
defective de gen, neavînd forme de masculine opozabile flexionar unor forme de feminine:
- Ex. elefant’’, are doar genul masculine, deci este defective de genul feminin;
- Zebră’’ – are doar genul feminine, deci este defective de genul masculin;
Substantive din categoria ‘’piṭigoi, arici’’care sunt formal epicene, au formele de singular
identice cu cele de plural, dar nu sunt defective de plural.
Problema substantivelor epicene care formal arată numai masculinul sau femininul poate fi
precizată pentru a arăta în mod precis genul natural, adăugînd substantivelor respective
diferite determinante (mascul/femelă, bărbătuṣ, etc) cu care intră în compunere.
O situaṭie aparte o reprezintă dubletele în care opoziṭia de gen este exprimată prin cuvinte
diferite (frate – soră, băiat – fată, etc.) Unele dintre ele au pierdut perechea etimologică
(ex.făt – feată> fată). Pentru a le putea integra într-un system flexionar unitar, formal aṣ putea
trata aceste substantive ca fiind ‘’defective’’ de genul grammatical opus (ex. ‘frate –
defective de genul feminine, ‘’soră’- defective de genul masculin). Unele substantive chiar nu
au dublete prin care să exprime opoziṭia de gen (ex. dădacă, paṭachină, panglicar, gealat,
caporal, medic, etc., multe reprezentînd ocupaṭii specifice).
Din tabelul flexemelor (vezi cap. 4.) ṣi din tabelul opziṭiilor de gen (vezi mai sus) se pot
evidenṭia, formal, cele 2 arhigenuri:
- Arhigenul 1 – 1 [un – doi] – reprezentînd partea comună a masculinului ṣi a neutrului,
ṣi exprimat prin flexeme consonantice ṣi vocalele ṣi semivocalele ‘’-O /U / I’’;
- Arhigenul 2 – 2 [o – două] – reprezentînd partea comună a femininului ṣi a neutrului,
ṣi exprimat prin flexemele ‘’-E ṣi -URI’’.
Totuṣi, această clasificare are ṣi excepṭii: substantive neutre cu plural asemănător celor
masculine în semivocala ‘-I’’ (acvariu – acvarii; salariu – salarii), substantivul neutru ‘’ou
– ouă’’ – cu flexiune -excepṭie, ṣi alte exemple care nu se încadrează.
‘’În limba romănă există elemente ale unui gen personal neconstituit, situate în interiorul
genului masculine ṣi feminine, cu mărci manifeste mai ales la singular, în cazul numelor de
persoane cunoscute, individualizate (=nume propria de persoană, în opoziṭie cu celelalte
nume). Acestea sunt precedate de articolul hotărît proclitic ‘’Lui’’, de prepoziṭia ‘pe’’ sau de
articolul invariabil ‘’ALDE”. Acestea au:
- formă specifică de Vocativ ṣi de G-D;
- Formează o unitate semantico-gramaticală cu adjectivele pronominale posesive care li
se adaugă direct, fără intermediari;
- Se articulează după prepoziṭie, chiar fără determinări.’’(Dobridor, - Dicṭionar)
 P a g e | 54

i. (ex. [genitive-dativul singular al numelor propria] - lui Vasile, lui Jeni; Dar ṣi
nume de rudenie: lui tata, alde mama); [acuzativul complement direct] l-am văzut
pe Ion, am văzut-o pe Ioana; alde Costel, alde Ionescu, alde Liliana.)
ii. (ex. Floarea – Floarei / în opoziṭie cu substantivul comun ‘floare – florii’; Puicăi
sau Puichii / în opoziṭie cu ‘puicii’; mămucăi sau mămuchii / faṭă de ‘vergii’;
iii. (ex. frate-meu, soră-mea, tata-meu (vezi flexiunea internă) în opoziṭie cu ‘fratele
meu, casa mea.) Dar ṣi ‘stăpînă-mea, stăpîn-tu.
iv. (ex. despre mama, pentru tata; - articulate hotărît enclitic).
v. ‘’Prin adăugarea unor sufixe diminutive sau augmentative la numele propria de
persoană, acestora nu li se schimbă genul: George (masculin) – Georgică
(masculin); Irina (feminin) – Irinel (feminin)”(GLR, I, p.60)
‘’ gender (n.) A grammatical category used for the analysis of word-classes displaying such
contrasts as masculine (m, masc, MASC), feminine (f, F, fem, FEM) and neuter (n, neut,
NEUT), animate and inanimate, etc. Discussion of this concept in linguistics has generally
focused upon the need to distinguish natural gender, where items refer to the sex of real-
world entities, and grammatical gender, which has nothing to do with sex, but which has an
important role in signalling grammatical relationships between words in a sentence
(adjectives agreeing with nouns, etc.). The gender systems of French, German, Latin, etc., are
grammatical, as shown by the form of the article (e.g. le v. la) or of the noun (e.g. nouns
ending in -a are feminine). Grammatical gender is not a feature of English, though some parts
of the language can be analysed in such terms (e.g. the correlation between pronouns, he/she
co-occurring with who/whose, etc., whereas it co-occurs with which). English gender
contrasts are on the whole natural, viz. he refers to male people, animals, etc. The few cases
of other kinds of usage (e.g. a ship being referred to as she) pose interesting problems which
have attracted considerable discussion in linguistics. See also animate. ‘’[David Christal,
Dictionary…, 2008]
În limba romănă, categoria genului grammatical se întîlneṣte la toate părṭile de vorbire care se
declină:
- La substantiv;
- La articole (băiatul, fata, un băiat, o fată);
- Adjectiv;
- Pronume (unul – una, altul – alta, el – ea, ei – ele);
- Numeral (doi – două);
- Dar ṣi la participiu ṣi gerunziu, forme verbal care pot deveni adjective.
‘’Impus iniṭial de realitatea obiectivă, de genul natural al animatelor (care fac distincṭie între
cele două sexe) la substantivele care denumeau această categorie, el ṣi-a pierdut parṭial, cu
timpul, legătura cu noṭiunile de sex, de animat ṣi de inanimate, extinzîndu-se prin analogie ṣi
prin tradiṭie la numele inanimatelor, ṣi prin acord, la cuvintele care se acomodau după
substantiv. ‘’(Dobridor – Dicṭionar). Este de fapt o modificare normală care apare într-o
realitate de gradul 2. (=limbajul)
 P a g e | 55

Cu excepṭia clasei morfologice a substantivului, la celelalte părṭi de vorbire genul nu

aparṭine cuvintelor respective din punct de vedere lexical (nu sunt un indice al clasei
morfologice), nu are nici o motivare în realitatea conṭinutului pe care îl exprimă, ci
reprezintă o potenṭă funcṭională a substantivului regent de a selecta o anumită formă a
determinantului sau a substitutului său. Este deci o problemă de acord grammatical. Toate
aceste părṭi de vorbire au ṣi categoria genului gramatical pentru că ele se acordă cu
substantivul:
- Fie însoṭesc ṣi determină un substantive, potrivindu-ṣi forma după acesta (la articole,
la adjective, la participiile verbal ṣi la numerale);
- Fie înlocuiesc un substantiv.
‘’Între substantiv ṣi celelalte părṭi de vorbire care cunosc categoria genului există ṣi
deosebirea că substantivele sunt de un anumit gen ṣi schimbarea acestuia înseamnă crearea
altui cuvînt cu alt sens lexical (…) pe cînd la celelalte părṭi de vorbire schimbările după gen
fac parte din flexiune: doctoriṭă, lectoră, nu sunt forme ale substantivelor doctor, lector, ci
alte unităṭi lexicale, pe cînd ‘’bună’ este o formă a adjectivului ‘’bun’. (GLR I, p.36-37)
In paradigma substantivului, acordul de gen nu se realizează, din punct de vedere formal, ṣi la
substantivele care exprimă această categorie gramaticală prin cuvinte diferite. Fiecare lexem
din dicṭionar este alcătuit dintr-un fascicol de trăsături semantice, de seme. Spre deosebire de
limba engleză, unde genul este mai curînd o categorie lexicală, în limba romănă genul este o
categorie gramaticală, indicate de diferite flexeme de gen. (sufixe lexicale ṣi desinenṭe). Ca ṣi
în privinṭa raporturilor semantice dintre elementele componente ale unui substantive compus,
unde, de obicei, suma înṭelesurilor nu reprezintă înṭelesul final, ṣi a nivelul sememelor, suma
semelor nu se exprimă obligatoriu prin aceeaṣi formă sonoră. În analiza componenṭială orice
unitate lexicală alcătuită dintr-un complex sonor poate fi analizată într-un complex de
sensuri, fără însă a exista o legătură între forma ṣi înṭelesul cuvîntului. “Componential
analysis assumes that all meanings can be further analysed into distinctive semantic features,
called semes (=semantic components) (…) as the ultimate components of meaning.‘’
(Dumitru Chiṭoran, Élements of English Structural Semantics, Buc., 1973, p.51).
După modelul analizei unui cuvînt în foneme, ṣi apoi descrierea fiecărui fonem prin trăsături
distinctive, fiecărui semantem i se ataṣează un fascicol descriptive de trăsături semantice.
Este interesant de semnalat faptul că analiza aplicată pe cuvinte din limba engleză care se
referă la relaṭii de rudenie se aplică ṣi pe cuvintele din limba romănă. Altfel spus, ca ṣi
analiza morfologică ṣi analiza sintactică (=analiza sensului/sensurilor morphologic ṣi a
sensului/sensurilor sintactic) analiza sensului semantic nu este specifică unei anumite limbi,
nu este o caracteristică a unei singure limbi (vezi ṣi analiza cîmpului semantic respective,
pag. 143 cu termenii din limba romănă ṣi pag. 145 cu termenii din limba engleză). Pe baza
a) Opoziṭiei de gen (masculine – feminine);
b) A distincṭiei dintre descendenṭa directă ṣi indirectă;
c) ṣi a opoziṭiei de vîrstă între generaṭii,
autorul ne prezintă 8 grupări individuale ale acestor 3 seme:
Tată/father – (a, b, c); mamă/mother - (-a, b, c); fiu /son – (a, b, -c); fiică/daughter – (-a, b,-c);
unchi/uncle – (a, -b, c); mătuṣă/aunt – (-a, -b, c); nepot/nephew – (a, -b, -c); nepoată/niece –
(-a, -b, -c). Combinaṭiile (aproape matematice) între trăsăturile semantice distinctive nu au
nici legătură cu secvenṭa fonică prin care ele sunt exprimate. Simpla juxtapunere a semelor
asemănătoare nu generează în mod obligatoriu teme lexicale asemănătoare. În exemple avem
cuvinte-bază.
 P a g e | 56

Formal, substantivele de genul feminine se deosebesc de cele de genul masculin, fiind

exprimate prin cuvinte diferite. Dar, în limba romănă avem ṣi două derivate: fiu – fiică; nepot
– nepoată; care pot fi încadrate în sistemul flexionar general al limbii romăne. Tema lexicală
nominală (comună întregii flexiuni a unui substantiv) poate fi caracterizată prin afixe
lexicale, adică prin elemente care contribuie la formarea unor cuvinte noi, care să exprime
opoziṭia de gen, dar aceste afixe nu sunt elemente obligatorii, ṣi atunci opoziṭia de gen se
exprimă prin cuvinte cu rădăcini diferite, care au paradigma flexionară complementară.
Paradigma substantivului masculin ‘unchi’ este complementară cu paradigma perechii sale
feminine, ‘mătuṣă’. Categoria lexicală a genului se încadrează printre relaṭiile semantice
stabilite între membrii aceleiaṣi clase de distribuṭie. ‘’ Complementarity is the type of
antonymic relation based on binary oppositions which do not allow for gradations between
the extreme poles of a semantic axis. Such pairs of lexical items as: single – married; male –
female; …’’ (…) The relation of complementarity holds so to say, over a two term-set of
incompatible terms.’’ (D. Chiṭoran, op. cit., p.103). Două cuvinte complementare ca sens din
punct de vedere al genului grammatical au paradigme flexionare complementare.
Opoziṭia de gen evidenṭiată la perechi de cuvinte la care genul masculin ṣi genul feminin sunt
exprimate prin cuvinte diferite este o opoziṭie de complementaritate. Ṣi nu este consider că
este vorba de un alt cuvînt, cu un sens lexical diferit, ci de exprimarea într-o formă diferită a
acestei complementarităṭi lexico-gramaticale. Deci modificările substantivelor după gen (ṣi
după alte seme) din subsistemul lexical al unui nume nu înseamnă crearea unui cuvînt nou, cu
un alt sens lexical. Chiar ṣi atunci cînd genul este exprimat prin două cuvinte cu rădăcini
diferite, cele două teme lexicale intră într-o relaṭie de complementaritate flexionară, ṣi
împreună completează sistemul flexionar unitar al numelui. Paradigma flexionară a
adjectivului ‘’uṣor – uṣori (masculine) / uṣoară – uṣoare (feminin) ṣi paradigma flexionară a
substantivului ‘’profesor – profesoară – profesori – profesoare’’ se încadrează în acelaṣi
sistem flexionar. ‘Doctor’’ – ‘doctoriṭă’ nu sunt două unităṭi lexicale diferite, înregistrate ca
articole separate de dicṭionar, ci forme flexionare complementare exprimînd opoziṭia de gen
gramatical. Sensul acestei categorii gramaticale este evident ṣi în perechile binare exprimate
prin cuvinte diferite (ex. frate – soră, cocoṣ - găină;), dar aici nu avem sufixe lexicale care să
diferenṭieze cele două genuri, ci avem FLEXEME caracteristice, care indică opoziṭia de gen
(opoziṭia între consoana ‘-ṣ’ ṣi vocala ‘-ă’ exprimă opoziṭia de gen). Cuvîntul ‘’cocoṣ’, luat
separate, are flexiunea incompletă, fiind defective de genul feminin. Pe de cealaltă parte,
cuvîntul ‘găină’ luat separate, are flexiunea incompletă, fiind defective de genul masculin.
Deoarece nu există un feminin ‘’cocoaṣă (?) ṣi nici un masculine ‘găin (?)’, cele două
cuvinte, aflate într-o relaṭie semantică de complementaritate, îṣi completează reciproc
flexiunea, intrînd într-o relaṭie de complementaritate flexionară.
Asa cum la unele verbe avem o temă flexionară a prezentului ṣi o altă temă flexionară a
imperfectului, ṣi la unele substantive putem avea două teme flexionare:
- o temă flexionară a genului masculin (ex. frate), diferită de
- o temă flexionară a genului feminin (ex. soră).
Majoritatea substantivelor au o singură temă flexionară, provenind din aceeaṣi rădăcină
lexicală (doctor – doctoriṭă), cu diferite sufixe lexicale (ṣi sufixe moṭionale). Categoria
genului gramatical face deci parte din declinare, după modelul :elev – elevă – elevi - eleve.
 P a g e | 57

În paradigma verbală (care cuprinde totalitatea formelor flexionare ale unui verb din
dicṭionar) avem o situaṭie de complementaritate la flexiunea verbală sintetică. Aici vorbim
despre:
- o flexiune sintetică primară, caracteristică prezentului indicativ. (tema prezentului se
formează din tema verbului – forma de dicṭionar minus sufixul infinitivului – la care
se adaugă sufixul prezentului ṣi desinenṭele personale;
- ṣi o flexiune sintetică secundară, caracteristică imperfectului indicativ. (Imperfectul
indicativ este tot un timp simplu, care se formează adăugînd la tema de bază a
prezentului sufixul imperfectului ṣi desinenṭele personale. Timpul mai mult ca
perfectul se formează prin adăugarea la tema perfectului a sufixului – se - ṣi a
desinenṭelor personale).
La flexiunea sintetică primară sunt folosite aceleaṣi flexeme care indică genul ṣi numărul
substantivelor. La verbe însă sunt doar 3 persoane, ṣi nu pot acoperi integral sistemul celor 4
forme flexionare. Timpul present al indicativului (ex. eu cînt – tu cînṭi – el cîntă) intră într-o
relaṭie de complementaritate flexionară cu timpul present al conjunctivului (ex. eu să cînt – tu
să cînṭi – el să cînte). Paradigma flexionară se completează astfel cu cele două forme diferite
ale persoanei a III-a.
Relaṭia de complementaritate flexionară apare deci ṣi la declinare (profesor – profesori –
profesoară –profesoare) ṣi la conjugare (eu ador – tu adori – el adoră – el să adore).
Între categoriile gramaticale de gen ṣi număr (la substantive, adjective ṣi pronume) există o
relaṭie de interdependenṭă. De asemenea categoria gramaticală de persoană ṣi categoria
gramaticală de număr (la verbe ṣi pronume personale) sunt într-o relaṭie de inerenṭă, termenul
de persoană presupunînd existenṭa termenului de număr, ṣi viceversa.)
 P a g e | 58

3.2.2.2. Categoria numărului gramatical

2 – NUMĂRUL.

La substantive ṣi la substitutele numelui, numărul reflectă realitatea materială. Ideea de ‘unu’

în opoziṭie cu ideea de ‘’mai mulṭi’’este un contrast care are o bază material reală, deoarece
persoanele, animalele ṣi lucrurile există în lumea reală ṣi separate, cîte unul, ca substantive
individuale, dar ṣi împreună, în grupuri omogene; ṣi deci este nevoie ca numele să-ṣi
modifice forma pentru a arăta mai exact ideea de număr (=ca să precizeze dacă este vorba
despre unul sau mai multe obiecte). Nu există o corespondenṭă strictă între numărul real ṣi
noṭiunea gramaticală de număr. (fără a mai menṭiona discuṭia din matematică despre numere
negative, numere naturale, etc.)

Numărul este o categorie gramaticală flexionară. El reflectă realitatea obiectivă ṣi face

distincṭie între unul sau mai multe obiecte de acelaṣi fel. Este o categorie gramaticală specific
numelui ṣi substitutelor nominale, dar, ca ṣi categoria genului, s-a extins prin accord la părṭile
de vorbire care se acomodează cu după substantiv. Exceptînd numeralul, toate determinantele
substantivului (Adjectiv, articol, pronume, ṣi numerale cu flexiune substantivală) iau ṣi ele
forma numărului grammatical (singular sau plural) al substantivului.

Ṣi verbul cunoaṣte categoria gramaticală a numărului, dar nu este legată de conṭinutul noṭiunii
(adică de acṭiunea pe care o exprimă un anumit verb), ci de agentul sau pacientul acṭiunii,
care poate fi unul sau mai mulṭi decît unul. Relaṭia de interdependenṭă dintre subiect ṣi
predicat (adică un termen presupunînd existenṭa celuilalt termen) este o relaṭie predicativă.
Deci, în cazul verbului, numărul este condiṭionat ṣi determinat de regula acordului dintre
determinant (verbul) ṣi determinat (autorul acṭiunii). Spre deosebire de situaṭia
determinantelor nominale (în paradigme nominală ṣi cea pronominală, numărul este marcat
prin flexeme specifice flexiunii sintetice) numărul la verbele personale se exprimă prin
desinenṭe specifice care apar la verb sau la auxiliarele de mod ṣi de timp pentru a arăta o
acṭiune săvîrṣită de unul sau mai mulṭi autori:

i. În limba romănă opoziṭia de număr la verbe se exprimă prin flexeme comune cu cele
de persoană: se crează o opoziṭie binară între singularul sau pluralul autorului acṭiunii (dar ṣi
o opoziṭie cu trei termeni pentru a marca diferenṭele între cele 3 persoane).

ii. La categoriile nominale opoziṭia de număr se exprimă prin flexeme comune cu

categoria de gen (dar nu este nevoie decît de un system binar pentru a marca diferenṭele
dintre cele 3 genuri gramaticale).

iii. În sistemul flexionar unic al limbii romăne există o relaṭie de omonimie flexionară.
Acelaṣi flexem care exprimă categoria de număr ṣi de gen (la flexiunea nominală) exprimă ṣi
categoria de număr ṣi de persoană (la flexiunea verbal), deci există un system flexionar
analitic unic, în care acelaṣi flexem este simultan un indice pentru mai multe categorii
gramaticale diferite.
 P a g e | 59

‘’- number (n.) (NUM) A grammatical category used for the analysis of wordclasses
displaying such contrasts as singular (sg, SG, sing), plural (pl, PL), dual (du) (‘two’), trial
(‘three’), paucal (‘few’), etc., as in English boy v. boys, he walks v. they walk. The contrasts
generally correspond to the number of real world entities referred to, but linguistic discussion
has drawn attention to the problems involved in proposing any such straightforward one-to-
one correlation. A noun, for example, may ‘look’ singular, but refer to a multiplicity of
entities (e.g. the committee are agreed; see collective), and nouns which ‘look’ plural may
refer to a single entity (e.g. billiards). There are in addition several analytical difficulties in
relating the notion of number to that of countability (to explain the absence of such forms as
*a butter). ‘’[David Christal, Dictionary…, 2008]

În lingvistică se menṭionează ṣi existenṭa numărului dual sau a numărului trial. Dualul este
număr deosebit de singular ṣi de plural,prin care se arată două obiecte gramaticale de acelaṣi
fel, o pereche omogenă, un grup de doi. (gemeni, cuplu, tandem, amîndoi).

Dintre toate părṭile de vorbire flexibile, doar situaṭia adverbului ṣi a numeralului este diferită.
Numeralul are forme flexionare de număr doar parṭial – începînd cu 2 toate numeralele
arătînd mai multe obiecte decît singularul. (nu putem să judecăm această categorie după
formă, doarece numai numeralele ‘’doi ṣi trei’ ṣi compusele lor se termină cu semivocala –‘i’
care este un indice al pluralului substantivelor masculine). Observăm cîteva caracteristici
formale:

 Numeral cardinal / unu – mai mulṭi (orice număr mai mare ca 1)

 Numerale cardinale care au formă de singular, dar au flexiune substantivală ṣi pot
primi desinenṭe de plural specifice declinării nominale: zece/zeci; sută/sute; mie/mii;
million/milioane. În anumite context, cînd nu sunt precedate de numerale precise, ele
arată numere sau cantităṭi neprecise, în formule de tipul: zeci de…, zeci ṣi zeci de…;
 La numeralul ordinal, faṭă de singular, formele de plural sunt pretenṭioase ṣi rar
folosite: cei de-al doilea, cele de-al doilea. De remarcat faptul că singularul
numeralului ordinal are forme de plural proprii, marcate cu articole enclitice
caracteristice, ṣi desemnînd grupuri situate în ordinea stabilită:
Masculine - întîiul – pl. întîii / feminine – întîia – pl. întîiele.
Masculine – primul – primii / feminine – prima – primele.
 Numeralele fracṭionare au ṣi ele opoziṭia de număr, care provine logic din opoziṭia
numeralelor cardinale – o pătrime – trei pătrimi / o cincime – două cincimi / o zecime
– cinci zecimi/ o sutime – 4 sutimi (ṣi procente 4%).
Cu excepṭiile menṭionate, categoria gramaticală de număr apare în paradigma nominală, (ṣi la
articole), adjectivală, pronominală ṣi verbală, fiind o categorie gramaticală comună, care se
exprimă prin flexeme specifice. Deṣi este o categorie gramaticală comună, nu putem însă să
vorbim despre un flexem comun prin care se exprimă sensul gramatical de plural în opoziṭie
cu sensul gramatical de singular.
 P a g e | 60

Există însă cu certitudine un system de flexeme comun tuturor categoriilor morfologice

(=tuturor părṭilor de vorbire flexibile care au flexiunea după număr), system de flexeme prin
care se exprimă opoziṭia dintre numărul singular ṣi numărul plural. (vezi cap. 4 – Flexiunea).

Numărul are o bază reală (ṣi logică) la substantive ṣi la pronume, dar aici apar ṣi cele mai
multe probleme legate de categoria gramaticală a numărului. Spre deosebire de genul comun,
(characteristic unor substantive nume de persoane, în general nume de ocupaṭii ṣi de funcṭii),
termenul de număr comun este folosit impropriu de unii lingvisṭi. Conform dicṭionarului lui
Dobridor, ‘’numărul comun este reprezentat printr-o formă invariabilă, fără opoziṭii de
desinenṭă vizibile.’ (Dobridor, Dicṭionar, p.300). De fapt el se referă la situaṭii în care apare
fenomenul de omonimie flexionară (piṭigoi, pui, tei, arici, ochi,muncitoare, ṭesătoare, nume).
În limba engleză această clasă formală este denumită ‘substantive individuale ale pluralităṭii’,
pentru că aceeaṣi formă nominală poate fi folosită fie ca substantiv individual, fie ca
substantive al pluralităṭii (sheep = oaie, oi). Noi le considerăm forme flexionare ale unor
substantive numărabile la care forma de singular este identică cu forma de plural.

Prin analogie cu genul comun, folosit pentru a desemna ṣi substantive masculine ṣi

substantive feminine - [formal însă genul comun are aspectul flexionar al masculinului] –
putem să amintim existenṭa numărului colectiv. Un substantiv colectiv denumeṣte la forma
lui de singular o multitudine de obiecte identice. (o cireadă, un ciopor, un popor, un stol, un
roi, o herghelie, o turmă). Dar acest plural este considerat ca un întreg omogen ṣi de obicei,
logic, un grup de animale sau un grup de oameni. Aceste substantive collective sunt defective
de pluralul gramatical (ex. omenire, public) sau se comport ca niṣte obiecte gramaticale
integrate formal în sistemul flexionar.

Nu toate clasele de substantive au categoria numărului.

A. Substantivele care se pot număra se numesc substantive numărabile.

B. Substantivele care nu se pot număra se numesc substantive nenumărabile.
A – Substantivele care se pot număra sunt de obicei substantive comune individuale. Ele
au atît numărul singular, care denumeṣte un singur obiect din clasa respectivă de obiecte
gramaticale, cît ṣi numărul plural, care denumeṣte mai multe obiecte. Substantivele
individuale pot fi precedate de numerale, iar acordul cu verbul predicative se face în
număr. Substantivele comune denumesc unul sau mai multe obiecte aparṭinînd unei clase
noṭionale. Ele se deosebesc de substantivele proprii, care se scriu cu iniṭială majusculă.
Flexiunea substantivelor numărabile exprimă prin forme diferite opoziṭia dintre numărul
singular ṣi numărul plural. Această opoziṭie poate fi exprimată ṣi prin fenomenul de
omonimie flexionară, atunci cînd forma de singular nu poate fi diferenṭiată de forma de
plural decît în funcṭie de contextul comunicării.
 P a g e | 61

Avem 3 posibilităṭi formale de a marca opoziṭia de număr:

1 – (sing. ≠ pl. - conform unei reguli flexionare = substantive cu pluralul regulat);

2 – (sing. ≠ pl. – forma de plural apare prin modificarea temei lexicale = substantive cu
pluralul neregulat);

3 – (sing. = pl. – cele două forme identice putînd fi diferenṭiate doar în context, ṣi uneori
forma de plural fiind precedată de numerative.

Majoritatea substantivelor collective sunt din punct de vedere formal substantive

numărabile (ex. exprimă grupul sau apartenenṭa politică – comuniṣti, PNL-iṣti;
mitingiṣti), ṣi unele chiar pot fi precedate de numerative pentru a desemna o cantitate
mare ṣi neprecisă. (un grup de…, un detaṣament de…). Unele substantive denumesc o
colectivitate fără a preciza din ce fel de elemente este alcătuită (ex. echipă), altele, pentru
precizarea naturii elementelor componente folosesc determinantele cu care formează
syntagma ce denumeṣte aceeaṣi noṭiune: cireadă (de vaci), herghelie (de cai), turmă (de
oi).

Acordul cu verbul se face în număr.

B – Substantivele nenumărabile au o singură formă. Substantivele defective exprimă o

situaṭie reală, desemnînd:

 fie un obiect gramatical a cărui existenṭă o putem concepe numai sub aspectul unui
exemplar unic din clasa respectivă. Unicitatea poate fi însă exprimată formal fie
printr-un singular, fie printr-o formă plurală desemnînd un exemplar unic;
 fie obiecte gramaticale a căror existenṭă o putem concepe numai ca pluralităṭi de
exemplare din aceeaṣi categorie.
Substantivele proprii sunt nume care se dau unor fiinṭe, locuri, noṭiuni abstracte, instituṭii,
pentru a le individualiza, pentru a le distinge de alte obiecte gramaticale aparṭinînd
aceloraṣi categorii noṭionale. Ele sunt de obicei substantive defective. Substantivele
defective, comune ṣi proprii, sunt de mai multe tipuri:

a) Substantive defective de numărul plural, adică substantive singularia tantum – care au

numai formă de singular;
 Substantive nume proprii de persoană care apar numai la singular. Dacă sunt folosite
la plural se referă la toṭi membrii familiei respective ṣi sunt derivate cu sufixe
specific: Ioneṣtii, Popeṣtii, Cantemireṣtii. Folosirea pluralului în locul singularului
ṭine mai mult de stilistică decît de gramatică. De asemenea, folosirea pluralului
stylistic pentru substantive nenumărabile depăṣeṣte sfera analizei morfologice ṣi,
theoretic, nu face parte din flexiune.
 Se folosesc numai la singular unele toponimice: Constanṭa, Oltul, Turnu-Severin.
 Substantive comune unice, care nu sunt nume proprii, dar sunt echivalente cu acestea.
 P a g e | 62

Ele nu sunt privite ca făcînd parte dintr-o clasă de obiecte ṣi nu pot fi nici pluralizate, nici
generalizate: ex. iadul, paradisul, cerul, luna, estul, etc.
 Nenumărabile sunt ṣi substantivele abstracte unice. Ele sunt substantive care nu au
decît numărul singular, denumind o calitate sau o acṭiune la gradul ei cel mai abstract
ṣi general: prietenie, bunătate, ṣiretenie, adevăr, realism, istorie, literature, etc. (în
anumite context ele pot fi folosite ṣi la plural, cu valoare stilistică: adevărurile
istorice; nu sunt două dreptăṭi, texte din literaturile lumii, etc. Unele forme de plural
sunt posibile în anumite contexte pentru a exprima varietăṭi);
 Nu pot fi pluralizate nume de lichide: ex. lapte, bere, apă, oṭet, vin, etc. În contextele:
Un butoi de vin - Un pahar cu vin - O sticla cu vin - O cană de vin – o damigeană de
vin – 3 pahare cu vin / 2 sticle de vin/ - Evident nu s-a numărat vinul ci s-a măsurat
cantitatea de vin prin numărarea ṣi compararea containerelor, a ambalajului. Pluralele
stilistice indică soiuri diferite, varietăṭi de vinuri, de ape minerale, etc.
 Tot substantive unice sunt ṣi substantivele nume de materii, care nu au decît formă de
singular ṣi nu se pot număra. Unele denotă nume de materii ‘comestibile’ (unt, zahăr,
piper, sare, făină), altele denotă nume de materiale (nisip, oṭel, aur, mătase, bumbac).
Pluralele stilistice evidenṭiază cantitatea, varietăṭile (oṭeluri, mătăsuri, nisipurile
mării), sau denumiri ṣtiinṭifice (zaharuri, săruri).
 Substantivele collective sunt substantive care la forma lor de singular denumesc o
pluralitate de fiinṭe sau de obiecte identice, considerate în grup, ca un tot unitar.
Majoritatea însă s-au adaptat sistemului flexionar al limbii romăne (o grămadă / mai
multe grămezi; oaste, pădure, etc. - ṣi se comport grammatical ca niṣte substantive
numărabile cu flexiune regulată). Rareori, unele substantive collective indică ṣi
numărul membrilor: triumvirat, duet, deceniu. Deseori, substantivele care denumesc
colectivitatea arată (prin etimologie) ṣi din ce fel de elemente este alcătuită ea. Pentru
asemenea substantive collective există sufixe lexicale specifice: ex. ‘-ime’ - ṭărănime,
muncitorime, dăscălime; (pentru grupuri de oameni). Substantivele collective care
denumesc o pluralitate de obiecte de acelaṣi fel au sufixe lexicale specific: ‘-iṣ’ (păiṣ,
stufăriṣ, tufiṣ, mărăciniṣ, aluniṣ) sau ‘-et’ – brădet. Alte substantive collective provin
din nenumărabile nume de materii ṣi arată o cantitate mare: apăraie, zoaie, rufărie.
Dintre substantivele defective de numărul plural fac parte ṣi substantivele collective
exprimînd noṭiunea unui grup omogen de oameni: ex. - omenire, public.
Acordul cu verbul se face în număr.

b) Substantive defective de numărul singular, adică substantive pluralia tantum –

care au formă numai de plural;
 Au formă numai de plural unele substantive nume de sărbători: Florii, Rusalii. Unele
au pe lîngă forma de plural ‘Paṣti’ ṣi o variantă ‘Paṣte’ (ex. Paṣtele este o sărbătoare).
 ṣi unele toponimice: Ploieṣti, Iaṣi, Bucureṣti, Cucuieṭii-din-Deal. Unele sunt forme
care fac acordul numai cu predicatul la plural: Carpaṭi, munṭii Carpaṭi, Carpaṭii sunt…
Altele fac acordul în funcṭie de contexte: Iaṣul /Bucureṣtiul este / Iaṣii/Bucureṣtii sunt.
 P a g e | 63

 O varietate a substantivelor comune individuale o constituie substantivele individuale-

defective. Ele nu au decît formă de plural, dar se pot număra prin asociere cu un
‘numerativ’(ex. o pereche de…). Aici sunt cuprinse obiecte alcătuite din două părṭi
identice: denumiri de obiecte de îmbrăcăminte (iṭari, pantaloni, chiloṭi, bretele) ṣi
denumiri de unelte ṣi instrumente (ochelari, cleṣti, foarfeci). Conform regulilor din
sistemul flexionar al limbii romăne, opoziṭia dintre numărul singular ṣi numărul plural
este marcată formal, astfel încît există ṣi forme de singular acceptate: bretea, cleṣte,
foarfecă, pantalon, chilot).
 Substantivele collective, deṣi au formă de singular, exprimă ideea de plural, vorbitorul
accentuînd nu noṭiunea respective în întregul ei, ci elementele omogene alcătuitoare
(de obicei un grup de animale sau un grup de oameni - sau un grup de obiecte
identice). Majoritatea substantivelor collective sunt integrate formal în sistemul
flexionar al limbii romăne. Un grup de nume collective sunt însă defective de numărul
singular (ex. cîlṭi, lapṭi, icre, coclauri, măruntaie, jumări, tăiṭei.) Spre deosebire de
‘ṣale’’ - un rinichi – doi rinichi; un ochi – doi ochi, nu sunt collective, ci sunt forme
apărute prin omonimie flexionară. ‘Nazuri, moravuri, etc’’ – sunt forme de plural
impuse prin frecvenṭa uzului unor expresii.
 Unele substantive individuale defective de singular sunt moṣtenite din limba latină ṣi
nu pot fi precedate de numerative: ex. auspicii, anale.
Acordul cu verbul se face în număr.

În limba romănă sunt rare situaṭiile în care substantivul are formă de singular ṣi înṭeles de
plural, (forma de singular arată pluralitatea la substantivele collective, dar multe s-au
acomodat sistemului flexionar al limbii romăne), sau în care substantivul are formă de plural
ṣi înṭeles de singular. Deci opoziṭia de număr singular – plural este rareori neutralizată la
substantive. Uneori, această opoziṭie este neutralizată ṣi la pronume, atunci cînd se foloseṣte
pluralul în locul singularului (=pluralul autorului, pluralul autorităṭii), ṣi folosirea pronumelui
de politeṭe de persoana a II-a plural în formule de adresare respectuoasă către un interlocutor.

Aṣa cum la categoria genului gramatical există numeroase forme de omonimie la

singular între substantive de genul masculin ṣi substantive de genul neutru, forme pe care le
putem considera DUBLETE (ex. Masculin singular = Neutru singular: un buton – (M) doi
butoni/ (N) două butoane), ṣi la categoria numărului gramatical există asemenea dublete:

 Substantive cu forme multiple de singular (=dublete lexicale care desemnează acelaṣi

obiect gramatical ṣi aceeaṣi noṭiune. Unele substantive au două forme de singular,
ambele variante exprimînd acelaṣi gen grammatical:
i. Două forme de masculine singular: ex. berbec = berbece – (pl.)
berbeci; flutur = future – (pl.)fluturi;
ii. Două forme de neutru singular (care corespund eventual unor forme
diferite de plural): avantaj =avantagiu (pl.) avantaje / avantagii;
echipaj= echipagiu (pl) echipaje/ echipagii; peisaj = peisagiu;
 P a g e | 64

iii. Dubletul de feminine singular ‘soră – suroră’ marchează o diferenṭiere

de circulaṭie regională ṣi de vechime, dar ṣi o diferenṭiere semantică.
Forma de singular ‘suroră’ explică de ce forma de plural reprezintă
flexiunea regulată – ‘surori’.
Unele substantive au la singular două forme, diferenṭiate de gen:
i. O formă pentru masculin, ṣi altă formă pentru feminin: un basc – o bască.
(uneori, cele două forme diferite de singular marchează ṣi o diferenṭă de sens:
un fascicol = un fascicul faṭă de femininul ‘o fascicolă – o fasciculă’.
ii. O formă pentru masculin ṣi altă formă pentru neutru: un cleṣte – (M. pl. doi
cleṣti) = un cleṣte – (N. pl. două cleṣte); un cot – doi coṭi /= un cot – două
coturi / un cot – două coate.
iii. O formă pentru neutru ṣi alta pentru feminin. La acestea, formele de singular
sunt diferenṭiate de gen, dar formele de plural sunt identice (omonime
flexionare): (N) cătun – (F) cătună / (pl) cătune; (N) colind – (F) colindă /(pl.)
colinde;
Unele dublete pot fi explicate prin vechimea lor (oaspe – oaspete / pl. oaspeṭi),
altele prin circulaṭia lor regională: rod – roadă / (pl.) roade; glonṭ - glonte; Alte
dublete reprezintă variante lexicale prin care cuvîntul se integrează sistemului
flexionar al limbii romăne: ṣoarec – cu plural ṣoareci, cere alternanṭă consonantică
finală între consoana ‘-c’ ṣi consoana ‘-ci’, pe cînd la varianta ‘ṣoarece’ nu apare
alternanṭa consonantică.

În limba romănă circulă ṣi triplete ale formelor de singular: ciorchin – ciorchine – ciorchină;
geamăn – gemen – gemene; grăunṭă (F. pl. grăunṭe) – grăunṭ - grăunte (M. pl. grăunṭi).

 Substantive cu forme multiple de plural.

= Nu putem vorbi propriu-zis despre substantive masculine cu forme duble de plural.
Ex. Cap – (pl.) Capi – (ṣi cu plural neregulat) capete, capuri; La plural sunt marcate
astfel sensuri diferite, sau sunt dublete care marchează diferenṭierea regională: (bob –
(pl.) bobi, boabe; genunchi – (pl. genunchi (M), genunche (N); umăr – (pl.) umeri
(M), umere (N). Multe forme duble de plural nu sunt de fapt dublete gramaticale, ci
perechi de cuvinte omonime. În seria corn – corni, corn – coarne, corn – cornuri,
avem omonimie lexicală. Datorită numeroaselor dublete de singular care apar în limba
romănă între forme gramaticale (nu lexicale) ale aceleiaṣi noṭiuni, exprimată cu genul
masculin sau cu genul neutru (cele două avînd forme comune de singular, adică
categoria numărului singular la substantivele masculine ṣi la substantivele neutre este
exprimată prin flexeme comune), avem numeroase dublete de plural diferenṭiate de
formă ṣi de gen. ex. un compus – M.pl. – doi compuṣi/ N.pl. – două compuse; un
secol – (pl.) doi secoli – două secole.
 P a g e | 65

Vladimir Robu, în LRC I, p.150, consider că unele din substantivele cu forme multiple la
plural sunt termeni tehnici împrumutaṭi, ṣi că formele duble marchează nu numai o ṣovăială a
vorbitorilor, ci ṣi o diferenṭiere semantică minimă. ’a) o primă categorie sunt substantivele de
genul masculin care au un plural specific masculin ṣi unul feminin, cu alte cuvinte
substantivele care oscilează între masculin ṣi neutru din punct de vedere al categoriei genului,
care se distinge tocmai prin aspectul formal al pluralului’’. Ex. vagoneṭi/vagonete;
torenṭi/torente; produṣi/produse; curenṭi/curente. Sunt date însă ṣi exemple mai dificile:
eghileṭi-e; grumazi – grumaze /grumazuri; cîmp – (M.pl. cîmpi – N.pl. cîmpuri);

În mod eronat este descrisă situaṭia acestor dublete în GLR I, p.61 ‘b)Unele substantive au o
singură formă de singular ṣi două sau chiar trei la plural, aparṭinînd la genuri diferite. Aceste
forme au uneori sensuri diferite.’ Pornind de la definiṭia cuvîntului (ca unitate lexicală de
bază a vocabularului) care are la bază o noṭiune în jurul căreia s-a format un sens, consider că
atunci cînd avem sensuri diferite avem ṣi cuvinte diferite (aflate în relaṭie de omonimie
lexicală). Exemple din GLR apar în ‘Dicṭionar de omonime’ de Gh. Bulgăr, N. Felecan,
Bucureṣti, 1996. Ex. Colṭ - (pl.) colṭi (M), Colṭuri (N); cocoṣ (4 omonime), corn (8
omonime), cot (3 omonime), ochi (7 omonime), pas (4 omonime), timp (6 omonime).

Leon Leviṭchi ṣi Ioan Preda, în ‘Gramatica limbii engleze’, Bucureṣti, 1967, p.23-24, la
capitolul ‘Differences in Meaning Determined by Change of Number’, consider că ‘există
numeroase substantive în limba engleză care îṣi schimbă sensul în funcṭie de numărul
gramatical’(p.23). În multe situaṭii însă consider că este un fenomen de omonimie lexicală,
deoarece flexiunea după numărul grammatical nu poate să modifice înṭelesul (=sensul
lexical), ci doar sensul grammatical. Ex. ‘custom – obicei, datină, are forma de plural regulat
în relaṭie de omonimie lexicală cu substantivul defective de singular ‘customs’ = vamă; ‘glass
= sticlă, substantive nenumărabil, nu are nici o relaṭie gramaticală cu ‘glasses = ochelari,
substantive defective de singular. Nu se poate spune că între cele două apar diferenṭe de sens
determinate de schimbarea numărului.

 = În limba romănă avem numeroase exemple de substantive feminine cu forme duble de

plural.
În majoritatea situaṭiilor formele duble de plural nu au o diferenṭiere semantică sau de
circulaṭie, ci se explică prin simetria sistemului flexionar unic al limbii romăne.
o Pe de o parte avem masculinele cu alternanṭa: -k (consoană singular) + ‘ị’ (plural).
o Pe de altă parte avem femininele cu alternanṭa: ‘-ă’ (sing.) – ‘-e’ (plural); ‘-a’’/’le’
o Dacă am numerota alternanṭele: 1 = M.sg. / 2 = M.pl. ṣi 3 = F.sg. / 4 = F.pl., am
observa că substantivele neutre pot fi definite de o alternanṭă în diagonală: 1 (cf.
M.sg.) – 4 (cf. F.pl.).
o Cealaltă alternanṭă în diagonală ar fi reprezentată de Sing. 3 - pl. 2 (cf. tată – taṭi),
adică de alternanṭa dintre flexemul de singular ‘-ă’ ṣi flexemul de plural ‘-ị (‘-i
zero final asilabic).
 P a g e | 66

Alofonele fonemelor sunt variante combinatorii sau contextuale care se află în distribuṭie
complementară, adică sunt variantele aceluiaṣi fonem (vocalic sau consonantic) ṣi nu pot
comunta, nu au funcṭie distinctivă, ci contractează aceeaṣi funcṭie-semn.

De exemplu, spre deosebire de alofonele labializate, ‘Alofonele palatalizate apar înaintea

vocalelor anterioare ‘-e , ‘’-i’ care determină deplasarea spre palat a momentului final al
articulării consoanelor anterioare, ce se confundă cu momentul iniṭial al articulării vocalei
anterioare respective. Fenomenul este mai pronunṭat dacă e determinat de variantele asilabice
ale vocalelor anterioare. (…) Consoanele ‘c, k, č, Ğ, ċ, Ġ,’’palatale prin localizarea articulării
lor, nu au perchi palatalizate.’(Vladimir Robu, LRC, p.70).

În scris, aceste foneme sunt reprezentate prin secvenṭe de litere: č = ce /ci ; Ğ = ge /gi ;
ċ = che / chi ; Ġ = ghe /ghi. G. Beldescu, în ‘Ortografia actuală a limbii romăne’, Bucureṣti,
1985, pp.59-67, analizează grafemele complexe, pe care le grupează astfel: Ce, Ge ; separate
de Ci, Gi; ṣi Che, Ghe; separate de Chi, Ghi.

Luînd în considerare aceste aspect fonetice, substantivele feminine cu forme duble de plural
au la singular flexemul ‘-ă’ ṣi cele două variante de plural ‘-e’ ṣi ‘-‘-ị ’ ( sau în grafemele
complexe ‘-i este un semn diacritic ᶤ). : falangă – falange/falăngi; (vezi ṣi finalul de la
‘Scrisoarea III’ de M. Eminescu: ‘Ṣi în două temniṭi large..’= temniṭe largi).

O tarabă – tarabe/tărăbi; o cîrjă – două cîrje/cîrji; o coală – (pl.) două coli /coale; hale/hăli;
regule/reguli; telegrame/telegrămi; căpṣune/ căpṣuni; haine/hăini; sape/săpi;o cireaṣă -
cireṣe/cireṣi; (arbore, masculin – un cireṣ - doi cireṣi); o roată – (pl.) două roṭi / roate;
coperte/coperṭi; cratiṭe/crătiṭi; foiṭe/foiṭi; îngheṭate/îngheṭăṭi; plute/pluṭi; uliṭe/uliṭi;
uzine/uzini;

Pluralul în ‘-i’ este considerat cu circulaṭie regională ṣi nu este recomandat de norma literară,
spre deosebire de pluralul substantivelor provenite din singulare terminate cu flexemul ‘-e’’,
care fac de obicei pluralul în ‘i’- carte – cărṭi, mare – mări;

Sunt ṣi variante de plural care sunt generate de flexemul de feminin singular ‘-a’’. Ex.: basma
– (pl.) basmale /băsmăli; cazma – cazmale/căzmăli; muṣama – muṣamale/muṣămăli; Varianta
cu ‘-e’de plural este de obicei considerate norma faṭă de varianta regională cu ‘-i’final.

O categorie aparte de substantive feminine cu forme duble de plural prezintă o situaṭie de

sinonimie flexionară: (F. sing. – Ă) - / (F.pl. – E) – (F. pl. – URI)

Leafă – (pl.) lefi =lefuri; treabă – (pl.) trebi = treburi; iarbă – (pl.) ierbi = ierburi; ‘În cazul
pluralului în ‘-uri’alături de cel în ‘-I’, folosirea lui înlătură sinonimia ṣi marchează o
diferenṭiere semantică; avem de-a face, deci, cu sinonime morfologice, cum le numeṣte Iorgu
Iordan. Aṣa e cazul cu çărni’ṣi çărnuri’ (cărnuri’înseamnă sorturi, feluri de carne) (…) çărni’
ar fi pluralul normal al lui çarne’’ (…) În cazul lui ‘mîncări – mîncăruri, primul este pluralul
lui ‘mîncare – mai multe unităṭi de mîncare; ‘două mîncări nu strică’;’mîncăruri’înseamnă
feluri de mîncare, deci are un conṭinut mai concret faṭă de ‘mîncări’’(V. Robu, LRC, p.152
 P a g e | 67

 = În limba romănă sunt ṣi exemple de substantive neutre cu forme duble de plural.

Neutrele cu pluralul în ‘-i’semivocalic au un statut special pentru că au ṣi singularul ṣi
pluralul după modelul flexiunii masculine: domenii, litigii, colegii, servicii, consilii, orologii,
principii, etc. Vladimir Robu consider că ‘’desinenṭa de plural ‘-I’ a înlăturat pe ‘-uri’ în
aceste neologisme’ (op. cit. p. 154)

La genul neutru întîlnim forme duble de plural în ‘-e’’ ṣi ‘-uri’ (forme asemănătoare cu
dubletele feminine de plural amintite mai sus).

Chibrite/chibrituri; hotele/hoteluri; complete/completuri; resoarte/resorturi; ṣire/ṣiruri; etc.

Unele forme sunt mai rare sau au o circulaṭie regională: albuṣe/albuṣuri; ghivece/ghiveciuri.
În unele situaṭii, formele diferite de plural marchează diferenṭe semantice: ocoale – ocoluri;
mijloace – mijlocuri; rapoarte – raporturi, etc.

În general toate substantivele cu forme multiple de plural se încadrează în sistemul flexionar

al limbii romăne. Ele nu sunt excepṭii de la regulile declinării ṣi doar criteriul frecvenṭei ṣi
criteriul circulaṭiei face ca unul din membrii unui dublet să fie considerat normă literară.
Toate substantivele cu forme duble de singular sau cu forme duble de plural respectă
flexiunea regulată, încadrîndu-se alături de toate celelalte substantive care au categoria
gramaticală a numărului singular, în opoziṭie cu toate celelalte substantive care au categoria
gramaticală a numărului plural – opoziṭie marcată prin forme flexionare diferite.

Determinantele substantivului, pe baza acordului, iau ṣi ele forma necesară a numărului

gramatical respective. Adjectivele, articolele, numeralele ṣi pronumele se acordă cu
substantivul în gen, NUMĂR ṣi caz.

La părṭile de vorbire care au ṣi categoria persoanei, categoria numărului apare împreună cu

persoana (la pronume ṣi la verbele personale).

a. La pronume (substitute al numelui), numărul are o bază în realitate, fiindcă mai multe
obiecte gramaticale pot exista separate, cîte unul, individual, ca singular, sau în grup.
Ca ṣi numele, pronumele trebuie să-ṣi schimbe forma pentru a indica dacă este vorba
despre unul sau despre mai multe obiecte. Spre deosebire de flexiunea nominală, care,
cu cîteva excepṭii, este o flexiune regulate, flexiunea pronumelui personal este
neregulată, formele fiind moṣtenite din limba latină.
b. Verbul are categoria gramaticală a numelui, dar nu este legată direct de conṭinutul
noṭiunii, de acṭiunea propriu-zisă pe care o exprimă, ci de agentul (ori pacientul)
acṭiunii. La verb, numărul este condiṭionat de acordul cu autorul acṭiunii (persoana
sau persoanele care fac acṭiunea). Cînd acṭiunea verbal este supusă transformării de
nominalizare sau de adjectivare, cuvîntul (care exprimă modurile nepersonale) se
comportă ca un substantive sau un adjective, ṣi poate fi conceput fie la singular, fie la
plural, conform flexiunii nominale (ex. a pleca – plecare – plecări – plecările lui, etc.)
 P a g e | 68

Faptul că în limba romănă se recunoaṣte la categoria gramaticală a numărului doar opoziṭia

dintre numărul singular ṣi numărul plural nu exclude termenii de ‘număr dual’ ṣi ‘număr
trial’(exemplu: tustrei ). Aṣa cum există ṣi sistemul de numeraṭie binar, sunt anumite cuvinte
ṣi anumite contexte în care:

 singularul (cuplu, tandem, binom, etc.)

 sau pluralul (părinṭii mei, ochii mei, mă dor picioarele, etc.)
au valoarea numărului ‘doi’ (mai ales atunci cînd în realitate fiinṭele sau obiectele se
prezintă de obicei grupate în perechi). În această situaṭie opoziṭia dintre singular ṣi plural
se neutralizează.
 P a g e | 69

3.2.2.3. Categoria persoanei gramaticale

3 – PERSOANA.
Categoria persoanei gramaticale trebuie analizată în legătură cu categoria numărului, ambele
fiind categorii gramaticale sintetice exprimate printr-un singur flexem (comun. Vezi cap. 4 –
Flexiunea). Persoana este o categorie gramaticală flexionară nespecifică, purtătoare a
raportului care se stabileṣte între vorbitor (emiṭătorul fluxului verbal al comunicării),
interlocutor (destinatarul mesajului), obiectul mesajului (persoana absentă despre care se
vorbeṣte) ṣi acṭiunea exprimată de verb. Aṣa cum la declinare genul se manifestă împreună cu
categoria numărului, ṣi la conjugare persoana se manifestă solidar, simultan cu categoria
numărului. Persoana este deci o categorie gramaticală comună, care apare atît la declinarea
pronominală, (arătînd cine ce rol are în actul de comunicare), cît ṣi la conjugarea verbală
(arătînd cine face acṭiunea exprimată de verbul predicative). Fiind un element fundamental
pentru actul vorbirii (=comunicarea este întotdeauna un dialog care are loc între un emiṭător
ṣi un destinatar), persoana este categoria gramaticală cea mai stabilă ṣi mai răspîndită. În
afară de diateză, mod ṣi timp, verbele predicative mai exprimă persoana ṣi numărul. Aceste
categorii gramaticale ale predicatului sunt corelate (=în acord) cu categoriile identice ale
subiectului. În limba romănă, flexiunea pronumelui personal este parṭial neregulată, fiind
moṣtenită din limba latină. Spre deosebire de categoria de gen, persoanele au forme diferite
pentru plural, faṭă de forma de singular, deci nu se poate evidenṭia formal opoziṭia dintre
numărul singular ṣi numărul plural. Categoria persoanei este în co-relaṭie cu categoria de
număr, deoarece persoana care vorbeṣte, sau căreia i se adresează mesajul, sau despre care se
vorbeṣte, poate fi una singură sau pot fi mai multe persoane implicate simultan. În anumite
contexte am putea considera relaṭia dintre categoria persoanei ṣi categoria numărului o relaṭie
de complementaritate flexionară. Categoria numărului este mai generală, mai ‚’abstractizată’,
ṣi astfel include categoria de gen (nominal) ṣi categoria de persoană. (=2 categorii
gramaticale sintetice incluse). Pronumele personal de persoana a III-a singular ṣi plural are
toate cele 3 categorii gramaticale: el – ea – ei – ele. Ṣi pronumele posesiv include într-o
singură formă toate cele 3 categorii gramaticale menṭionate: al meu – a mea – ai mei – ale
mele (toate forme de persoana I singular).
i. ‘’Categoria persoanei pune unele probleme strîns legate de categoria numărului, în ce
priveṣte raportul dintre conṭinutul formelor personale de plural ṣi formele
corespunzătoare de singular. Numai persoana a III-a prezintă raportul obiṣnuit dintre
singular ṣi plural: Persoana a III-a plural desemnează un grup de mai multe persoane a
III-a singular.’’ (GLR, I , p.39). De obicei, persoana a III-a (persoană, fiinṭa sau lucru
despre care se vorbeṣte) respectă la plural genul, atunci cînd este vorba de un grup
omogen de obiecte gramaticale. Opoziṭia unul sau mai multe obiecte de acelaṣi fel (el
+ el = ei / masculin plural; ea + ea = ele /feminin plural). Grupul neomogen ‘el + ea’
(Vasile ṣi Ioana, tata ṣi mama) este exprimat prin ‘ei’.
Pluralul poate să reprezinte ṣi adăugarea unui singular unui grup de acelaṣi gen grammatical
(el + ei = ei ex. un căṭel ṣi doi miei; un scaun ṣi doi copaci;) sau ea + ele = ele (o floare ṣi
două cutii; o săgetă ṣi două arcuri). Acordul de substituire (un căṭel ṣi două flori = ei; o floare
ṣi doi grădinari = ei) la grupurile neomogene este mai puternic din partea masculinelor.
 P a g e | 70

ii. Persoana I plural este un plural inclusiv, care include persoana vorbitorului într-un
grup cu alte persoane:
- Fie se referă la cei doi colocutori care participă împreună la dialog (eu + tu = noi); sau
o relaṭie asemănătoare între un locutor ṣi mai mulṭi colocutori (eu + voi = noi; noi +
voi = noi);
- Fie include persoana care vorbeṣte într-un grup cu una sau mai multe persoane
(prezente sau absente) care reprezintă persoana despre care se vorbeṣte (pers. a III-a –
eu + el/ea = noi; eu + ei/ele = noi.).
Ṣi la verbe, persoana I plural, marcată prin desinenṭe specific, poate fi exclusive sau
inusivă faṭă de parsoana a II-a ṣi persoana a III-a. Distincṭia de persoană este marcată la
verbele personale prin asociere cu un pronume personal.
iii. Persoana a II-a plural:
- Fie desemnează un grup de co-locutori care participă activ la actul de comunicare
(tu + tu + = voi; tu + voi = voi;) ṣi cărora li se adrează emiṭătorul mesajului. (grupul
destinatar poate să fie ṣi o mulṭime atunci cînd este un discurs, sau poate reprezenta
grupul virtual al cititorilor posibili, atunci cînd este un text scris);
- Fie include persoana interlocutorului într-un grup cu una sau mai multe persoane
(prezente sau absente) reprezentînd parsoana a III-a (tu + el/ea = voi; tu + ei/ele = voi;
voi + ei/ele = voi.);
Posibilităṭile de combinare între diferite persoane singulare ṣi grupuri de persoane (omogene
sau neomogene) sunt numeroase:
 P a g e | 71

De pe această tablă de ṣah rezultă că vorbitorul se impune în 27 de situaṭii,iar persoana căreia

i se adresează se impune în 20 de situaṭii de plural. De asemenea, în legătură cu persoana
despre care se vorbeṣte, se poate observa că masculinul este mai puternic decît femininul ṣi se
impune în 12 situaṭii (=ei), iar femininul apare numai în 4 situaṭii (care rezultă din feminine +
feminine).
Contrastul dintre persoane este o opoziṭie contextuală, ṣi alternanṭa vorbitorilor indică
numărul ṣi rolul participanṭilor la actul de comunicare prin categoria persoanei gramaticale.
Orice act de comunicare implică:
- Un subiect vorbitor,
- ṣi un destinatar al mesajului;
Potenṭial, agentul comunicării se identifică după fiecare schimb de roluri /replici, fiecare
participant la actul de comunicare fiind pe rînd ‘’éu – tu’’ (vorbitor ṣi ascultător, persoana
I ṣi persoana a II-a).
- În dialogul celor 2 co-locutori obiectul grammatical despre care se vorbeṣte (persoană,
fiinṭă sau lucru) este persoana a-III-a.
În actul vorbirii, categoria persoanei este marcată la predicatele verbale cu indici flexionari
caracteristici fiecărei persoane (=desinenṭele personale ). Categoria persoanei apare, formal,
ṣi la verbele unipersonale (care au numai persoana a-III-a), ṣi la unele moduri nepersonale
(ex. ducîndu-mă – persoana I-a singular apare ca un subiect al gerunziului.)
În anumite context, modul gerunziu este urmat de oormă conjunctă neaccentuată a
pronumelui personal sau a pronumelui reflexiv: auzindu-l, auzindu-le, văzîndu-i, văzînd-o,
gîndindu-se, dîndu-ne, etc.
 P a g e | 72

În alte context întîlnim formele de participiu, după care se intercalează o formă neaccentuată
a unui pronume personal sau pronume reflexive, ṣi un auxiliar: datu-i-am, dusu-s-a, văzutu-l-
am, etc. Am putea considera categoria gramaticală a persoanei drept o funcṭie în cadrul
enunṭului. Oricui i se poate atribui funcṭia de persoana I, atîta timp cît într-un anumit context
este persoana care emite mesajul. În unele texte literare, prin personificare, se atribuie funcṭia
de persoana I ṣi unor ‘ne-vorbitori’(animale sau lucruri). În alte texte li se atribuie funcṭia de
persoana a II-a, persoană căreia i se adresează mesajul. Funcṭia de persoană este deci o
variabilă care se atribuie în funcṭie de contextul situaṭional al comunicării.
‘’ person (n.) (per, PER) A category used in grammatical description to indicate the number
and nature of the participants in a situation. The contrasts are deictic, i.e. refer directly to
features of the situation of utterance. Distinctions of person are usually marked in the verb
and/or in the associated pronouns (personal pronouns). Usually a three-way contrast is found:
first person, in which speakers refer to themselves, or to a group usually including themselves
(e.g. I, we); second person, in which speakers typically refer to the person they are addressing
(e.g. you); and third person, in which other people, animals, things, etc. are referred to (e.g.
he, she, it, they). Other formal distinctions may be made in languages, such as ‘inclusive’ v.
‘exclusive’ we (e.g. speaker, hearer and others v. speaker and others, but not hearer); formal
(or ‘honorific’) v. informal (or ‘intimate’), e.g. French vous v. tu; male v. female; definite v.
indefinite (cf. one in English); and so on. There are also several stylistically restricted uses, as
in the ‘royal’ and authorial uses of we. Other word-classes than personal pronouns may show
person distinction, as with the reflexive and possessive pronouns in English (myself, etc., my,
etc.). Verb constructions which lack person contrast, usually appearing in the third person,
are called impersonal. An obviative contrast may also be recognized. ‘’[David Christal,
Dictionary…, 2008]
Categoria gramaticală a persoanei nu numai că este o funcṭie care se atribuie în relaṭie cu
contextul comunicării, (adică nu este permanent identică cu aceeaṣi fiinṭă), dar nu este nici
permanent identică cu o persoană reală. Dacă în general categoria persoanei este o variabilă
contextuală, în anumite context, opoziṭia de persoană se neutralizează. În timp ce subiectul
grammatical este obiectiv, subiectul vorbitor, uneori însoṭit de un subiect de întărire, este
subiectiv (deṣi uneori se poate detaṣa de sine însuṣi (vezi ṣi verbele ṣi expresiile nepersonale
de tipul: se zice, se spune, se cuvine, se crede că…). În diferite context, anumite verbe ṣi
forme pronominale au forme gramaticale de persoană care exprimă o persoană neprecisă sau
se referă în general la o persoană, nu la o persoană anume. Spre deosebire de adjectivele ṣi
pronumele nehotărîte, unele texte ‘proverbiale’’ sunt adresate unui locutor necunoscut,
neprecizat, cu funcṭie de collocutor virtual. De obicei persoana a II-a nu îṣi pierde calitatea de
pronume personal, dar devine o persoană ‘generică’, nedeterminată, neprecisă, de obicei
singulară. Multe forme personale pot fi folosite cu sens generic sau nedeterminat în formule
proverbiale:
- Nu ṣtii de unde sare iepurele;
- Unde dai ṣi unde crapă;
Prin definiṭie, pronumele nu denumeṣte, ci face doar referire la cineva sau ceva amintit
anterior în cursul discuṭiei. Formele pronominale, [am putea spune ‘ímpersonale’], se
deduc din desinenṭa verbelor, ṣi de obicei sugerează persoana a II-a singular, persoană
căreia I se adresează mesajul. Vorbitorul/sfătuitor încearcă să intre într-un dialog direct cu
un posibil ascultător, căruia îi dă sfaturi:
- Nu te amesteca ca mărarul în toate.
 P a g e | 73

Alteori vorbitorul indică persoana sau persoanele (lucrul sau lucrurile) despre care îi face
vorbire unui ascultător imaginar, ṣi pronumele indică o persoană a III-a generică:
- Tot vine el cu de-ale lui;
- Tot vine ṣi cel ce întîrzie.
Aṣa cum substantivul óm’, de genul masculine, are funcṭia generică pentru toate fiinṭele
umane, bărbaṭi ṣi femei (indifferent de gen), reprezentaṭi într-un plural colectiv – ómenire’
(derivatul fiind de genul feminin), se poate atribui funcṭia generică de collocutor (=tu)
oricărui obiect grammatical. De asemenea, pentru exprimarea unui subiect nedeterminat, se
poate folosi tot substantivul ‘’om’ cu funcṭie generică de persoană:
- Nu ṣtie omul din ce se îngraṣă.
- ‘Cînd ar ṣti omul ce-ar păṭi, dinainte s-ar păzi. ‘(Creangă)
‘’În cadrul diverselor posibilităṭi de a exprima subiectul nedeterminat se pot distinge, după
conṭinut, două subcategorii:
- A subiectului care nu poate fi identificat, exprimat prin persoana a III-a a unui verb
activ.
- A subiectului autor al unei acṭiuni cu valoare general, exprimat prin persoana a II-a
singular, prin persoana I plural ṣi prin persoana a III-a a reflexivului (vezi exemplele
de la a, c, d, pag. 93) (GLR, I, p.93-94).
Exceptînd întrebuinṭările cu valoare conotativă ale categoriei persoanei (folosirea unei
persoane în locul alteia, pluralul majestăṭii, personificarea, etc.) pronumele are forme
distincte pentru a exprima opoziṭiile între persoane. Opoziṭiile contextuate apar între:
- Persoana /persoanele care vorbeṣte = persoana I, emiṭătorul mesajului;
- Persoana cu care se vorbeṣte = persoana a II-a, destinatarul mesajului;
- Persoana/persoanele (fiinṭe sau lucruri) despre care se vorbeṣte = persoana a III-a.
Spre deosebire de cele 2 elemente obligatorii ale dialogului, unde cei 2 colocutori-actanṭi
sunt prezenṭi ‘face-to-face’’, persoana a III-a este obiectul comunicării orale ṣi poate să să
fie in praesentia sau in absentia.
Din punct de vedere al conṭinutului comunicării distincṭia între persoane se face din
perspectiva autorului comunicării. Categoria persoanei este deci o funcṭie în orice act de
comunicare (verbală orală). Comunicarea presupune un schimb reciproc de informaṭii între 2
persoane reale.
Categoria gramaticală a persoanei este o categorie morfologică flexionară care se manifestă
în flexiunea verbală. Prin definiṭie, modurile personale ṣi predicative exprimă persoana ṣi
formează predicatul. Formele lui flexionare indică persoana ṣi numărul celor implicaṭi într-un
act de comunicare real. Verbele predicative sunt asociate cu pronume personale într-o relaṭie
situaṭională logică. Trebuie menṭionat faptul că autorul sau autorii acṭiunii verbal se exprimă
la persoana I ṣi la persoana a II-a numai prin pronume personale (sau pronume posesive).
Numai la persoana a III-a autorul acṭiunii verbale poate fi exprimat printr-un substantive sau
un înlocuitor. Deci categoria gramaticală a persoanei se manifestă:
1. Prin lexeme pronominale cu forme flexionare caracteristice fiecărei persoane.
(Paradigma flexionară a acestor pronume este destul de neregulată);
2. La verbele predicative categoria gramaticală a persoanei este o trăsătură marcată de
morpheme gramaticale numite desinenṭe.
[notă – ca ṣi la categoria gramaticală a genului substantivelor, la categoria gramaticală a
persoanei avem:
 P a g e | 74

-1 – (cuvinte diferite – cf. frate – soră) teme flexionare diferite pentru diferite persoane
(eu – tu). Pronumele de persoana a III-a pot fi încadrate în sistemul flexionar regulat, ṣi
între formele de plural (noi – voi / nouă – vouă) există asemănări formale.
-2 – un system regulat la flexiunea sintetică verbală, care indică persoana ṣi numărul.
Cele două sisteme se află într-o relaṭie de complementaritate, prezenṭa unui indice de
persoană ṣi număr la predicat atrăgînd prezenṭa unui pronume cu aceiaṣi indici. Acordul
acesta este obligatoriu. În schimb în limba romănă nu este obligatoriu ca pronumele (subiect)
să fie exprimat (subiect neexprimat), acesta fiind deja exprimat în desinenṭa verbelor
predicative (de obicei un pronume personal de persoana I –(vorbitorul) sau persoana a II-a
(ascultătorul) este subiect inclus în desinenṭa verbului).
Ca un substitut nominal, numai anumite categorii de pronume au forme morfologice
flexionare de persoană. Numai pronumele personale, pronumele de întărire, pronumele
reflexive ṣi pronumele posesive au forme diferite de persoană, putînd să înlocuiască numele
colocutorilor sau numele obiectelor gramaticale despre care este comunicarea verbală. La
modurile personale ale verbului există flexeme (=desinenṭe de persoană) care fac acordul cu
persoana numelui. Definiṭia desinenṭelor, conform Gramaticii Academiei, este următoarea:
‘’Se numesc desinenṭe afixele gramaticale care se adaugă după rădăcină sau după temă pentru
a arăta:
- Numărul ṣi cazul la substantive;
- Genul, numărul ṣi cazul la adjective;
- Persoana (ṣi numărul) la verbe.’’ (GLR, I, p.44).
Prin folosirea termenului de FLEXEM:
 Se elimină termenul de suffix grammatical zero ṣi termenul de desinenṭă zero;
 Se regularizează sistemul flexionar, deoarece un flexem arată:
- GENUL, numărul ṣi cazul, atît la substantive, cît ṣi la adjective ṣi articole.
- Acelaṣi flexem arată genul, numărul ṣi cazul ṣi la pronumele personale
( persoana a III-a – el – ea – ei – ele;
Conform articole –cel –cea -cei -cele;
Al – a – ai – ale;
Adjective: singurel – singurea – singurei – singurele;
Tinerel – tinerea – tinerei – tinerele;
Dar ṣi adj. sătul – sătulă – sătui – sătule;
ṣi unele verbe: eu înṣel – tu înṣeli/înṣei – el înṣeală – el să înṣele; (cf. cel–cei-cea-
cele)
Substantive: copil – copilă – copii – copile;
Miel – mia – miei – miele;
Viṭel – viṭea – viṭei – viṭele;
Căṭel – căṭea – căṭei – căṭele;
Purcel – purcea – purcei – purcele;
(unele substantive sunt cu sufixe diminutivale (de la ‘cîine; porc’’).
Numeral colectiv – (plural) – tustrei – tustrele.
- Numeralul are doar flexiune după gen ṣi caz;
- Gen ṣi numărul la participial verbal;
- Este marcată cu flexeme diferite opoziṭia dintre persoane.
 P a g e | 75

Flexemul arată persoana I, II, III ṣi numărul singular ṣi plural la verbe (la modul
indicativ, timpul present, ṣi la modul conjunctiv timpul present, ṣi la modul
imperativ, timpul present) ṣi la celelalte timpuri ale diatezei active care au flexiune
sintetică. (=timpuri simple, spre deosebirede timpurile compuse, care au exiune
analitică).
 Acelaṣi flexem care arată genul ṣi numărul (ṣi cazul N-A) la părṭile e vorbire
declinabile arată persoana ṣi numărul (doar la persoana a III-a) la conjugare (vezi
enumerarea formelor verbale predicative de mai sus)
 Deci toate părṭile de vorbire flexibile folosesc acelaṣi sistem de flexeme, care este
unic ṣi caracteristic limbii romăne contemporane.
 P a g e | 76

3.2.2.4. Categoria gramaticală a diatezei

În strînsă legătură cu categoria persoanei sunt categoriile gramaticale specifice verbului:
diateza, modul ṣi timpul.

4 – DIATEZA.

5 – MODUL.

6 – TIMPUL.

“Redînd o acṭiune, verbul implică ṣi noṭiunea de autor al acestei acṭiuni. Autorul acṭiunii
poate fi persoana I. a II-a sau a III-a. Persoana este forma pe care o ia verbul pentru a arăta că
acṭiunea este făcută de cel care vorbeṣte (pers. I), de cel cu care vorbeṣte (pers. A II-a) sau de
altcineva în afară de cei doi vorbitori (pers. a III-a). Persoana a III-a nu e obligatoriu să fie
fiinṭă, ci poate fi ṣi o situaṭie sau un lucru. Acṭiunea poate fi săvîrṣită de un singur autor sau
de mai mulṭi autori.’’ (GLR, I, p. 243).

Conceptul de ‘PERSOANĂ’’

Termenul de persoană vine din latinescul persona, care ar deriva din grecescul prosopon care
a însemnat, pe rând, în teatrul grec din Antichitate, masca actorului, rolul acestuia, actorul
însuși, pentru ca, ieșind din incinta teatrului, să se generalizeze asupra omului. Procesul
similar s-a petrecut și cu trecerea de la vechiul cuvânt rusesc licina la cuvântul licinosti,
personalitate. Unii filologi derivă termenul de persoană din denumirea phersu, înscrisă sub o
figură mascată din mormintele etrusce. Se crede că numele ar aparține unui zeu subteran,
înrudit, dacă nu chiar identic, cu Persephona sau Persus. Teatrul roman a preluat masca
teatrală de la etrusci. Astfel, primul sens al cuvântului persoană a fost acela de mască, de
„costumație”, prin care actorii teatrului antic întruchipau sau simbolizau pe cineva de pe
scenă. Al doilea sens, obținut prin extensiune, se referă la rolul social îndeplinit de cineva în
teatru sau în viață, la funcțiile și obligațiile sociale pe care cineva și le asumă (exteriorizarea,
manifestarea publică a persoanei). Un al treilea sens vizează chiar actorul însuși, care joacă
rolul (individualitatea corporală și psihică a celui care îndeplinește rolul). Un al patrulea sens
adaugă conceptului de persoană un atribut valoric, referindu-se la calitatea de a fi om, la
rangul (statutul) său social. Dintre cele patru semnificații (accepțiuni), o pondere mai mare au
dobândit-o persoana ca rol social și exprimând o valoare. Observăm cum, sub aspect filosofic
și psihologic, noțiunea de persoană a evoluat spre cea de personalitate, fiind utilizată pentru a
desemna ființa liberă, rațională, conștientă, creatoare de valori și responsabilă de acțiunile
sale. Pentru explicarea persoanei s-au făcut mai întâi unele referiri la dreptul civil, deoarece
acesta își are ca obiect principal de preocupare însăși persoana umană. În al doilea rând,
explicarea persoanei apare la unii gânditori antici și medievali. Apoi, s-au făcut referiri la
literatura epică și dramatică, deoarece aceasta exprima în mod manifest viața concretă a
persoanei. Abia ulterior s-a trecut la interpretarea psihologică a persoanei.’’
https://ro.wikipedia.org/wiki/Persoană
 P a g e | 77

’In ancient Rome, the word persona (Latin) or prosopon (πρόσωπον; Greek) originally
referred to the masks worn by actors on stage. The various masks represented the various
"personae" in the stage play.[9]

The concept of person was further developed during the Trinitarian and Christological
debates of the 4th and 5th centuries in contrast to the word nature.[10] During the theological
debates, some philosophical tools (concepts) were needed so that the debates could be held
on common basis to all theological schools. The purpose of the debate was to establish the
relation, similarities and differences between the Λóγος/Verbum and God. The philosophical
concept of person arose, taking the word "prosopon" (πρόσωπον) from the Greek theatre.
Therefore, Christus (the Λóγος/Verbum) and God were defined as different "persons". This
concept was applied later to the Holy Ghost, the angels and to all human beings.

Since then, a number of important changes to the word's meaning and use have taken place,
and attempts have been made to redefine the word with varying degrees of adoption and
influence.’’ Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Person

3.2.2.4.1. - EGO – subiectul vorbitor

Psihologia defineṣte personalitatea fiecărui om; fiecare om are un ‘eu’. EU-ul vorbitor
(subiectul vorbitor, care emite o comunicare verbal orală, un mesaj), se referă explicit la sine
cu pronumele ‘EU’. Acest subiect vorbitor este ‘EU’ numai atîta timp cît este persoana care
vorbeṣte. ‘Eu-ul subiect-vorbitor este deci un termen restrictive faṭă de termenul folosit în
psihologie. Rolul de persoana I încetează atunci cînd subiectul vorbitor nu mai emite
comunicarea verbală orală. Orice comunicare verbal orală este emisă de un ‘EU’ – subiect
vorbitor - ṣi este destinată unui ‘TU’, persoana cu care se vorbeṣte (adresantul, destinatarul
comunicării). Rolul co-locutorilor este alternative ṣi, în timpul unui dialog, ei sunt pe rind
persoana I (EU) ṣi persoana a II-a (TU), această alternanṭă fiind definitorie pentru orice act de
comunicare umană, adică fiind un schimb de informaṭii.

Actul de comunicare verbală orală [= Vorbirea] este de fapt o CON-VORBIRE.

Actul de comunicare verbală orală poate fi analizat din mai multe puncte de vedere. Anterior
(vezi în această lucrare, vol. I, cap. 1.1.8.3. – Lanṭul vorbirii ca proces reversibil între
vorbitor ṣi ascultător’), actul de comunicare a fost prezentat ca un proces [  ] < = > ] binar.
Schimbul de informaṭii între cei doi participanṭi la actul de comunicare este con-catenat în
lanṭul vorbirii; cei doi vorbitori (V1 ṣi V2) participă în mod egal (din punct de vedere formal)
la realizarea dialogului, vorbirea fiind întotdeauna o con-vorbire. Lanṭul vorbirii V1 -> V2 ->
V1 -> V2 -> … putînd fi segmentat în

[V1 -> V2][V2 -> V1][V1 -> V2][V2 ->V1]….

Unitatea minimală de comunicare este deci DIALOGUL, reprezentat printr-un segment binar
de tipul : [V1 -> V2] + [V2 -> V1] – segment repetabil atîta timp cît durează convorbirea
între cei doi vorbitori.
 P a g e | 78

În sursa citată în cap. 1.1.8.3. - (Bryan Gick, Ian Wilson, Donald Derrick, - Articulatory
Phonetics, 2013) – în cadrul lanṭului vorbirii sunt identificate etapele comunicării verbale
orale ca procese lingvistice distincte între vorbitor=emiṭător al mesajului ṣi
ascultător=destinatar al mesajului.

Multimodal speech chain with feedback loops (image by W. Murphey and A. Yeung)
=Lanțul vorbirii descrie etapele comunicării verbale orale prin care un mesaj se mișcă între
mintea vorbitorului și mintea ascultătorului. Prin intermediul ideii lanțului de vorbire vedem
că informația care este comunicată lingvistic pentru a atinge un anumit scop este codificată de
către vorbitor într-o succesiune de gesturi articulare care generează sunet, acel sunet este
comunicat ascultătorului, prelucrat de mecanismul auditiv într-un neural semnal care este
interpretat pentru a extrage sensul cuvântului și intenția actului comunicativ.
‘’speech communication consists of a chain of events linking the speaker’s brain with the
listener’s brain. We shall call this chain of events the speech chain’’( Peter Denes and Elliot

Pinson).
 P a g e | 79

Analizînd comunicarea verbală orală nu ca percepṭie a lanṭului vorbirii, ci ca activitate de

producere a sunetelor articulate, putem considera că actul de comunicare poate fi analizat ṣi
din punct de vedere al intenṭiilor vorbitorilor (co-locutorilor care emit mesaje lingvistice).
Orice mesaj lingvistic este generat de un act de voinṭă din partea unui subiect-vorbitor care
declanṣează un act de comunicare prin iniṭierea unui dialog.

Voinṭa reprezintă un nivel de auto-organizare ṣi auto-reglaj superior celui pe care-l

constituie afectivitatea. Este astfel depăṣită funcṭia pur emotivă a comunicării. ‘’Trăsăturile
psihologice distinctive ale voinṭei sunt:

1 scopul propus, conṣtient;

2 efortul specific, calificat ca voluntar;
3 ṣi comportamentul de biruire a obstacolelor’’ (definiṭie de
Paul Popescu-Neveanu, ‘Dicṭionar de psihologie’, Buc. 1978
Este act de voinṭă orice act intenṭional, deliberat, orientat spre un scop conṣtient.

Actul de comunicare este iniṭial un act de voinṭă (= este generat de voinṭa unui vorbitor care
are scopul de a comunica într-un anumit moment un anumit mesaj, destinate unei anumite
persoane. Actul de comunicare verbală orală este rareori involuntar, ṣi prin efortul de a
dobîndi o anumită competenṭă lingvistică vorbitorul îṣi manifestă conṣtient dorinṭa de a
stabili comunicarea, de a o prelungi sau de a o întrerupe. De asemenea, prin comportamentul
său verbal conṣtient, vorbitorul coboară nivelul comunicării la nivelul de înṭelegere al
colocutorului. Asta înseamnă că înainte de a exprima mesajul în limbaj articulat, vorbitorul
are un comportament pregătitor ṣi are intenṭia de a vorbi. ‘Cuvîntul intenṭionalitate nu
înseamnă nimic altceva decît acea particularitate funciară ṣi generică, pe care o are conṣtiinṭa
de a fi conṣtientă de ceva anume, de a purta, în calitatea sa de cogito, în ea însăṣi, obiectul
cugetării sale’ (E. Husserl). Se consideră că prin intenṭiile sale, subiectul este ‘’donator de
sensuri’’, de semnificaṭii. Intenṭia este deci o tendinṭă subiectivă spre ceva obiectiv, ‘tendinṭă
cu un grad superior de elaborare mintală, exprimînd secvenṭial, prin trecerea de la motive la
scopuri ṣi proiecte, demersurile preparatorii ale subiectului de a interveni în ordinea
obiectivă; cee ace îṣi propune subiectul să facă în baza unei decizii…’’(Paul Popescu-
Neveanu, 1978).

Atunci cînd persoana (care va deveni ulterior subiect -vorbitor ṣi va iniṭia printr-un act de
voinṭă un dialog) are un motiv de a comunica, îṣi proiectează, printr-un act de voinṭă, scopul.
Nu este un scop în sine, de a comunica de dragul de a comunica, nici de a vorbi despre orice
cu oricine doar pentru a vorbi vorbe, ci este un scop cu funcṭie de cunoaṣtere prin limbaj
articulat. Principala funcṭie a limbajului este funcṭia cognitive, care orientează limbajul spre
context, spre semnificat. G. Berger vorbeṣte despre ‘’obiecte intenṭionale’, pe care le
identifică cu semnificaṭiile. Simultan, prin limbajul verbal oral, vorbitorul îṣi comunică
gîndurile, dar îṣi exprimă ṣi sentimentele ṣi dorinṭele (adică îṣi exprimă propria sa atitudine
faṭă de conṭinutul mesajului transmis).
 P a g e | 80

Funcṭia emoṭional -expresivă constă în exprimarea atitudinilor afective ale persoanei faṭă de
situaṭiile ṣi evenimentele realităṭii, cu ajutorul unor mijloace verbale specifice cum sunt:
ritmul, intonaṭia, accentul, pauzele. Faptele curente din viaṭă arată că de multe ori
expresivitatea limbajului transmite informaṭii mult mai bogate ṣi mai nuanṭate decît simplul
conṭinut de idei al comunicării verbale orale.

Subiectul – vorbitor îṣi exprimă nu numai gîndurile ṣi emoṭiile ci, în mod voluntar, îṣi
exprimă (prin categorii gramaticale specific verbale), ṣi atitudinea faṭă de conṭinutul
comunicării.

În centrul întregului system al comunicării verbale orale subiectul – vorbitor îṣi situează
propriul ‘eu’. Această viziune ‘’ego-centristă’ asupra actului de comunicare este realist dacă
analizăm un segment minimal din lanṭul vorbirii (vezi mai sus):

: [V1 -> V2] + [V2 -> V1]

În această secvenṭă fonică, dialogul este reprezentat de intervenṭia alternativă a celor două
voci distincte: {[EU1 => EU2] + [EU2 => EU1]}. Eu-ul reprezintă conṣtiinṭa de sine ṣi este
nucleul sistemului personalităṭii. ‘Eul înṭeles ca ansamblul însuṣirilor personalităṭii, este
alcătuit din următoarele ansambluri:

– eu fizic (biologic);
– Eu spiritual, alcătuit din totalitatea dispoziṭiilor psihice înnăscute sau dobîndite;
– Eu social, ce are în vedere atitudinile faṭă de relaṭiile sociale ale individului.
– (un ‘eu ideal’ este o proiecṭie a imaginii de sine, aṣa cum persoana gîndeṣte că ar
trebui să fie).’’((Paul Popescu-Neveanu, 1978).
Eu-ul este deci o caracteristică psihologică a oricărei persoane, ṣi fiecare persoană îṣi exprimă
conṣtiinṭa de sine în relaṭiile sociale cu alte persoane, manifestîndu-ṣi propria personalitate ṣi
identitate. Într-o numerotare a tuturor oamenilor de pe planetă, fiecare consider că codul său
numeric personal este EU1. În cadrul relaṭiilor sociale umane, vorbirea = actul de comunicare
verbal orală este iniṭiat printr-un act de voinṭă din partea unui EU =subiect vorbitor, care îṣi
afirmă voinṭa de a comunica cu alte persoane (prin limbaj articulat). Eul – ca subiect vorbitor
– trebuie diferenṭiat de eul social definit ca termen în psihologie ṣi care este characteristic
fiecărei persoane care are conṣtiinṭa de sine.

A. În timp ce fiecare om (ṣi deci toṭi oamenii) este un ‘eu’ permanent, ṣi are o identitate
unică ṣi proprie tot timpul cît trăieṣte,
B. ‘’EUL’’ subiect vorbitor reprezintă o situaṭie contextuală, o funcṭie temporală a
oricărui ‘’eu’’, ṣi are această identitate de eu-vorbitor numai atîta timp cît vorbeṣte.
Spre deosebire de termenul de ‘eu’’ folosit în psihologie, termenul de ‘’eu’’=-subiect
vorbitor este o noṭiune generică, un identificator pentru orice autor al unui mesaj
lingvistic. Ulterior, termenul lingvistic îl defineṣte drept pronume personal de
persoana I singular, ṣi eventual, sintactic, cu funcṭie de subiect grammatical.
 P a g e | 81

Eul care, printr-un act de voinṭă, vrea să comunice cu o altă persoană, se autodefineṣte
‘’EU’’(Eu = subiect vorbitor, în sensul de autor al comunicării) numai în relaṭie de
interdependenṭă cu persoana ‘TU’’ căreia i se adresează (si care este destinatarul
mesajului). Este deci un raport de co-existenṭă (atît în spaṭiu cît ṣi în timp, deoarece
comunicarea verbală orală are loc ‘faṭă-n-faṭă’) între cei doi termeni (EU – TU), un raport
dynamic de succesiune ṣi de continuitate, cei doi termeni egali jucînd pe rînd rolul de
emiṭător ṣi de receptor în formula: EU  TU.

Pentru realizarea unui dialog nu este suficientă doar voinṭa unui ‘eu-subiect vorbitor’ de a
iniṭia actul de comunicare, ci este necesar ṣi un minim act de voinṭă din partea unui ‘’tu -
ascultător (receptor, destinatar al mesajului, co-locutor). TU este un ascultător activ, nu
pasiv. Actul de comunicare este declanṣat ṣi menṭinut de voinṭa comună a celor doi
participanṭi la dialog, ṣi, fiind un act de schimb reciproc de informaṭii, se reflect ṣi în
schimbul rolurilor (în alternanṭa funcṭiilor) celor doi participanṭi la dialog.

1 - {[EU1 => EU2] +

2 - [EU2 => EU1}

1- [V1 -> V2] +

2- [V2 -> V1]

Astfel reprezentat într-un system binar, dialogul (ca unitate minimală de comunicare) este un
segment analizabil din lanṭul vorbirii.

1 – EU1 participă în calitate de iniṭiator al comunicării, emite un mesaj destinat unui ‘TU’ṣi,
prin activarea dialogului se manifestă ca Eu=subiect vorbitor activ.

2 – Comunicarea este e fapt CON-vorbire ṣi, prin schimbarea rolurilor, fostul ‘’tu’ se
activează cu funcṭia de EU2 ṣi emite la rîndul său un mesaj (de răspuns) destinate fostului
vorbitor. Altfel spus, are loc pasivizarea lui EU1, acesta devenind ascultător (destinatar al
mesajului).

Deci persoanele EU ṣi TU nu corespund unei anume persoane reale ṣi nu aparṭin unei realităti
permanente ṣi rigide, ci reprezintă 2 funcṭii pe care le pot îndeplini, succesiv, în diferite
situaṭii contextuale, diferite persoane. Definiṭia lingvistică este destul de abstractă, numind
‘EU’’ orice persoană care vorbeṣte, ṣi care continua să fie un ‘EU’ numai atîta timp cît
vorbeṣte. Cînd subiectul – vorbitor se referă în comunicarea [verbală orală]:

– la sine sau la co-locutorul său, foloseṣte pronume de persoana I ṣi persoana a II-a.

– Cînd se referă la alte persoane sau obiecte (care nu participă în mod direct la dialog)
foloseṣte substantive ṣi eventual, apoi, substitutele pronominale ale acestora.
Pentru realizarea dialogului (actului de comunicare verbală orală) este obligatoriu ca
persoana I ṣi persoana a II-a să comunice ‘’face-to-face’, însă persoana a III-a nu este
obligatoriu să fie prezentă la vorbirea directă.
 P a g e | 82

Acesta este ṣi motivul pentru care, într-un enunṭ propoziṭional, dacă vorbitorul numeṣte pe
autorul sau autorii acṭiunii verbale ca fiind prezent ‘face-to-face’ ca participant la actul de
comunicare, întotdeauna persoana I ṣi persoana a II-a se exprimă numai printr-un pronume
personal sau un pronume posesiv. Dacă autorul acṭiunii verbale este cel despre care se
vorbeṣte, atunci persoana a III-a se exprimă fie printr-un pronume corespunzător, fie printr-un
substantiv cu categoriile de gen ṣi de număr.

La declinarea substantivelor, categoriile de gen, număr ṣi caz sunt categorii gramaticale

complementare care sunt exprimate, simultan, printr-un flexem comun. Acest flexem unic
indică toate cele 3 categorii gramaticale complementare, care, prin însumare, realizează
flexiunea nominală. La conjugare, categoriile specific verbale de diateză, mod ṣi timp, sunt
categorii gramaticale inclusive care sunt exprimate succesiv.

Orice act de comunicare verbală orală nu se poate rezuma doar la ‘EU’, adică la subiectul –
vorbitor care iniṭiază comunicarea ṣi emite mesajul. Comunicarea, în sensul de con-vorbire,
mai are nevoie ṣi de alte elemente complementare, care prin însumare să realizeze un act de
comunicare complete, adică un dialog minimal. Dialogul poate fi definit astfel prin
SINTAXA COMUNICĂRII. Elementele complementare, care completează, care servesc la
întregirea actului de comunicare verbală orală, pot fi associate, prin analogie, cu funcṭiile
complementelor necircumstanṭiale.

Termenul ‘complement’ (din cuvântul latinesc complementum, cu sensul general „ceea ce se

adaugă la ceva pentru a-l întregi” folosit în sintaxă denumește o parte din părțile de propoziție
subordonate altora.

3.2.2.4.2. - Diateza este categoria dominantă

Atunci cînd subiectul -vorbitor a iniṭiat actul de comunicare ṣi i-a adăugat un element
complementar ‘TU’, el emite un flux sonor specific vorbirii articulate ṣi se concentrează
asupra mesajului. Un alt element complementar al comunicării, în afară de conṭinutul
propriu-zis al mesajului, este forma mesajului. Aceste elemente complementare, care se
adaugă la actul de comunicare pentru a-l întregi, sunt COMPLEMENTELE COMUNICĂRII.

 În sintaxa tradițională a limbii române, termenul de complement desemnează părți de

propoziție care determină un verb (=complement al verbului), un adjectiv
(=complement al adjectivului), un adverb (=complement al adverbului) sau o
interjecție predicativă (complement al interjecṭiei predicative).
În gramaticile tradiționale ale limbii române se găsesc patru tipuri de complemente. În funcție
de natura relației sintactice și semantice dintre ele și regent, se clasifică în necircumstanțiale
(3) și circumstanțiale

1- Complementul direct (CD) exprimă ființa sau lucrul implicat în acțiunea exprimată de
un verb tranzitiv la diateza activă, ca obiect asupra căruia se exercită acea acțiune, sau
lucrul rezultat din acea acțiune. CD exprimă obiectul asupra căruia se răsfrînge
DIRECT acṭiunea unui verb (pe cine? Ce? – cazul Acuzativ)
 P a g e | 83

2- Pe cînd complementul direct este implicat în acțiune ca obiect asupra căruia se

efectuează aceasta, complementul indirect este și el implicat în acțiune, dar ca obiect
în legătură cu care se efectuează aceasta. CI exprimă obiectul căruia i se atribuie o
acṭiune sau o însuṣire (cui? Contra cui? Despre cine? Pentru cine? – cazul G., D., sau
Ac.)
3- Complementul de agent exprimă autorul real al unei acțiuni, (redate cu ajutorul unui
verb la diateza pasivă, a unui participiu cu sens pasiv sau al unui verb reflexive cu
sens pasiv – de către cine ? este făcută acṭiunea), fără să fie subiectul gramatical sau,
din punct de vedere pragmatic, tema propoziției. Este calificat în mod tradițional ca
„subiect logic”, în opoziție cu „subiect gramatical’.
Complementele se exprimă prin toate părṭile de vorbire flexibile. Complementele
necircumstanṭiale exprimate prin substantive pot fi înlocuite cu substitute – cu pronume sau
numerale cu valoare substantivală.

 Din punct de vedere morphologic, am subliniat existenṭa unor categorii gramaticale

specifice verbului, ṣi am evidenṭiat legătura acestora cu categoria persoanei. În mod
special am subliniat rolul persoanei I (EU – subiect vorbitor) ca autor al comunicării.
Categoriile gramaticale verbale sunt inclusive:

– Categoria diatezei include categoria modului;

– La rîndul ei, categoria modului (categorie subordonată diatezei), include categoria
timpului.
Subiectul vorbitor, adică persoana care vorbeṣte, are de făcut astfel mai multe alegeri
successive. Este deci vorba de un ansamblu de categorii gramaticale subsumate (spre
deosebire de categoriile complementare, care se completează pentru a întregi un întreg).

Considerînd axa orizontală de simultaneitate a unei singure forme flexionare verbal (formă
care intră în opoziṭie, pe rînd, cu toate celelalte forme din paradigma flexionară verbală),
avem etape successive de selecṭie în interiorul fiecărei categorii gramaticale:

E-> -> ->x --------y -------z -------- 4 - - - - - 5 - - -R

1 2 3
 P a g e | 84

1) – alegerea diatezei;

2) – alegerea modului (personal, predicative // sau nepersonal)

3) – alegerea timpului. După alegerea timpului se alege forma interogativă, enunṭiativ-

afirmativă sau negativă a enunṭului.

4 – 5 – reprezintă situaṭia în care, după alegerea subiectului grammatical, subiectul-vorbitor

alege flexemele (desinenṭa de număr ṣi de persoană) necesare pentru a realiza acordul
predicatului cu subiectul său. Persoana ṣi numărul sunt categorii gramaticale comune, care se
întîlnesc ṣi la alte părṭi de vorbire flexibile, ṣi care se exprimă prin flexeme commune.

1) – Diateza
este o categorie gramaticală flexionară specifică verbului, care arată cum se
raportează subiectul grammatical la acṭiunea exprimată de verb. Prin categoria
gramaticală a diatezei subiectul -vorbitor alege să exprime raportul sintactic dintre
subiectul gramatical, proces ṣi obiectul acestuia.
‘’VOICE - (2) A category used in the grammatical description of sentence or clause
structure, primarily with reference to verbs, to express the way sentences may alter the
relationship between the subject and object of a verb, without changing the meaning of the
sentence. The main distinction is between active and passive, as illustrated by The cat bit the
dog and The dog was bitten by the cat: in the first sentence, the grammatical subject is also
the actor; in the second sentence the grammatical subject is the goal of the action – it is ‘acted
upon’, and thus ‘passive’. There will be certain differences in the emphasis or style of these
sentences, which will affect the speaker’s choice, but the factual content of the two sentences
remains the same. In other languages, further contrasts in voice may be encountered, e.g. the
‘middle’ voice of Greek (which included verbs with a reflexive meaning, e.g. She cut
herself), and there are several other types of construction whose role in language is related to
that of voice, e.g. ‘reflexive’, causative, ‘impersonal’ constructions. Voice contrasts may be
formally marked in the verb (e.g. by inflection, word-order or the use of special auxiliaries),
or elsewhere in the sentence (e.g. by the use of passive ‘agent’); the English passive can
involve all three factors, as in I was kicked by a bull.’ [David Christal, Dictionary…, 2008]

=Autorul comunicării (=subiectul vorbitor) poate exprima conexiunea dintre acṭiune ṣi

autorul acṭiunii printr-o complementaritate; sunt doar trei ‘complemente’ topice care pot
indica relaṭia de conṭinut dintre subiectul grammatical ṣi predicat. Evidenṭierea prin topică,
adică aducerea în faṭă, în prim plan, a unui element lingvistic, este un procedeu asemănător
cu articularea cu articol hotărît. Ca imagine, articularea este aducerea în prim plan a unui
obiect indefinit, acesta devenind ‘definit’. Poziṭia iniṭială în propoziṭie este deci o poziṭie
‘accentuată’, o formă de articulare, de evidenṭiere a subiectului. Un indice de predicaṭie
evidenṭiază un fragment de comunicare cu statut de enunṭ propoziṭional.
 P a g e | 85

[Prezenṭa unui verb autonomy (sau o locuṭiune verbală) la un mod personal într-o comunicare
verbal constituie un indice de predicaṭie, dovedeṣte existenṭa unui predicat în aceea
comunicare, precum ṣi faptul că aceasta are statut de propoziṭie.]. În funcṭie de indicele de
predicaṭie ales de subiectul-vorbitor, acesta va organiza enunṭul în sensul stabilirii unei relaṭii
(prin intermediul predicativităṭii), între un subiect grammatical ṣi un obiect grammatical.
Deocamdată nu în sensul că subiectul vorbitor vrea să arate ce se spune despre subiectul
grammatical. Nu este vorba despre conṭinutul mesajului (despre informaṭia comunicată) ci
despre forma mesajului, despre modul în care subiectul vorbitor (autorul comunicării)
concepe relaṭia dintre un subiect (autorul acṭiunii) ṣi un obiect al acṭiunii.

S O

Este vorba de atribuirea unei direcṭii acestei legături lingvistice. O indicaṭie privind (de)
limitarea unei acṭiuni la un obiect (sau la o acṭiune). Aṣa cum există o complementaritate
între rolurile celor 2 co-locutori participanṭi la actul de comunicare (=CON-vorbire / dialog),
există o complementaritate ṣi în interiorul comunicării, între elementele care preced ṣi care
succed indicele de predicativitate.

Relaṭiile [= Sintaxa comunicării] care apar în comunicarea verbală orală între participanṭii la
dialog (emiṭător – destinatar al mesajului)

E D

sunt conexiuni similare cu relaṭiile pe care subiectul vorbitor le proiectează, la nivelul

relaṭiilor sintactice din interiorul enunṭului, între subiectul (propoziṭional) ṣi obiectele
(=complementele) necircumstanṭiale. În această fază a analizei lingvistice nu sunt
semnificative diversele specii de complemente circumstanṭiale (pentru că acestea descriu în
ce împrejurări se săvîrṣeṣte o acṭiune sau există o însuṣire, descriu circumstanṭele, nu sensul
acṭiunii).

Diateza este o categorie gramaticală verbală care marchează indicele de predicativitate cu un

vector. Vectorul indicelui de predicativitate indică DIRECṬIA acṭiunii:

1. Dinspre subiect;
2. Înspre subiect;
3. Dinspre ṣi înspre subiect.
== Putem face o asemănare formală între structurile silabice ṣi structurile propoziṭionale
(emise de un subiect vorbitor într-o secvenṭă de comunicare verbal orală). Aṣa cum în funcṭie
de poziṭia elementelor periferice faṭă de elementul vocalic obligatoriu, silabele erau marcate
cu un indice ascedent sau descendent (silabele mixte fiind reprezentate în ordinea ascendent –
descendent] [↗ ↘ ], în orice act de comunicare co-locutorii sunt marcaṭi cu un indice de
activitate comunicativă. Deṣi actul de comunicare reprezintă un schimb reciproc de
cunoṣtiinṭe, comunicativitatea este indicele care marchează doar emiṭătorul temporar, ṣi deci
este o caracteristică doar a activităṭii expeditorului mesajului, nu ṣi a destinatarului mesajului.
 P a g e | 86

Un dialog, considerat ca unitate minimală de comunicare, este reprezentabil prin schema unei
silabe mixte. Comunicarea are loc din direcṭia unui vorbitor activ, auto-intitulat ‘eu’ spre un
destinatar (EU => TU). Atunci cînd răspunde, destinatarul devine autor al mesajului ṣi
comunicarea este îndreptată spre fostul locutor. Dialogul se realizează astfel ca o structură
binară bazată pe intonaṭia ascendentă a întrebării ṣi pe intonaṭia descendentă a răspunsului:

Dialog { [EU ↗ TU ? ]/[ = Eu ↘ Tu] }

Analiza gramaticală a mesajului lingvistic se reduce la studiul morfologiei ṣi la sintaxă, în

sensul că orice act de comunicare presupune două modalităṭi de aranjare a semnelor
lingvistice:

- SELECṬIA cuvintelor (pe axa paradigmatică);

- ṣi combinarea cuvintelor în lanṭul vorbirii, pe baza vecinătăṭii lor pe axa
sintagmaticului.
Există însă ṣi o sintaxă a comunicării în sensul extra-lingvistic. Am vorbit despre ‘selecṭie’ în
capitolul anterior, atunci cînd un ‘eu’ alege să devină ‘eu = subiect vorbitor’, adică alege
momentul vorbirii. Con-vorbirea este iniṭiată printr-un act de voinṭă, ṣi are loc:

- selecṭia momentului declanṣării lanṭului vorbirii;

- ṣi selecṭia destinatarului comunicării;
- ṣi selecṭia informaṭiei ce va fi comunicată.
Abia după ce ‘persoana’ alege’ dacă să fie activă sau nu, ṣi ce rol să joace în comunicare,
subiectul -vorbitor alege categoriile gramaticale verbale ṣi face selecṭia subclaselor. În
funcṭie de contextul comunicării orale, subiectul vorbitor stabileṣte ‘personae’
(persoanele) ṣi rolul acestora în actul de comunicare:

- ‘EU’ aleg să vorbesc într-un anumit moment;

- ‘EU’ stabilesc cu cine vorbesc (aleg cine joacă rolul de ‘TU’ = persoana a II-a)
- ṣi tot ‘eul vorbitor’ stabileṣte ‘despre’ cine vorbeṣte, cine face obiectul comunicării
(alege cine are rolul de persoana a III-a).
După ce a definit cele 3 roluri care definesc condiṭiile unei comunicări verbale orale reale,
ṣi anume:

I. – persoana care emite comunicarea (subiectul vorbitor - = EU – persoana I care

vorbeṣte), vorbitorul fiind o persoană ACTIVĂ numai atîta timp cît emite
secvenṭe din lanṭul vorbirii;
II. – persoana căreia îi este adresată comunicarea directă (colocutorul, = TU -
persoana a II-a cu care se comunică, ṣi care este prezentă. Persoana I ṣi persoana a
II-a sunt elemente obligatorii în actul de comunicare orală. [În textele scrise apare
ṣi o formă de ‘’dialog virtual’’ între scriitor/autor ṣi cititori/posibili destinatari ai
mesajului.]
III. Persoana sau persoanele care nu sunt implicate direct în dialog ‘face-to-face’
reprezintă, din punctul de vedere al subiectului vorbitor, persoana a III-a =
persoana despre care se vorbeṣte.
 P a g e | 87

Persoana a III-a este un element opṭional (nu este obligatoriu ca în actul de

comunicare să apară referiri la persoana a III-a.) Persoana a III-a poate fi prezentă sau
poate fi absentă, dar de obicei nu participă la dialog. (Există însă si situaṭii contextuale
în care persoana a III-a, care este o prezenṭă pasivă, devine un participant active ṣi
intervene ca un colocutor în actul de comunicare, însuṣindu-ṣi rolul de ÉU’’ fără a fi
invitat să participe la dialog.)
‘EU’ este un comunicator active, în timp ce persoana căreia i se adresează (=Tu) este, pentru
moment, un participant pasiv. Cînd alternează rolurile, persoana a II-a (=fostul participant
pasiv) se activează ṣi devine persoana I, = subiect vorbitor. Dialogarea (prin transformarea
persoanei I în persoana a II-a, ṣi invers) ṣi pasivizarea au un model structural comun.

Eu  Tu

EU  TU

Simultan, la nivelul enunṭului propoziṭional, subiectul vorbitor (=autor al actului de

comunicare) indică un subiect grammatical (autor al unei acṭiuni) ṣi un indice de
predicativitate (= o direcṭie  / sau  ). Diateza este direcṭia indicelui de predicativitate.
‘’Diateza este forma pe care o îmbracă verbul pentru a arăta în ce raport se află acṭiunea pe
care o exprimă cu autorul acestei acṭiuni’’(GLR I, p.208). Categoria diatezei apare atît la
formele personale cît ṣi la cele nepersonale ale verbului. Prin modificarea acestei categorii
verbale se schimbă relaṭia dintre subiectul ṣi obiectul verbului predicativ, fără modificarea
înṭelesului enunṭului. (ex. informaṭia pe care o transmite E1 – éu spăl maṣina’ este identică cu
informaṭia transmisă de E2 – ‘maṣina este spălată de mine’). Numirea indicelui de
predicativitate caracteristic fiecărei diateze se face la modul infinitiv, care reprezintă forma
de bază a verbului; a spăla – a fi spălat – a se spăla. Dar nu toate cele 3 infinitive sunt
înregistrate în dicṭionarul limbii. Diateza, din punctul de vedere al emiṭătorului mesajului
(Eul=subiectul vorbitor) este reprezentabilă ca un set de relaṭii (care se pot actualiza
contextual) dintre un subiect gramatical ṣi un obiect gramatical (complement necircumstanṭial

3.2.2.4.3. - Diateza activă

1. S  O a spăla – eu spăl maṣina/copilul.
Eu i-am scris mamei o scrisoare.
Eu ṭi-am trimis o scrisoare.
Subiectul grammatical este activ ṣi face o acṭiune (exprimată printr-un verb tranzitiv) asupra
unui obiect (complement direct în cazul acuzativ).

Faṭă de rolul persoanei I = Persoana care emite mesajul este întotdeauna

subiectul-vorbitor ‘EU’. În multe situaṭii contextuale, cînd vorbitorul vorbeṣte despre sine,
ÉU este ṣi persoana care face acṭiunea, adică autorul comunicării (subiectul vorbitor) ṣi este,
simultan, ṣi autorul acṭiunii (subiectul grammatical). Persoana a III-a (o fiinṭă, un lucru, etc)
despre care se vorbeṣte în enunṭul propoziṭional, este obiectul gramatical.
 P a g e | 88

Obiectele gramaticale sunt complemente necircumstanṭiale ṣi ele pot face referire nu numai
despre obiectul comunicării, adică nu numai persoana a III-a poate fi obiect grammatical. Din
perspectiva subiectului-vorbitor, subiectul grammatical poate fi reprezentat de orice persoană,
ṣi orice persoană (I, II, sau a III-a) poate îndeplini funcṭia de obiect grammatical.

Diateza activă arată că subiectul grammatical este activ, adică acṭiunea este făcută de
subiectul grammatical în direcṭia unui complement necircumstanṭial. Complementele ne-
circumstanṭiale se clasifică după ceeace exprimă ele faṭă de termenul determinat (predicatul
exprimă ‘’despre cine’’):

- Despre cine’ [= pe cine? Ce?] suferă acṭiunea (complement direct în acuzativ);

- Despre cui’ i se atribuie o acṭiune, o stare sau o însuṣire (complement indirect în
dativ)
- Despre ‘de către cine’ este săvîrṣită o acṭiune pasivă (complement de agent – în cazul
acuzativ)

3.2.2.4.4. - Diateza pasivă

2. S  O
Spre deosebire de diateza activă, care arată că acṭiunea exprimată de verb este săvîrṣită de
subiectul grammatical (=subiect activ), diateza pasivă arată că subiectul grammatical este
pasiv, el suferă acṭiunea exprimată de verb.

SO Prin pasivizare, propoziṭia ‘eu spăl maṣina’ (de la infinitivul activ ‘a spăla’) devine

S  O ‘Maṣina este spălată de mine’ (de la infinitivul pasiv – ‘a fi spălat’). Prin

pasivizare, obiectul grammatical trece în poziṭie de subiect grammatical. În limba romănă,
diateza pasivă este proprie numai verbelor transitive. Infinitivul pasiv fiind compus cu
auxiliarul ‘a fi’ ṣi formele de participiu (adj.) ale verbului de conjugat, toată diateza pasivă
are flexiune analitică.

Eu i-am scris mamei o scrisoare. (CD în acuzativ devine subiect grammatical prin pasivizare

O scrisoare a fost scrisă mamei mele [de către mine – fostul subiect grammatical – EU –
devine complement de agent]. Pasivizarea complementului indirect nu este recunoscută în
limba romănă:

Mamei mele i-a fost scrisă o scrisoare de către mine.’

Activul ‘’Eu ṭi-am trimis o scrisoare’’ devine, cu subiect în dativ;

‘’Ṭie ṭi-a fost trimisă o scrisoare de către mine’.

 P a g e | 89

Diateza pasivă arată că subiectul grammatical este pasiv, iar acṭiunea vine din direcṭia unui
subiect logic exprimat printr-un complement de agent. Acṭiunea este suferită de un subiect
grammatical care, anterior procesului de pasivizare, era un obiect grammatical
(necircumstanṭial). Pasivizarea aduce în faṭă, în prim plan, în poziṭie de subiect grammatical,
fie un fost complement direct (din cazul acuzativ acesta capătă mărcile cazului nominativ),
fie un complement indirect (care îṣi păstrează forma cazului dativ). Ṣi la diateza activă ṣi la
diateza pasivă apare exprimarea anticipată a subiectului ṣi a obiectului grammatical
(complemente directe ṣi indirecte) prin forme neaccentuate ale pronumelui personal.

Prin trecerea dintr-o diateză în alta nu se schimbă sensul comunicării, înṭelesul rămîne
acelaṣi. Prin opoziṭia dintre diateza activă ṣi diateza pasivă nu se adaugă un plus de
informaṭie comunicării, subiectul-vorbitor spune acelaṣi lucru.

‘’passive (n.) (1) (pass, PASS) A term used in the grammatical analysis of voice, referring to
a sentence, clause or verb form where the grammatical subject is typically the recipient or
‘goal’ of the action denoted by the verb, e.g. The letter was written by a doctor. It is
contrasted with active, and sometimes with other forms, e.g. ‘middle’ (as in Greek). A full
linguistic statement of the constraints affecting these relationships is a complex matter. In
English, for example, there are active sentences that do not have passive counterparts (e.g.
The boy fell, They have a car), passive sentences which have an unclear active counterpart
(e.g. The house was sold), and so on. In addition, there is the problem that the central type of
passive construction (using the verb to be, e.g. She was pushed) is closely related to other
types of construction (cf. She got pushed, She was interested), and a boundary line is
sometimes difficult to establish. Constructions such as Plums are selling well are sometimes
described as pseudo-passives. Constructions such as They were interested in history, which
have both verbal and adjectival properties, are sometimes called semi-passives. Passive
constructions which take an agent are agentive passives (e.g. She was chased (by the dog)), as
opposed to ‘non-agentive’ or ‘agentless’ passives, where there is no need for (and sometimes
no possibility of) an agentive phrase being added, since the speaker does not have a
‘performer’ of the action in mind (e.g. The city is industrialized now). In generative grammar,
the transformation of a sentence from its active to its passive form is known as passivization.
A verb or sentence which undergoes such a process is said to passivize.’’ [David Christal,
Dictionary…, 2008]

Din punctul de vedere al subiectului vorbitor pasivizarea este o formă de evidenṭiere, de

accentuare a elementului pe care îl consideră mai important în comunicarea pe care o face. În
funcṭie de context ṣi de interlocutor, intenṭiile subiectului vorbitor se pot modifica, ṣi
comunicarea poate fi prezentată din perspectiva unei diateze sau a altei diateze.
 P a g e | 90

Prin categoria gramaticală a diatezei, subiectul vorbitor îṣi impune punctul său de vedere
(=voinṭa) asupra importanṭei pe care colocutorul ar trebui să o atribuie unor elemente
lingvistice, în detrimentul altora. Ceea ce la nivel suprasegmental era marcat prin intonaṭie,
este marcat prin topică la nivel sintactic.

Vorbirea este un act de voinṭă al unui subiect-vorbitor generat de intenṭia acestuia de a

comunica ceva cuiva. Dar ṣi de a-l influenṭa pe collocutor, în mod direct sau indirect, prin
conṭinutul mesajului sau prin ‘çonturul intonaṭional’ al comunicării. Funcṭia persuasivă a
limbajului exprimă capacitatea vorbitorului de a-ṣi impune voinṭa asupra destinatarului
mesajului verbal. Această posibilitate a limbajului de a influenṭa gîndurile ṣi comportarea
altor oameni, de a-i determina să săvîrṣească (sau să nu săvîrṣească) anumite acṭiuni apare în
principal în conṭinutul semantic ṣi logic al mesajului comunicat interlocutorilor. Dar un
anumit rol în influenṭarea conduitei colocutorului o are ṣi dimensiunea emoṭional -expresivă a
limbajului, ṣi topica structurii enunṭului. Toate formele verbale ale diatezei passive aparṭin
flexiunii analitice.

3.2.2.4.5. - Diateza reflexivă

3. S <=>O
Există în limba romănă si o diateză reflexivă, deṣi nu este la fel de bine conturată ṣi
organizată ca celelalte două diateze. Diateza reflexive este mai puṭin constituită; “verbele
construite cu pronume reflexive sînt adesea de fapt active (dar se caracterizează prin faptul că
acṭiunea îndeplinită de subiectul grammatical se răsfrînge tot asupra lui) sau pasive’’(GLR I)
Ea reprezintă situaṭia în care subiectul grammatical ṣi obiectul grammatical au/se referă la
aceeaṣi identitate: S = O. În situaṭia în care subiectul ṣi obiectul grammatical se referă la
aceeaṣi persoană sau lucru, atunci avem forme ale diatezei reflexive, deoarece atunci
subiectul face acṭiunea ṣi tot el o suferă (acṭiunea pe care o face subiectul se răsfrînge tot
asupra lui). ‘’Valorile proprii diatezei reflexive exprimă interesarea la acṭiune a subiectului
gramatical’’(GLR I , p.40). Identitatea dintre subiectul ṣi obiectul grammatical se exprimă
prin pronume reflexive, a căror prezenṭă antepusă verbului predicative este obligatorie. Se
poate vorbi despre rolul pronumelor reflexive pe lîngă verbele transitive pentru că, în cadrul
diatezei reflexive intră numai verbele însoṭite de pronume reflexive care nu pot fi înlocuite cu
pronume personale sau cu substantive în acelaṣi caz. În propoziṭia ‘Eu mă spăl’ / Tu te speli/’
– avem diateza reflexive pentru că avem identitatea de număr ṣi persoană dintre subiect ṣi
pronumele reflexive care ṭine locul obiectului. În aceste situaṭii pronumele reflexive
îndeplineṣte rolul de marcă morfologică a diatezei reflexive, spre deosebire de contextele:’Eu
te spăl’/Ea mă spală’/Spală-mă!’ unde nu avem diateză reflexivă.

Deoarece verbele reflexive se caracterizează prin aceea că se conjugă după conjugarea

diatezei active, dar sunt întotdeauna însoṭite de pronume reflexive în acuzativ sau în dativ
(substitute ale complementelor necircumstanṭiale menṭionate mai sus), putem considera că
toate formele verbale ale diatezei reflexive aparṭin flexiunii analitice.
 P a g e | 91

3.2.2.4.6. - Concluzii
În concluzie, categoria gramaticală a diatezei nu modifică conṭinutul comunicării, ci
doar evidenṭiază atitudinea selectivă a vorbitorului faṭă de elementele lingvistice ṣi faṭă de
direcṭia indicelui de predicativitate. Vorbitorul, pe lîngă actul de voinṭă pe care îl presupune
iniṭierea comunicării, caută să-ṣi impună propria sa voinṭă asupra interlocutorului prin
folosirea selective a informaṭiei. El nu transmite o informaṭie neutră, ci doar selectează
informaṭia sau partea de informaṭie care îl avantajează, ṣi pe care o consider el folositoare în
atingerea scopului. Pentru că orice act de comunicare se face cu un anumit scop, nu este doar
un schimb de informaṭii întîmplătoare.

În plus, o altă funcṭie a limbajului verbal este funcṭia afectivă. Mesajul transmite
destinatarului ṣi starea emoṭională a vorbitorului (sau, printr-un act de voinṭă, acesta se
preface ṣi joacă un rol ca un actor pe scenă, căutînd să influenṭeze emoṭional spectatorii – cu
formule clasice de tip ‘Dragă Stolo’’).

Atunci cînd subiectul-vorbitor îṣi orientează mesajul spre destinatar (=TU), cu scopul de a-l
influenṭa, el poate folosi funcṭia persuasivă a limbajului. În paralel cu vectorul indicelui de
predicativitate (care indică direcṭia acṭiunii verbale), se manifestă ṣi voinṭa subiectului-
vorbitor (care indică direcṭia dialogului). Funcṭia imperativ -persuasivă exprimă posibilitatea
limbajului de a influenṭa gîndurile ṣi conduita oamenilor. De exemplu, îi poate determina fie
să adopte anumite atitudini, idei, să săvîrṣească anumite acte, fie, dimpotrivă, să le interzică.
Această acṭiune se exercită în primul rînd prin conṭinutul semantic al mesajului comunicat
interlocutorului, prin intonaṭie, prin topică, etc., dar se poate manifesta ṣi în mod direct, într-
un mod imperativ care să-i determine pe interlocutori să facă (imperative afirmativ) sau să nu
facă (imperative prohibitive, negative) anumite acṭiuni.

Din punctul de vedere al vorbitorului, modul imperativ este într-o relaṭie cu realitatea la un
nivel comparabil cu modul indicativ, avînd în plus funcṭia direct persuasivă. Este folosit
numai în adresare direct, care implică existenṭa unui dialog între un subiect-vorbitor care
ordonă, interzice, îndeamnă, roagă, sfătuieṣte, etc., ṣi o altă persoană (destinatarul comenzii)
care ar trebui să execute. De aceea modul imperative are o formă temporală unică – prezentul
dialogului, ṣi se realizează numai prin persoana a II-a (singular sau plural) – destinatarul
ordinului afirmativ sau negativ. Spre deosebire de celelalte verbe predicative, care au forme
distincte de cerere de informaṭie (interogaṭie) ṣi de răspuns (afirmativ sau negative), prin
modul imperativ doar se afirmă sau se neagă o acṭiune. Imperativul este un mod personal,
predicative, simplu, care exprimă un ordin sau o interdicṭie a subiectului, ṣi care este
caracterizat printr-o intonaṭie suplimentară în raport cu forma prezentului indicativ cu care
este OMONIM.
 P a g e | 92

Relaṭia de comunicare stabilită între colocutori poate fi afectată de mai mulṭi factori:

- De funcṭia imperativ-expresivă a limbajului;

- De elemente aparṭinînd nivelului suprasegmental al limbajului (intonaṭie, accent, ṣi
alte elemente care modelează conturul intonaṭional al enunṭului);
- De elemente de topică ṣi accent sintactic (=de ordinea cuvintelor în propoziṭie),
elemente generate de cele 3 forme ale modului infinitiv (ex.; a spăla – a fi spălat – a
se spăla). Infinitivele sunt formele de bază ale diatezei. Această categorie gramaticală
arată modul în care subiectul vorbitor concepe direcṭia indicelui de predicativitate,
(conturul acṭional), adică relaṭia dintre autorul acṭiunii ṣi obiectul (direct sau indirect)
al acṭiunii.
- Subsumată categoriei gramaticale a diatezei ar putea fi inclusă categoria verbelor de
aspect ṣi de modalitate. În limba romănă categoria gramaticală a aspectului (durativ
sau momentan al acṭiunii) nu este bine conturată, deṣi avem timpuri care exprimă
durata ṣi gradul de realizare a acṭiunii (începutul, continuarea sau sfîrṣitul acṭiunii).
Ex. : timpul imperfect – eu mîncam (acṭiunea mea era continua atunci cînd tu mi-ai
dat telefon = un timp trecut continuu), faṭă de anterioritatea exprimată de timpul mai
mult ca perfect (eu mîncasem înainte de momentul cînd tu mi-ai dat telefon). Acelaṣi
raport îl găsim între timpul viitor anterior ṣi viitorul indicativului.
- Un alt factor care poate influenṭa stabilitatea relaṭiei de comunicare este reacṭia
destinatarului comunicării faṭă de intenṭiile (exprimate sau nu) ale subiectului-
vorbitor. În afară de propoziṭiile disjunctive, care sunt (pseudo) întrebări la care
vorbitorul aṣteaptă confirmarea unui răspuns deja cunoscut, există ṣi pseudo-
răspunsuri care repetă conṭinutul întrebării.
În unele dialoguri, prezentul modului conjunctiv se foloseṣte în interogative, (reluînd
un prezent al indicativului), care, din diferite motive contextuale, întîrzie un răspuns
direct, reluînd întrebarea (repetarea întrebării se face nu numai cu schimbarea
modului, ci ṣi cu schimbarea persoanei – conform regulilor de dialogare. ‘’Această
nouă întrebare este formală, pentru că nu presupune un răspuns, sau presupune un
răspuns cunoscut.
‘’ – Ce vrei, flăcăule, îi zise împăratul…?

- Ce să voi, mărite împărate, … iată sînt trimis să-ṭi cer fata. (Ispirescu, L. 44.)

- - Ce mai faci, mă?...

- - Eu, ce să fac? Bine! (Sadoveanu, O. I 621). (apud GLR, I, p.220)

Tot în seria factorilor care afectează ṣi modifică relaṭia de comunicare considerăm ṣi pseudo-
dialogul. Exceptînd falsul dialog ‘de tip -Bubico’ există ṣi posibilitatea ca cei doi colocutori
să reprezinte aceeaṣi persoană.
 P a g e | 93

Identitatea dintre subiectul-vorbitor ṣi destinatarul mesajului este o formula comparabilă cu

categoria gramaticală a diatezei reflexive, unde subiectul grammatical ṣi obiectul
grammatical se referă la aceeaṣi persoană. Una este situaṭia cînd subiectul vorbitor face
vorbire despre sine (subiect vorbitor = subiect grammatical) ṣi cu totul alta este situaṭia în
care subiectul vorbitor face ‘vorbire cu sine’ – pseudo-dialog care se încadrează la funcṭia
persuasive a limbajului atunci cînd vorbitorul ‘îṣi face singur curaj’. Este tot o funcṭie
afectivă a limbajului, deṣi sunt ṣi intenṭii ne-verbalizate. Aparent, vorbitorul nu vrea să-ṣi
impună voinṭa asupra cuiva, dar folosind prin dialogare această funcṭie ‘reflexivă’ a
comunicării el modifică direcṭia comunicării, vrea să se auto-convingă. Dialogul de tip ‘eu cu
mine’ – EU => EU nu este propriu-zis un act real de comunicare, nu este un schimb real de
informaṭii între 2 persoane diferite, deci monologul (interior) este un act reflexive, impropriu
definit drept ‘dialog reflexiv’. Valoarea de comunicare este zero, ṣi neutralizarea opoziṭiei
dintre co-locutori este sugerată în tabelul următor pe acelaṣi nivel cu neutralizarea opoziṭiei
dintre subiectul ṣi obiectul grammatical. Monologul scenic, folosit în tehnica teatrală, este un
pseudo-monolog dar în acelaṣi timp ṣi un pseudo-dialog, scopul lui fiind să se adreseze
spectatorilor (într-un mod indirect). Deṣi eul vorbitor (actorul) nu poartă un dialog propriu-zis
cu publicul, este evident că acesta este destinatarul mesajului. Monologul teatral este tot o
formă de dialog, prin care subiectul vorbitor dezvăluie spectatorilor (colocutori pasivi)
gîndurile sale ascunse.

Exemplu din Ion Luca Caragiale, ‘O scrisoare pierdută’, actul I, SCENA II.

‘Pristanda (singur): Grea misie, misia de poliṭai…Ṣi conul Fănică cu coana Joiṭica mai stau
să-mi numere steagurile… Tot vorba bietei neveste, zice: ‘Ghiṭă, Ghiṭă, pupă-l în bot ṣi-i
papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămînd…’’ Zic: curat!....’’.

Oricum, orice dialog are ṣi o nuanṭă reflexive. Orice dialog are totdeauna un vorbitor ṣi 2
ascultători, pentru că subiectul vorbitor, în timp ce vorbeṣte ṣi îṣi ascultă propria voce, se
aude pe sine. Orice vorbitor este ṣi propriul lui ascultător, deci dialogul are valoare activă
(prin activitatea subiectului vorbitor), dar ṣi valoare reflexivă. Valoarea pasivă a dialogului
este dată de lipsa de activitate a ascultătorului (=destinatarul mesajului).

 În tabelul următor am comparat

– tipurile de relaṭii de comunicare verbală orală dintre co-locutori
– cu tipurile de relaṭii topice între elementele
– ṣi tipurile de relaṭii morfologice dintre categoriile gramaticale verbale.
P a g e | 94
 P a g e | 95

Prin definiṭie, categoria este o noṭiune logică fundamentală care reflect realitatea obiectivă în
modul cel mai general. Limbajul, ca realitate de gradul doi, încearcă să copieze realitatea.
Raportîndu-se la o realitate într-o continuă miṣcare, unde ordinea lucrurilor ṣi conexiunile
dintre elementele realului sunt doar stări momentane, ṣi actul de comunicare este un flux
continuu de sunete articulate. Prin segmentarea lanṭului vorbirii încercăm să surprindem acele
stări momentane care nu reprezintă altceva decît forme flexionare care aparṭin unei
paradigme integratoare. Termenul de ‘çategorie’ corespunde în lingvistică noṭiunii de
‘’unitate’ = categoriile lingvistice sunt unităṭi specifice fiecărui nivel de analiză a limbajului.
Categoriile gramaticale specifice verbului sunt condiṭionate ṣi de indicarea unor noṭiuni
logice ṣi a unor sensuri noṭionale.

1- Diateza arată cum subiectul vorbitor concepe modul în care realitatea obiectivă se
reflectă în direcṭia predicativităṭii, adică relaṭia dintre autorul ṣi obiectul unei
acṭiuni. Diateza exprimă punctul de vedere al unui subiect vorbitor asupra unui
context temporar (adică locul elementelor ṣi relaṭiile lor topice în sintaxa
comunicării).
2- După această alegere primară prin care subiectul vorbitor îṣi exprimă un punct de
vedere subiectiv asupra unei realităṭi obiective, subiectul vorbitor comunică o altă
alegere pe care o face. Alegerea secundară exprimă modul cum subiectul vorbitor
concepe relaṭia dintre conṭinutul comunicării ṣi realitatea obiectivă. Categoria
gramaticală a modului (moduri personale, predicative, ṣi moduri nepersonale)
exprimă relaṭia logică dintre realitate ṣi raportarea ei în procesul de comunicare.
3- Alegerea modului prin care se face raportarea procesului de comunicare la realitate
este urmată de cea de-a treia alegere: alegerea categoriei gramaticale a timpului.
Timpul este definit ca o noṭiune subiectivă ṣi exprimă raportarea procesului de
comunicare la momentul real al vorbirii. Deci ṣi alegerea timpului verbal depinde de
voinṭa ṣi de intenṭiile subiectului vorbitor.
4- Aṣa cum există o legătură între realitate ṣi limbaj (=ca realitate de gradul 2), există
ṣi o legătură între gîndire ṣi limbă, între logică ṣi gramatică. (Deṣi apar ṣi
diferenṭieri de tipul – subiect logic vs. subiect grammatical). Prin segmentarea
realităṭii lingvistice (a lanṭului vorbirii) se obṭin unităṭi minimale de comunicare
definite drept dialog ṣi enunṭ propoziṭional. Propoziṭia este legată de judecată ca
formă a gîndirii.
‘’Unele tipuri de propoziṭii exprimă numai judecăṭi: propoziṭiile enunṭiative propriu-zise,
dubitative, potenṭiale ṣi optative. Altele exprimă judecăṭi, dar în acelaṣi timp au ṣi un conṭinut
afectiv care poate trece pe primul plan: propoziṭiile enunṭiative exclamative. În sfîrṣit altele,
ṣi anume propoziṭiile interrogative ṣi propoziṭiile enunṭiative imperative, presupun existenṭa
unor judecăṭi neexprimate de la care porneṣte întrebarea sau îndemnul. Din punctul de vedere
al conṭinutului logic, afectiv sau voliṭional, există deci o deosebire între diversele tipuri de
propoziṭii: nu toate propoziṭiile exprimă judecăṭi sau numai judecăṭi.’’(GLR II, p.17)
 P a g e | 96

Orice act de comunicare verbală orală presupune un schimb reciproc de cunoṣtiinṭe între doi
co-locutori angajaṭi într-o con-vorbire, în transmiterea unui mesaj prin intermediul unui
limbaj articulat. În lanṭul vorbirii, propoziṭia este o unitate sintactică minimală (care poate
apărea de sine stătătoare ṣi) care comunică prin cuvinte cu indici de predicaṭie o judecată
logică sau o idee cu caracter afectiv sau voliṭional. Existenṭa predicaṭiei, care este esenṭa
propoziṭiei, este indicată de obicei prin prezenṭa unui singur predicat verbal sau nominal.
Propoziṭia este o unitate sintactică caracterizată prin ideea de predicaṭie unică. Referirea sau
raportarea conṭinutului propoziṭiei sau reprezentărilor vorbitorului la realitate prin
intermediul unui singur indice de predicaṭie: un verb sau o locuṭiune verbal la moduri
personale, etc. În procesul vorbirii, comunicarea poate să aibă scopuri diferite, în funcṭie de
intenṭiile subiectului vorbitor:

- Propoziṭia este caracterizată prin conṭinutul informaṭional, fiind rezultatul cunoaṣterii,

al constatărilor subiectului vorbitor în legură cu realitatea. Scopul vorbitorului este să-
l informeze pe destinatarul mesajului, să-i transmită informaṭii. În conformitate cu
acest scop, propoziṭiile sunt enunṭiative, affirmative. Propoziṭiile caracterizate prin
conṭinut afectiv-voliṭional, care exprimă atitudinea vorbitorului faṭă de realitate
exprimă, (ṣi prin realitatea mesajului ṣi conturul intonaṭional al comunicării), scopul
subiectului vorbitor de a influenṭa comportarea co-locutorului. Propoziṭia de tip
imperativ are numai caracter enunṭiativ, deoarece întotdeauna comunică ceva (un
ordin, un sfat, o interdicṭie).
- Comunicarea fiind un schimb reciproc de informaṭii, scopul subiectului vorbitor poate
fi acela de a cere anumite informaṭii. Acestea sunt propoziṭii interogative, ṣi sunt
caracterizate, la nivel suprasegmental, de o intonaṭie interogativă, prin care se
formulează o întrebare. Propoziṭiile interrogative indirecte ṣi cele retorice sunt de fapt
propoziṭii enunṭiative, deoarece nu cer informaṭii, ci informează.
- Scopul comunicării este un criteriu de clasificare doar prin opoziṭia dintre întrebări ṣi
răspunsuri. Comunicarea are scopul de:
i. a cere informaṭii asupra unui lucru necunoscut de vorbitor (ṣi atunci acesta
iniṭiază un dialog începînd cu o întrebare);
ii. a informa un colocutor cu informaṭii pe care subiectul vorbitor doreṣte să I le
comunice, sau i-au fost cerute de colocutor (ṣi atunci subiectul vorbitor
iniṭiază un dialog începînd cu o enunṭiativă).
Atît enunṭiativele cît ṣi interogativele pot reprezenta judecăṭi de valoare exprimate de
subiectul vorbitor, deci toate propoziṭiile pot fi clasificate ṣi din acest punct de vedere. Orice
enunṭiativă sau întrebare poate apărea sub aspect pozitiv sau negativ. O judecată negative
poate fi exprimată în mai multe feluri dar aici discutăm doar categoriile gramaticale verbal.
Propoziṭiile prin care se neagă acṭiunea verbelor predicative sunt propoziṭii negative.
 P a g e | 97

În opoziṭie cu aspectul pozitiv al propoziṭiei, propoziṭia negativă este marcată.

i.a. – Propoziṭii interrogative positive;

i.b. – propoziṭii interrogative negative;
ii.a. – propoziṭii enunṭiative positive;
ii.b. – propoziṭii enunṭiative negative.
Afirmaṭia ṣi negaṭia în dialog este o problemă mai complicate. ‘Aspectul pozitiv al unei
propoziṭii nu se realizează cu mijloace speciale, aṣa cum se exprimă aspectul negative:
propoziṭiile positive se opun celor negative numai prin lipsa negaṭiei la predicat. Există însă
mijloace speciale de exprimare a afirmaṭiei în dialog, ca răspuns la o întrebare. (GLR II, p.46

Afirmaṭia este mijlocul prin care se confirm, se adevereṣte, se aprobă ceva sau se exprimă un
consimṭămînt. Din punct de vedere al categoriilor gramaticale flexionare verbale se discută
numai propoziṭiile affirmative cu formă verbală afirmativă. Conjugarea reprezintă
modificarea formei unui verb în raport cu categoriile gramaticale de diateză, mod, timp,
persoană ṣi număr. Paradigma verbală reprezintă totalitatea formelor flexionare ale unui verb.
Aṣa cum într-un dialog poate exista:

- un prezent imperative afirmativ (formă verbală prin care se afirmă ceva, se ordonă, se
îndeamnă, etc.);

- ṣi un prezent imperativ negativ (prohibitiv), (formă verbală prin care se interzice, se neagă
ceva);

- ṣi atît forma afirmativă, cît ṣi forma negativă (cu care este în opoziṭie formală – Cîntă! – Nu
cînta!) fac parte din paradigma flexionară a modului imperativ (acesta avînd o formă
temporală unică – prezentul imperativului).

Negaṭia însoṭeṣte predicatul ṣi este mijlocul sintactic care dă expresie aspectului negative al
unei propoziṭii.

Dacă considerăm flexiunea verbală completă ca reprezentînd totalitatea modificărilor formei

unui verb în raport cu categoriile gramaticale de diateză, mod, timp, persoană ṣi număr,
ajungem la concluzia că trebuie inclus în flexiunea verbală ṣi aspectul pozitiv sau negativ al
predicaṭiei.

Categoriile gramaticale se exprimă prin:

- modificarea structurii morfologice a cuvîntului (prin mijloace sintetice) –

- sau prin mijloace analitice. Cazul ṣi gradele de comparaṭie sunt categorii gramaticale
tipice pentru flexiunea analitică. La conjugare, în afară de modurile personale
compuse (cu ajutorul auxiliarelor morfologice), includem în totalitate diateza pasivă
(construită cu ajutorul auxiliarului ‘a fi’) ṣi diateza reflexivă (cu prezenṭa obligatorie a
unui pronume reflexiv) – cu toate modurile ṣi timpurile lor.
 P a g e | 98

- Adverbul ‘NU’ se foloseṣte pentru negarea predicatului pe care îl însoṭeṣte (sau

singur, rezumînd o propoziṭie negative, în locul formei negative a predicatului),
rezultînd o propoziṭie negativă. Forma negativă a infinitivului este prin intercalarea
negaṭiei, ‘a nu + Verb’, dar la celelalte moduri nepersonale se construieṣte cu un
prefix de negaṭie ‘’ne- ‘. Considerăm că aspectul pozitiv sau negativ al predicatului
reprezintă o categorie verbală flexionară, predicatele affirmative fiind incluse (ca ṣi în
prezent) în cadrul flexiunii verbale. Toate predicatele negative, indifferent de
categoriile gramaticale de diateză, mod ṣi timp unde apar, le considerăm că aparṭin
unui model de flexiune analitică, prezenṭa adverbului de negaṭie fiind un auxiliar
obligatoriu.
- CATEGORIA GRAMATICALĂ A ASPECTULUI NEGATIV are forme flexionare
care intră într-un sistem de opoziṭii binare cu toate formele affirmative care sunt
recunoscute că formează paradigma flexionară a verbului.
 P a g e | 99

3.2.2.5. Categoria gramaticală a modului

5 – MODUL.

Categoria gramaticală a modului arată felul/ modul cum concepe subiectul vorbitor ceea ce
se comunică în propoziṭia pe care o formulează, avînd posibilitatea să indice din diferite
perspective diferite relaṭii contextuale. El exprimă relaṭia dintre realitate ṣi conṭinutul
semantic al acṭiunii exprimate de verbul predicativ:

- Ca pe ceva real (=modul indicativ); sau ca e ceva cu caracter enunṭiativ -imperativ

Faṭă de modul indicativ, modul imperativ evidenṭiază scopul vorbitorului de a
influenṭa atitudinea ṣi acṭiunile ascultătorului. Funcṭia persuasive a limbajului nu este
la nivelul pur semantic, ci la nivelul intonaṭiei comunicării verbal orale. La ambele
moduri, subiectul vorbitor are o atitudine pozitivă faṭă de realitate, afirmînd prin
conṭinutul enunṭului că realitatea lingvistică descrie în mod adecvat (=realist) ṣi
corespunde ca termen de adevăr.
- Atunci cînd subiectul vorbitor are o atitudine negativă faṭă de realitate (pe care o
consider din punctul lui de vedere nefavorabilă), el poate să conceapă ceea ce se
comunică în enunṭul propoziṭional ca pe ceva de dorit. Această negare subtilă a
realităṭii indică modul în care vorbitorul se adaptează la o realitate. Modul condiṭional
exprimă o acṭiune a cărei realizare depinde de îndeplinirea unei condiṭii, iar optativul
exprimă o acṭiune dorită (de obicei apare în propoziṭii principale, mai ales
independente).
- Atitudinea vorbitorului faṭă de realitate poate fi exprimată ṣi printr-un enunṭ care
indică proiectarea optimist a unei realităṭi viitoare favorabile. Atunci ceea ce se
comunică în propoziṭie este formulat ca ceva presupus, închipuit. Modul conjunctiv
exprimă o acṭiune realizabilă, posibilă.
Modurile personale indică felul cum prezintă vorbitorul acṭiunea exprimată de predicat,
ca pe ceva real, ca pe ceva de dorit, sau ca pe ceva ireal, imaginar. Atitudinea vorbitorului
este deci pozitivă faṭă de un real acceptabil, sau poate indica o atitudine negativă faṭă de
un context situaṭional pe care momentan nefavorabil.

Modurile nepersonale prezintă acṭiunea ca nume (modul infinitive ṣi modul supin) ca

însuṣire (participial) sau ca acṭiune desfăṣurată (sau în desfăṣurare) în strîndă dependenṭă
de alte moduri (modul gerunziu).

‘’ mood (n.) A term used in the theoretical and descriptive study of sentence/ clause types,
and especially of the verbs they contain. Mood (modality, or mode) refers to a set of syntactic
and semantic contrasts signalled by alternative paradigms of the verb, e.g. indicative (the
unmarked form), subjunctive, imperative. Semantically, a wide range of meanings is
involved, especially attitudes on the part of the speaker towards the factual content of the
utterance, e.g. uncertainty, definiteness, vagueness, possibility. Syntactically, these contrasts
may be signalled by alternative inflectional forms of a verb, or by using auxiliaries. English
mainly uses modal auxiliaries, e.g. may, can, shall, must, but makes a little use of inflection
 P a g e | 100

(e.g. If I were you v. I was . . . ). The semantic analysis of modal verbs, and the study of their
distribution in everyday speech, is a topic which has attracted a great deal of attention in
linguistics, and several classifications involving such notions as necessity, possibility,
certainty, etc., have been proposed. The results of such studies have implications for fields
other than linguistics; for example, theoretical modal distinctions involving such notions have
been a major concern of logicians. See also alethic, deontic, epistemic.’’ [David Christal,
Dictionary…, 2008]

= Opoziṭia dintre realitate ṣi modul în care vorbitorul consideră acṭiunea nu modifică propriu-
zis conṭinutul semantic al comunicării, ci doar perspectiva din care realitatea lingvistică intră
în relaṭie cu realitatea. Prezentarea acṭiunii la modurile personale este făcută din punctul de
vedere al realizării acṭiunii de către un autor al acṭiunii, uneori chiar de subiectul vorbitor.
Modurile personale arată dacă:

- Acṭiunea este reală ṣi acceptabilă;

- Acṭiunea este realizabilă (cu diferite nuanṭe suplimentare: acṭiune dorită, presupusă
sau impusă (=imperativă);
- Acṭiunea este ireală, fiind generate de o realitate (prezentă sau trecută) inacceptabilă,
nefavorabilă, o realitate faṭă de care vorbitorul are o atitudine negative ṣi pe care caută
să o modifice în accord cu propriile dorinṭe.
Categoria gramaticală a modului este inclusă în categoria diatezei ṣi, la rîndul ei, include
categoria timpului în care se concretizează. Modul este forma flexionară pe care o ia verbul
pentru a arăta felul cum vorbitorul consideră acṭiunea în raport cu realitatea. Modurile
personale predicative exprimă persoana (în accord cu subiectul grammatical) ṣi formează
predicatul propoziṭional. Modurile nepersonale ṣi nepredicative nu exprimă persoana ṣi nu
formează predicatul. Ele nu au forme flexionare personale ṣi au funcṭii sintactice de părṭi
secundare de propoziṭie.

În afară de modelul: Timp ⊂ Mod ⊂ Diateză, există ṣi alte modele de prezentare a

categoriilor gramaticale verbale. Patru categorii gramaticale ale verbului (persoana, timpul,
modul ṣi aspectul) considerate o subclasă a categoriilor gramaticale, sunt numite de unii
lingviṣti ‘’categorii predicative’’. Deci la verbe, categoria iniṭială a diatezei (reprezentată prin
forma de bază a verbului la starea lui de dicṭionar: - infinitivul activ = a spăla; infinitivul
pasiv = a fi spălat; infinitivul reflexiv = a se spăla) nu este enumerată, aṣa cum ṣi la
substantive, categoria iniṭială a genului (reprezentată prin forma de bază a substantivului la
starea lui de dicṭionar) nu este enumerată printre formele flexionare substantivale.
 P a g e | 101

3.2.2.6. Categoria gramaticală a timpului

6 – TIMPUL.

Timpul este inclus în mod ṣi modul este inclus în diateză, sau, altfel spus, fiecare dateză
include toate modurile, ṣi fiecare mod include timpurile gramaticale.

i. În timp ce prin categoria gramaticală ascendentă (categoria diatezei) subiectul

vorbitor indică conṭinutul relaṭiei de inerenṭă (relaṭie predicativă între un termen care
reprezintă punctul de plecare în comunicare = subiectul grammatical, - ṣi un alt
termen care reprezintă punctul de sosire = predicatul). Subiectul vorbitor alege astfel
o perspectivă într-o realitate de gradul 2 (=limbajul este o realitate secundară, o copie
a realităṭii primare) faṭă de realitatea obiectivă. Astfel el precizează una dintre cele trei
relaṭii posibile între autorul unei acṭiuni ṣi obiectul grammatical (necircumstanṭial) al
acelei acṭiuni. În timp ce, prin vorbire, direcṭia actului de comunicare este întotdeauna
orientată dinspre subiectul vorbitor înspre destinatarul mesajului, prin categoria
gramaticală a diatezei vorbitorul precizează direcṭia acṭiunii (dinspre sau înspre
subiectul grammatical).
ii. Apoi, prin categoria gramaticală descendentă (categoria modului), subiectul vorbitor
indică relaṭia dintre conṭinutul comunicării (din realitatea de gradul 2) ṣi realitatea
obiectivă. Fiecare din modurile personale (sau punctele de vedere) prin care subiectul
vorbitor prezintă acṭiunea ca reală (=egală sau asemănătoare cu realitatea), realizabilă
(în sens pozitiv) sau ireală (=aflată într-un raport negative cu realitatea), este ulterior
sub-clasificat prin categoria gramaticală a timpului.
iii. Categoria timpului de obicei se reduce la:
E. - timpuri ale prezentului,
F. - timpuri ale trecutului ṣi
G. - timpuri ale viitorului.
‘’ = tense (adj./n.) (1) (tns, TNS) A category used in the grammatical description of verbs
(along with aspect and mood), referring primarily to the way the grammar marks the time at
which the action denoted by the verb took place. Traditionally, a distinction is made between
past, present and future tenses, often with further divisions (perfect, pluperfect, etc.). In
linguistics, the relationship between tense and time has been the subject of much study, and it
is now plain that there is no easily stateable relationship between the two. Tense forms (i.e.
variations in the morphological form of the verb) can be used to signal meanings other than
temporal ones. In English, for example, the past-tense form (e.g. I knew) may signal a
tentative meaning, and not past time, in some contexts (e.g. I wish I knew – that is, ‘know
now’). Nor is there a simple one-to-one relationship between tense forms and time: the
present tense in English may help to refer to future or past time, depending on context (e.g.
I’m going home tomorrow, Last week I’m walking down this street . . . (see historic
present)). Furthermore, if tenses are defined as forms of the verb, it becomes a matter of
debate whether a language like English has a future tense at all: constructions such as I
will/shall go, according to many, are best analysed as involving modal auxiliary verbs,
 P a g e | 102

displaying a different grammatical function (e.g. the expression of intention or obligation,

which may often involve futurity). English illustrates several such problems, as do other
languages, where tense forms, if they exist, regularly display analytic difficulties, because of
overlaps between tense and other verbal functions, such as aspect or mood. Alternative
terminology (e.g. ‘past’ v. ‘non-past’, ‘future’ v. ‘non-future’, ‘now’ v. ‘remote’) will often
be needed. In later government-binding theory, the term tense phrase (TP) is used for what
was earlier called an inflection phrase (IP), referring to a verb and its inflectional elements.’’
[David Christal, Dictionary…, 2008]

În afară de direcṭia ṣi aspectul acṭiunii (în raport cu realitatea), subiectul vorbitor stabileṣte ṣi
cronologizarea acṭiunii în raport cu momentul vorbirii. Subiectul vorbitor (care se
autodefineṣte ca persoană cu indice ‘EU’ = persoana I singular) indică, prin raportare la sine
ṣi la momentul vorbirii sale, un timp subiectiv. Faṭă de momentul emiterii comunicării
verbale orale, acṭiune considerată un timp prezent permanent, autorul comunicării (=subiectul
vorbitor) stabileṣte anterioritatea unei acṭiuni (timp trecut) sau dacă o acṭiune este posterioară
actului vorbirii (urmează să se întîmple într-un timp viitor). Categoria gramaticală a timpului
exprimă modul în care subiectul vorbitor concepe acṭiunea, raportată la prezenṭa sa ca
emiṭător al comunicării:

- Acṭiune anterioară comunicării (=timp trectut);

- Acṭiune ulterioară comunicării (=timp viitor);
- Acṭiune simultană cu actul vorbirii (=timp present).
Faṭă de aceste 3 repere cronologice care nu aparṭin realităṭii, ci sunt categorii gramaticale;
subiectul vorbitor prezintă acṭiunea ca fiind deja făcută (trecută), acṭiune simultană cu
acṭiunea de a vorbi (prezentă), sau acṭiune care urmează să fie făcută după momentul
vorbirii (viitoare). Timpul este o categorie gramaticală care ‘’exprimă momentul în care
se petrece acṭiunea fie prin raportare la momentul vorbirii (timpuri absolute), fie prin
raportare la alt moment, trecut sau viitor (timpuri relative).’’(GLR I, p.40)

Ca ṣi modurile, timpurile pot fi:

- În acord cu realitatea obiectivă (indicativul = realitatea prezentă, Modul indicativ,

timpul prezent. Perfectul exprimă o acṭiune reală, petrecută ṣi încheiată înainte de
momentul vorbirii. Timpul trecut al modului indicativ poate fi perfect compus sau
perfectul simplu (care exprimă o acṭiune terminată de curînd). Timpul viitor al
modului indicativ exprimă o acṭiune care se va petrece (cu certitudine) după
momentul vorbirii (ex. Ai să vii tot la mine să ceri bani cu împrumut’). Uneori viitorul
are valoare de imperative.
- Modurile care sunt în dezacord cu realitatea sunt ṣi defective de anumite timpuri.
Dorinṭa exprimată de modul condiṭional este în contradicṭie cu realitatea obiectivă.
Modul conjunctiv nu are timpul viitor dar, atunci cînd este întrebuinṭat ca timp absolut
prezentul conjunctivului poate exprima o acṭiune care se petrece într-un moment
viitor.
 P a g e | 103

Perfectul conjunctivului exprimă o acṭiune situate în trecut faṭă de momentul vorbirii

(sau exprimă o acṭiune în raport de anterioritate faṭă de acṭiunea cu care este în relaṭie
contextuală).
H. Deoarece modul condiṭional-optativ, ca ṣi modul conjunctiv, nu are timpul viitor,
prezentul condiṭionalului-optativ exprimă o acṭiune realizabilă în prezent sau în viitor.
Contradicṭia cu realitatea anterioară momentului vorbirii este redată de timpul perfect
al modului condiṭional-optativ, care exprimă o acṭiune care nu s-a realizat în trecut.
I. Modul imperativ nu are decît timpul prezent.
În afara timpurilor de bază (=timpuri absolute), prin care subiectul vorbitor datează acṭiunea
în raport cu prezenṭa sa în actul vorbirii, predicatul verbal mai poate exprima ṣi diferite
nuanṭe fără legătură directă cu momentul vorbirii (=timpuri relative). O acṭiune poate fi datată
nu numai în raport cu prezentul, (=cu momentul vorbirii), ci ṣi în raport cu alt moment sau
altă acṭiune faṭă de care se situează într-un context temporal anterior sau ulterior momentului
vorbirii. (exemplu – timpul trecut continuu = imperfectul; timpul trecut perfect = mai mult ca
perfectul; timpul viitor perfect = viitorul anterior).

După ce subiectul vorbitor selectează în mod succesiv clase verbale din categoria gramaticală
a diatezei, apoi din categoria gramaticală a modului, ṣi apoi din categoria gramaticală a
timpului, prin comunicarea verbală orală se precizează:

1. Direcṭia relaṭiei dintre autorul acṭiunii ṣi obiectul grammatical (necircumstanṭial) al

acṭiunii (adică diateza ca indice de predicativitate în contextul unui act de
comunicare, chiar dacă nu se precizează direct scopul comunicării);
2. Selectează relaṭia dintre conṭinutul comunicării ṣi realitate (adică modul predicative);
3. ṣi precizează conṭinutul comunicării în raport cu momentul emiterii ei. Din punctul
de vedere al subiectului vorbitor, momentul vorbirii este întotdeauna un timp prezent
(deṣi este un prezent subiectiv în raport cu realitatea obiectivă).
4. Abia după ce subiectul vorbitor precizează cele 3 categorii gramaticale specific
verbale, el introduce în comunicare expresia acordului formal dintre subiectul
grammatical ṣi predicatul enunṭului. Categoriile morfologice de mod ṣi de timp au
diferite exprimări formale:
- Flexiunea sintetică (prin modificarea structurii morfologice a verbului cu sufixe
modale ṣi sufixe de timp. După aceste elemente post-puse se adaugă desinenṭele
personale ṣi de număr;
- Flexiunea prin mijloace analitice, unde desinenṭele de persoană ṣi număr se adaugă la
auxiliarele morfologice.
Vladimir Robu (LRC, 1972) consideră categoria timpului ‘’cea mai complex dintre opoziṭiile
verbale’’. Această categorie gramaticală are la bază faptul că verbul este un process, iar
procesul se desfăṣoară în timp, într-un anumit moment de referinṭă care este momentul
vorbirii (timpuri absolute) sau, în cazul timpurilor de relaṭie, momentul altei acṭiuni.
 P a g e | 104

Profesorul Robu menṭionează că încă din antichitate modificările formale ale numelui ṣi
verbului erau denumite cu acelaṣi termen care însemna înclinare (flexiune), ṣi categoria
timpului a fost considerate ca principalul element distinctiv pentru verb faṭă de nume. Se
pune astfel accentual pe deosebiri: ‘ Categoria timpului în limba romănă se exprimă prin
sufixe temporale ṣi prin verbe auxiliare folosite ca morfeme temporale pentru timpurile
compuse.’(V.Robu, 1972). Aspectele legate de flexiunea sintetică ṣi de flexiunea analitică fac
însă parte din sistemul flexionar unic al limbii romăne, sistem comun atît declinării nominale
cît ṣi conjugării verbale.

Astfel, alegerea subiectului grammatical este exprimată în flexiunea verbală prin

desinenṭele specifice de persoană ṣi număr, aceste două categorii gramaticale fiind
comune mai multor părṭi de vorbire flexibile. Categoria gramaticală a persoanei (vezi mai
sus) ṣi categoria gramaticală a numărului (vezi mai sus) sunt exprimate în flexiunea
verbală prin aceleaṣi FLEXEME (-desinenṭe) prin care sunt exprimate în flexiunea
nominală categoria gramaticală de gen ṣi categoria gramaticală de număr.

Categoria gramaticală a numărului (singular sau plural) este comună atît subiectului
grammatical cît ṣi predicatului verbal. La verbele predicative numărul este în accord cu
autorul sau autorii acṭiunii, adică cu persoana (singular) sau persoanele (plural) care fac
acṭiunea.

Formal, fiecare timp al fiecărui mod personal îṣi găseṣte expresie în forme morfologice
distincte. Există însă ṣi o omonimie (morfologică) formală a unor forme flexionare verbal: ex.
eu cînt (indicativ present) ṣi ‘eu să cînt (conjunctiv present), tu cînṭi – tu să cînṭi. La persoana
a III-a apare însă o opoziṭie între formele flexionare ale celor două categorii. Toate categoriile
gramaticale verbale au forme analitice ṣi forme sintetice, dar desinenṭa de persoană ṣi număr
este prezentă atît la flexiunea sintetică cît ṣi la flexiunea analitică, deci în limba romănă
inventarul desinenṭelor verbale este mare. În limbile analitice numărul desinenṭelor este mic:
‘’Absenṭa desinenṭelor personale are ca rezultat o foarte dezvoltată omonimie gramaticală a
formelor predicative ale verbului din limba engleză’ (Leon Leviṭchi, Ioan Preda, ‘Gramatica
limbii engleze’, Bucureṣti, 1967, p.124)
 P a g e | 105

3.2.2.7. Categorii gramaticale de relaṭie. Categoria gramaticală a cazului

În Wikipedia, flexiunea este definită drept acțiunea de modificare a cuvintelor după gen,
număr, mod, timp, persoană prin declinare sau conjugare.
[https://ro.wikipedia.org/wiki/Flexiune] De asemenea, după clasificarea părṭilor gramaticii în
morfologie ṣi sintaxă, avem următoarele subclasificări:

- Morfologia (categorie gramaticală, parte de vorbire [flexibilă ṣi neflexibilă], ṣi

locuṭiuni)
- Sintaxa (CAZURI, sintaxa propoziṭiei, sintaxa frazei).
Parte de vorbire flexibilă este aceea care își modifică forma în contextul comunicării. (în
sursa menṭionată, adverbul este considerat parte de vorbire neflexibilă). Schimbarea formelor
unui cuvânt în funcție de caz este numită declinare.

În limbile flexionare cazul este o categorie gramaticală caracteristică părților de vorbire

nominale (substantivul, articolul, adjectivul, pronumele, numeralul ṣi participiul), unul din
mijloacele morfologice prin care se exprimă funcțiile sintactice ale acestora în cadrul
propoziției. Termenul ‘’CAZ’’ provine din cuvîntul latinesc ‘’casus „cădere”, traducere a
termenului grecescπτῶσις (ptôsis ).

Cazul este o categorie gramaticală de relaṭie prin care se exprimă raporturile sintactice
(=relaṭia) în care se găsesc părṭile de vorbire declinabile între ele, sau în relaṭie cu alte cuvinte
din propoziṭie sau din frază. Categoria gramaticală a cazului este cea mai abstractă dintre
categoriile numelui.

CAZ s. n. (< lat. casus, cf. fr. cas, it. caso): categorie gramaticală de relație prin care se
exprimă raporturile sintactice dintre cuvinte în urma modificărilor formale ale acestora. Este
caracteristic substantivului; îl întâlnim însă, ca o consecință a acordului, și la articol, adjectiv,
numeral și participiul verbelor, iar ca o consecință a substituirii și la pronume. În limba
română există cinci cazuri, toate moștenite din latină: nominativul (N.) – cazul subiectului;
genitivul (G.) – cazul atributului; dativul (D.) – cazul complementului indirect; acuzativul
(Ac.) – cazul complementului direct; vocativul (V.) – cazul adresării directe (v. fiecare caz în
parte). ◊ ~ adnominál: nume dat G., deoarece depinde de un nume (substantiv), ca în
sintagma latină memoria rerum sau românească memoria lucrurilor. ◊ ~ prepoziționál: c.
construit cu o prepoziție ce-i este specifică, ca de exemplu genitivul, dativul și acuzativul în
limba română. ◊ ~ instrumentál: c. complementului circumstanțial instrumental (în limba
rusă). ◊ ~ ablatív: c. complementului circumstanțial (în latină). ◊ ~ locatív: c. al flexiunii
nominale în unele limbi, care arată locul unde se petrece acțiunea verbului. [sursa: DTL
(1998)

Trecerea unui substantiv, articol, adjectiv, pronume sau numeral, prin toate cazurile
gramaticale reprezintă declinarea acelui cuvînt. Declinarea cuprinde totalitatea modificărilor
suferite de forma acestor cuvinte pentru exprimarea tuturor cazurilor gramaticale, la singular
ṣi la plural.
 P a g e | 106

Sunt 3 tipuri de declinări:

3.2.2.7.1. – declinarea articulată –

Declinarea articulată este declinarea substantivelor cu articol hotărît. Declinarea articulate
poate fi întîlnită ṣi la adjectivele care precede substantivele, ṣi la numeralul cardinal ‘’un – o
‘’(cu articol hotărît enclitic). Numeralul ‘’UN(U)’’ îṣi schimbă forma potrivit cu genul ṣi cu
cazul, ṣi după cum are valoare adjectivală sau substantivală. El poate fi articulat sau
nearticulat. (GLR, I, p.183-184) ‘’Un – O ‘’ au ṣi valoare de articol nehotărît sau de adjective
pronominal nehotărît, iar - Unul, Una – au valoare de pronume nehotărît. Pronumele - Unul,
altul, vreunul – cînd sunt adjective pronominale, au formele fără articol hotărît – Un, alt,
vreun. Tot o caracteristică a flexiunii sintetice este faptul că formele numeralului cardinal
‘’un – o ‘’, ṣi ale pronumelui, ṣi ale articolului nehotărît, se bazează pe desinenṭele specife ale
genitive-dativului (M – ui; (F) -ei) ]

3.2.2.7.2. – declinarea substantivelor precedate de articole nehotărîte sau de adjective pronominale.

În cazul în care adjectivele sunt precedate de articol demonstrativ, Gheorghe Constantinescu-
Dobridor consideră că este vorba de o declinare articulată, specifică adjectivelor. (vezi Mic
Dicṭionar, p. 145). Eu consider declinarea articulată (cu articol hotărît) specifică flexiunii
sintetice, iar declinarea cu articole proclitice (articol nehotărît, articol demonstrative ṣi articol
posesiv) specifică flexiunii analitice.

3.2.2.7.3. – declinarea nearticulată a substantivelor se referă la declinarea fără nici un articol enclitic
sau proclitic.
Sistemul flexionar al limbii romăne conṭine flexeme polivalente, cu funcṭionalitate la toate
cele 3 declinări ṣi la toate cele 3 diateze. [În dicṭionar forma diatezei se clasifică în una din
cele 4 conjugări.]

În funcṭie de fiecare din cele 3 declinări, un flexem exprimă simultan mai multe categorii
gramaticale, situate pe nivele succesive de subordonare.
 P a g e | 107

Acelaṣi flexem, atunci cînd participă la conjugarea verbală, în funcṭie de fiecare din cele 4
conjugări exprimă, de exemplu, la diateza activă, categoriile gramaticale de mod, timp,
număr ṣi persoană, de asemeni situate pe nivele successive de subordonare.

La declinare se mai pot adăuga informaṭii despre flexemele caracteristice cazului

vocativ, iar la conjugare despre flexemele caracteristice modului imperative pozitiv, persoana
a II-a sing.
În limba romănă, numărul de categorii gramaticale pe care le exprimă un flexem este deci
limitat. Numărul de categorii gramaticale diferă însă de la o limbă la alta, ṣi de asemeni diferă
tipurile de flexiune (sintetice sau analitice) prin care se exprimă aceste categorii gramaticale.

Numărul de cazuri diferă de la o limbă la alta. Se consideră că a existat o limbă

indoeuropeană veche, care avea opt cazuri (nominativ, vocativ, acuzativ, genitiv, dativ,
ablativ, locativ și instrumental). Numărul cazurilor s-a redus în limba latină: ablativul,
locativul și instrumentalul s-au reunit în cazul numit ablativ. Limba romănă a moṣtenit 5
cazuri din limba latină. În multe limbi de origine indoeuropeană a scăzut rolul cazurilor în
exprimarea funcțiilor sintactice ṣi a crescut rolul contextului, prin locul cuvintelor, și rolul
prepozițiilor. În unele surse se consideră că limbile din vestul Europei nu au categoria
cazului. vezi [https://ro.wikipedia.org/wiki/Caz_(gramatică)].

caz = “case (n.) (1) A grammatical category used in the analysis of word-classes (or their
associated phrases) to identify the syntactic relationship between words in a sentence,
through such contrasts as nominative, accusative, etc. The traditional classification, such as is
found in Latin grammar, is based on variations in the morphological forms of the word (a set
of such forms constituting a paradigm, as in Latin puella, puellam, puellae, puella, the
singular case forms of ‘girl’ – respectively nominative/vocative, accusative, genitive/ dative
and ablative). Each form is analysed in terms of a specific range of meaning; e.g. nominative
is primarily the case of the grammatical subject of the sentence, genitive refers to such
notions as possession, origin, and so on. In languages which lack morphological variations of
this kind, the term ‘case’, as traditionally used, does not apply. In English, for example, the
only case form which is so marked is the genitive (as in boy’s or boys’); all other forms have
no ending, the remaining case ‘meanings’ being expressed using prepositions (as in with a
boy, to the boy) or word-order (as in the cat chases mouse/mouse chases cat contrast). A great
deal of space in introductions to linguistics has been devoted to this point, in particular to
criticism of traditional grammars of English which insisted nonetheless on analysing the
English noun in terms of cases. ‘’[David Christal, Dictionary…, 2008]
 P a g e | 108

Unii lingviști consideră că folosirea termenului „caz” este justificată numai dacă funcția
sintactică este exprimată printr-o formă specifică a cuvântului, adică fiecare caz este
caracterizat de o desinență specifică.

Totuși, în gramaticile limbilor în care numai unele funcții sintactice sunt exprimate prin
desinențe, se numesc cazuri și formele care exprimă mai multe funcții cu aceeași desinență,
inclusiv când aceasta este nulă. Este cazul în gramaticile limbii române, de exemplu, în care,
din cele cinci cazuri considerate se disting prin forme numai trei, nici acestea în cazul tuturor
cuvintelor. De aceea se vorbește uneori despre cazurile nominativ-acuzativ, genitiv-dativ și
vocativ, cele care nu se deosebesc prin formă distingându-se prin funcția sintactică. [ Bărbuță,
Ion et al. Gramatica uzuală a limbii române, Chișinău, Litera, 2000, pp. 63 -64]

Mai observăm că, deṣi valorile cazurilor se stabilesc sintactic (vezi sintaxa propoziṭiei), între
ele se stabileṣte un system de opoziṭii formale care aparṭin morfologiei. Limba romănă are,
din punct de vedere al raporturilor sintactice exprimate, cinci cazuri. Acest fapt se oglindeṣte
doar parṭial în opoziṭiile paradigmatice, deoarece formal avem doar 3 opoziṭii cazuale, dacă
luăm în considerare ṣi formele cazului vocative. Opoziṭia cazuală dintre formele de N-A ṣi G-
D reprezintă de fapt opoziṭia dintre flexiunea sintetică primară ṣi flexiunea sintetică
secundară, cu alte cuvinte, formele de G-D sunt derivate din formele de N-A.

Una din diferențele dintre limbile flexionare și cele aglutinante este că în primele, desinența
cazuală exprimă nu numai cazul, ci totodată și genul și numărul cuvintelor.

Eu consider că în sistemul flexionar al limbii romăne acelaṣi FLEXEM exprimă mai multe
categorii gramaticale: categoria de caz, categoria de număr ṣi categoria de gen pentru
cuvintele declinabile, ṣi tot acelaṣi FLEXEM poate exprima categoriile verbale.

‘’case [Lat. casus ‘a fall,’ trans. of Grk ‘a fall’]

Grammatical category of inflected words which serves to indicate their syntactic function in a
sentence and, depending on the function, involves government and agreement. Case systems
may vary from language to language and undergo continuous change. The cases of
nominative languages are generally named after the reconstructed cases of IndoEuropean:
nominative, genitive, dative, accusative, ablative, locative, instrumental, vocative. In other
languages, there are often other cases: in ergative languages ergative and absolutive are used
instead of nominative and accusative; in Finno-Ugric languages, the terms partitive, elative,
illative, inessive, among others, occur. In modern IndoEuropean languages, many of the
original eight cases have disappeared, with original locatives, case [Lat. casus ‘a fall,’ trans.
of Grk ‘a fall’] or prepositional phrases. The merger of various cases due to sound change is
termed syncretism. In inflectional languages, case is marked by grammatical morphemes
which often have a variety of functions, such as marking gender and number.
Adpositions, as in give to Caroline are occasionally referred to as case.
 P a g e | 109

In non-inflectional languages, where syntactic functions are primarily encoded by word order
or sentence structure (e.g. English and French), attempts have been made to associate cases
with specific syntactic positions. (case theory, Government and Binding theory). A general
distinction can be made between (a) casus rectus (nominative) and oblique cases (genitive,
dative, accusative, etc.), and (b) syntactic and semantic cases. The syntactic cases such as
nominative and accusative encode primary syntactic functions such as subject and object and
do not have any specific semantic function. On the other hand, cases like ablative,
instrumental, and locative generally represent adverbials which have a more specific semantic
content. In some languages (e.g. Turkish, Finnish, Russian) the use of cases is also sensitive
to the definiteness and/or animacy of their constituents. Despite numerous attempts dating
back to antiquity, there are as yet no satisfactory semantic classifications of individual
cases.’’ [Routledge_Dictionary_of_Language_and_Linguistics - Hadumod Bussmann –
1996]

Clasificarile cazurilor se face după diferite criterii. Gruparea într-o categorie a nominativului,
a acuzativului, iar în altă categorie a genitivului ṣi dativului [ excepṭie face cazul vocative},
se bazează pe faptul că primele nu au funcții semantice specifice, pe când celelalte au
asemenea funcții, mai ales de a exprima complemente circumstanțiale, de aceea pentru
primele se găsește denumirea de „cazuri sintactice”, iar pentru cele din urmă – cea de „cazuri
semantice”. Primele se mai numesc și „cazuri gramaticale”, iar cele din a doua categorie –
„cazuri concrete’. Se mai folosesc și termenii de:

- „caz adnominal”, dat genitivului, pentru că depinde de un nume (substantiv);

- și „caz prepozițional”, adică construit cu o prepoziție specifică, cum pot fi genitivul,
dativul și acuzativul în română
- În unele limbi, o anume prepoziție sau postpoziție cere un anumit caz. De pildă, în
română, majoritatea prepozițiilor cer cazul acuzativ (lângă foc, pentru tine), câteva
prepoziții și majoritatea locuțiunilor prepoziționale cer genitivul (contra inundațiilor,
împrejurul turnului, în fața coloanei), iar câteva prepoziții cer dativul: potrivit datelor,
grație ajutorului, contrar părerii [Bărbuță 2000, pp. 198–199.]
În limba romănă, categoriile gramaticale se exprimă::

- Fie prin mijloace sintetice (prin modificarea structurii morfologice a cuvintelor

flexibile, prin adăugarea unor FLEXEME enclitice specifice)
- Fie prin mijloace analitice, forma cuvintelor flexibile fiind precedată de anumite
FLEXEME proclitice caracteristice.
Termenul de ‘’çaz prepoziṭional’’ desemnează un caz construit cu o prepoziṭie specifică.
Din acest punct de vedere, genitivul prepoziṭional, dativul prepoziṭional ṣi acuzativul
prepoziṭional pot fi considerate ca structuri aparṭinînd flexiunii analitice, aflate în opoziṭie cu
formele sintetice ale nominativului.
 P a g e | 110

Cazul este deci o categorie gramaticală care se realizează atît prin modificări sintetice (= care
aparṭin de flexiunea sintetică), cît ṣi prin adăugarea unor auxiliare proclitice (= elemente care
aparṭin de flexiunea analitică). Definirea cazului e mai ales de natură sintactică, deoarece
raporturile exprimate de opoziṭiile cazuale ale numelor sunt bazate pe raporturi de
comunicare, adică sunt elemente de concatenare sintagmatică. (vezi ṣi Vladimir Robu, LRC,
constanṭa, 1972).

Funcṭiile sintactice ale cazurilor ar trebui definite de sintaxa propoziṭiei. Ce caz anume se
folosește depinde în primul rând de funcția care se dorește a fi exprimată, iar în cazul părților
de propoziție subordonate depinde și de natura cuvântului regent sau/și de cea a prepoziției.
Deoarece valorile cazurilor se definesc sintactic, ele reprezintă de fapt valorile cazuale pe
care le poate avea substantivul ṣi substitutele nominale. (toate valorile întîlnite la substantive
se regăsesc ṣi la pronume ṣi la numeralele echivalente cu substantivul (o sută, o mie, un
million). La articol, adjective, adjectivele pronominale, numeralul echivalent cu un adjective,
ṣi la participiu, formele cazuale nu au aceleaṣi valori ca la substantive, ci existenṭa lor se
explică prin potrivirea FORMALĂ cu substantivul (ca o consecinṭă a acordului) sau
echivalentele lui (ca o consecinṭă a substituirii).

1 – Nominativul este cazul subiectului, al numelui predicativ fără prepoziṭie, al apoziṭiei

neacordate (funcṭia de atribut apoziṭional), ṣi al elementului predicativ suplimentar. Forma de
bază a substantivului este forma de nominativ singular, nearticulat. Cazul nominativ
reprezintă o categorie gramaticală cu flexiune sintetică, ṣi este baza flexiunii nominale.

2 – Acuzativul este cazul complementului direct, al unor complemente circumstanṭiale de loc,

timp ṣi mod fără prepoziṭie, ṣi cazul cerut de majoritatea prepoziṭiilor. În ‘’Dicṭionarul..’’ lui
Dobridor sunt menṭionate ṣi următoarele funcṭii sintactice:

- Funcṭia de nume predicativ;

- Funcṭia de atribut;
- Funcṭia de complement indirect;
- Funcṭia de complement de agent;
- Funcṭia de complement circumstanṭial de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, de
condiṭie,de concesie, de consecuṭie, de asociere, de instrument;
- Funcṭia de element predicative suplimentar;
Există ṣi un acuzativ neutral, care dispune de un sens neutru din punctul de vedere al
referirii la gen, acuzativ care este fără funcṭie sintactică. (exemplu – a rupt-o la fugă; a
luat-o la sănătoasa)
 P a g e | 111

Din punct de vedere strict formal, cazul acuzativ se realizează cu aceleaṣi flexeme ca ṣi cazul
nominativ. Deoarece cazul acuzativ are desinenṭa comună cu cazul nominativ, iar cazul
genitive are desinenṭa comună cu cazul dativ, vom considera opoziṭia dintre formele de Nom.
– Ac ṣi formele de Gen. – Dativ.

3 - Vocativul, considerat nominativul adresării,[este caracterizat prin intonaṭia specific ṣi

topica mobilă], are deseori forma nominativului, dar are ṣi forme caracteristice. Deṣi
vocativul nu are funcṭie sintactică de parte de propoziṭie, desinenṭele specifice vocativului vor
fi incluse în sistemul de flexeme al limbii romăne. La singularul masculinelor ṣi neutrelor
avem afixele ‘’-E ṣi -uLE’’, iar la singularul femininelor -Ó’’. Pluralul tuturor genurilor se
termină la cazul vocative cu ‘-LOR’. ‘’Vocativul, fără să aibă funcṭiunea de parte de
propoziṭie, are rol sintactic, exprimînd o chemare adresată cuiva.’’(GLR, I, p.38)

4 – Genitivul este cazul atributului cu valoarea fundamentală de exprimare a posesiei ṣi cazul

cerut de unele prepoziṭii (asupra, contra, împotriva, A, la). Genitivul mai poate avea ṣi
următoarele funcṭii sintactice:

- Funcṭia de nume predicativ;

- Funcṭia de complement indirect;
- Funcṭia de complement circumstanṭial de loc, de timp, de cauză, de instrument, de
concesie, de relaṭie, de condiṭie, de opoziṭie, de excepṭie.
Ca atribut, genitivul are diferite valori:

- Valoare de genitiv posesiv;

- Valoare de genitiv subiectiv;
- Valoare de genitiv obiectiv;
- Valoare de genitive al termenului calificat;
- Valoare de genitiv partitiv;
- Valoare de genitiv al denumirii;
- Valoare de genitiv al superlativului.
5 – Dativul este cazul complementului indirect fără prepoziṭie ṣi, în unele situaṭii, al unor
atribute (la substantiv, după forme nearticulate, iar la pronume numai cînd este exprimat prin
formele neaccentuate ale pronumelui personal ṣi reflexiv), ṣi al unor complemente
circumstanṭiale de loc. Este de asemenea ‘’cazul cerut de trei cuvinte cu valoare de prepoziṭie
(datorită, graṭie, mulṭumită), la care se adaugă întrebuinṭarea formelor neaccentuate de dativ
ale pronumelui personal dupi prepoziṭionale construite cu genitivul.’’(GLR, I, p. 37) Pe lîngă
circumstanṭialele de loc mai putem să menṭionăm ṣi alte funcṭii sintactice ale cazului dativ:

- Funcṭia de complement circumstanṭial de mod comparativ, de cauză, de instrument;

Aṣa cum există un acuzativ neutral (care dispune de un sens neutru din punctul de vedere
al referirii la gen) există ṣi un dativ neutral. Acesta este un dativ al unui pronume
personal, formă neaccentuată, care nu face referire la genul persoanei, ṣi care este inclus
în locuṭiuni ṣi expresii ca element neutru, fără funcṭie sintactică (exemplu - …dă-i cu
bere, dă-i cu vin, dă-i cu bere… (Caragiale)
 P a g e | 112

În ‘’Dicṭionarul..’’ lui Dobridor terminilogia acestui caz este mai bogată, comentîndu-se
despre:

- Dativul adnominal – care determină un nume, avînd funcṭiunea de atribut; (ex. Tu

frate plînsetelor noastre / Ṣi răzvrătirii noastre frate’’(Goga);
- Dativul posesiv – al unui pronume personal sau al unui pronume reflexive, formă
neaccentuată, cu sens de posesie ṣi cu funcṭie sintactică de atribut. (ex. ‘Lasă-ṭi lumea
ta uitată’’(Eminescu). Limba romănă a păstrat din latină urme ale dativului posesiv în
expresiile verbal de tipul: mi-e sete, mi-e foame, mi-e milă;
- Dativul etic – al unui pronume personal, formă neaccentuată, care indică persoana
interesată afectiv în desfăṣurarea procesului exprimat de verb, ṣi care nu îndeplineṣte
funcṭie sintactică, ci are numai o funcṭie stilistică. (ex. ‘’Luînd pe cite un drăcuṣor de
corniṭe, mi ṭi-l ardea cu palcele, de-I crăpa pielea’’(Creangă);
Din punct de vedere strict formal, cazul dativ se realizează cu aceleaṣi flexeme ca ṣi cazul
genitiv.

Genitiv-Dativul fără prepoziṭie: – ‘’sătulul nu crede flămîndului

Pristanda – ‘’ Tot vorba bietei neveste, zice: ‘Ghiṭă, Ghiṭă, pupă-l în bot ṣi-i papă tot, că
sătulul nu crede la ăl flămînd”

Ṣi Genitiv - Dativul numeralelor–substantive (zece, sută, mie, million, miliard) se formează

cu ajutorul prepoziṭiilor Á ṣi LA.

“ 2.2.2. Aşadar, acceptând această precizare, vom afirma că articolul hotărât nu este morfem
al categoriei gramaticale a determinării, ci este flectiv cazual, marcă a categoriei gramaticale
a cazului. În interpretarea articolului hotărât ca flectiv cazual aducem, pe lângă clarificarea
terminologică de mai sus, următoarele argumente:

(1) este un element dependent care întotdeauna se grupează cu substantivul pe care-l

însoţeşte, neputând exista independent; (2) nu se poate combina cu mijloacele
suprasegmentale, de exemplu, intonaţia, pentru că nu este sintagmă; (3) are un inventar
limitat; (4) nu poate avea funcţie sintactică; (5) este singurul care poate face ca orice parte de
vorbire să se comporte ca un substantiv şi, în plus, să convertească substantivele proprii în
substantive comune.’’[ http://www.diacronia.ro/en/indexing/details/A5219/pdf - Premise
pentru o cercetare stilistico-pragmatică a articolului hotărât în limba română - Maria Aldea]

Dacă analizăm categoria gramaticală a cazului din punct de vedere al opoziṭiilor formale
observăm că opoziṭia articulat – nearticulat la vocative nu exprimă opoziṭia individualizat –
neindividualizat.
 P a g e | 113

Astfel, din punct de vedere al flexiunii, vom avea 2 tipuri de declinări:

1 – Declinarea nearticulată a substantivelor, atît a celor comune cît ṣi a substantivelor propria

a căror formă nu este articulate. Includem aici atît declinarea fără nici un articol, cît ṣi
declinarea cu articolul nehotărît sau alte articole proclitice.

2 – Declinarea articulată a substantivelor commune ṣi a substantivelor proprii. Aceasta este

declinarea cu articolul hotărît enclitic.

Opoziṭia dintre declinarea articulată - ṣi declinarea nearticulată este reprezentată la nivelul

sistemului flexionar de opoziṭia dintre flexiunea sintetică - ṣi flexiunea analitică.

Notă – Discuṭia, menṭionată mai sus, despre 3 tipuri de declinări:

– 1 - declinarea articulată = declinarea substantivelor cu articol hotărît;

2 - declinarea substantivelor precedate de articole nehotărîte sau de adjective pronominale;

- 3 – declinarea nearticulată a substantivelor se referă la declinarea fără nici un articol

enclitic sau proclitic.

Este o discuṭie irelevantă pentru sistemul de opoziṭii evidenṭiat. De asemenea, nu cred că are
relevanṭă o altă clasificare propusă de unii lingviṣti: ‘’Substantivele se grupează în mod
tradiṭional în trei declinări, după terminaṭia lor la cazul nominativ singular nearticulat.
Aceste declinări corespund primelor trei declinări din limba latină.’’(GLR, I, p.81)

Considerînd cazul nominativ singular nearticulat forma de bază a declinării, observăm că la

declinarea nearticulată (=declinarea fără articol hotărît) nu sunt evidenṭiate suficient opoziṭiile
cazuale. La declinarea substantivelor comune:

- Substantivele masculine nearticulate au o singură formă flexionară pentru toate

cazurile, atît la singular, cît ṣi la plural. (Doar cazul vocative cu forme terminate în -E
este inclus în paradigmă.)
- Substantivele neutre nearticulate au o formă pentru toate cazurile la singular ṣi altă
formă pentru toate cazurile la plural. (Neutru sing. = Masc. sing., iar neutru pl. =
feminine plural).
- Substantivele feminine nearticulate au la nominative-acuzativ singular o formă, ṣi o
altă formă pentru genitive-dativul singular. Forma de genitive-dativ singular este
identică cu forma de plural pentru toate genurile.
Ordinea analizei este descendentă, de la categoriile gramaticale mai abstracte spre categoriile
gramaticale mai puṭin abstracte:

- 1 – categoria determinării => categoria declinării

- 2 – categoria cazului;
- 3 – categoria numărului;
- 4 – categoria genului;
 P a g e | 114

În concluzie, la declinarea nearticulată nu avem 12 forme distincte, ci numai 4 forme

flexionare diferite, dintre care 2 sunt forme de bază (forma de dicṭionar, cu flexeme
caracteristice pentru cazul nominativ singular nearticulat).

Considerăm aceste 4 flexeme ca reprezentînd flexiunea sintetică primară.

Flexiunea sintetică secundară este reprezentată de declinarea articulată.

 P a g e | 115

Declinarea articulată este reprezentată de declinarea substantivelor (commune) însoṭite de

articolul hotărît enclitic. Flexiunea articolului hotărît enclitic înregistrează forme de
diferenṭiere pentru categoriile de caz, de gen ṣi de număr. În consecinṭă, formele articulate ale
substantivelor se deosebesc după caz, gen ṣi număr.

Paradigma flexionară a articolului hotărît enclitic este următoarea:

În GLR I, pag. 86-87, se explică cum se face alipirea articolului hotărît la substantive.
Articularea numelor proprii funcṭionează de obicei după regula generală a articulării. Numele
propria de persoană sunt de obicei în forma articulată, dar sunt ṣi unele în formă nearticulată.
La declinarea numelor proprii, numele de persoană de genul masculin terminate în consoană
sau în vocala -u nu îṣi schimbă forma decît la cazul vocativ.

Numele proprii feminine au aceeaṣi declinare ca substantivele commune de genul feminine,

datorită faptului că sunt articulate ca ṣi acestea. (vezi GLR, I, p.89) Unele nume de persoană
masculine terminate la nominative în -ea, au genitive-dativul în -căi, la fel ca numele
feminine cu aceeaṣi terminaṭie. Numele topice feminine sunt în majoritatea situaṭiilor
articulate, dar numele topice masculine ṣi neutre de obicei nu sunt articulate. Numele
geografice se decline ca ṣi substantivele comune. Ele se întrebuinṭează de obicei articulate, ṣi
se decline întocmai ca ṣi substantivele commune, după genul pe care îl au. Multe nume
geografice au formă de plural, fiind terminate în consoană palatalizată [ -k + ị ] sau sunt
derivate cu sufixe cu forme de plural: -EṢTI, - ENI; -ANI.
 P a g e | 116

Considerînd declinarea nearticulată drept flexiune sintetică primară, din aceste forme
flexionare derivă flexiunea sintetică secundară, prin adăugarea articolului hotărît enclitic.

Exemplu – băiat – băieṭi (flexiunea sintetică primară);

Băiat – băiatul / pl. băieţi – băieţii (flexiunea sintetică secundară);

Băiat – băiatul – băiatului (flexiunea sintetică terṭiară)

DECLINAREA ARTICULATĂ (= flexiune sintetică secundară)

 P a g e | 117

Categoria determinării poate fi reformulate în aṣa fel încît să se refere la opoziṭia dintre
declinarea nearticulată ṣi declinarea articulată.

[
 P a g e | 118

Flexiunea sintetică primară nominală foloseşte acelaşi system de flexeme ca şi flexiunea

sintetică primară verbală, deci vom încadra toată flexiunea sintetică primară din limba
română într-un singur tabel. Am inclus într-un tabel unic toate fonemele limbii române situate
în poziţie FINALĂ de cuvînt (flexibil). (vezi la finalul acestui volum tabelul cu flexemele
sintetice)
 P a g e | 119

3.2.2.7.4. - Flexemele polifuncţionale şi omonimia flexionară

Omonimia (< gr. ὄμοιος [homoios] „la fel, asemenea, de aceeași natură” și ὄνομα [onoma]
„nume”), este raportul, relația în care se află un cuvânt care are aceeași formă și aceeași
pronunțare cu un alt cuvânt, dar care diferă de acesta prin sens și uneori și prin origine.

Omonimia lexicală este o însuşire a două (sau mai multe) cuvinte care au aceeaşi formă
scrisă (=OMOGRAFE) şi aceeaşi pronunţare (OMOFONE), în sensul că acelaşi corp fonetic
trimite la două obiecte diferite. Relaţia de omografie este obligatoriu însoţită de relaţia de
omofonie.

Omonimia este una din cele 4 modalităţi de manifestare a organizării vocabularului, ca effect
al acţiunii celor 5 factori de organizare ai sistemului lexical (frecvenţa, factorul stilistico-
funcţional, factorul psihologic, factorul semantic şi factorul etimologic). Un omonim este prin
definiţie un cuvînt care dispune de un corp fonetic identic cu al altui cuvînt (sau alte cuvinte),
fără ca acest corp fonetic să fie legat de celelalte printr-o caracteristică semantică comună
(sau prin origine).

Omonimia este înţeleasă ca opoziţie semantică între cuvinte identice formal, la starea lor de
dicţionar. Omonimele pot aparţine aceleiaşi categorii gramaticale sau pot aparţine, din punct
de vedere morphologic, unor categorii gramaticale diferite

(ex. duce – substantive = titlu nobiliar / a duce – verb = a căra).

Schimbarea valorii gramaticale sau conversiunea este mijlocul intern de îmbogăţire a

vocabularului prin care se formează cuvinte noi prin trecerea de la o parte de vorbire la alta.
Trecerea aceasta se face fără a modifica forma cuvântului, adică fără a adăuga ceva, ca în
cazul derivării sau compunerii.

Cuvintele care sunt identice ca formă (=omografe), dar nu au aceiaşi pronunţare, nu sunt
considerate omonime (lexicale). Accentul diferenţiază, indică alt cuvînt, altceva decît cel
identic doar formal:

(ex. altoi (substantiv)≠ (diferit de) a altoi (verb).

În afară de omonimia lexicală, care apare în interiorul vocabularului, la nivelul lexical, există
şi o omonimie gramaticală, care apare între un semn lingvistic de la nivel lexical, şi un alt
semn lingvistic situate la nivel morphologic. Fenomenul de omonimie gramaticală apare
atunci cînd forma unui cuvînt din dicţionar este pusă în relaţie cu o formă flexionară a unui
alt cuvînt (ex. cer (substantive) – verbul ‘’a cere’’ – eu cer). Omonimia gramaticală poate
apărea între cuvinte identice prin formă şi pronunţare, pornind de la categorii morfologice
diferite, şi derivate.
 P a g e | 120

O categorie special de omonime gramaticale sunt doar omografe:

(Ex:

MOBÍL, MOBIL-Ă, pl.mobili, -e, adj., s. n.

MÓBILĂ, mobile, s. f. (Mai ales la pl.)
VESÉLĂ s. f. (cu sens colectiv) Totalitatea vaselor folosite la masă.
VÉSEL, VESEL-Ă, veseli, -e, adj.
În pronunţare, accentul diferenţiază perechile omografe.

Vorbind despre poli-semie şi despre omo-nimie (omografe şi omofone), putem încerca să

extindem terminologia la nivelul flexiunii gramaticale. Toate flexemele sunt poli-valente =
polifuncţionale, (poli-semantice, în sensul că acelaşi flexem poate avea/ poate reprezenta/
poate exprima mai multe valori /sensuri gramaticale, poate marca mai multe categorii
gramaticale.

Spre deosebire de omonimia gramaticală, omonimia flexionară apare în interiorul nivelului

morphologic, între formele flexionare a două cuvinte diferite.

Omonimia flexionară nu se referă la forma (grafică şi sonoră) întregului cuvînt, ci doar la

FLEXEMUL prin care se exprimă o anumită categorie gramaticală.

Omonimia flexionară este o modalitate de a exprima cu un număr limitat de foneme (şi

grupuri de foneme vocalice şi consonantice) un număr mult mai mare de sensuri gramaticale,
şi reprezintă organizarea sistemului flexionar sintetic.

Flexemele care realizează flexiunea sintetică primară îndeplinesc funcţii atît pentru flexiunea
nominal, cît şi pentru flexiunea verbal, acelaşi flexem fiind astfel poli-valent/ polifuncţional.

Cadranul 4
Flexeme pentru declinarea substantivelor
comune nearticulate, cazul nominativ,
numărul plural, substantive feminine,
=substantive neutre
= Nume proprii feminine
===
Flexeme pentru conjugarea verbelor, la
diateza activă, modul indicativ, timpul
prezent, persoana a III-a singular
Şi modul conjunctiv, present, pers. III sg.
Şi modul imperativ af., pers.II sg
Cadranul 2
Flexeme pentru declinarea substantivelor
comune nearticulate, cazul nominativ,
numărul plural, substantive masculine,
=substantive feminine
= Nume proprii masculine
===
Flexeme pentru conjugarea verbelor, la
diateza activă, modul indicativ, timpul
prezent, persoana a II-a singular
Şi modul conjunctiv, present, pers. II sg.
P a g e | 121
Cadranul 3
Flexeme pentru declinarea substantivelor
comune nearticulate, cazul nominativ,
numărul singular, substantive feminine,
=substantive masculine
===
Flexeme pentru conjugarea verbelor, la
diateza activă, modul indicativ, timpul
prezent, persoana a III-a singular
Şi modul conjunctiv, prezent, pers. III sg.
Şi modul imperativ af., pers.II sg.
Cadranul 1
Flexeme pentru declinarea substantivelor
comune nearticulate, cazul nominativ,
numărul singular, substantive masculine,
=substantive neutre
===
Flexeme pentru conjugarea verbelor, la
diateza activă, modul indicativ, timpul
prezent, persoana a I-a singular
Şi modul conjunctiv, present, pers. I sg.
 P a g e | 122

Putem vorbi astfel despre o relaţie de omonimie flexionară între:

- 1 - Flexemul ‘’-ă’’ pentru substantive feminine singular, pentru a exprima genul
feminin, numărul singular, cazul nominativ, nearticulat;
- 2 – şi flexemul ‘’-ă’’pentru cîteva substantive masculine (tată, popă), pentru a
exprima GENUL MASCULIN numărul singular, cazul nominativ, nearticulat;
- 3 - Şi flexemul ‘’-ă’’ din ‘’vodă’’(substantive masculine, fără plural, şi compus în
nume proprii.
- 4 - Şi flexemul ‘’ă’ de la pluralul substantivului feminin ‘’ouă’’.
 P a g e | 123

Toate aceste flexeme pentru flexiunea nominal sunt diferite de flexemele pentru flexiunea
verbal:
- 5 – Flexemul ‘’-ă’’ de la persoana a III-a a verbelor la indicativ present;
- 6 – Flexemul ‘’-ă’’ de la persoana a III-a singular a verbelor la conjunctiv present;
- 7 – Flexemul ‘’-ă’’ de la imperativul afirmativ, persoana a II-a singular.
Între toate aceste flexeme există o relaţie de omonimie flexionară. Flexemul este reprezentat
prin aceeaşi literă (sau grup de litere), şi este pronunţat la fel. {Relaţia de omofonie (Dintre.
cuvinte, grupuri de cuvinte, silabe) Care sună la fel cu altul. 2 a (D. semne grafice) Care se
citește la fel cu un altul. Care se pronunță la fel (dar se scrie diferit);3-5 smf Cuvânt (grup de
cuvinte, silabă) care sună la fel cu altul (alta). 4[1] sn Semn grafic care se citește la fel cu un
altul. (despre semne grafice) care notează un același sunet.[Relaţia de omografie - Omograf
- Cuvânt care se scrie la fel cu alt cuvânt, dar diferă de acesta (de obicei) din punct de vedere
fonetic.}.
În toate exemplele citate (inclusiv flexeme de la nume proprii: Alexandru/Alexandra,
Ion/Ioana, Adi) au fost relaţii de omonimie flexionară stabilite între flexeme prin care se
realizează flexiunea sintetică primară la toate părţile de vorbire flexibile.

Unele flexeme polifuncţionale creează omonimie flexionară între unităţi lexicale rezultate din
flexiunea sintetică primară şi unităţi lexicale rezultate din flexiunea sintetică secundară.

- Flexemul ‘-A’ este marcă pentru unele substantive comune feminine (şi proprii
feminine), la numărul singular, cazul nominative-acuzativ, nearticulate (ex. zA).
[flexiune sintetică primară].
- Este diferit de flexemul ‘’-A’’ de la substantivele feminine Nominativ singular
(articol hotărît) de la flexiunea sintetică secundară (ex. fată – fatA; zi – zi-uA).
Omonimia flexionară poate genera serii de flexeme cu forme identice dar cu valori
flexionare (sensuri gramaticale) diferite.

- Flexemul silabic ‘’-LE’’, la flexiunea sintetică primară este marcă pentru unele
substantive comune feminine, la numărul singular, cazul nominative-acuzativ,
nearticulate (ex. Vale, cale. La plural, acestea transformă flexemul silabic ‘-LE’ (din
cadranul 3) în semivocala –‘ĭ’ din cadranul 2 / văi, căi. Cf. Cal – pl. cai).
- Tot la flexiunea sintetică primară, flexemul ‘-LE’’(din cadranul 4) este marcă pentru
unele substantive feminine, la numărul plural, cazul Nom.-Ac. Nearticulat (ex. za – pl.
zaLE).
 P a g e | 124

Omonimia flexionară a flexemul silabic ‘’-LE’’, de la flexiunea sintetică primară, se

extinde şi la flexiunea sintetică secundară:

- Flexemul silabic ‘’-LE’’, la flexiunea sintetică secundară reprezintă articolul hotărît

pentru substantivele feminine la plural, nominativ (fete-LE, zale-LE) (cadranul 4).
- Tot la declinarea articulată, articolul hotărît enclitic reprezentat de flexemul ‘’-LE’’
marchează substantive neutre la nominativ plural.
- La flexiunea sintetică secundară nominal, flexemul silabic ‘’-LE’ este marca
articolului hotărît pentru unele substantive masculine care la singular se termină în
vocala ‘-E’:
(ex. frate-LE, cîine-LE).
Ex. băiatu-LE, dragu-LE!
Substantivele la cazul vocativ nu au funcție sintactică. Caracteristica principală a
vocativului este intonația suplimentară specifică, realizată la singular prin desinențele
-e, -ule, la masculin și neutru și -o, la feminin. La pluralul tuturor genurilor vocativul
prezintă desinența -lor. Vocativul se folosește în cazul unor adresări directe, motiv
pentru verbele sunt la persoana a II-a. Subiectul gramatical este neexprimat, fiind
inclus în forma verbului (sau este eliptic). El este dedus din context și este întotdeauna
la persoana a II-a pronumelui personal.
=Flexiunea sintetică secundară verbală se aplică la conjugarea cu tema perfectului.

Această categorie gramaticală nominală a declinării ar avea similarităṭi în sistemul flexionar

al limbii romăne cu categoria gramaticală verbală a diatezei.

Conjugarea este acțiune prin care se modifică formele unui verb după diateză, mod, timp,
număr ṣi persoană. Dintre categoriile gramaticale, conjugarea unui verb la categoria diatezei
reuneṣte toate formele flexionare ale acelui verb, ṣi deci reprezintă paradigma verbală.

Pe de altă parte, trecerea unui substantiv prin categoria declinării (declinarea nearticulată ṣi
declinarea articulată) reuneṣte toate formele flexionare ale acelui substantiv, ṣi deci reprezintă
paradigma nominală. În funcţie de părţile de vorbire flexibile, avem:

- Paradigma verbală = flexiune verbală sau conjugare, caracteristică verbelor, în

funcţie de diateză, mod, timp, persoană, număr [şi de gen (verbele la participiu)]
- Paradigma nominală = flexiune nominală (substantivală, adjectivală) sau declinare.
Flexiunea nominală este caracteristică substantivului, adjectivului şi numeralului, şi se
realizeaza în funcţie de categoriile de gen, număr, caz, determinare. Flexiunea
pronominală era considerată o variantă a flexiunii nominale. Flexiune pronominală,
caracteristica pronumelor şi adjectivelor pronominale, în funcţie de gen, număr, caz şi
uneori de persoană (pronumele personale, reflexive, de întărire, posesive). Categoria
gradelor de comparaţie şi de intensitate este specifică adjectivelor şi adverbelor.
 P a g e | 125

3.2.2.8. Categorii gramaticale de relaṭie. Categoria gramaticală a gradelor.

8 – GRADELE de comparaṭie ṣi gradele de intensitate

Gradul de comparaṭie este o categorie gramaticală de relaṭie specifică doar adjectivelor ṣi

adverbelor care îṣi modifică forma pentru a arăta măsura în care un obiect prezintă o însuṣire
– în relaṭie cu un alt obiect, saa cu el însuṣi într-o altă împrejurare. Sau exprimă măsura în
care o acṭiune prezintă o caracteristică – în relaṭie cu o altă acṭiune, sau cu ea însăṣi într-o altă
împrejurare. Prin categoria gramaticală a comparaṭiei este evidenṭiată superioritatea,
inferioritatea sau egalitatea unei însuṣiri exprimate de adjective sau a unei caracteristici
exprimate de un adverb, în raport cu altă însuṣire sau altă caracteristică.

Deseori, termenul de comparaṭie sau de comparativ se referă la întreaga categorie

gramaticală, care în limba romănă aparṭine de flexiunea analitică.

‘’A term used in the three-way grammatical description of adjectives and adverbs into
degrees (comparison), specifying the extent of their application; often abbreviated as comp.
The comparative form is used for a comparison between two entities, and contrasts with
superlative, for more than two, and positive, where no comparison is implied. In English,
there is both an inflection (-er) and a periphrastic construction (more) to express this notion
(e.g. nicer, more beautiful). The construction which may follow the use of a comparative is
called a comparative clause or comparative sentence,

degree (n.) A grammatical category used to specify the extent of a comparison between
adjectives or adverbs. A three-way contrast of gradation is usually recognized (positive v.
comparative v. superlative), but other possibilities are sometimes distinguished, e.g. an
‘equative’ degree (seen in as big as). In English, both morphological and syntactic means are
used in the expression of degree, e.g. bigger/biggest but more fascinating/most
fascinating.e.g. He is bigger than I am.’’ [David Christal, Dictionary…, 2008]

1 – Gradul pozitiv prezintă însuṣirea unui obiect sau caracteristica unei acṭiuni, fără un
termen de comparaṭie. Aceasta este forma normal a adjectivului ṣi a adverbului, prin care se
constată existenṭa unei însuṣiri sau a unei caracteristici la un obiect sau la o acṭiune izolată,
fără raportare la nimic. Gradul pozitiv este forma de bază a adjectivelor ṣi a adverbelor,
unitatea de referire sau gradul ZERO al comparaṭiei. El nu dă de fapt nicio informație de
„gradare” și de „comparație”, iar formal este nemarcat, adică nu are niciun semn special.
Servește doar ca punct de referință pentru celelalte grade.

Forma de bază a adjectivelor ṣi a adverbelor (forma de dicṭionar) este reprezentată de

următoarele categorii gramaticale: Gradul (de comparaṭie) pozitiv, Numărul singular, genul
masculin.

Forma de bază a substantivelor (forma de dicṭionar) este: Cazul Nominativ, numărul singular,
genul…
 P a g e | 126

Forma de bază a verbelor (forma de dicṭionar) este: Diateza active, Modul infinitive,
Conjugarea (I – IV).

Spre deosebire de gradul pozitiv, celelalte grade sunt categorii gramaticale cu forme analitice.

2 – Gradul comparativ. Acest grad de comparaṭie al adjectivului ṣi al adverbului reprezintă

forma pe care o ia adjectivul sau adverbul pentru a exprima superioritatea, inferioritatea sau
egalitatea unui obiect faṭă de altul, sau a unei acṭiuni faṭă de alta, în ceea ce priveste însuṣirea
sau caracteristica, în acelaṣi moment sau în momente diferite. Din comparaṭia a două obiecte
pot rezulta 3 situaṭii:

- Comparativul de superioritate (X mai > decît Y) - aspect al gradului comparativ care

presupune superioritatea termenului comparat, sub aspectul însuṣirii;
- Comparativul de inferioritate (X mai puṭin < decît Y) - aspect al gradului comparativ
care presupune inferioritatea termenului comparat, sub aspectul însuṣirii;
- Comparativul de egalitate (X este tot atît de = ca ṣi Y) - aspect al gradului comparativ
care presupune egalitatea celor doi termeni comparaṭi, sub aspectul însuṣirii. Sau
comparaṭia se referă la acelaṣi termen – ex. (X este tot atât de lat cât și de lung).
Din punct de vedere sintactic, al doilea termen din construcția comparativă poate fi exprimat
printr-un complement sau printr-o propoziție.

Inegalitatea exprimată prin măsura însușirii sau a circumstanței poate fi prezentată

intensificat prin adăugarea anumitor adverbe: ex. - Ion este mult mai înalt decât Andrei.

3 – Gradul superlativ. Acest grad de comparaṭie al adjectivului ṣi al adverbului reprezintă

forma pe care o ia adjectivul sau adverbul pentru a arăta că o însuṣire sau o caracteristică
există fie în cea mai înaltă măsură, fie în foarte mare măsură, fie în foarte scăzută măsură sau
în cea mai mica măsură, fără a mai fi nevoie de raportare explicită la alte obiecte sau acṭiuni.
Astfel acest grad indică faptul că însușirea exprimată prin adjectiv sau circumstanța
exprimată prin adverb este la cel mai înalt sau cel mai scăzut nivel în raport cu aceeași
însușire sau circumstanță luate ca bază (gradul pozitiv).

Prin superlativul numit relativ, adjectivul scoate în evidență un obiect dintre alte obiecte
posibile, iar adverbul – un subiect dintre alte subiecte posibile, acestea fiind specificate în
aceeași propoziție sau în contextul anterior acesteia. Acesta este un aspect al gradului
superlativ prin care însuṣirea sau caracteristica obiectelor sau a acṭiunilor ce se compară se
află fie în cea mai înaltă măsură (=superioritate), fie în cea mai scăzută măsură
(=inferioritate). Astfel, superlativul relativ poate fi de superioritate: [„X este cel mai ….
dintre oameni”) sau de inferioritate: [X este cel mai puțin … dintre oameni”]. Categoria
gramaticală a cazului genitiv, prin valoarea de genitiv al superlativului (menṭionată mai sus)
exprimă ideea de superlativ relative, caracteristică pentru categoria gradelor de comparaṭie.
(ex. frumoasa frumoaselor = cea mai frumoasă).
 P a g e | 127

Superlativul este absolut dacă însușirea unui obiect este prezentată ca fiind la cel mai înalt
nivel exclusiv în sine, fără raportare la alte obiecte, ci numai la etalonul său reprezentat de
gradul pozitiv. Acesta este un aspect al gradului superlativ prin care însuṣirea sau
caracteristica obiectelor sau a acṭiunilor ce se compară se află fie în foarte mare măsură (=
absolut de superioritate), fie în foarte scăzută măsură (= absolut de inferioritate), fără a mai fi
nevoie de raportare explicită la alte obiecte sau acṭiuni. Și superlativul absolut poate fi de
superioritate sau de inferioritate: [X este foarte ….] , [ X este foarte puțin ….]. Gradul
superlativ al adverbului este analog cu cel al adjectivului, cu deosebirea că se referă la
circumstanța unui proces: a lucrat cel mai bine, a lucrat cel mai puțin bine, a lucrat foarte
bine, a lucrat foarte puțin bine.
 P a g e | 128

3.2.2.9. Categorii gramaticale de relaṭie. Determinarea.

Categoriile gramaticale de relaṭie se exprimă prin mijloace flexionare analitice. Determinarea
este o categorie gramaticală de relaṭie prin care se exprimă raporturile sintactice în care se
găsesc diferite elemente ale comunicării verbale. Conṭinutul categoriei determinării este de
natură sintactică ṣi reflectă relaṭii extra-lingvistice (=relaṭii de cunoaṣtere a realităṭii
obiective), dar în acelaṣi timp reflectă interpretarea lingvistică a raportului dintre subiectul
vorbitor ṣi obiectul denumit de un substantiv. În funcṭie de sfera de referinṭă vom avea:

- Categoria determinării verbale (cu referire la sfera generală a cunoaṣterii realităṭii

obiective de către un subiect vorbitor). Categoria determinării verbale se manifestă în
forma indicelui de predicativitate ṣi modifică întregul aspect al comunicării.
- ṣi categoria determinării nominale (cu referire la sfera particulară a existenṭei unei
relaṭii cognitive între subiectul vorbitor ṣi un obiect gramatical la care acesta se referă
în comunicarea sa). Categoria determinării nominale se manifestă numai asupra
formei nominale.
Fiecare vorbitor care participă la un act de comunicare verbală orală are în vedere două
realităṭi:

1. Pe de o parte există realitatea obiectivă, (=realitatea de gradul I), cu care vorbitorii

intră în contact direct;

2. Pe de altă parte există realitatea limbajului articulat, (=realitatea de gradul II), prin
care vorbitorii încearcă să copieze realitatea ṣi să o comunice prin cuvinte. Limba, ca mijloc
principal de comunicare între membrii unei colectivităṭi umane, istoriceṣte constituită,
alcătuit din mai multe sisteme (fonetic, lexical, grammatical) exprimă experienṭa umană în
mod diferit (diferite limbi aparṭinînd unor comunităṭi diferite).

Deṣi cei doi vorbitori parteneri într-un dialog folosesc aceeaṣi limbă, considerăm limbajul ca
pe o realitate subiectivă, fiind un instrument de comunicare a unei experienṭe personale, dar ṣi
un proces conṣtient ṣi logic de ‘redare’ a realităṭii prin cuvinte. Gîndirea logică aparṭine
subiectului vorbitor. Nu se poate gîndi fără adaptarea unui cod eficient de comunicare. Întreg
sistemul limbii devine obiect ṣi apoi structură a gîndirii. Fiind însuṣi corpul gîndirii, nu numai
vestmîntul ei, limbajul are în ceea ce priveṣte gîndirea nu numai o funcṭie de comunicare, ci
ṣi una de constituire. Avînd însă menirea nu numai de a transmite informaṭii, ci ṣi de a
emoṭiona în vederea realizării unei unităṭi de acṭiune, cele două funcṭii ale limbajului au
fiecare cîte două aspecte: funcṭia constitutive are un aspect constatativ ṣi unul apreciativ, iar
funcṭia comunicativă are un aspect informaṭional ṣi unul emoṭional. Limbajul participă nu
numai la constituirea formelor logice care structurează cunoaṣterea obiectului în extrema lui
generalitate, ci ṣi la constituirea formelor infralogice în care ṣi prin care se cristalizează
reacṭiile pragmatic-afective ale subiectului faṭă de obiect. ‘’Să nu se piardă însă din vedere că,
după cum în cadrul unităṭii dialectice dintre cele două funcṭii ale limbajului primordial este
funcṭia comunicativă, tot aṣa cele două aspect ale funcṭiei constitutive – cel constatativ ṣi cel
apreciativ – sînt determinate de cele două aspect ale funcṭiei communicative: cel
informaṭional ṣi cel emoṭional.’’(Henri Wald, ‘Realitate ṣi limbaj’, Bucureṣti, 1968, p. 91).
 P a g e | 129

Deṣi gramatica ṣi logica nu coincid, există corespondenṭe între unităṭi lingvistice (lexicale,
morfologice ṣi sintactice) ṣi structurile logice (noṭiuni, judecăṭi, etc.) Termenul de ‘categorie’
(greacă ‘katigorein’ = a afirma) este o noṭiune logică care reflectă realitatea obiectivă, dar în
lingvistică ‘çategoriile lingvistice’ definesc unităṭile specifice nivelurilor limbii. Această
noṭiune filozofică fundamentală care exprimă proprietăṭile esenṭiale, laturile ṣi legăturile cele
mai generale ale obiectelor ṣi proceselor existenṭei obiective ṣi subiective în continuă
transformare face parte dintr-un system de concepte specific fiecărei ṣtiinṭe. Atît categoriile
psihologiei, cît ṣi categoriile gîndirii, au elemente comune cu categoriile gramaticale.
‘Noṭiunea este formă logică fundamentală care reflectă însuṣirile esenṭiale, necesare ṣi
generale, ale unei clase de obiecte. (…) Precizarea conṭinutului ṣi sferelor noṭionale,
delimitarea noṭiunilor între ele, trecerile de la o noṭiune la alta, se realizează prin intermediul
operaṭiilor logice cu noṭiuni. Principalele operaṭii logice cu noṭiuni, care asigură organizarea
cunoṣtiinṭelor în sisteme unitare de noṭiuni, sunt următoarele: determinarea (trecerea de la o
noṭiune gata constituită la alta cu sfera mai restrînsă), generalizarea (trecerea la o noṭiune cu
sfera mai extinsă), …’’(Paul Popescu-Neveanu, ‘Dicṭionar de psihologie’, Bucureṣti, 1976).
În lingvistică, termenul ‘determinare’ înseamnă precizare, lămurire sau restrîngere a sensului
unui termen regent (determinat) de către termenul subordonat (determinant). De exemplu,
termenul ‘’categorie gramaticală’’ în sens morphologic, desemnează:

- Pe de o parte părṭile de vorbire (cele 10 părṭi de vorbire – vezi cap. 3.2.1. Clasele
morfologice de cuvinte);
- ṣi pe de altă parte (tot în sens morphologic, dar la un alt nivel), se referă la trăsăturie
caracteristice părṭilor de vorbire (ex. diateză, mod, timp, gen, număr, etc.)
- unii lingviṣti folosesc termenul de categorie gramaticală ṣi pentru categoriile
sintactice ṣi chiar pentru propoziṭii.
Deṣi morfologia este o parte a gramaticii, ṣi deci este un termen subordonat, (logic ar fi ca
atît categoriile morfologice cît ṣi categoriile sintactice să fie incluse împreună în sfera mai
largă a categoriilor gramaticale), am restrîns sfera noṭiunii, astfel încît, în cadrul
categoriilor morfologice, avem:

1) sistemul claselor morfologice de cuvinte (cele 10 părṭi de vorbire);

2) ṣi sistemul categoriilor gramaticale, prin care se manifestă trăsăturile gramaticale
caracteristice fiecărei părṭi de vorbire flexibile;
3) aceste trăsături sunt marcate ṣi diferenṭiate prin morpheme gramaticale precum
desinenṭele. Consider că există un system flexionar unic al limbii romăne ṣi toate
flexemele reprezintă categorii flexemice. Există categorii lexicale principale ṣi
secundare (categoria prefixelor ṣi categoria sufixelor lexicale), există categorii
sintactice principale ṣi secundare, ṣi categorii morfologice principale (categorii
gramaticale) ṣi secundare (categorii flexemice).
 P a g e | 130

În studiul părṭilor de vorbire din limba romănă se iau în discuṭie 8 categorii gramaticale.
Constantinescu-Dobridor (Dicṭionar, 1980) împarte aceste categorii gramaticale în 2 sub-
clase:

- categorii gramaticale flexionare, care se manifestă în flexiunea anumitor cuvinte

flexibile (ṣi exprimă: genul, numărul, persoana, diateza, modul ṣi timpul);
- categorii gramaticale de relaṭie, care se manifestă în relaṭiile sintactice dintre
cuvinte, în cadrul comunicării (cazul, determinarea ṣi comparaṭia). [Notă – la pagina
67, autorul menṭionează că ‘accidental, comparaṭia e întîlnită ṣi la adverb, parte de
vorbire neflexibilă’)]
Determinarea este o relaṭie între doi termeni cu sfere noṭionale diferite. În această relaṭie
binară (cu sau fără elemente relaṭionale), determinatul este elementul principal, termenul
regent din cadrul unui raport sintactic, termen al cărui sens este precizat, lămurit sau
restrîns de către termenul subordonat.

Pe lîngă cele 8 categorii gramaticale acceptate de gramatica limbii romăne, Constantinescu-

Dobridor adaugă deci ṣi determinarea, care nu are un statut general recunoscut de categorie
morfologică. Unii lingviṣti acceptă categoria determinării pentru substantive, deoarece
articolele exprimă prin formele lor sensul gramatical de hotărît, respectiv de nehotărît
(nedefinit, imprecis).

În sensul larg al determinării, fiecare vorbitor împarte realitatea obiectivă în două sfere:

- necunoscut (partea necunoscută a lumii);

- ṣi cunoscut (parte a lumii cunoscută de subiectul vorbitor.
Funcṭia principală a limbajului este funcṭia cognitivă (de cunoaṣtere = funcṭia referenṭială,
denotativă), care orientează limbajul spre context, spre semnificat. Propoziṭiile exprimă
judecăṭi logice prin care subiectul vorbitorul indică relaṭia sa personală (individuală)
dintre:

- partea necunoscută sau cunoscută din realitatea obiectivă

- ṣi modul în care această realitate obiectivă este reflectată în realitatea sa subiectivă (în
limbajul său, care reprezintă o realitate de gradul 2, o copie a realităṭii.
Actul de comunicare este determinat de atitudinea vorbitorului faṭă de realitate:

- pentru a-ṣi exprima lipsa de cunoaṣtere ṣi interesul faṭă de elemente necunoscute

(aparṭinînd realităṭii) vorbitorul foloseṣte în vorbire un contur intonaṭional interogativ
[ întrebările au sensul de cerere de informaṭii, de neprecis, nehotărît. Vorbitorul NU
cunoaṣte ṣi cere informaṭii despre ceva necunoscut. Deci conṭinutul mesajului unei
interrogative se referă la ceva necunoscut vorbitorului, ceva nedefinit]
 P a g e | 131

- atunci cînd vrea să exprime cunoaṣterea unei anumite realităṭi ṣi vrea să completeze
informaṭiile colocutorului (=să răspundă întrebărilor), foloseṣte enunṭiativele.
[acestea au sensul de precizări, de cunoscut, de hotărît = definit. Subiectul vorbitor
informează, cunoaṣte, se referă la ceva cunoscut vorbitorului. În propoziṭiile negative
precizează în sensul negaṭiei]
Spre deosebire de morfologie, care studiază regulile de modificare a formei cuvintelor
(pentru exprimarea categoriilor gramaticale specifice), sintaxa cuprinde regulile privitoare la
îmbinarea cuvintelor în propoziṭii ṣi fraze. ‘Propoziṭia este cea mai mica unitate a sintaxei,
care poate apărea de sine stătătoare ṣi care comunică prin cuvinte cu indici de predicaṭie o
judecată logică sau o idee cu caracter afectiv sau voliṭional’’(GLR II, p.17).

Propoziṭiile enunṭiative exprimă judecăṭi logice, în timp ce propoziṭiile interrogative ṣi

propoziṭiile enunṭiative imperative presupun existenṭa unor judecăṭi neexprimate de care care
porneṣte întrebarea sau îndemnul. Ca ṣi judecăṭile, toate propoziṭiile pot avea aspect pozitiv
sau aspect negativ. Clasificarea propoziṭiilor în propoziṭii interogative, propoziṭii afirmative
ṣi propoziṭii negative nu se face după criterii morfologice, nici după trăsături gramaticale
specifice sintaxei. Clasificarea propoziṭiilor după scopul comunicării generează opoziṭia
dintre interrogative ṣi enunṭiative. Din punctul de vedere al subiectului vorbitor
‘’comunicarea poate să aibă scopuri diferite: informează pe auditor sau cere informaṭii asupra
unui lucru necunoscut de vorbitor.’’(GLR II, p. 21) Actul de comunicare este un schimb
reciproc de informaṭii între doi co-locutori. Unitatea minimală de comunicare este deci
DIALOGUL, o pereche binară de EU1 + EU2 care, prin alternanṭa la vorbire participă la
actul de comunicare făcînd schimb de informaṭii. Este o relaṭie între un vorbitor care întreabă,
exprimînd lipsa de adecvare la realitatea obiectivă. Prin conturul intonaṭional al enunṭului
vorbitorul cere informaṭii asupra unei realităṭi necunoscute, un obiect grammatical cu care nu
are o relaṭie de cunoaṣtere anterioară. Celălalt participant activ la actul de comunicare îi
răspunde cu o propoziṭie enunṭiativă afirmativă sau negative. Acest schimb de replici
reprezintă ṣi un schimb de informaṭii între cei doi parteneri de dialog.

Comunicarea verbală orală constă într-un lanṭ de evenimente care leagă creierul subiectului
vorbitor de creierul ascultătorului mesajului. Lanṭul vorbirii, prezentat ca un segment separat
de contextul dialogului din care face obligatoriu parte, e conceput de Peter Denes & Elliot
Pinson ca un mechanism:
 P a g e | 132

În viziunea lui Denes ṣi Pinson, lanṭul vorbirii este conceput ca un model linear ṣi uni-
direcṭional, delimitat de:

- momentul emiterii mesajului de către un vorbitor (=locutor),

- ṣi momentul receptării mesajului de către un destinatar (=collocutor)
Este de fapt o relaṭie bi-direcṭională, de interdependenṭă, între cei doi termeni obligatorii ai
oricărui act de comunicare verbală orală.

Dialogul, ca unitate minimală de comunicare, este contextul în care se precizează atitudinea

subiectului vorbitor faṭă de realitatea obiectivă. Determinarea este o operaṭiune logică prin
care subiectul vorbitor îṣi organizează cunoṣtiinṭele despre realitate într-un sistem binar (un
sistem tip ‘ce ṣtiu - ṣi ce nu ṣtiu despre’). Numai în funcṭie de acest system un subiect
vorbitor îṣi poate preciza scopul comunicării. (Logic, nu are rost să vorbeṣti despre ceva ce
nu ṣtii, ṣi nu are sens să întrebi despre ceva ce ṣtii deja. Propoziṭiile disjunctive (‘nu-i aṣa?)
nu sunt interrogative, pentru că nu reprezintă o cerere de informaṭii, ci se aṣteaptă doar
confirmarea unui lucru pe care îl ṣtii deja ṣi a fost deja enunṭat în propoziṭia principală).

Categoria determinării este o categorie primară (în sensul că este într-un moment anterior
stabilirii relaṭiei de comunicare), prin care vorbitorul clasifică elementele comunicării:

- cu indice de ‘element cunoscut’;

- Sau cu indice de ‘element necunoscut’.
Este deci o categorie logică, care aparṭine gîndirii, ṣi funcṭiei cognitive a limbajului, dar ṣi o
categorie a psihologiei reprezentînd un subiect vorbitor, particular.
 P a g e | 133

Prin enunṭuri propoziṭionale fiecare vorbitor comunică (în limbaj articulat) relaṭia sa
personală dintre realitatea obiectivă ṣi realitatea sa subiectivă. Actul de comunicare (=lanṭul
vorbirii fiind o realitate de gradul 2) poate fi conceput în mai multe feluri, iar sintaxa
comunicării modifică forma cuvintelor pentru a exprima categoria lingvistică a determinării.
Aceasta este o categorie iniṭială (anterioară formulării enunṭului) care modifică atît forma
cuvintelor (=domeniu al morfologiei), cît ṣi poziṭia cuvintelor în enunṭ (=topica fiind un
domeniu al sintaxei). În cazul determinării, termenul de categorie gramaticală desemnează
atît sensul de categorie morfologică cît ṣi sensul de categorie sintactică.

Noṭiunile gîndirii, prin exprimarea unor judecăṭi, se reflectă în lanṭul vorbirii, fiecare
propoziṭie fiind expresia unei judecăṭi pozitive sau negative. Această atitudine pozitivă sau
negative a subiectului vorbitor faṭă de realitatea obiectivă se reflectă în limbaj, în propoziṭii
cu aspect pozitiv sau negativ, în primul rînd printr-un indice de predicativitate adecvat. Din
punct de vedere gramatical avem 2 sub-clase:

1. Categoria determinării verbale;

2. Categoria determinării nominale;
=
 P a g e | 134

1 - Categoria determinării verbale.

Determinarea verbală se face prin raportarea gradului de adecvare a acṭiunii verbale
(=reprezentînd realitatea limbajului) la realitatea obiectivă. Înainte de a face alegeri din
categoria gramaticală a diatezei, subiectul vorbitor exprimă opoziṭia dintre ‘’a face’’ ṣi ‘’a nu
face’’ ceva adăugînd indicelui de predicativitate o valoare de plus (+) sau de minus (-), adică
o determinare pozitivă sau o determinare negativă.

I. Conjugarea verbelor cu forme affirmative. Paradigma verbală pozitivă cuprinde toate

formele flexionare predicative prezente în propoziṭii affirmative enunṭiative sau în
propoziṭii interrogative, unde prin forma indicelui de predicativitate subiectul vorbitor
indică o relaṭie pozitivă între autorul acṭiunii (=subiect grammatical) ṣi acṭiune:
acṭiunea DA, se face. Toate propoziṭiile affirmative pleacă de la cele 3 infinitive
marcînd diatezele (ex. a spăla – a fi spălat – a se spăla). Categoria determinării
verbale realizată prin verbe conjugate la forme flexionare affirmative exprimă o
relaṭie de accord între realitatea obiectivă (ca termen determinat) ṣi realitatea
reprezentată prin lanṭul vorbirii (ca termen subordonat realităṭii). Este o realitate
CUNOSCUTĂ de subiectul vorbitor ṣi există o relaṭie cognitive pozitivă între
vorbitor (ṣi enunṭul său) ṣi realitate. Pe de altă parte, vorbitorul este întotdeauna cel
care determină modul cum urmează să se desfăṣoare comunicarea, este termenul
regent din cadrul relaṭiei de comunicare (iar ascultătorul este termenul subordonat,
determinant). Totuṣi, dialogul nu este o relaṭie binară de subordonare între un termen
regent ṣi unul subordonat, pentru că fiecare subiect vorbitor are o altă perspectivă
asupra realităṭii obiective ṣi exprimă o altă realitate cunoscută. Scopul comunicării
verbale orale este tocmai acela de a face un schimb reciproc de informaṭii despre
elemente CUNOSCUTE ale realităṭii.
II. Conjugarea verbelor cu forme negative. Paradigma verbală negativă cuprinde toate
formele flexionare predicative prezente în propoziṭii negative enunṭiative ṣi propoziṭii
interogativ-negative unde prin forma indicelui de predicativitate subiectul vorbitor
indică o relaṭie negativă între autorul acṭiunii (=subiect grammatical) ṣi acṭiune:
acṭiunea NU, NU se face. Toate propoziṭiile negative pleacă de la cele 3 infinitive
reprezentînd diatezele, prin negativare. (Ex. a NU spăla – a NU fi spălat – a NU se
spăla. Negativarea formelor verbale la modurile participiu ṣi gerunziu se face prin
prefixare: neavînd, neauzit, nespălat, etc.). Conjugarea verbelor cu forme flexionare
negative nu exprimă judecăṭi cu valoare de adevăr sau fals, ci opoziṭia dintre á acṭiona
ṣi lipsa respectivei acṭiuni. Categoria determinării verbale realizată prin verbe
conjugate la forme flexionare negative exprimă o relaṭie de dezacord între realitatea
obiectivă (ca termen determinat) ṣi realitatea reprezentată prin lanṭul vorbirii (ca
termen subordonat realităṭii). Este o realitate NECUNOSCUTĂ de subiectul vorbitor,
o realitate pe care nu o poate define precis ṣi faṭă de care are o atitudine negative. Nu
există o relaṭie cognitivă între vorbitor (ṣi enunṭul său) ṣi realitate.
 P a g e | 135

Asemănător cu procedeul de pasivizare ṣi cu procedeul de articulare (cu articol

nehotărît), determinarea verbală se face prin negativare. (termenii celor două sub-
categorii ale determinării verbale ar putea fi negativizarea/ negativarea în opoziṭie cu
afirmarea). Fiecare formă flexionară verbală afirmativă intră în opoziṭie cu o formă
flexionară negativă. Conjugarea verbelor reprezintă un system flexionar compus din
asemenea perechi binare de forme pozitive ṣi forme negative. Ca ṣi paralelismul între
formele active ṣi formele passive ale verbelor, sursa acestui parallelism nu este în
vorbire, ci în context situaṭionale opuse. Subiectul vorbitor are astfel posibilitatea de a
exprima, în funcṭie de scopul comunicării, asemănările ṣi opoziṭiile dintre realitatea
obiectivă ṣi realitatea subiectivă (=realitatea de gradul 2 exprimată prin lanṭul
vorbirii). Prin limbaj subiectul vorbitor comunică unui collocutor gradul de
cunoaṣtere al realităṭii. Din perspectiva sa, un element al realităṭii:
- Este cunoscut vorbitorului;
- Sau este necunoscut vorbitorului,
ṣi deci, în funcṭie de această perspectivă, subiectul vorbitor îṣi precizează scopul
comunicării:
- Scopul de a da informaṭii colocutorului despre ceva cunoscut (subiectului vorbitor);
- Sau scopul de a cere de la collocutor informaṭii despre ceva necunoscut (subiectul
vorbitor este cel care întreabă). (vezi Johari Window).
Paradigma verbală, cuprinzînd totalitatea formelor flexionare ale unui verb, reuneṣte
conjugarea verbelor cu forme affirmative ṣi conjugarea verbelor cu forme negative, adică
determinarea pozitivă (hotărîtă) ṣi determinarea negativă (nehotărîtă). Gradul de cunoaṣtere al
realităṭii, din perspectiva vorbitorului, îṣi găsesṭe expresie (printr-o determinare pozitivă sau
negativă) prin gradul de adecvare la realitate al acṭiunii verbale. Astfel, toate verbele au
paradigma determinării complete, spre deosebire de substantivele propria ṣi substantivele
comune care indică nume de materii, care au paradigma determinării incomplete.
 P a g e | 136

2- Categoria determinării nominale

Faṭă de determinarea verbală, care se referă la acṭiune, în sensul de ’á acṭiona’’în opoziṭie cu
’a NU acṭiona’, adică în termenii de a fi activ sau a fi pasiv (la nivel declarativ) faṭă de
realitatea obiectivă, determinarea nominală se reduce doar la relaṭia de cunoaṣtere dintre
vorbitor ṣi un singur obiect grammatical. Din perspectiva subiectului vorbitor, gradul de
cunoaṣtere al realităṭii este pozitiv dacă obiectul este cunoscut vorbitorului, ṣi negativ, dacă
obiectul este necunoscut vorbitorului.

Atît determinarea negativă verbală, cît ṣi determinarea negativă nominală, au în comun

poziṭionarea proclitică a unui determinant cu semnificaṭie negativă, care funcṭionează ca ṣi
semnul minus (-) pentru numerele negative [ în opoziṭie binară, cu valoare egală ṣi cu semn
contrar faṭă de numerele positive]. Prin evidenṭiere topică (=prin aducerea determinantului de
negativare în faṭa determinatului) subiectul vorbitor subliniază relaṭia de dezacord cognitive
pe care o exprimă. Categoria gramaticală a determinării negative are forme flexionare care
intră într-un system de opoziṭii cu determinarea pozitivă (afirmativă) atît la verbe, cît ṣi la
substantive.

Prezenṭa dublei negaṭii la nivelul determinării nominale (ex. era un necunoscut, un icsulescu,
un x) reprezintă însă, la nivelul determinării verbal, un alt sens (cf. minus ṣi cu minus fac plus
– ex. nu era un necunoscut pentru mine). O judecată negativă poate fi exprimată:

- la nivelul predicatului (cînd se neagă predicatul negaṭia se referă la întreaga

propoziṭie, ṣi deci vom avea o propoziṭie negativă). Categoria gramaticală a
determinării verbale negative nu are excepṭii, toate verbele – indifferent de forma de
infinitiv (=categoria diatezei) – au forme negative. În opoziṭie cu aspectul pozitiv al
propoziṭiei, propoziṭia negative este marcată.
- La nivelul subiectului (cînd se neagă subiectul).
- La nivelul oricărei alte părṭi de propoziṭie, cu excepṭia predicatului. Cînd se neagă o
altă parte de propoziṭie (dar nu predicatul) propoziṭia rămîne pozitivă, deoarece
negarea celorlalte părṭi de propoziṭie nu este esenṭială pentru caracterul negative al
întregului enunṭ.
Orice propoziṭie este pozitivă sau negative după natura predicatului.

Judecăṭile logice, din punct de vedere al calităṭii lor, pot fi pozitive sau negative. În mod
corespunzător, propoziṭiile se vor clasifica ṣi ele în propoziṭii positive (affirmative) ṣi în
propoziṭii negative. Deoarece în orice comunicare verbală clasificarea propoziṭiilor se face
(după scopul comunicării):

- în întrebări (propoziṭii interrogative prin care vorbitorul cere interlocutorului

informaṭii despre un lucru necunoscut lui )
- ṣi în răspunsuri (propoziṭii enunṭiative prin care subiectul vorbitor îṣi informează
colocutorul asupra unor elemente ale realităṭii cunoscute lui)
 P a g e | 137

orice tip de propoziṭie poate apărea, în contextual unui dialog, sub aspect pozitiv sau sub
aspect negative, marcînd, din punct de vedere al vorbitorului, opoziṭia dintre cunoscut ṣi
necunoscut.

Spre deosebire de conjugarea verbelor, unde toate verbele au o paradigmă completă din punct
de vedere al categoriei determinării (adică toate verbele au categoria determinării verbale
affirmative [nemarcată] ṣi, în opoziṭie binară, categoria determinării verbale negative
[marcată], categoria gramaticală a determinării nominale se manifestă în mod diferit la
diferite clase lexico-semantice, unele dintre ele avînd o paradigmă incompletă.

În general, prin categoria determinării se înṭelege o categorie specifică substantivului. În clasa

determinanṭilor propriu-ziṣi intră articolul ṣi alte părṭi de vorbire care pot înlocui articolul
înaintea unui substantiv. Articolul ocupă locul principal în cadrul determinanṭilor, deoarece el
nu are altă funcṭie decît funcṭia de determinare (de determinant) al substantivului. Alṭi
determinanṭi pot funcṭiona independent de substantivele pe care le precedă. În limba latină nu
exista categoria articolului. În prezent, categoria articulării este o categorie gramaticală
specifică diferitelor tipuri de articole din limba romănă. Deṣi nu este o categorie gramaticală
bine definită, unii lingviṣti consideră articularea alături de alte categorii gramaticale
incomplete (categoria aspectului, categoria formei perfecte a verbului). Avem deci motive să
considerăm categoria gramaticală a determinării (nominale) o categorie gramaticală
incompletă. Din categoria determinării fac parte toate articolele, dar ṣi alṭi determinanṭi.
Clasa determinanṭilor cuprinde diferite părṭi de vorbire (nu numai articole proclitice) care pot
determina un substantiv. În gramatica structuralistă, clasa determinanṭilor este subdivizată în
3 grupe. Acestea au fost stabilite pe baza categoriei gramaticale pe care o reprezintă aceste
cuvinte pe lîngă substantiv (determinare) ṣi pe baza poziṭiei pe care o ocupă unul faṭă de altul:
predeterminant, determinant (propriu-zis) ṣi postdeterminant. Definirea termenului de
‚determinare’ prin poziṭia determinantului înaintea determinatului nu este o definiṭie valabilă;
exemplu de determinare multiplă, realizată cu mai mulṭi determinanṭi: prietenul acesta al
meu/ pe unul dintre cei doi elevi îl cunosc/ unul dintre ei. Nici topica ṣi nici gruparea
termenilor subordonaṭi în clase de determinanṭi nu clarifică termenul. Atunci cînd
substantivul este însoṭit de adjective calificative sau pronominale care caracterizează
semantica îmbinării de cuvinte, se consideră că se realizează o determinare concretă (adică o
determinare realizată cu ajutorul unor cuvinte care dispun de sens lexical – vezi părṭile de
vorbire). Determinarea abstractă este realizată cu ajutorul unor cuvinte care nu dispun de sens
lexical, ci numai de o semnificaṭie gramaticală, ca de exemplu articolele hotărîte enclitice ṣi
articolele nehotărîte proclitice. Dar ṣi aici se face o reducere în sfera termenului:
’În gramatica limbii romăne, determinarea abstractă cu ajutorul articolelor hotărîte enclitice
reprezintă o categorie gramaticală de relaṭie, alături de caz ṣi de comparaṭie’
(Constantinescu-Dobridor, 1980).
 P a g e | 138

În analiza articolului se conturează mai multe direcṭii de interpretare:

- o direcṭie tradiṭională, care consideră articolul ca parte de vorbire flexibilă (adică

cuvînt),
- ṣi o direcṭie structuralistă, care acordă articolului statutul de morfem specific al
categoriei gramaticale a determinării, a patra categorie gramaticală a numelui.
Marcela Vălcu, menṭionează legătura dintre cele 4 categorii gramaticale nominale ṣi
faptul că ‚’mijloacele gramaticale de exprimare a categoriei gramaticale a determinării
– articolele hotărîte ṣi articolele nehotărîte – au un caracter polivalent, deoarece ajută
ṣi la exprimarea altor categorii gramaticale: de gen, de număr ṣi de caz.’’.În finalul
articolului, cercetătoarea afirmă:’În concluzie, menṭionăm că substantivele din diverse
clase lexico-gramaticale se asociază în mod diferit cu morfemul specific categoriei
determinării ṣi realizează diferite opoziṭii de sens...’.( Marcela VÂLCU, ‘Articolul ca
mijloc de realizare a categoriei determinării’ - în revista Limba Romănă, Nr.1, anul
XXIV, 2014. http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2382
- Dacă considerăm că sistemul morfologic al limbii romăne reprezintă modul în care
părṭile de vorbire (v.3.2.1.) îṣi modifică forma (vezi clase de flexeme) pentru a
exprima diferite sensuri gramaticale (v. 3.2.2.), putem considera articolul parte de
vorbire, flexem, ṣi categorie gramaticală. Articolul este o parte de vorbire flexibilă.
Articolul este un flexem (=morfem) prin care se exprimă categoriile gramaticale
nominale. ṣi în acelaṣi timp articolul este o categorie gramaticală de relaṭie, numită
categoria gramaticală a determinării (nominale). Categoria determinării nominale
poate fi descrisă aproximativ în termenii categoriei gramaticale a comparaṭiei (cu
ajutorul comparaṭiei se arată gradul în care un obiect sau o acṭiune prezintă o însuṣire,
în raport cu alte obiecte sau acṭiuni, ori cu aceleaṣi obiecte sau acṭiuni în alte
împrejurări. Gradul pozitiv reprezintă unitatea de referinṭă. Gradul comparativ
marchează o însuṣire în grad mai înalt, egal sau mai scăzut – în opoziṭie cu
pozitivul). Altfel spus, articolul, specific categoriei determinării nominale, exprimă
grade de individualizare ale unui anumit obiect gramatical. Categoria determinării
este deci o categorie gramaticală a numelui, doar acesta putînd fi articulat. Astfel,
lingviṣtii atribuie categoria determinării doar substantivului, subliniind: ‘categoria
determinării este specifică prin excelenṭă substantivului; numai obiectele, interpretate
lingvistic prin substantive, pot prezenta diferite grade de cunoaṣtere pentru
protagoniṣtii actului lingvistic’’(I.D.Ierimia – ‘Gramatica limbii romăne’, Iaṣi, 1997)
Categoria gramaticală a determinării (nominale) cuprinde, în limba romănă, 2 clase de
determinanṭi:

- Fără articol – (articolul Zero [ Ø ]),

- ṣi cu articol – (articolul nehotărît ṣi articolul hotărît), întrucît‚’articolul exprimă
valori, nu noṭiuni’’(Diaconescu, 1961, apud Maria Aldea, în ‚Revista Philologica
Romanica, 2003).
 P a g e | 139

Aṣadar, articolul în limba romănă exprimă 3 valori:

1) – nedeterminat, cînd substantivul este nearticulat [ =articol [ Ø ];
2) – determinat – indefinit, cînd substantivul este articulat indefinit [=declinarea
substantivelor cu articol nehotărît];
3) – determinat – definit, cînd substantivul este articulat definit [=declinarea
substantivelor cu articol hotărît enclitic].
Descrierea caracteristicilor morfologice ale articolului este evidenṭiată ṣi în alte surse.
Categoria determinării este caracteristică doar substantivului. Aceasta exprimă „gradul de
individualizare a referentului din perspectiva locutorului în sensul extensiunii sau al limitării
domeniului de referinţă la o clasă de obiecte, la un obiect sau la mai multe obiecte dintr-o
clasă” [GALR, I, 2008, p. 73] şi include trei sensuri gramaticale:

1) Determinarea Zero [ Ø ] – reprezintă forma de dicṭionar a substantivelor, adică forma

lor iniṭială, forma nearticulată (=nemarcată). [menṭionăm că la verbe forma de
dicṭionar este forma de infinitiv. Această formă iniṭială a verbelor indică conjugarea (I
– IV) ṣi diateza, deci este o formă marcată].
2) Determinarea indefinită – forma nehotărîtă a unui substantiv. Aceasta este
determinarea minimă sau determinarea negativă, deoarece nu precizează obiectul
denumit de substantiv.
3) Determinarea definită – forma hotărîtă a substantivului. Aceasta este determinarea
maximă sau determinarea pozitivă, pentru că îl precizează, individualizează obiectul.
Aceste sensuri gramaticale pot realiza, în cadrul categoriei determinării, următoarele tipuri de
opoziṭii interne:

i. Nedeterminat – determinat nehotărît [1 – 2] sau, în termenii folosiṭi de Liuba

Petrencu, nedeterminarea – determinarea minimă (nedefinită); (cf. Liuba Petrencu,
‚Categoria determinării numelui în limbile romănă ṣi bulgară’);
ii. Nedeterminat – determinat hotărît [1 – 3], sau nedeterminarea – determinarea maximă
(definită);
iii. Determinat nehotărît – determinat nehotărît, [2 – 3] sau opoziṭia dintre determinarea
minimă ṣi determinarea maximă.
Maria Aldea, în ‚’Premise pentru o cercetare stilistico-pragmatică a articolului hotărît în
limba romănă’, (2003) emite ipoteza că opoziṭia ar trebui să se realizeze între determinare
(substantiv cu articol hotărît) ṣi nedeterminare (substantiv fără articol [– cu articol [ Ø ]),
întrucît orice opoziṭie se realizează între 2 termeni, al treilea termen fiind exclus. Această
opoziṭie a fost analizată de alṭi lingviṣti în termenii abstract/concret, parte/întreg,
particular/general, cunoscut/necunoscut.

Pe de altă parte, Liuba Petrencu consideră că nedeterminarea semnifică amplasarea obiectului

denumit de substantiv în afara opoziṭiei cunoscut – necunoscut. Nedeterminarea (=sau
determinarea Zero [ Ø ] – este nemarcată) se exprimă prin morfemul [ Ø ] atît la singular, cît
ṣi la plural, la cazurile nominativ ṣi acuzativ. Cazurile genitiv ṣi dativ sunt incompatibile cu
nedeterminarea, iar cazul vocativ este în afara opoziṭiei categoriei determinării numelui.
 P a g e | 140

Determinarea, ca termen opus nedeterminării, are mai ales conṭinut sintactic, este o categorie
gramaticală de relaṭie. Dezvoltarea unor funcṭii sintactice permite ieṣirea substantivului din
grupul de nume al clasei de obiecte ṣi intrarea în grupul de nume al unui obiect particular, cu
funcṭie sintactică de subiect, complement direct, atribut. Atît articolul hotărît cît ṣi articolul
nehotărît au forme flexionare variabile, pentru a exprima categoriile de gen, număr ṣi caz.
Este vorba de o determinare abstractă, care are numai o semnificaṭie gramaticală, cele două
articole exprimînd grade de individualizare diferite. Cînd substantivul este determinat prin
articol nehotărît, în poziṭie proclitică, este vorba de o determinare minimă. Cînd
determinantul este exprimat printr-un articol hotărît, morfem enclitic, avem determinarea
maximă (definită). ‚’ Determinarea minimă semnifică detaşarea unui obiect din propria clasă
de obiecte, fără ca el să primească pentru subiectul vorbitor o identitate distinctă. Acest grad
de determinare apare şi în cazurile când subiectul vorbitor îl consideră asemenea celorlalte
obiecte ale clasei sau când individualitatea obiectului nu este încă cunoscută. Determinarea
maximă semnifică detaşarea unui obiect din clasa de obiecte denumită de substantiv.
Concomitent, în sfera semantică a cuvântului se introduce, prin morfem, o informaţie care-l
face cunoscut, concret. Realizarea categoriei determinării depinde de clasa semantică în care
este înscris substantivul. Opoziţia din interiorul categoriei determinării se exprimă prin
morfemul Ø şi articolul hotărât sau nehotărât.’’(Liuba Petrencu).

Vom încerca să redefinim opoziṭia dintre cunoscut ṣi necunoscut, hotărît ṣi nehotărît, în

limitele categoriei articulării. Categoria determinării a apărut din necesitatea de a indica un
element unic sau specific dintr-o categorie, (în sensul de restrîngere a sensului termenului
regent) sau de a denumi o întreagă categorie de elemente în acelaṣi fel (în sensul de lărgire a
sferei, de generalizare). Definiṭia determinării poartă un caracter general, este prezentată ca o
categorie gramaticală a numelui, indicată prin prezenṭa articolului, fapt care demonstrează că
obiectul este cunoscut de vorbitor (ṣi eventual, dar nu obligatoriu, este cunoscut ṣi de
interlocutor).

Determinarea nominală se face prin articulare ṣi exprimă opoziṭia dintre cunoscut ṣi

necunoscut. Avem pe de o parte contrastul dintre formele nominale articulate ṣi formele
nominale nearticulate (La numele proprii nu avem opoziṭia articulat – nearticulat). Forma
nearticulată (= fără nici un articol) este considerate de unii lingviṣti ‘’determinare ZERO’.
Forma de dicṭionar (forma-tip, de bază), adică forma nearticulată a substantivului, numeṣte
doar un reprezentat al clasei, fără a-l individualiza. Considerăm gradul de referinṭă gradul
zero (=nedeterminarea sau determinarea zero), nivelul faṭă de care se face individualizarea.
Substantivul nearticulat (=neindividualizat) are, la forma lui de dicṭionar, un sens denotative
care reprezintă funcṭia referenṭială (denotative) a limbajului. Faṭă de acest nivel de referinṭă,
subiectul vorbitor marchează, contextual, un grad mai înalt, egal sau mai scăzut de cunoaṣtere
– în opoziṭie cu starea de dicṭionar.
 P a g e | 141

Pe de altă parte avem opoziṭia dintre determinarea pozitivă (=hotărîtă, definite, precisă) ṣi
determinarea negativă (= nehotărîtă, indefinită). Opoziṭia semantică dintre formele categoriei
determinării nominale marchează gradul de cunoaṣtere a obiectului denumit de substantive, ṣi
cuprinde valorile conoscut – necunoscut, în grade diferite:

- Individualizat în grad mare = determinarea maximă (substantiv articulat hotărît);

- Individualizat în grad mic = determinarea minima (articulat nehotărît).
I. Determinarea pozitivă, adică declinarea substantivelor cu articol hotărît.
[GLR foloseṣte termenul de ‘declinare articulată’ – prin care se înṭelege declinarea
substantivelor însoṭite de articolul hotărît enclitic. Formele articulate ale
substantivului se deosebesc după gen, număr ṣi caz, deoarece articolul este
flexibil’(GLR, I, p.85] Declinarea substantivelor cu articol hotărît este inclusă la
flexiunea sintetică. Articularea cu articol definit, în opoziṭie cu forma nearticulată a
substantivului (=forma de bază, forma de dicṭionar), adaugă noṭiunii ṣi informaṭia că
există o relaṭie cognitive între subiectul vorbitor ṣi obiectul grammatical la care se
referă comunicarea. Obiectul este cunoscut vorbitorului, poate fi definit afirmativ în
relaṭie cu restul realităṭii contextuale, poate fi numit, precizat. Funcṭia articolului
hotărît este aceea de a preciza, de a individualiza în conṣtiinṭa vorbitorului obiectele
exprimate prin forme articulate. Determinarea maximă (=gradul de individualizare
maxim) este pozitivă în sensul că aduce în prim plan, scoate în evidenṭă, restrînge
sfera noṭiunii prin determinare individuală. Articolul hotărît are funcṭie de
individualizare, de precizare unică.
II. Determinarea negative, adică declinarea substantivelor cu articol nehotărît.
[GLR foloseṣte termenul de ‘declinare nearticulată’ – prin care se înṭelege declinarea
substantivelor care NU sunt însoṭite de articolul hotărît enclitic (dar care pot fi însoṭite
de un articol nehotărît sau de orice alt determinant’ (GLR, I, p.82). Termenii nu intră
în opoziṭie deoarece forma flexionară a substantivelor nearticulate (= în sensul de
‘’fără nici un articol’’) este identică cu forma flexionară corespunzătoare a
substantivelor articulate cu articol nehotărît (ṣi cu alte articole proclitice care
determină substantivul). Deoarece cercetările lingvistice recente au demonstrate
comportamentul ṣi statutul pronominal al celorlalte articole proclitice, se consider că
articolul posesiv genitival ṣi articolul demonstrative adjectival nu pot fi incluse printre
morfemele categoriei determinării.
=]
Declinarea substantivelor cu articol nehotărît este inclusă la flexiunea analitică
(împreună cu toate celelalte articole proclitice). În timp ce substantivul îṣi schimbă
forma după gen, număr ṣi caz, articolul nehotărît se acordă cu substantivul pe care îl
determină, ṣi are forme flexionare diferenṭiate pentru a exprima cele trei categorii
gramaticale. Articularea cu articol nehotărît este un tip de flexiune analitică în care
prezenṭa articolului nedefinit, care precede substantivul, este un indice că vorbitorul
nu are o relaṭie de cunoaṣtere anterioară cu obiectul grammatical la care se referă
comunicarea.
 P a g e | 142

Vorbitorul intră într-o relaṭie negativă cu o realitate care nu poate fi definită,

precizată, ca ṣi cum fiecare asemenea obiect necunoscut ar fi precedat de o propoziṭie
negativă: ‘NU ṢTIU, NU CUNOSC’. Determinarea minima (=gradul de
individualizare minim) este negative, în sensul că lărgeṣte sfera noṭiunii, nu
precizează obiectul denumit de substantive, ci doar indică un grup de obiecte identice
din care nu individualizează nici unul. Dar precizează că se referă la unul sau la mai
multe obiecte, faṭă de care se îndepărtează. În timp ce forma hotărîtă (determinarea
pozitivă, definită) detaṣează ṣi individualizează obiectul, acesta fiind definit
‚CUNOSCUT’ de vorbitor (ṣi de interlocutorul său), ṣi putînd fi identificat, forma
nehotărîtă (=determinarea negative, nedefinită) detaṣează obiectul din clasa de obiecte
omogene, fără a-l distinge însă, fără a-l separa, numind astfel un obiect oarecare,
necunoscut. Un obiect care nu poate fi identificat ṣi izolat dintr-un grup în care toate
obiectele sunt identice, determinarea fiind ‘colectivă faṭă de determinarea generică a
formei de dicṭionar.
Opoziṭia dintre CUNOSCUT ṣi NECUNOSCUT este o opoziṭie relativă ṣi contextuală,
dependentă de fiecare vorbitor în parte ṣi de modul în care procesele psihice cognitive se
reflectă în limbaj. Înṭelegerea unui mesaj se realizează prin raportarea noilor informaṭii la
fondul de cunoaṣtere asimilat anterior. În funcṭie de distanṭa dintre elemenul CUNOSCUT
(cunoṣtiinṭele vechi) ṣi elementul NECUNOSCUT (informaṭia nouă, cuvîntul nou),
înṭelegerea mesajului poate fi imediată sau poate să fie un process îndelungat, care necesită
informaṭii suplimentare. Uneori nici prin feedback nu se poate realiza un nivel de înṭelegere
acceptabil, existînd concept (mai ales ṣtiinṭifice) care depăṣesc nivelul nostru de înṭelegere.
Modul în care a fost conceput (=gîndit) ṣi scopul pentru care a fost conceput actul de
comunicare de către un subiect-vorbitor poate fi definit în parametri unui model. Relaṭiile de
cunoaṣtere (reciprocă) între participanṭii la actul de comunicare au fost prezentate într-o
‘’fereastră tip Johari’. Autorii au plecat de la ideea că în fiecare din noi există o zonă supusă
controlului conṣtient ṣi o zonă de umbra, care nu avem access direct, dar despre care putem să
aflăm cîte ceva cu ajutorul celorlalṭi, în măsura în care reuṣim să comunicăm eficient cu
aceṣtia.
 P a g e | 143

„Fereastra lui JOHARI” ne caracterizează atît pe noi, cît şi relaţia noastră cu interlocutorul,
într-o anumită etapă a raporturilor reciproce. O fereastră Johari este un model al personalităṭii
ṣi un model al abilităṭilor de comunicare.
 P a g e | 144

Fiecare subiect-vorbitor posedă tot atîtea „ferestre” cîte legături comunicaţionale întreţine cu
alţi oameni, iar aspectul acestor „ferestre” suferă schimbări mai mari sau mai mici după
fiecare interacţiune (=dialog). Relaṭiile cognitive dintre cei doi participanṭi la actul de
comunicare se transferă în enunṭuri lingvistice. Procesul mental prin care se realizează
cunoaṣterea include ṣi percepṭia, ṣi judecata. După aspectul lor, judecăṭile pozitive sau
negative îṣi găsesc expresia în propoziṭii pozitive sau negative.
 P a g e | 145

Aceste propoziṭii de tipul ‘’Éu ṣtiu/ eu nu ṣtiu’’ reflect aspectul pozitiv sau negativ al
judecăṭilor din mintea emiṭătorului mesajului, iar propoziṭiile de tipul ‘’Tu ṣtii /Tu nu ṣtii’’
reprezintă tot judecăṭi din mintea emiṭătorului, (părerea lui despre destinatarul mesajului). În
funcṭie de aceste judecăṭi, vorbitorul îṣi formulează scopul comunicării. Conform clasificării
propoziṭiilor după scopul comunicării, vorbitorul are două posibilităṭi:

1) fie iniṭiază un dialog prin care îl informează pe locutor cu elemente din zona ’Éu ṣtiu’

2) fie cere informaṭii despre un lucru necunoscut de vorbitor (din zona ’Nu ṣtiu’) ṣi
presupus a fi cunoscut de collocutor.

Cele 4 zone pot fi descrise astfel:

- Zona 2 = {Eu nu ṣtiu (- ) ṣi Tu ṣtii (+)} = propoziṭie interogativă. Scopul comunicării

este acela de a cere informaṭii despre un lucru NECUNOSCUT vorbitorului.
- Zona 3 = {Eu ṣtiu (+) ṣi Tu nu ṣtii (-)} = propoziṭie enunṭiativă afirmativă. Scopul
comunicării este acela de a-l informa pe locutor în legătură cu un element (presupus)
necunoscut de către acesta. (Eu ṣtiu, ṣi ṣtiu că ce ṣtiu eu nu ṣtii ṣi tu.)
- Zona 4 = {Eu nu ṣtiu (-) ṣi Tu nu ṣtii (-)} = propoziṭie enunṭiativă negative, prin care
vorbitorul comunică locutorului că nu cunoaṣte, nu are informaṭiile cerute. Elementul
fiind necunoscut de amîndoi participanṭii la actul de comunicare, dialogul nu mai
poate continua în această direcṭie pentru că nu se poate realiza un schimb de
informaṭii.
 P a g e | 146

- Zona 1 – Nici în zona 1 nu se poate realiza un schimb adevărat de informaṭii deoarece

amîndoi colocutorii cunosc în acelaṣi element din mesaj în acelaṣi grad. {ṣi Eu ṣtiu
(+) ṣi Tu ṣtii (+)}este o situaṭie în care nu are loc o comunicare propriu-zisă, ci doar o
încercare de menṭinere a dialogului ṣi de păstrare deschisă a canalului de comunicare.
- Nu am inclus în tabel interogativ-negativele ṣi propoziṭiile disjunctive (acestea s-ar
situa într-o zonă de tranzit, nefiind propriu-zis cereri de informaṭii (=întrebări), ci se
aṣteaptă din partea colocutorului doar confirmarea unei informaṭii = Nu-i aṣa?).
Totalitatea abilităṭilor de comunicare exprimate prin diferitele tipuri de propoziṭii menṭionate
se regăseṣte în flexiunea verbală. În funcṭie de aspectul pozitiv sau negativ al comunicării
avem conjugarea verbelor în formă pozitivă ṣi în formă negativă, existînd un sistem de
opoziṭii binare între toate formele flexionare. Conjugarea verbelor reuneṣte:

- [Zona 3] - Toate formele enunṭiative afirmative

- [Zona 4] - ṣi toate formele enunṭiative negative,
aflate într-un system de opoziṭii, ṣi reprezentînd totalitatea formelor flexionare verbal care
exprimă categoriile gramaticale de diateză, mod, timp, persoană ṣi număr.

În vorbire, atît formele flexionare pozitive cît ṣi formele flexionare negative (din zonele 3 - 4)
reprezintă tipuri de mesaje enunṭiative adresate unui destinatar ‘Tu-nu-ṣtii’’. Vorbitorul este
active în sensul că are ṣi doreṣte să transmit informaṭia către un collocutor.

- [Zona 2] – În opoziṭie cu întreg nivelul ‘Tu-nu-ṣtii’ (Unknown to others) = nivelul

enunṭiativelor, vorbitorul adoptă un contur intonaṭional interogativ, mesajul
reprezentînd doar o cerere de informaṭii.
Deoarece paradigma verbală reprezintă totalitatea formelor flexionare ale unui verb, toate
cele 3 zone sunt incluse în analiza flexiunii verbale. În relaṭie directă cu descrierea
propoziṭiilor avem deci predicate verbal în forme interrogative (ṣi interogativ-negative), ṣi în
forme enunṭiative (affirmative ṣi negative). Prin toate aceste aspect ale predicatului va avea
loc modificarea formei verbal pentru a exprima categoriile gramaticale verbale. Diateza este
categoria care include toate celelalte categorii gramaticale. Conjugarea fiecărui verb pleacă
de la formele affirmative sau negative ale infinitivelor sale, infinitive care pot fi încadrate în
cele 4 zone:
 P a g e | 147

În privinṭa relaṭiilor dintre vorbitor ṣi collocutor, nivelul cunoṣtiinṭelor lor poate să fie
comparabil asemănător sau diferit. Astfel, un obiect aflat în zona ‘EU_NU_ṢTIU’[zona 2 -4]
este necunoscut de vorbitor, în timp ce un obiect aflat în zona ‘EU_ṢTIU’ [zona 1 – 3] este
deja CUNOSCUT de vorbitor. Aṣa cum vorbitorul a marcat predicatele (ṣi enunṭurile) cu
indici de predicaṭie specifici pentru fiecare zonă, la fel procedează ṣi cu alte elemente
lingvistice din mesaj. În funcṭie de gradul de cunoaṣtere vorbitorul atribuie un indice cu
valoare pozitivă sau negativă obiectelor cunoaṣterii:

1) Funcṭia epiforică se aplică de vorbitor, cel care emite mesajul, elementelor lingvistice
noi. Astfel subiectul-vorbitor îl atenṭionează pe destinatarul mesajului că se referă la
ceva nemenṭionat încă în cursul comunicării, îl atenṭionează asupra unui element
NECUNOSCUT, reprezentînd ceva nou, care este menṭionat pentru prima data.
Atribuind funcṭia epiforică unui semn lingvistic, vorbitorul presupune că există
aceeaṣi relaṭie/grad de ne-cunoaṣtere ṣi din partea destinatarului mesajului =
Eu_nu_ṣtiu ṣi nici_Tu_nu_ṣtii.’’ [ca figură de stil, epifora constă în repetarea unui
segment/cuvînt la sfîrṣitul unei structuri sintactice]. Funcṭia specifică articolului
nehotărît este cea epiforică, adică de a INTRODUCE în comunicare un element nou
(un cuvînt, o noṭiune) care nu a mai fost menṭionat înainte.
2) Termenul ‘anaforic’’ se referă la ceva menṭionat mai înainte în cursul comunicării, se
referă la ceva CUNOSCUT de ambii interlocutori, din zona [1] = [Eu_ṣtiu ṣi ṣtiu ṣi
că Tu_ṣtii]. Este posibil totuṣi ca relaṭia de cunoaṣtere să fie limitată doar la partea
vorbitorului, în zona [3].=
Din punctul de vedere al vorbitorului, opoziṭia CUNOSCUT – NECUNOSCUT se realizează
ṣi la nivelul numelui, nu numai la nivelul acṭiunii (=indicelui de predicativitate exprimat în
mesaj).

La substantive, declinarea reuneṣte toate formele flexionare nominale:

- Declinarea nearticulată – unde substantivul nu este precedat de nici un articol;

- Declinarea cu articol nehotărît – (definite de obicei împreună ‘declinarea
NEARTICULATă ‘= a substantivelor precedate sau nu de articole nehotărîte) (vezi
GLR I, p.82)
- Declinarea articulată = a substantivelor cu ajutorul articolului hotărît (enclitic ṣi
proclitic). (vezi GLR I, p.85).
Vorbitorul exprimă punctul de vedere al celui care ‘ṢTIE’’:

- ‘Eu_ṣtiu_că_ṣtiu_/ ṣi ṣtiu_ṣi_că_tu_ṣtii’’ = substantivul este articulat cu articol

hotărît, fiind un element CUNOSCUT;
- ‘Eu_ṣtiu_că_nu_ṣtiu / ṣi ṣtiu_că_nici_tu_nu_ṣtii’ = substantivul este articulat
nehotărît, desemnînd un element NECUNOSCUT.
 P a g e | 148

Deci, ca ṣi clasa de substitute a substantivului, (pronumele nu pot apărea înainte de a fi

menṭionat substantivul pe care urmează să-l înlocuiască), în orice context lingvistic apare
mai întîi substantivul cu articol nehotărît (marcînd cu acest indice elementul nou care
apare în comunicare).

După ce substantivul este menṭionat pentru prima data, la cea de-a doua menṭionare (ṣi în
continuare) poate fi folosit acelaṣi substantive, devenit CUNOSCUT vorbitorilor (sau
poate fi înlocuit cu un pronume. Cu alte cuvinte pronumele personal de persoana a III-a
nu poate înlocui decît un substantiv articulat cu articol hotărît).

Atunci cînd nu are o formă enunṭiativă (afirmativă sau negative), comunicarea vorbitorului
este emisă din punctul de vedere ‘Eu_nu_ṣtiu’. Iar cererea de informaṭii are o formă
interogativă. În secvenṭa de dialog :’-Cine este băiatul din fotografie?’ – articolul hotărît arată
că persoana este cunoscută doar formal, adică ’pe acest băiat din această fotografie îl văd
pentru prima data (first mention) ṣi pentru mine este o persoană nouă, necunoscută, despre
care cer informaṭii suplimentare, ṣi presupun că tu ṣtii cine este băiatul’. În acest context
interogativ, articolul hotărît care însoṭeṣte substantivul ‘băiat-uL’ are doar o funcṭie deictică,
este un indicator care arată spre ‘ceva’ aflat în apropierea vorbitorului.

Dacă interlocutorul cunoaṣte identitatea băiatului din fotografie, el poate să dea informaṭii
mai mult sau mai puṭin precise, să evite răspunsul direct [ex. Stai să-mi aduc aminte; Parcă îl
cunosc de undeva;], sau să numească [ex. ‘este Popescu Ion, / este fratele meu Vasile, etc.].
Sau nici interlocutorul nu ṣtie cine este în fotografie [ex.’Nu ṣtiu cine este băiatul din
fotografia asta’]. Deṣi substantivul este însoṭit de articol hotărît, gradul de individualizare este
minim (vezi determinare minimă) din cauza aspectului negative al răspunsului. În locul unui
feedback negative un răspuns posibil ar fi: ‘Este un văr de la ṭară.’ – răspuns situate între
determinarea minima ṣi determinarea maximă; un răspuns pozitiv în sensul ‘DA, îl cunosc’,
răspuns căruia i se adaugă un indice de imprecizie – {ex. Tu nu-l cunoṣti. Băiatul este o rudă
a mea de departe, pe care tu nu o cunoṣti.’] Nu întotdeauna cei doi colocutori folosesc acelaṣi
system de referinṭă. În răspunsul ‘este un văr de la ṭară’ articolul nehotărît este folosit
înaintea substantivului, indicînd ‘zona oarbă’ (necunoscută sieṣi, dar cunoscută celuilalt);
pentru collocutor persoana este CUNOSCUTĂ. (ex. este vărul meu de la ṭară).

Ca ṣi pronumele care înlocuiesc substantive (pronume personale sau pronume nehotărîte), ṣi

articolele (hotărîte ṣi nehotărîte) au funcṭii deictice contextuale, indicînd, în funcṭie de
contexte diferite, grade de cunoaṣtere diferite. Formularea lingvistică depinde ṣi de punctul de
vedere al vorbitorului; ceea ce pentru un vorbitor poate fi un element cunoscut, pentru celălalt
vorbitor poate fi un element necunoscut. [de exemplu: varianta 1 – ‘Am văzut în parc niṣte
băieṭi care jucau fotbal. Un băiat avea un tricou alb. După cîteva minute, băiatul cu tricoul alb
a dat un gol cu capul.’Varianta 2 – ‘Am văzut în parcul din faṭa ṣcolii băieṭii din clasa mea
care jucau fotbal. …] Punctul de vedere al vorbitorului - forma articolului depinde dacă
substantivul la care se referă este menţionat în context pentru prima sau pentru a doua oară.
 P a g e | 149

Substituirea nominală ṣi determinarea nominală

Ambele fenomene lingvistice presupun existenṭa a doi termeni:

- Un termen exprimat printr-un substantiv (o parte de vorbire care denumeṣte obiecte

gramaticale ṣi care este caracterizată prin conṭinut noṭional ṣi semantic sufficient);

- ṣi al doilea termen, exprimat printr-o parte de vorbire flexibilă, care poate intra într-o
relaṭie sintactico-logică cu numele. Relaṭia de determinare nominală apare în cadrul aceleiaṣi
propoziṭii, pe cînd relaṭia de substituṭie nominală apare de obicei în propoziṭii consecutive.

Între cei doi termeni există o relaṭie de subordonare:

- substantivul este termenul principal, elementul obligatoriu al structurii.

- termenul secundar, (care poate să ṣi lipsească), este subordonat substantivului.

Relaṭia de subordonare (între un termen regent ṣi un termen subordonat) poate fi:

i. o relaṭie de determinare între un determinat ṣi un determinant. În acest caz al doilea

termen însoṭeṣte primul termen, iar substantivul se cheamă ‘substantiv determinat’’ (articolul
apare înainte sau după substantivul pe care îl însoṭeṣte).

ii. Sau o relaṭie de înlocuire, de substituṭie, între un termen precedent ṣi un substitute al

acestuia. Precedentul (=substantivul) este în mod obligatoriu exprimat, după care, în acelaṣi
context, (pentru a evita repetiṭia ṣi pentru economie), substantivul este înlocuit cu un
substitute, cu un pronume. Termenul al doilea (pro-numele) presupune existenṭa primului
termen (=numele), dar nu ṣi invers, iar înlocuirea nu este obligatorie. Legătura la distanṭă
între cei doi termeni (substantive + pronume) seamănă cu o relaṭie de determinare în structura
căreia, între determinat ṣi determinant, este insertat un alt enunṭ. Legătura directă dintre un
pronume ṣi referentul său poate fi, în anumite context, fără elemente de inserṭie. Pronumele
reflexive ṣi de întărire apar în structura enunṭului după substantivul-referent, deci putem
spune că există o legătură direct, o relaṭie de succesiune între 2 elemente co-referenṭiale.
Rareori, relaṭia de substituṭie nu este reprezentată în context. În unele situaṭii referentul
(substantivul = antecedentul) este implicit (este subînṭeles) din context. Cu funcṭie de
pronominale (=de substitute nominale) pot fi, pe lîngă pronume, ṣi numerale ṣi adjective
(substantivizate).

Substantivul poate fi determinat sau poate fi înlocuit. Există deci clase de determinanṭi
nominali ṣi clase de substitute. Legătura dintre determinarea nominală ṣi substituirea
nominală apare în situaṭia unor cuvinte care pot îndeplini ambele funcṭii, adică pot fi, în
diferite context, ṣi determinanṭi ai substantivului, ṣi substitute ale substantivului.
 P a g e | 150

Aceasta ambivalenṭă o întîlnim la:

- Pronumele ṣi adjectivele pronominale;

- Numeralele cu valoare de adjectiv (care însoṭesc un substantiv) sau cu valoare de

pronume (care înlocuiesc un substantiv) – ex. ‘’Trei băieṭi mergeau pe stradă. Doi erau mai
înalṭi ṣi purtau tricouri albe. Unul /celălalt era mai scund cu un cap ṣi avea o jachetă
decolorată.’’.

- Adjective substantivate: ex. Bogatul nu crede flămîndului; Bogaṭii plecau în

străinătate iar săracii cerṣeau pe la porṭi.

- Articolul nehotărît nu poate avea decît funcṭie de determinant al numelui, nu poate

apărea singur, cu sens de înlocuitor pronominal. De asemenea, articolul hotărît nu poate
articula un nume propriu, acesta avînd determinarea maximă. Am încercat în versuri să
depăṣesc aceste regului:

ex. ‘’ Noi suntem niṣte,

suntem un ṣi o.

Dar eminescul,

Oho!’’.

Deci în vorbire gradul de înṭelegere a mesajului poate fi lărgit sau restrîns, în funcṭie de
relaṭia dintre determinat (substantiv) ṣi celelalte părṭi de vorbire care îl determină. Este o
relaṭie contextuală variabilă în funcṭie de feedback-ul primit. Feedback-ul menṭine coerenṭa
de comunicare între emiṭător ṣi receptor. Conform modelului cybernetic, comunicarea este
compusă din:

- Elementele comunicării (emiṭător, receptor, mesaj)

- ṣi procese (procesul de codificare, procesul de decodificare ṣi de înṭelegere a

mesajului, procesul de feedback).

In orice act de comunicare verbală orală analiza mesajului primit depinde de contextul în care
este emis mesajul. Înṭelegerea mesajului este determinată de elementele precedente, dar ṣi de
cele co-existente. ‘Precedentul’ mesajului se referă la informaṭiile generale comune celor doi
vorbitori (=se presupune că au un ‚background knowledge’ comun, un context cultural ṣi
social comun, ṣi niṣte relaṭii sociale stabile între co-locutori). În orice act de comunicare
verbală este nevoie de un anumit context verbal la care trimite mesajul ṣi pe care destinatarul
să-l poată înṭelege. Prin termenul de ‚co-existenṭe’ ne referim la aspecte exterioare mesajului
(forme de comunicare para-verbală ṣi non-verbală) care co-există cu semnele lingvistice ṣi
care ajută la interpretarea semnificaṭiilor. Informaṭiile care circulă între cei doi participanṭi la
actul de comunicare sunt ‚semnificaṭii legate’.
 P a g e | 151

Unitatea minimă de comunicare, dialogul, trebuie reprezentat ca o verigă în lanṭul vorbirii,

lanṭul vorbirii fiind o co-ordonare de semnificaṭii, un sistem de relaṭii între mesaje ṣi între
grupuri de mesaje. Dacă atribuim fiecărui segment din lanṭul vorbirii (=fiecărui mesaj)
valoarea unei ‚litere’, vom realiza că scrierea cu aceste ‚semne’ presupune diferite tipuri de
relaṭii între elemente (=mesaje), relaṭii care menṭin unitatea lanṭului vorbirii. Lanṭul vorbirii,
ṣi mai ales segmentarea lanṭului vorbirii, a pus diferite tipuri de probleme. Analiza lingvistică
tradiṭională împarte textul în fraze ṣi frazele (ca unităṭi lingvistice maximale, delimitate de la
un punct pînă la altă pauză marcată cu punct) în propoziṭii, ṣi propoziṭiile în grupuri de
cuvinte, ṣi acestea la rîndul lor se împart în cuvinte analizabile la nivel sintactic, la nivel
morfologic, la nivel lexical ṣi la nivel fonetic. În afară de analiza acelor determinativi care
asigură coeziunea (lanṭului) vorbirii, gramatica unei limbi ar trebui să fie ṣi o analiză
descriptivă a procesor generate în lanṭul vorbirii de relaṭia dintre un (anumit) vorbitor ṣi un
(anumit) ascultător. Aceasta ar fi o gramatică a vorbirii. ‚’Înscrisă în această tehincă a
vorbirii, a limbajului ca activitate, determinarea este văzută ca suma operaṭiilor care ‚se
execută pentru a spune ceva despre ceva prin intermediul semnelor limbii, sau pentru ‚a
actualiza’ ṣi orienta spre realitatea concretă un semn ‚virtual’ (aparṭinînd ‚limbii’), sau pentru
a delimita, preciza ṣi orienta referinṭa unui semn (virtual sau actual)’ (Coseriu 1985,
p.209).(apud Maria Aldea, în Revista Philologica Romanica, 2003). În continuare, autoarea
menṭionată se referă doar la determinarea nominală, ‚pentru că se ṣtie că unul dintre
determinanṭii numelui este articolul hotărît’, ṣi pentru că ‚spre deosebire de valorile realizate
în planul limbii, articolul hotărît funcṭionează diferit la nivelul vorbirii’. Este însă greu de
conceput coeziunea lanṭului vorbirii doar ca pe o succesiune de determinări nominale (=de
articulări) sau o succesiune de determinări verbale (=de predicaṭii). Lingvistica a extins sfera
noṭiunii de discurs la orice mesaj oral (sau scris) produs de un singur vorbitor. Aici trebuie
însă incluṣi amîndoi participanṭii la actul de comunicare, deci un lanṭ al vorbirii produs de 2
autori, care fac un schimb reciproc de informaṭii, se informează unul pe altul despre ceva.
Astfel, unitatea minimală de comunicare este DIALOGUL, adică conversaṭia/con-vorbirea
dintre cei doi participanṭi (prezenṭi obligatoriu) la actul de comunicare. Discursul, sau textul
dialogat între 2 participanṭi prezenṭi ’faṭă-în-faṭă’ ṣi implicaṭi activ în actul de comunicare
este o transmitere de informaṭii de la un vorbitor (=Emiṭător 1) la un ascultător (=Destinar 1).
Transmiterea informaṭiei este influenṭată de feedback-ul primit drept răspuns, ṣi atunci
Destinatarul 1 devine Emiṭătorul 2 ṣi colocutorii alternează rolurile în structura dialogului.
Uneori, din cauza lungimii excesive a textului, se admite ṣi termenul de discurs monologat,
iar în interpretarea scenică apare termenul de monolog (interior). Atît vorbirea cît ṣi cititul
sunt procese interactive de comunicare, adică forme de dialog. Vorbirea (=lanṭul vorbirii) este
un dialog între un vorbitor ṣi un ascultător care îṣi ALTERNEAZă ROLURILE, iar (scris-
)cititul este interacṭiunea dintre un scriitor care comunică (printr-un text) cu un ascultător-
cititor, ṣi cei doi nu îṣi alternează rolurile. (=rolurile sunt fixe, imobile). În ambele situaṭii,
trăsătura esenṭială a mesajului /a textului este coeziunea. Acest concept semantic ‚’refers to
relations of meaning that exist within the text, and that define it as a text. Cohesion occurs
where the interpretation of some elements in the discourse is dependent on that of another.
 P a g e | 152

The one presuposes the other, in the sens that it cannot be effectively decoded except by
recourse to it. Since the speaker or writer uses cohesion to signal texture, the listener or
reader has to react to it in order to interpret it’ (Halliday, M.A.K. and R. Hasan, ‚Cohesion In
English’, London, Longman, 1976). Textul este deci o unitate semantic de dimensiuni
variabile, a cărui înṭelegere totală presupune nu numai înṭelegerea secvenṭelor, ci ṣi a
conectorilor logico-semantici dintre verigile lanṭului vorbirii. De exemplu, apariṭia unui
pronume personal presupune prezenṭa unui ‚precedent’ nominal, iar prezenṭa unui substantiv
determinat (însoṭit de un articol hotărît) presupune prezenṭa anterioară a aceluiaṣi substantiv
într-o situaṭie de ‚first-mention’. Deci coeziunea are un rol important în interpretarea lanṭului
vorbirii ṣi în interpretarea ṣi înṭelegerea oricărui text (=orice comunicare verbală orală sau
scrisă). Aṣa cum se vorbeṣte despre coeziunea structurilor silabice, despre coeziunea formelor
flexionare ṣi despre coeziunea (în sensul unităṭii) structurilor propoziṭionale, se poate vorbi ṣi
despre coeziunea dialogului ca unitate minimală de comunicare, ṣi despre coeziunea lanṭului
vorbirii (ca succesiune de secvenṭe dialogate) la nivelul pragmatic al limbii. În interiorul
lanṭului vorbirii unii lingviṣti au identificat modele de organizare unitară ṣi diferite tipuri de
coeziune care funcṭionează pe nivele paralele:

- 1 - coeziunea la nivelul participanṭilor la actul de comunicare (=coeziunea actanṭilor);

- 2 - coeziunea lanṭului vorbirii cu elementele eliptice sau subînṭelese;

- 3 - coeziunea mesajului la trecerea de la o verigă/un segment a lanṭului vorbirii la alta

(=coeziunea lanṭului lexical).

1 – Coeziunea menṭine segmentele lanṭului vorbirii (textul) într-o unitate. Coeziunea constă
în continuitatea pe care ea o exprimă, la diferite nivele, între diferite părṭi ale comunicării
verbale orale sau scrise. Pentru interpretarea corectă a întregului text, coeziunea lui internă
este esenṭială ṣi absolut necesară.

01.1. – Primul nivel de coeziune a textului se referă la coeziunea dintre participanṭii la actul
de comunicare. Atîta timp cît putem să identificăm o relaṭie de comunicare între acelaṣi
subiect-vorbitor ṣi acelaṣi destinatar al mesajului, este vorba de coeziunea co-locutorilor. În
aceasta ‚gramatică a vorbirii’ diferită de gramatica tradiṭională, rolul de vorbitor este asumat
alternativ de către cei doi participanṭi la actul de comunicare; comunicarea nu este propriu-zis
vorbire, ci CON-vorbire.

Faṭă de relaṭia de ineranṭă (relaṭie predicativă)

- Între un termen care reprezintă punctul de plecare în comunica = subiectul;

- ṣi un termen care reprezintă punctul de sosire = predicatul,

avem o relaṭie de comunicare între 2 interlocutori egali.

 P a g e | 153

Aṣa cum, din punctul de vedere al calităṭii, judecăṭile pot fi pozitive sau negative, ṣi
propoziṭiile corespunzătoare pot fi pozitive sau negative. (asta nu înseamnă însă că toate
regulile logicii sunt ṣi reguli ale lingvisticii). Putem deci să identificăm participanṭii la dialog
în sensul generic:

- vorbitorul este termenul care reprezintă punctul de plecare în comunicare (=subiectul

vorbitor are funcṭia de a iniṭia actul de comunicare, este cel care iniṭiază, care declanṣează
dialogul);

- ascultătorul este destinatarul mesajului.

În funcṭie de statutul lor social, între cei doi termeni ai comunicării se poate stabili o relaṭie
de coordonare sau o relaṭie de subordonare. (în această situaṭie, unul din vorbitori este termen
determinat, iar dialogul poate fi un dialog ascendent sau un dialog descendent). După ce are
loc prima schimbare a rolurilor între cei doi interlocutori, adică după ce vorbitorul primeṣte
un feedback din partea co-locutorului, se încheie un segment de comunicare minimală.
Această secvenṭă de comunicare, denumită ‚dialog’, este elementul de bază al lanṭului
vorbirii, este unitatea minimală (u.m.) de comunicare. Coeziunea primară a actului de
comunicare este asigurată de lanṭul participanṭilor – participanṭi identici, care au o
comunicare verbală orală ‘faṭă-în-faṭă’, adică ‘hic et nunc! (aici ṣi acum), în sensul că
dialogul are loc in praesentia, întotdeauna la timpul prezent. Raportat la coordonatele acestui
system, multe cuvinte primesc din partea vorbitorilor un indice deictic prin care se indică, în
funcṭie de contextul în care are loc dialogul, apropierea în grade diferite (în spaṭiu ṣi timp).
Este o coeziune cu funcṭie denotative, al cărui înṭeles este stabilirea unei relaṭii de
comunicare între un EU – TU ṣi reciproc. O putem reformula ca relaṭie între

- un vorbitor

- ṣi un ascultător (destinatar al mesajului).

În anumite situaṭii contextuale putem să numim, să precizăm identitatea celor 2 vorbitori, ṣi

atunci relaṭia lor poate fi descrisă în termenii unei legături apoziṭionale (apozitive) sau
referenṭiale.

- X (identificat precis) este vorbitorul;

- Y (identificat precis) este co-locutorul.

Sau relaṭia apozitivă poate fi doar parṭială (cunoaṣtem sau recunoaṣtem doar pe unul dintre
cei doi participanṭi la actul de comunicare). Două persoane necunoscute (care nu se cunosc
unul pe altul) pot stabili între ele o relaṭie de comunicare fie că la începutul dialogului se fac
prezentările necesare, fie că nu se fac, ṣi conversaṭia începe cu un subiect de interes comun.
 P a g e | 154

În orice act de comunicare este nevoie de o legătură psihologică între expeditor ṣi destinatar,
care le permite să stabilească ṣi să menṭină comunicarea. Vorbitorii sunt conectaṭi reciproc
printr-o relaṭie de comunicare stabile, o legătură pozitivă care să permită o conversaṭie de o
anumită durată. Durata conversaṭiei corespunde cu lungimea lanṭului vorbirii ṣi depinde de
competenṭa socio-lingvistică a vorbitorului, de interesele sale, ṣi de scopul comunicării.
Lanṭul vorbirii este format din secvenṭe dialogate [Eu1 => Eu2 ṣi Eu2 => Eu1], secmente
care se pot repeat într-un număr neprecizat (atîta timp cît există interesul pentru actul de
comunicare), astfel încît lungimea lanṭului vorbirii nu poate fi delimitată decît la stînga
(=indicînd momentul de început al con-vorbirii). În texte mai lungi (ṣi scrise), în locul unui
dialog simplu apare forma de paragraph prin care se fragmentează discursul în elemente
grafice (cu alineat). Delimitarea unei verigi din lanṭul vorbirii ṭine deci de identificarea
participanṭilor la dialog, în sensul general al actului de comunicare, acela de a transmite sau
de a face schimb de informaṭii (=mesaje) între:

- un transmiṭător (emiṭător, expeditor). O persoană care vorbeṣte (=Vorbitor), care se

adresează către un ‘TU’, care codifică, care transmite o informaṭie (mesaj enunṭiativ) sau cere
o informaṭie (mesaj interogativ).

- ṣi un receptor, un destinatar al mesajului. O persoană care decodează mesajul primit ṣi

care răspunde la acest mesaj. Ca informaṭie transmisă înapoi la sursă, feedback-ul măsoară
gradul de înṭelegere al mesajului receptat de destinatar.

Doar situaṭia contextuală particulară poate delimita fiecare verigă/ fiecare segment a lanṭului
vorbirii. Pragmatica ar trebui să aibă în vedere ṣi alte aspect ale comunicării, aspecte care
apar în structura lanṭului vorbirii ṣi în constituirea coeziunii actului de comunicare. Există o
sintaxă a vorbirii, care cuprinde reguli privitoare la îmbinarea propoziṭiilor într-un discurs
dialogat, ṣi reguli privind îmbinarea segmentelor-dialog (=verigi ale lanṭului vorbirii) astfel
încît să asigure coeziunea întregului discurs/text.

01.2. -Coeziunea lanṭului vorbirii asigură continuitatea actului de comunicare. Aṣa cum
propoziṭia este definită ca o relaṭie de acord logico-gramatical între un subiect grammatical ṣi
un predicat (=o relaṭie predicativă), în interiorul fiecărui segment-dialog (=verigă) din lanṭul
vorbirii există o relaṭie de interdependenṭă între participanṭii la dialog, iar între verigile
(segmente-dialog) lanṭului vorbirii există o relaṭie de continuitate. Coeziunea exprimă
continuitatea dintre un fragment ṣi alt fragment al textului (dialogului). Se stabileṣte un raport
de coexistenṭă, în spaṭiu ṣi în timp, între 2 termeni, un raport dynamic de succesiune ṣi de
continuitate între cei doi termeni.

Fiecare verigă/fiecare secvenṭă-dialog din lanṭul vorbirii poate fi descrisă ca unitate minimală
de comunicare ṣi din punctul de vedere al structurii interne, nu numai din analiza
conexiunilor externe.
 P a g e | 155

Ca într-o piesă de teatru, personajele vorbitoare nu pot fi altele decît cele anunṭate la
începutul dialogului, ṣi, pentru menṭinerea coeziunii actului de comunicare, se păstrează
formal ‘’regula celor 3 unităṭi’’ din teatrul antic, regulă după care opera dramatică trebuie să
fie dezvoltarea unei acṭiuni unice, care se desfăṣoară în acelaṣi loc ṣi într-un interval de timp
limitat. Astfel, la primul nivel de coeziune al unui dialog/text se adaugă ṣi unitatea de acṭiune.

- 01.3.-Prin mesaj se comunică ce zic vorbitorii ṣi mai ales ce fac protagoniṣtii

comunicării. Comunicarea interesează din punctul de vedere al informaṭiei transmise, al
psihologiei comportamentului ṣi reacṭiilor transmiṭătorului ṣi ale receptorului. După ce aflăm
cine sunt protagoniṣtii lanṭului vorbirii aflăm ṣi ce spun ei ṣi ce se spune despre ei în anumite
circumstanṭe. Seria lanṭului circumstanṭial se bazează pe unitatea de loc ṣi de timp.
Completînd astfel regula celor 3 unităṭi, coeziunea unui dialog este asigurată de prezenṭa
celor 2 colocutori faṭă-în-faṭă, dialogul fiind întotdeauna considerat la timpul prezent.

Condiṭia de apropiere, de proximitate, reprezintă un reper faṭă de care vorbitorii situează

obiectele comunicării.

Coerenṭa de comunicare între vorbitor ṣi receptor este data ṣi de stabilitatea canalului de

comunicare. Canalul de comunicare reprezintă calea care permite difuzarea mesajului.

O extensie a canalului de comunicare în directia structurării este reprezentată de conceptul de

reṭea de comunicare. Contextul comunicării reprezinta cadrul (fizic si psihopedagogie) în care
se produce comunicarea, fiind definit de trei caracteristici: proximitate, similaritate si
apartenenṭa la grup. B. Erickson (1988) descrie alṭi doi factori care sunt circumscriṣi teoriei
contagiunii: coeziunea si echilenṭa structurala. Astfel, contagiunea prin coeziune implică
faptul conform căruia atitudinile ṣi comportamentele altor persoane cu care membrii reṭelei
sunt direct conectaṭi îi influenṭează pe aceṣtia din urmă. Între colocutori are loc un process de
influenṭare reciprocă. La rîndul ei, contagiunea prin echilenṭa structurală implica faptul
conform căruia alte persoane care au pattern-uri similare de relaṭionare cu cele ale reṭelei îi
influenṭează pe membrii acesteia (o caracteristică a contextului este similaritatea - de aceea,
atît coeziunea, cît ṣi echilenṭa structurală trebuie folosite în procesul de analiză a fenomenului
comunicaṭional într-o dublă modalitate : atît ca obiective, cît ṣi ca instrumente.

2 - Coeziunea lanṭului vorbirii este asigurată ṣi prin elementele lipsă, adică se realizează în
planul segmental cu elementele eliptice sau subînṭelese. Al doilea nivel de coeziune nu pune
accentul pe identitatea dintre un acelaṣi vorbitor ṣi un acelaṣi destinatar, ci pe elementele
comune dintre participanṭii la actul de comunicare, elemente a căror semnificaṭie se deduce
din context. Conform lui Halliday, acest tip de înlănṭuire este caracteristică dialogului

‘This type of chain is more characteristically found in dialogues, where the typical sequence
is based on pairs or triads or longer structures that are related by interpersonal meaning.
 P a g e | 156

The major difference between this type and the first lies in that the first shows the persistence
of identical referents, but this type shows the constant shifting in the role relationships among
the interlocutors, the sort of ’same but different’ semantic relation. Besides, in the other types
of chain all the links of the hains can be found in the text, whereas in this type they are
missing, and the reader has to supply them in order to interpret the text.’ (Halliday, M.A.K.,
‘An Introduction to functional grammar’, London, 1985). ‘The chain of ellipsis and
substitution’ este characteristic dialogului, unde secvenṭele tipice, bazate pe structuri binare
conversaṭionale întrebare – răspuns, sunt în legătură cu semnificaṭii interpersonale. Cititorul
/ascultătorul trebuie să ghicească cine vorbeṣte cu cine într-un fragment de conversaṭie auzit
la întîmplare. Pentru a înṭelege dialogul cititorul/ascultătotul neutru trebuie să completeze, să
ghicească, toate elementele lipsă. De fapt, atunci cînd într-un text întîlnim un cuvînt NOU,
necunoscut, încercăm să-i ghicim înṭelesul din context. Citirea sau ascultarea unui mesaj în
care apare un element nou, NECUNOSCUT, este în primul rînd o operaṭiune de ghicire. (al
cărei success depinde ṣi de competenṭa lingvistică a destinatarului mesajului). Nu întotdeauna
nivelul de ghicire pleacă de la zero. Deseori, înainte sau după cuvîntul necunoscut avem, în
acelaṣi context, ṣi explicaṭia (definiṭia) cuvîntului nou. În acest sens, în lanṭul vorbirii avem 2
poziṭii marcate:

- Poziṭia anterioară cuvîntului nou, necunoscut. Este o poziṭie ante-pusă elementului, o

poziṭie proclitică asemănătoare poziṭiei articolului nehotărît aṣezat înaintea substantivului. O
putem numi poziṭia de FIRST MENTION.

- Poziṭia posterioară cuvîntului necunoscut este o poziṭie enclitică, specific poziṭie

articolului hotărît care este aṣezat după substantivul pe care îl determină. Este o poziṭie de
SECOND MENTION.

Coeziunea dintre semnificaṭia poziṭiei ‘first mention’ ṣi semnificaṭia poziṭiei de ‘second

mention’ nu este numai o problemă de succesiune topică, ci ṣi o relaṭie de dependenṭă de la
primul termen la cel de-al doilea termen. Este o formă special de repetiṭie la distanṭă, în care
termenii repetiṭiei sunt separaṭi de alte cuvinte, iar cuvintele care se repetă îṣi modifică forma.
Această modificare a formei unui substantiv, prin trecerea lui de la forma cu articol nehotărît
(determinarea negativă) la forma cu articol hotărît (determinare pozitivă) este inclusă în
declinare, dar nu este rezultatul prin care formele flexionare ale aceluiaṣi cuvînt intră în
opoziṭie pentru a exprima un sens grammatical (o categorie gramaticală). Prezenṭa a două
forme flexionare ale aceluiaṣi cuvînt este de obicei exclusă în acelaṣi context. Lanṭul vorbirii
include însă în acelaṣi context forma flexionară a unui substantiv declinat cu articol nehotărît
proclitic, urmat la distanṭă (în acelaṣi context), de forma flexionară a aceluiaṣi substantiv,
declinate cu articol hotărît enclitic. Această formă de coeziune este caracteristică articulării în
limba romănă. La nivel lexical, procedeul este similar repetiṭiei unui cuvînt, folosit întîi cu
prefix lexical ṣi apoi, la distanṭă, în aceeaṣi unitate sintactică, cu un suffix lexical, cele două
afixe modificînd parṭial semnificaṭia noṭională a cuvîntului.
 P a g e | 157

Topica lanṭului vorbirii include astfel ṣi clasele de substituṭie ṣi categoria enunṭurilor eliptice.
Coeziunea (=unitatea) lanṭului vorbirii este asigurată nu numai de identitatea participanṭilor la
acelaṣi act de comunicare continuată (actul de comunicare e văzut ca o relaṭie bipolară
reciprocă), ci ṣi de continuitatea informaṭiei care circulă între cei doi colocutori. Astfel
fiecare verigă a lanṭului vorbirii este în legătură cu cea anterioră ṣi cu cea posterioară, face
parte dintr-un context lingvistic mai larg. Lanṭul vorbirii conṭine marcări ai lanṭului spaṭial ṣi
temporal în interiorul cărora se desfăṣoară comunicarea. Semnificaṭia trecerii de la poziṭia de
‘first mention’ la poziṭia de ‘second mention’ este ṣi aceea de repoziṭionare în spaṭiu în raport
cu punctul de vedere al vorbitorului. Atunci cînd dintr-o comunicare lipseṣte o propoziṭie
întreagă, fără a se pierde din semnificaṭia dialogului, atunci avem o elipsă. Propoziṭia care a
fost enunṭată mai înainte nu mai este repetată (de către collocutor). În principiu, elipsa
reprezintă poziṭia de second mention ṣi propoziṭiile omise nu se repetă fără schimbare.

Co-locutorii au în comun nu numai limba (codul), ci ṣi un background, o cunoaṣtere comună

a unor realităṭi (social-culturale) care pot fi omise din exprimare fără să apară probleme în
comunicare. Scurtarea vorbirii prin OMITEREA unor elemente care nu sunt strict necesare
pentru transmiterea conṭinutului unei comunicări este un fenomen care ṭine de economia
discursului.

- 02.1.- Printre fenomenele ṣi procedeele sintactice comune frazei ṣi propoziṭiei, GLR

enumeră ṣi elipsa: ‘Omiterea unor elemente necesare din punct de vedere grammatical sau
lexical, pe care vorbitorii le au în minte, fără să fi fost exprimate mai înainte, se numeṣte
elipsă. Pentru a înṭelege comunicarea nu e necesară completarea construcṭiei, deoarece din
cunoaṣterea contextului ne dăm seama de cee ace s-a omis.’(GLR II, p.397).

Există deci segmente [ale lanṭului vorbirii] incomplete din punct de vedere formal, ṣi care
totuṣi pot reda o comunicare deplină. Orice parte de propoziṭie poate fi omisă din dialog, ṣi
chiar în anumite context pot fi omise propoziṭii întregi. Cînd lipseṣte un predicat sau o altă
parte de propoziṭie avem o elipsă gramaticală. Atunci cînd sensul cuvintelor omise este
preluat de celelalte cuvinte din comunicare, atunci avem o elipsă lexicală. Sunt diferite grade
de înṭelegere a elipsei. Uneori, cuvintele care lipsesc sunt mai uṣor de ghicit, alteori mai greu,
deṣi înṭelegem ideea exprimată.

- 02.2.- În cazul în care, spre a evita repetiṭia ṣi a scurta lanṭul vorbirii, nu se mai reiau
unele elemente enunṭate cu puṭin înainte în cursul comunicării, avem de-a face cu
subînṭelegerea ṣi nu cu elipsa. ‘Subînṭelegerea e frecventă în dialog, unde, de obicei, nu se
repetă unele cuvinte.Vorbitorul nu simte absenṭa acestor cuvinte deoarece ele figurează în
context’(GLR,II, p.398).

Termenul subînṭeles este un termen precedent, iar părṭile de propoziṭie la care se referă pot fi
completate cu precizie din contextul precedent. Subînṭelegera reprezintă o deducere a
prezenṭei unei părṭi de propoziṭie neexprimată în cadrul unei propoziṭii date,
 P a g e | 158

prin raportarea acesteia la propoziṭiile anterioare din comunicare. La elipsă anterioritatea este
reprezentată de un termen neexprimat. La subînṭelegere, cuvintele omise pot fi completate cu
precizie din contextul anterior, pe cînd la elipsă completarea se face cu aproximaṭie. Verbele
pot fi subînṭelese în propoziṭia a doua (second mention) după ce au fost enunṭate în prima
propoziṭie (first mention). În cadrul comuniucărilor cu adverbe de afirmaṭie sau de negaṭie,
predicatele verbale pot fi elipse. ‘Uneori, în locul predicatelor unor propoziṭii negative apar
adverbele ‘nu, ba’, care nu pot fi socotite elipse’(GLR II, p.399).

- 02.3.-În afară de elipsă ṣi de subînṭelegere mai există o categorie de cuvinte omise.

Într-un dialog, subiectul pronume personal de persoana I ṣi persoana a II-a este deseori
neexprimat, fiind inclus în desinenṭa verbului. De asemenea nu se repetă subiectul cu două
predicate.

Atunci cînd subiectul vorbitor vorbeṣte despre sine, sau atunci cînd subiectul mesajului este
colocutorul, prezenṭa pronumelor EU ṣi TU în nominativ nu este considerată necesară de
către participanṭii la actul de comunicare.

‘- Unde mergem, întreabă Nae.

- Eu – zic – mă duc spre casă.

- Ai la o simigerie, trebuie să scoaṭă covrigi calzi.

- E tîrziu, Nae...

- Eu nu mă duc d-acu acasă, zice Nae... Mai umblu prin oraṣ... pîn-o face.

- Cine să facă?

- Nevastă-mea.

- Ce?

- O apucase aseară durerile.

- !... ‚’’(I.L.Caragiale, ‚Situaṭiunea’)

Dacă nivelul de coerenṭă între verigile lanṭului vorbirii este slăbit din cauza unor asemenea
elemente (lingvistice) ‘lipsă’, există oricînd posibilitatea colocutorului de a solicita informaṭii
suplimentare. Feedback-ul menṭine coerenṭa de comunicare între emiṭător ṣi receptor.

o Prin feedback, un element necunoscut, în situaṭia contextuală de ‘first mention’, este

RELUAT ṣi definit printr-o poziṭie de ‘second mention’.

Termenul ‘feedback’, conexiune inversă, este de fapt răspunsul interlocutorului, cea de-a
două parte a unui dialog ca unitate minima de comunicare.
 P a g e | 159

Folosirea termenului ‘feedback’ în loc de ‘răspuns la întrebare’ accentuează coeziunea

(=unitatea logică a fiecărui segment din lanṭul vorbirii). Feedback-ul est o unitate sintactică
dependent de enunṭul anterior, presupune totdeauna un element predecessor, un
PRECEDENT. Este o formă de repetiṭie în care informaṭia trece din categoria ‘first mention’
în categoria ‘second mention’. Este o informaṭie reluată, care, pentru a putea fi decodificată
correct, este trimisă înapoi la sursă pentru a primi determinări suplimentare, explicative. Spre
deosebire de feedback-ul pozitiv, care apreciază mesajul, îl aprobă ṣi îl întăreṣte (vezi
I.L.Caragiale, discursul lui Caṭavencu, întrerupt de ‘Bravo-uri! ṣi de aplauze), printr-un
feedback negative se exprimă nelămurirea, neînṭelegerea mesajului. ‘’… - Face greu?

- Ṣtii, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Ăl din urmă, Costică, a fost mai greu: i l-a scos
cu fiarele…

- !!…

- Acu a venit doctoral, da a zis că poate pentru ca să n-aibă trebuinṭă de cleṣte…

- ! ! … ‘’ (Caragiale, Situaṭiunea).

Lanṭul lexical este uneori greu de urmărit, iar feedback-ul negative poate fi exprimat uneori
doar printr-un limbaj nonverbal. Unitatea ṣi continuitatea logică a lanṭului vorbirii se
manifestă ṣi în contexte mai largi, asigurînd legătura dintre fiecare verigă a lanṭului cu veriga
precedentă ṣi cu veriga următoare. Este un lanṭ mental care poate forma diferite modele de
organizare, descriind legături spaṭio-temporale ṣi înlănṭuiri de fenomene tip cauză-efect. Iată
ce zice Mitică (al lui Caragiale) [despre un prieten destituit] în următorul dialog:

‘- L-a-naintat…

- ?…

- - L-a făcut inginer de poduri….

- ??... [ṣi cînd e în culmea vervei adaogă:]

- …. detaṣat cu serviciul în Ciṣmegiu: dă muṣtele afară!’(I.L.Caragiale).

Continuitatea lanṭului vorbirii este necesară pentru interpretarea corectă a mesajului. Pauzele
în vorbire sunt momentane ṣi urmăresc să stîrnească curiozitatea locutorului, însă coeziunea
textului stă în continuitatea pe care o exprimă între replicile vorbitorului. ‘Cohesion provides
the main thread of a text by showing that some entity or circumstances, some relevant feature
or argument persist from one moment to another in the semantic process as the meanings
unfold.’’(Yue Mei-yun, Nanjing University, în ‘Forum’, vol. 31, 1993).

Feedback-ul poate include toate mesajele verbale ṣi nonverbale pe care o persoană le

transmite în mod conṣtient sau inconṣtient ca răspuns la comunicarea altei persoane.
 P a g e | 160

Feedbackul este un mesaj retransmis pentru că, din motive subiective sau obiective,
informaṭiile primite de destinatar nu sunt suficiente pentru înṭelegerea lui. Există o diferenṭă
între mesajul din mintea emiṭătorului ṣi mesajul intrepretat în mintea receptorului [Vezi lanṭul
vorbirii (descris la cap. Despre categoria determinării) conceput ca un model linear ṣi uni-
direcṭional (de către Denes ṣi Pinson)] În vorbire, prin feedback se realizează forma
dialogului ca o structură circulară variabilă, fiecare asemenea verigă fiind integrată în
continuitatea/coeziunea întregului lanṭ. Feedbackul poate fi generat atît de iniṭiatorul
dialogului (considerat ‘emiṭător) cît ṣi de destinatarul mesajului (considerat ‘receptor’), atît
personajul ‘EU’ cît ṣi personajul ‘TU’ participînd cu feedback-uri caracteristice la menṭinerea
coeziunii lanṭului vorbirii. Atunci cînd nu sunt delimitate segmentele comunicării dialogite
lanṭul vorbirii nu are o coeziune vizibilă:

‘’….salutare neica salutare îmi daṭi voie poftim nu vă deranjez ca'va s'zică nu vorbeaṭi ceva
secret aṣ frate... o fi tîrziu... că peal meu lam dat săl dreagă...unu fără un sfert umbli regulat
după gară miṭa acu trebuie să fie... cît ai zis că e unu fără un sfert între ghergani si conteṣti...
am lăsato să plece cu ṣeful... bine frate eu nu beau nimic ca'va s'zică... dă-mi o
halba...pardon... un moment cine e amicul îl cunoṣti nu e cam trecut...ce cam e bine de tot
frate e tîrziu cîte să fie unu ṣi zece acuma sunt în gară la titu mănîncă gogoṣi la madam mari
ca'va s'zica cine nene miṭa nu ṭiam spus... băiete o halbă frate cine e miṭa asta fămă sănṭeleg
cum nu ṣtii nu nevastămea frate.

bine nene nu ṭie frică so laṣi singură noaptea pe drum păi nu ṭi-am spus că nu e singură... e cu
ṣeful... bine-bine înṭelegem noi dar... în sfîrṣit tocmai d-aia... parcă ... de... o femeie
singură...nai grije cupeu separat... intri închizi lumina tragi perdeluṭele ṣi te-ncui pe dinăuntru
cupeu de servici, ca'va s'zică sepa'at poṭi să dormi pînă dincolo de filiaṣi... trenul 163... ăl mai
bun pentru noi ăsta e trenul 163... cîte sunt acuma unu si jumătate trecute a plecat din titu... a
trecut ṣi de mătăsaru miṭa acu trebuie să-i tragă la soamne...da' ṣeful ṣi seful... pardon... un
moment e dulce bărbat de zahăr stai, să vedem ce fel de persoană e miṭa singură n-aṣ lăsa-o
eu ṣtii femeie tînără, nu face să umble singură... sunt măgari cari n-au maneră si...dacă o fi ṣi
curăṭică.’

Schiṭa ‘C.F.R.’ publicată de Ion Luca Caragiale în ‘Universul’, 26 noiembrie 1899 notează un
lanṭ al vorbirii în ‘triadă’. În locul formulei de dialog între un emiṭător ṣi un receptor, aici ni
se propune un dialog cu trei participanṭi, doi amici ‘numiṭi’ ṣi un necunoscut. Dacă am fi în
situaṭia de a auzi în direct un fragment din această comunicare verbală orală am observa că,
fără sistemul semnelor de punctuaṭie, segmentarea lanṭului vorbirii este dificilă. Cu toate
feedback-urile celor doi amici, coeziunea informaṭiei din mintea lor este pe un alt plan decît
mesajul propriu-zis care se află în mintea vorbitorului. Amănuntul lipsă este informaṭia că
ṣeful este fratele Miṭei, adică cumnatul vorbitorului.

‘’G.: Nene! esti un om fericit!... să trăieṣti!

A.: Asta, ce-i drept, asa e... sunt fericit, slava domnului! Nevasta frumoasa am, sa-mi
 P a g e | 161

traiasca! slujbusoara bunicica am - de! orisicat sa zici, magazioner... daca nu curge, pica! de
sef incai, ce sa mai zicem! ti-este ca si un frate, odata ce ti-e cumnat, ca'va s'zica!

(Amandoi amicii, dupa ce au ras tare, raman foarte nedomiriti.)

N.: Cum, cumnat?

A.: Daca-i fratele Mitii!... Da' ce credeai?

G.: Atunci, n-am facut nimic...

A.: Cum, n-am facut nimic?

N.: Noi gandeam...

A.: Cum, nene? Apai daca nu-i era frate bun, se putea? Cum, adica? Era sa las asa mandrete
de femeie... noaptea... cu asa frumusete de barbat?.. in cupeu de servici!... (face cu ochiul)
sepa'at, ca'va s'zica!... (rade cu multa pofta) stii ca-mi place!... Cate ceasuri ai?

N.: Ce-ti pasa?

A.: Vorba e, vreau sa stiu unde e Mita acuma.

N. (plictisit): Trei si jumatate trecute.

A.: A plecat din Pitesti... Ai sa mergem undeva, sa bem cate un jvart.

G.: Nu mai mergem.

A.: De ce?

N.: Nu mai ai nici un haz ! ‘’ (I.L.Caragiale, final C.F.R.)

Lipsa unei informaṭii declanṣează un lanṭ de feedbackuri pînă în finalul schiṭei. Coeziunea
lanṭului vorbirii este slăbită ṣi din cauza dialogului cu 3 participanṭi, (autorul construieṣte o
reṭea de comunicare), dar ṣi din cauza diferenṭei între cee ace se gîndeṣte ṣi cee ace se spune.

Procesul de feedback este considerat de unii lingviṣti ca element diferit al ciclului de

comunicare ‘’întrebare – Răspuns’, avînd doar calitatea de informaṭie trimisă înapoi la sursă.
T.K. Gamble (1993, p.151) consideră feedback ‘’’toate mesajele verbale ṣi nonverbale pe
care o persoană le transmite în mod conṣtient sau inconṣtient ca răspuns la comunicarea altei
persoane’’. Se consider necesitatea feedbackului pentru a determina în ce măsură mesajul a
fost înṭeles, crezut ṣi acceptat.

Generic, putem distinge între feedback-ul eluativ si feedback-ul noneluativ, în sensul că

primul este orientat spre context, spre valoare denotativă a semnelor lingvistice. La un
feedback noneluativ limbajul evidenṭiază o funcṭie conotativă, fiind orientat spre destinatar.
 P a g e | 162

Astfel, feedback-ul eluativ presupune să dezvoltăm o opinie despre o problemă aflată în

discuṭie, să efectuăm o judecată - pozitivă sau negativă - bazată pe propriul sistem de valori.
Autorul tipului de feedback eluativ este subiectul-vorbitor, care direcṭionează dialogul în
funcṭie de interesele ṣi dorinṭele eului său. Astfel se disting trei tipuri de feedback: feedbackul
pozitiv, feedbackul negativ ṣi feedbackul formativ.

1- Feedbackul eluativ pozitiv încearcă să păstreze comunicarea în direcṭia în care se află

deja.

2- Feedbackul eluativ negativ are o funcṭie corectivă, încearcă să elimine sau să

diminueze comportamentele de comunicare nesatisfăcătoare (ex. locutorul se plictiseṣte de
subiectul discuṭiei, sau nu aude bine mesajul, sau nivelul mesajului depăṣeṣte nivelul de
înṭelegere al colocutorului).

3- Feedbackul formativ este o formă de feedback negativ care nu se dă imediat, ci la

începutul unei noi activităṭi sau la reluarea dialogului după o pauză, oferind posibilitatea
remedierii unei probleme de comunicare.

Al doilea tip de feedback, cel noneluativ - care se foloseṣte atunci cînd vrem să aflăm mai
multe informaṭii despre sentimentele unei persoane sau vrem să o ajutăm să-ṣi formuleze
anumite păreri asupra unui subiect anume, accentul este pus pe faptul că nu vom face referiri
la propriile noastre idei ṣi judecăṭi în legătură cu problema în cauză. Feedback-ul noneluativ
este eficient în a întreṭine ṣi optimiza comunicarea, indicînd o participare afectivă a
comunicatorului ṣi o relaṭie afectivă cu ceilaṭi participanṭi la dialog.

1) Feedback-ul de sondare presupune să cerem persoanei din faṭa noastră informaṭii

adiṭionale pentru „completarea" problemei.

2) Feedback-ul de înṭelegere presupune să încercăm să distingem adevărata semnificaṭie

a celor spuse de cealaltă parte.

3) Feedback-ul suportiv presupune că problema pe care cealaltă persoană o consideră

importantă ṣi semnificativă este apreciată ṣi de collocutor ca fiind importantă ṣi
semnificativă. Feedback-ul suportiv este dificil, deoarece trebuie să fim capabili să reducem
intensitatea sentimentelor altor persoane, lăsîndu-le să cunoască faptul că le considerăm
problemele reale ṣi serioase (în opoziṭie cu aceasta este abordarea prin care problemele
celorlalṭi sunt minimalizate).

Modalitatea prin care circulă fluxul de informaṭii într-un grup comunicaṭional este mai
complicate decît circuitul / schimbul de informaṭii într-un dialog. Opoziṭia binară între cei doi
participanṭi la actul de comunicare devine o relaṭie între mai multe variabile. Reṭeaua de
comunicare este reprezentată de legăturile care unesc mai mulṭi comunicatori, care folosesc
acelaṣi canal de comunicare, adică participă împreună la acelaṣi act de comunicare. Într-un
dialog în 3 (cum este schiṭa CFR), mesajul are diferite nivele de interpretare ṣi înṭelegere.
 P a g e | 163

Atunci cînd vorbitorul introduce în reṭea informaṭia (întîmplătoare) că ‘’ṣefu e fratele Miṭei”
ceilalṭi participanṭi la actul de comunicare îṣi pierd interesul pentru continuarea dialogului.
Coeziunea dialogului/textului este data tocmai de termenul OMIS. În reṭeaua de comunicare
reprezentată de lanṭul unic al vorbirii se suprapun: mesajul aflat în mintea emiṭătorului,
mesajul transmis de acesta pe etape, mesajul interpretat de cei doi amici, ṣi mesajul real prin
care se realizează coeziunea întregului. Interesul celor doi amici dornici să afle informaṭii
suplimentare despre familia necunoscutului (Da Miṭa? … Da' ṣeful ce fel de om e?’’) este o
caracteristică a oricăru act de comunicare. În orice act de comunicare există o legătură
psihologică între expeditorul ṣi destinatarul mesajului, o coeziune temporară care le permite
să stabilească ṣi să menṭină canalul de comunicare deschis. Lingvistica însă nu e interesată de
comportamentul ṣi reacṭiile psihologice ale persoanelor care iau parte la un act de comunicare
verbală orală.

Comunicarea interesează ṣi din punct de vedere al psihologiei comportamentului ṣi reacṭiilor

transmiṭătorului ṣi ale receptorului. Legătura psihologică dintre cei doi participaṭi la actul de
comunicare nu se reduce doar la înṭelegerea mesajului. Pragmatica studiază efectul pe care îl
are comunicarea asupra destinatarului mesajului, modul cum acesta răspunde la stimulii
lingvistici, dar ṣi modul în care vorbitorul foloseṣte semnele lingvistice pentru atingerea unor
scopuri.

‘’ pragmatics (n.) A term traditionally used to label one of the three major divisions of
semiotics (along with semantics and syntactics). In modern linguistics, it has come to be
applied to the study of language from the point of view of the users, especially of the choices
they make, the constraints they encounter in using language in social interaction, and the
effects their use of language has on the other participants in an act of communication. The
field focuses on an ‘area’ between semantics, sociolinguistics and extralinguistic context; but
the boundaries with these other domains are as yet incapable of precise definition. At present,
no coherent pragmatic theory has been achieved, mainly because of the variety of topics it
has to account for – including aspects of deixis, conversational implicatures, presuppositions,
speech acts and discourse structure. Partly as a consequence of the potentially vast scope of
the subject, several conflicting definitions have arisen. In a narrow linguistic view, pragmatics
deals only with those aspects of context which are formally encoded in the structure of a
language; they would be part of a user’s pragmatic competence. At the opposite extreme, it
has been defined as the study of those aspects of meaning not covered by a semantic theory.
In this connection, some semanticists see the subject as contrasting with truth-conditional
semantics: it is suggested that the difficulties which arise in relation to the latter (e.g. how to
handle the notion of presupposition) are more readily explicable with reference to pragmatics.
More inclusively, it has been characterized as the study of the principles and practice of
conversational performance – this including all aspects of language usage, understanding and
appropriateness. Especial attention has been paid to the range of pragmatic particles which
are found in speech (e.g. you know, I mean, sort of, tag questions) which play an important
role in controlling the pragmatic nature of an interaction.
 P a g e | 164

Several derivative terms have been proposed in order to classify the wide range of subject-
matter involved. Pragmalinguistics has been used by some to refer to the more linguistic
‘end’ of pragmatics, wherein one studies these matters from the viewpoint of the structural
resources available in a language. Sociopragmatics, by contrast, studies the way conditions
on language use derive from the social situation. General pragmatics is the study of the
principles governing the communicative use of language, especially as encountered in
conversations – principles which may be studied as putative universals, or restricted to the
study of specific languages. Literary pragmatics applies pragmatic notions (especially to do
with narrative) to the production and reception of literary texts. Applied pragmatics focuses
on problems of interaction that arise in contexts where successful communication is critical,
such as medical interviews, judicial settings, counselling and foreign-language teaching.’’
’[David Christal, Dictionary…, 2008].

Din punctul de vedere al pragmaticii, ‘’eu ṣi tu’’ se autodefinesc ca autori ai lanṭului vorbirii
ṣi, în această calitate, au o identitate bine definite în toate contextele situaṭionale în care pot
apărea explicit sau implicit. Ambii termeni folosiṭi pentru comunicatori fac parte din lanṭul
referenṭial reprezentat de discursul dialogat ṣi nu pot fi omiṣi.

În afară de clasele de enunṭuri eliptice există ṣi clasele de substituṭie. Substituṭia îmseamnă

punerea unei persoane sau a unui lucru în locul altuia, înlocuirea unui termen cu alt termen.
[În matematică, metoda substituṭiei este o metodă de rezolvare a unui system de ecuaṭii.
Metoda constă în a înlocui într-o ecuaṭie o necunoscută cu valoarea ei, dedusă anterior din
cealaltă ecuaṭie a sistemului.].

În lingvistică, un înlocuitor (=substitut) este un cuvînt care ṭine locul unui alt cuvînt. În
morfologie, pronumele este definit drept partea de vorbire care se decline ṣi ṭine locul unui
substantiv. Tot înlocuitori sunt ṣi auxiliarele de timp ṣi de mod atunci cînd exprimă singure
(într-un răspuns) ṣi ideea verbului -predicat amintit anterior:

Ex. – Ai fost la ṣcoală?

- Am.
- Ai fi chiulit dacă ai fi putut?
- Aṣ.’’
Cred că putem considera ṣi termenul de ‘’înlocuitori propoziṭionali’’ în legătură cu adverbele
de afirmaṭie ṣi de negaṭie care se constituie în răspunsuri.

Din punctul de vedere al vorbitorilor care participă la un schimb reciproc de informaṭii nu

este nevoie de termini suplimentari pentru a defini mai precis cine este ‘’eu’’ ṣi cine
este’’tu’’. Definiṭia clasei morfologice spune că pronumele înlocuieṣte un nume, dar nu toate
pronumele sunt substitute ale numelui. Pronumele-subiecte ‘’eu ṣi tu’’, din punctul de vedere
al gramaticii tradiṭionale, nu respect definiṭia data clasei pronumelui, pentru că ele nu
înlocuiesc un substantiv, nu fac parte dintr-o clasă de substitute nominale.
 P a g e | 165

Pe de altă parte, legătura dintre substituirea nominală ṣi determinarea nominală este evidentă,
mai ales la acele forme pronominale care pot funcṭiona ṣi cu valori adjectivale. Astfel încît se
poate vorbi despre o clasă ne-omogenă a ‘’pronumelor ṣi adjectivelor demonstrative’’, sau
clasa ‘pronume ṣi adjective interogativ-relative’. Substituirea sau determinarea nominală
devine doar o problemă de context.

Dependenṭa de context a valorii pronominale sau a valorii adjectivale face ca asemenea

cuvinte să capete o semnificaṭie deictică.
 P a g e | 166

Termenul ‘’Deictic’’ desemnează un cuvînt a cărui funcṭie principală este de a indica un

obiect în spaṭiu. (aṣa cum pron. ṣi adj. demonstrative indică apropierea sau depărtarea, în
raport de context). Aceste elemente deictice se referă la prezenṭa celor doi participanṭi la
dialog: dialogul are loc întotdeauna ‘’aici ṣi acum’’, deci referinṭa spatială se face în funcṭie
de locul unde are loc dialogul. Analizînd lanṭul vorbirii dintr-un punct de vedere exterior nu
putem întotdeauna identifica locul ṣi timpul (acestea sunt elemente variabile contextual)ṣi
nici nu putem preciza cine este persoana ‘’eu’’ ṣi cine este ‘’tu’’ într-o convorbire. (lucru
evident atunci cînd ascultăm întîmplător 2 persoane necunoscute sau citim un fragment de
text dialogat, dar scos din context). Identificarea ṣi individualizarea ‘’eu /tu’’ dintr-o
comunicare verbală orală este posibilă pe baza caracteristicilor vocii (ṣi a altor elemente de
paralimbaj care fac posibilă recunoaṣterea după auz) sau atunci cînd colocutorii se prezintă
unul altuia pe nume. Dacă sunt două persoane necunoscute, (între ei sau pentru noi), nici
numele proprii nu au o semnificaṭie precisă, doar individualizează 2 necunoscute cu 2 valori
nominale. Pronumele înlocuiesc numele. (deṣi ‘’cît’ interogativ poate înlocui ṣi un numeral
sau un substantive însoṭit de un numeral). Pronumele conṭine ṣi indicaṭii referitoare la
obiectele al căror nume îl înlocuiesc – arată genul, numărul ṣi cazul. În plus faṭă de acordul
cu substantivul (este o parte de vorbire substituibilă unui substantiv) pronumele are forme
marcate cu un indice de persoană. Astfel intră într-o relaṭie de acord ṣi cu formele verbelor
predicative (personale). Pronumele ajută la menṭinerea coeziunii unui text atît la nivel
sintactic (în interiorul enunṭului propoziṭional reprezintă forma de acord între subiect ṣi
predicat) cît ṣi la nivel semantic. Elementele omise, eliptice sau substituite, însoṭesc lanṭul
vorbirii. Scopul lor este acela de a scurta lanṭul vorbirii ṣi de a evita formele de repetiṭie
plictisitoare. Determinarea nominală ṣi substituirea nominală sunt două procedee gramaticale
care modelează structura lanṭului vorbirii în sensul legăturii dintre substantive ṣi celelalte
părṭi de vorbire declinabile. Pe de o parte avem substantivul (determinat) însoṭit de diferite
categorii de determinanṭi, pe de altă parte avem substantivul (referent) înlocuit de un
substitut. Unii lingviṣti încearcă să ṣteargă opoziṭia dintre determinarea nominală ṣi
substituirea nominală. Paul Postal consider pronumele în clasa determinanṭilor ‘’regard
pronouns as determiners that have had their following noun or noun phrase deleted.”(Paul
Postal, ‘On So-Called ‘’Pronouns’’ in English, 1966). Omiterea determinatului
(=substantivului) ar transforma orice determinant în pronume, ṣi invers, prezenṭa pronumelui
ca întărire a numelui în construcṭii apozitive ar transforma pronumele în determinant pentru
că evident nu mai substituie, ci însoṭeṣte. (ex. Noi, romănii, suntem un popor paṣnic./ Voi,
cîntăreṭilor de manele, ar trebui să aveṭi ṣi voce.). Din acest punct de vedere lingvistul
propune unificarea celor două categorii: ‘’uniting pronouns and determiners into a single
class, called ‘determiner-pronoun’.’’(P.Postal, 1966). (ex. ‘acesta’’ – poate fi înlocuitor
(substitut) sau determinant al unui substantiv.)
 P a g e | 167

Distincṭia dintre determinanṭi ṣi pronume (în relaṭia lor cu un substantive) este comparabilă
cu unele subcategorii verbale.

i. Aṣa cum un verb tranzitiv este un verb al cărui process se răsfrînge direct asupra unui
obiect (aceste verbe pot primi un complement direct sau indirect), ṣi determinanṭii iau
un determinant pe care îl precizează. În limba romănă substantivul ṣi verbul sunt
elemente determinate (regente); substantivul al adjectivului, numeralului ṣi
articolului, iar verbul al adverbului.
ii. Pronumele nu primesc în mod direct un determinat (un substantiv). Prin analogie,
verbul intranzitiv este un verb al cărui process nu se poate răsfrînge direct aupra unui
obiect.
Pronumele are un conṭinut noṭional ṣi semantic suficient, dar foarte abstract. În timp ce
determinantul este dependent de determinat, se consider că pronumele apare ṣi este
independent. Aṣa-zisa independenṭă a pronumelui este însă numai aparentă ṣi nu ṭine seama
de context.

 Din acest punct de vedere statutul grammatical al pronumelui este comparabil cu cel
al articolului. De asemenea, ca ṣi articolul (considerat o parte de vorbire flexibilă),
pronumele formează o clasă de cuvinte închisă, deoarece inventarul de membri ai
clasei este fix.
‘’Pronumele nu are un înṭeles suficient pentru o comunicare independentă’’(GLR I, p.132).
Un pronume înlocuieṣte, sau funcṭionează ca un substitut al unui substantiv. Consecinṭa
acestei substituṭii se poate vedea din analiza comparative a contextelor: semnificaṭia
enunṭului care conṭine un pronume este mai puṭin specific decît semnificaṭia aceluiaṣi enunṭ
care conṭine un substantiv. Cu toate acestea, pronumele sunt folosite de obicei atunci cînd
contextul clarifică la ce substantiv se referă pronumele. Din punct de vedere lingvistic se
consider că pronumele are trei categorii distincte: punctul de vedere, persoana ṣi numărul.
(unii adaugă ṣi genul persoanei despre care se vorbeṣte). Pragmatica studiază limba din
punctul de vedere al comunicatorilor, pentru ‘’a înṭelege modul în care a fost ‘’gîndit’’ actul
de limbaj de către locutor în funcṭie de reacṭia (feedbackul) alocutorului ṣi de condiṭiile
specific, extralingvistice, ale comunicării. Într-o formula mai concise (pragmatica) studiază
felul în care enunṭarea a devenit enunṭ.’’(Nicoleta Popa Lucaciu, ‘Pragmatica. Repere
istorice’, p.77). Coeziunea actului de comunicare este dată ṣi de organizarea gramaticală ṣi
logică a enunṭului. Efortul cognitive vizează natura stimulului ce trebuie prelucrat: lungimea
enunṭului, structura sintactică, condiṭiile accesului lexical. Cu cît enunṭul pretinde mai puṭine
eforturi de prelucrare, cu atît este mai pertinent. Este vorba despre efectele contextuale ce
derive din interpretarea enunṭului într-un context dat. Interpretarea pragmatică a enunṭurilor
vizează forma propoziṭională a enunṭului (în sensul că aceasta reprezintă o interpretare a
gîndului locutorului). Scopul omiterii unor elemente din discurs ṣi scopul substituṭiei altor
elemente este acela de a evita repetiṭia unor cuvinte, dar ṣi de a simplifica ṣi uṣura efortul
cognitiv.
 P a g e | 168

SUBSTITUṬIA se poate referi la ceva anterior sau posterior. Substituṭia în poziṭie antepusă
este un fenomen mai rar. (ex. Dacă ai nevoie de ele, toate cărṭile tale le-am pus în biblioteca
din hall.) Poziṭia de anterioritate sau posterioritate topică o regăsim ṣi la opoziṭia dintre
articolele nehotărîte (proclitice) ṣi articolele hotărîte (enclitice). Comparativ cu substantivele
(articulate proclitic sau enclitic) avem ṣi situaṭia verbelor: în funcṭie de poziṭionarea înaintea
verbului sau după verb avem anticiparea ṣi reluarea complementelor directe ṣi indirecte prin
forme neaccentuate ale pronumelui personal.

- În anumite contexte, formele neaccentuate (de dativ ṣi acuzativ) ale pronumelui

personal pot să anticipeze complementele directe sau indirecte. Formele neaccentuate
care însoṭesc un verb stau de obicei înaintea verbului.
- În alte contexte, formele neaccentuate (de dativ ṣi acuzativ) ale pronumelui personal
pot să reia complementele directe sau indirecte, atunci cînd sunt aṣezate după verb.
În timp ce formele pronominale proclitice stau înaintea verbului (auxiliar) care începe cu
o vocală, formele pronominale enclitice (legate de cuvîntul precedent) se folosesc după
un cuvînt terminat în vocală.

Dacă considerăm:

- relaṭia [substantiv + adjectiv] reprezentativă pentru topica unei determinări nominale

= Determinat + determinant,
- atunci relaṭia dintre [substantiv – pronume] sugerează că topica substituirii nominale
trebuie să aibe ordinea 1- mai întîi un substantiv / 2 – apoi un substitut al
substantivului. Referentul (substantivul) selectează pronumele. Antecedente ale
pronumelor pot fi: un substantiv, un grup de substantive coordinate, sau un substantiv
ṣi un pronume. Semnificaṭia pronumelui este dependentă contextual de semnificaṭia
substantivului pe care l-a înlocuit. Partea din enunṭ la care se referă pronumele (adică
substantivul pe care îl substituie) se numeṣte antecedent.
‘’The use of pronouns often involves anaphora, where the meaning of the pronoun is
dependent on another referential element. The referent of the pronoun is often the same as
that of a preceding (or sometimes following) noun phrase, called the antecedent of the
pronoun. The grammatical behavior of certain types of pronouns, and in particular their
possible relationship with their antecedents, has been the focus of studies in binding, notably
in the Chomskyan government and binding theory. In this binding context, reflexive and
reciprocal pronouns in English (such as himself and each other) are referred to as anaphors
(in a specialized restricted sense) rather than as pronominal elements.’’(Wikipedia)

În structura sintactică în care este inclus, pronumele trebuie să aibe un antecedent (un
substantiv care apare anterior, ṣi pe care pronumele îl înlocuieṣte) ṣi o legătură direct cu
referentul său. Prin această funcṭie anaforică a pronumelui se menṭine unitatea lanṭului
vorbirii.
 P a g e | 169

Prin analogie, ṣi articolul hotărît are o funcṭie anaforică, fiind un indicator al situaṭiei de
‘’second mention’’, adică semnalînd un element cunoscut, care a fost deja menṭionat în
cursul dialogului. Pronumele este semnificativ numai ca substitut al numelui, ṣi numai după
ce numele a fost menṭionat. Folosirea unui pronume personal fără ca anterior să fie menṭionat
un substantiv crează confuzie. Pronumele personal în a doua menṭionare (în al doilea enunṭ =
second mention) se referă la substantivul enunṭat anterior în prima menṭionare (first mention).

Prin determinarea pozitivă, articolul hotărât actualizează identificarea unui obiect cunoscut.
[Aceasta nu înseamnă că articolul hotărât individualizează prin el însuşi, ci împreună cu
contextul verbal şi extraverbal acesta conferă o actualizare substantivului]. Funcṭia de
actualizator al unei semnificaṭii ṭine de ‘second mention.’

Această funcţie a articolului hotărât diferă de cea a articolului nehotărât (un / o) care
actualizează un substantiv care apare pentru prima dată în discurs. (FIRST MENTION).
Multe pronume nehotărîte se folosesc fără antecedent ṣi se referă la unul sau mai multe
persoane sau lucruri nespecificate, nedefinite în context, ṣi care apar pentru prima data
menṭionate în vorbire.

Funcṭia epiforică ṣi funcṭia anaforică a determinanṭilor nominali.

Aṣa cum substituṭia se putea referi la ceva anterior sau ceva posterior unui nume, ṣi
determinanṭii pot fi proclitici sau enclitici, topica fiind semnificativă pentru funcṭia care li se
atribuie.

1) Articolul nehotărît (proclitic) se foloseṣte cu un substantiv menṭionat pentru prima

data (first mention). Articolul nehotărît precede un substantive ṣi arată obiectul
individualizat, dar nu îl identifică exact pentru vorbitori. El este aṣezat înaintea unui
substantive concret nedeterminat ṣi numărabil.
2) Articolul hotărît (enclitic) se foloseṣte cu un substantiv care a mai fost menṭionat în
aceeaṣi comunicare. El este aṣezat după substantivul cu indicator de ‘second mention’
ṣi arată un substantiv cunoscut, a cărui prezenṭă se repetă în context.
Opoziṭia dintre articolul indefinite ṣi articolul definit este descrisă în termenii ‘first mention
vs. second mention’.

1-‘’The first/second-mention rule, which states that the first time a noun appears in context it
is considered indefinite, as if being viewed from afar, like a photographic distance shot.

2- The second time the same noun appears in context, it is considered definite, like a focused
close-up shot.

It is obvious that first or second mention can only be determined in discourse, i.e. a series of
sentences in a paragraph
 P a g e | 170

Aşadar, gradul de actualizare se manifestă în ordine crescătoare de la o cunoaştere posibilă,

reală (un băiat, alt băiat, acel băiat) la o cunoaştere generală (băiatul) şi, în cele din urmă, la
cunoaşterea concretă, precisă (băiatul meu). De asemenea, într-o analiză a discursului,
articolul hotărât este considerat anaforă, adică arată că lexemul a fost deja menţionat sau este
deja cunoscut.

În studiul ‘Premise pentru o cercetare stilistico-pragmatică a articolului hotărît în limba

romănă’ (2003), Maria Aldea citează din Coseriu (‘Determinare ṣi cadru’,1985), care
considera că, pentru ca determinarea nominală să fie completă, ar trebui să cuprindă patru
tipuri de operaṭii: actualizare, discriminare, delimitare ṣi identificare. Cercetătoarea se ocupă
numai de actualizare, deoarece actualizarea este prima operaṭie care e necesară limbajului ca
activitate, adică vorbirii, în sensul că orientează un semn virtual, un concept, spre o
reprezentare reală.

‘’ În planul vorbirii, în schimb, articolul hotărât se comportă ca/şi este un actualizator, adică
prezenţa lui pe lângă un nume transformă numele dintr-un concept generic-virtual (băiat) într-
o reprezentare reală (băiatul), adică din sistem, de la semnificaţie, se ajunge la realitatea
concretă, la designaţie. Însă, nu putem afirma că articolul hotărât realizează concretizarea
singur, ci numai împreună cu intenţia emiţătorului acesta face ca numele să aibă o realizare
reală. Prin urmare, articolul hotărât actualizează identificarea unui obiect cunoscut. Aceasta
nu înseamnă că articolul hotărât individualizează prin el însuşi, ci împreună cu contextul
verbal şi extraverbal acesta conferă o actualizare substantivului. Această funcţie a articolului
hotărât diferă de cea a lui [un, o] “articol nehotărât” care actualizează un substantiv ce apare
pentru prima dată în discurs.’’ (
https://www.academia.edu/34026138/Premise_pentru_o_cercetare_stilistico-pragmatică
a_articolului_hotărît_în_limba_romănă = Maria Aldea în Revista Philologica Romanica,
2003)

Prin urmare, articolul hotărât este, în planul vorbirii, un actualizator, care arată că obiectul,
referentul se presupune că este cunoscut de către interlocutor.

În timp ce unii lingviṣti analizează articolul ca semn lingvstic present în mintea vorbitorului
pentru a marca diferite grade de individualizare, alṭii consider că prin folosirea articolului
înṭelesul noṭiunii se lărgeṣte sau se restrînge. Astfel, pe lîngă sensul denotativ (referenṭial) pe
care îl are un substantiv în mod permanent (=orice substantiv are un conṭinut semantic stabil),
subiectul vorbitor adaugă ṣi un indice referenṭial conotativ, pe care îl atribuie unui anumit
substantive într-un anumit context (=un sens momentan).

Acest indice de referinṭă pe axa spaṭio-temporală nu are o funcṭie afectivă, ci doar orientează
mesajul spre destinatar, în vederea descifrării prin raportare la momentul ṣi locul vorbirii.
 P a g e | 171

- Semnificaṭia generală a unui cuvînt este ceea ce desemnează acel cuvînt, cee ace
trezeṣte el în mintea vorbitorului ṣi a ascultătorului, legătura constantă de substituire a
obiectului denumit prin cuvînt, imaginea generală (generalizatoare) a obiectului
denumit prin cuvînt, raportul concretizat dintre obiect ṣi cuvînt. Imaginea generală
desemnează orice fel de obiect din aceeaṣi clasă de obiecte.
- Semnificaṭia unui substantive poate fi particularizată în ṣi prin contexte situaṭionale
sau verbale. Prin articulare cu un articol hotărît sau cu un articol nehotărît,
substantivul adaugă ṣi o semnificaṭie circumstanṭială.
În limba română, după structura lexicală formală, articolul se clasifică în:

- articol hotărât (-l, -a, -i, -le, -lui, -ei, -lor),

- articol nehotărât (un, unui, o, unei, nişte, unor),
- articol posesiv genitival (al, a, ai, ale, alor),
- articol demonstrativ adjectival (cel, celui, cea, celei, cei, cele, celor).
Determinarea, în sens sintactic, reduce discuṭia la două clase de determinanṭi: articolul hotărît
ṣi articolul nehotărît. Alṭi cercetători au un alt punct de vedere, considerînd 3 sensuri
gramaticale: ‘Morfemul specific, cu ajutorul căruia se exprimă sensurile gramaticale ale
categoriei determinării este articolul (substantival) care include 3 termeni:

- articolul hotărît (definit) = afix enclitic, aglutinat, formînd logoforme sintetice (-l, -le,
-a);
- articolul nehotărît (nedefinit) = affix proclitic. Mobil, formînd logoforme analitice
(un, o, niṣte)
- ṣi articolul zero = determinarea zero.[ Ø.]’(Marcela Vîlcu, op. cit.)
1 – Articolul nehotărît

Se foloseṣte numai înainte substantivului pe care îl determină ṣi, datorită valorii sale
semantice (un, o) presupune întotdeauna ideea de număr.

1,1,- Funcṭia numerică apare evidentă atunci cînd precede un număr ( o mie, o sută / una mie
una sută) sau precede substantive care fac parte dintr-o enumerare numerică. Articolul
nehotărît se referă la unul sau mai multe obiecte (într-un număr neprecizat) din aceeaṣi clasă.

Este evident că articolul nehotărît din limba romănă este la origine un numerativ; forma
determinantului provine din forma veche a numeralului ‘un (=unu) ṣi ‘o < uo < uă < ună).
Atunci cînd precede substantive la plural, articolul nehotărît are forma ‘niṣte’, nediferenṭiată
după gen, dar la cazul G-D plural revine la forma de bază ‘unor’. Aceasta dovedeṣte că
articolul nehotărît este un ÎNLOCUITOR al numeralului ‘unu’, dar are ṣi forme de plural
exprimate prin pronume nehotărîte – unii, unele.
 P a g e | 172

Forma de plural ‘niṣte’ nu are o etimologie precisă. E posibil să reprezinte forma prescurtată
a unei propoziṭii negative – ‘nu ṣtiu ce/ nu ṣtiu care’. Această negaṭie pusă la nume (la
substantive) funcṭiona ca particular de negaṭie după modelul ‘nihil / nimeni/ nime/ ni tam ni
sam =netam, nesam, tam-nesam). Nu ṣtiu ce + substantive = Nuṣce > niṣte; conform ṣi ‘nu
ṣtiu care > niṣcare (nici care) > niscare > nisca băieṭi.

Cu ajutorul articolului nehotărît, prin opoziṭia ‘un – o’’ se stabileṣte genul grammatical, iar
prin numerative se stabileṣte numărul; Un – doi (este marca genului mascului); ‘o – două
(este marca genului feminine).

Contextul diagnostic ‘un – o’ este deci o categorie iniṭială (=anterioară) care orientează atît
genul gramatical cît ṣi numărul gramatical. Formal, ‘un femeie – doi femei’, sau ‘o tata –
două tate ‘(cf. ṭaṭă), sunt conforme sistemului flexionar. În limba romănă nu avem 3 forme
distincte, cu caracteristici formale individuale, aṣa cum avem la declinarea din limba latină.
(vezi adjectivele ṣi pronumele demonstrative ‘hic, haec, hoc’ ṣi ‘ille, illa, illud’, care aveau 3
forme distincte pentru a exprima genul, apoi alte 3 forme distincte pentru a exprima opoziṭia
dintre numărul singular ṣi numărul plural. De asemenea avea forme specific pentru fiecare
din cele 5 cazuri din limba latină).

Articolul nehotărît poate precede toate categoriile de substantive, nu numai substantive

individuale. Ṣi numele proprii ṣi substantivele nume de materii pot fi precedate de un articol
nehotărît, mai ales cînd este însoṭit de adjective sau alṭi determinanṭi. Atunci cînd apare dupe
propriu, într-o apoziṭie dezvoltată, articolul nehotărît precede substantive care denumesc
calitatea: ‘Eminescu a fost un poet romantic../ Eminescu, un poet romantic dn secolul trecut,]

1,2, -Functia caracteristică a articolului nehotărît este aceea de a introduce în discuṭie o

noṭiune nouă, care nu a mai fost menṭionată anterior. Se foloseṣte un articol nehotărît cînd
vorbim despre un lucru nou, sau care este menṭionat unui ascultător pentru prima dată.
Funcṭia epiforică (sau deictică) a articolului nehotărît atenṭionează destinatarul mesajului
asupra unui element necunoscut, care este menṭionat pentru prima oară (=first mention).
[epifora este o figură de stil la nivel sintactic, care constă în repetarea unui cuvînt (sau grup
de cuvinte) la sfîrṣitul unei unităṭi sintactice]. Funcṭia epiforică se referă la ceva nemenṭionat
încă în cursul comunicării, ceva necunoscut reprezentînd elemental nou al comunicării. Spre
deosebire de situaṭia unui cuvînt nou, al cărui sens noṭional ne este necunoscut, aici vorbitorul
indică gradul de apropiere al obiectului (substantivului) faṭă de situaṭia de comunicare
concretă.

Atît articolul nehotărît cît ṣi articolul hotărît au o funcṭie deictică, de indicator al gradului de
apropiere spaṭială, adică indicator al gradului de cunoaṣtere. Cuvînt ‘deictic’= care arată spre
ceva, cuvînt care demonstrează ceva, care întăreṣte un sens.
 P a g e | 173

1,3, -Ca ṣi articolul hotărît, articolul nehotărît poate îndeplini o funcṭie generică, putînd fi
folosit în definiṭii cu orice substantive individual, indifferent de înṭelesul acestuia: ex. Cîinele
este un animal de curte; Lupul este un animal sălbatic.

1,4, -o funcṭie apropiată de funcṭia generică este funcṭia numeric-nehotărîtă. Substantivele,

din toate categoriile, astfel determinate, nu sunt folosite în sensul lor ‘cel mai general’, ci
doar într-un sens general de număr sau cantitate ‘’nehotărîtă, neprecisă’’. Pentru limba
engleză, “în asemenea situaṭii, articolul zero este, de fapt, un echivalent al adjectivelor
numeric-nehotărîte: Some = unii, unele, cîṭiva, cîteva, ceva, NIṢTE; / a few = unii, unele,
cîṭiva, cîteva.’’(Leon Leviṭchi, Ioan Preda, ‘Gramatica limbii engleze, Bucureṣti, 1967,
pag.41).

2.Articolul hotărît se ataṣează după substantivele pe care le determină. Prima apariṭie a

substantivului poate fi folosită pentru a descrie caracteristicile generale ale obiectului, sau ale
unei situaṭii (=determinare minimă, cu articol nehotărît). La a doua menṭionare a aceluiaṣi
substantive se foloseṣte articolul hotărît, deoarece vorbitorul vorbeṣte despre un anumit
obiect, un obiect specific, cunoscut din contextual anterior. A doua menṭionare poate fi ṣi
indirectă, folosindu-se sinonime (=substitute, aṣa cum în locul unui substantive, la a doua
menṭionare se pot folosi pronume personale).

2,1, -Funcṭia caracteristică a articolului hotărît este aceea de a arăta că substantivul după care
este ataṣat a fost deja menṭionat în cursul convorbirii/discursului, sau că este deja cunoscut în
respective situaṭie de către cel căruia i se adresează comunicarea. Articolul hotărît este un
indicator al situaṭiei de SECOND MENTION, în timp ce articolul nehotărît este un indicator
al situaṭiei de FIRST MENTION. Opoziṭia dintre ‘first mention = necunoscut ṣi ‘second
mention = cunoscut nu este o opoziṭie gramaticală ṣi poate fi definită concret numai în situaṭii
contextuale. Funcṭia anaforică a articolului hotărît este caracteristică situaṭiei de second
mention. [Anafora este o figură de stil la nivel sintactic care constă în repetarea aceluiaṣi
cuvînt la începutul mai multor unităṭi sintactice consecutive, pentru accentuarea unei idei. În
discuṭia anterioară, anaphora constă în repetarea aceluiaṣi substantiv în unităṭi sintactice
successive, pentru a atrage atenṭia colocutorului asupra unui anumit element al comunicării;
mai întîi într-o formă neaccentuată (segmentul din lanṭul vorbirii fiind introdus de un articol
nehotărît), apoi într-o formă accentuate (acelaṣi segment fiind urmat de un articol hotărît
enclitic).] Termenul ‘ánaforic’ – care se referă la ceva menṭionat mai înainte în cursul
vorbirii, sau, într-un sens mai larg, se referă la ceva cunoscut de către ambii interlocutori.
Astfel, vorbitorul, în funcṭie de context, îṣi prezintă diferit zonele comunicării:

- prezentarea cu articol nehotărît face parte din zona 3 (dintr-o fereastră Johari) = zonă
cunoscută sieṣi, dar necunoscută celuilalt.
- Prezentarea cu articol hotărît face parte din zona 1 = care conṭine informaṭii cunoscute
atît vorbitorului, cît ṣi destinatarului mesajului.
‘’ex, băiatul vecinului.. ‘’- ‘-l’ îndeplineṣte funcṭia morfologică de articol hotărît, ṣi
funcṭia semantic-gramaticală de determinant [generic] al substantivului.
 P a g e | 174

Articolul hotărît, cu funcṭia lui anaforică, este folosit cu toate clasele de substantive.

Rareori, articolul hotărît poate să apară fără a fi precedat de substantive cu articol nehotărît.
În limba romănă articolul hotărît apare în construcṭia unor pronume nehotărîte (unul, altul), ṣi
a numeralelor ordinale (al cincilea / a cincea / celui de-al cincililea / celei de-a cincea), în
unele expresii ṣi locuṭiiuni (ex. de-a binelea, ) în forma unor prepoziṭii (împotriva, ) ṣi
adverbe (într-o dimineaṭă – dimineaṭa / seara/ noaptea). Ṣi în limba engleză ’second mention
exists without the first mention. Second-mention status can be attained without previous
mention. This is the case when the noun is preceded by certain adjectives or when shared
knowledge short-circuits the previous-mention requirement. Such adjectives are appropriately
called "ranking" adjectives by Marcella Frank. There are three types:

=a.superlatives (the best, the most beautiful, the largest)

=b.sequence adjectives (the first, the next, the following, the last)

=c. unique adjectives (the same, the only, the chief, the main, the principal, the one)’’

Articolul serveşte ca marcă a substantivizării, adică a trecerii unui cuvânt din altă parte de
vorbire în clasa substantivului, ceea ce demonstrează faptul că determinarea este o categorie
gramaticală specifică doar substantivului: dacă un cuvânt din altă clasă gramaticală poate fi
inclus în paradigma determinării, înseamnă că el s-a substantivizat. Substantivarea se poate
face atît cu articol nehotărît cît ṣi cu articol hotărît. Prin articulare cu articol nehotărît sau
hotărît se pot substantiviza oricare alte părṭi de vorbire. Atunci cînd un substantive este însoṭit
de un atribut ṣi este în intenṭia vorbitorului de a-l preciza ṣi individualiza în felul acesta,
articolul hotărît se foloseṣte cu orice categorie de substantive, inclusiv nume proprii.
Substantivele proprii exprimă noţiuni particulare, cu sferă limitată, denumind obiecte
gramaticale individualizate, considerate unice în felul lor. Substantivele proprii au o singură
formă de număr, fie de singular fie de plural.

2,2,-Ca ṣi articolul nehotărît, articolul hotărît poate îndeplini o funcṭie generică, arătînd că
substantivul pe care îl determină este folosit în sensul său cel mai general. Funcṭia este
limitată doar la numărul singular al substantivelor individuale (de obicei care denumesc
specii sau genuri): Ex. Lupul este un mamifer. / Vrabia este o pasăre. În aceste exemple,
funcṭia generică este exprimată prin co-ordonarea celor două articole. În exemplele : Lupii
sunt animale carnivore / Rîndunelele sunt păsări migratoare; - apar doar articolele hotărîte cu
funcṭia lor generică. Funcṭia generică a articolului hotărît sau a articolului nehotărît apare ṣi
în formulări sentenṭioase: éx. Ṣeful e ṣef ṣi-n curul gol / Un ṣef e ṣef ṣi-n curul gol. În aceste
situaṭii contextuale substantivul nu mai întăreṣte un sens deictic, nu mai arată spre ceva
anume.
 P a g e | 175

3.2.2.10. - Concluzii privind sistemul categoriilor gramaticale

În limba romănă există un system flexionar unic ṣi unitary pentru toate părṭile de
vorbire flexibile. Deoarece fiecare parte de vorbire flexibilă îṣi modifică forma pentru
a exprima categoriile gramaticale specifice, modul în care categoriile gramaticale
interacṭionează între ele este diferit. Deṣi folosesc aceleaṣi flexeme, declinarea ṣi
conjugarea exprimă prin aceleaṣi flexeme categorii gramaticale diferite.
A – În concluzie, consider ARTICULAREA prima categorie gramaticală în sistemul flexiunii
nominale.
Categoria ARTICULĂRII este= categoria determinării cu articole: cu articol hotărît (care
realizează flexiune sintetică) ṣi cu articol nehotărît (care realizează flexiune analitică). Aceste
articole sunt FLEXEME enclitice ṣi proclitice care intră în opoziṭie cu flexemul de bază
nominal (reprezentat la forma de dicṭionar a substantivului, forma fără nici un articol.
Categoria gramaticală a articulării are deci 3 subclase:
- DECLINAREA fără nici un articol – plecînd de la flexemul de bază, cu care se
realizează un tip de flexiune sintetică (flexiunea sintetică primară). Aṣ dori să numesc
aceast tip de declinare DECLINAREA NEARTICULATĂ.
- DECLINAREA cu articol hotărît – (aṣa-numita declinare articulată) – cu flexemele
enclitice corespunzătoare (=vezi tabelul cu articolele hotărîte), prin care se realizează
tot un tip de flexiune sintetică (Flexiunea sintetică secundară).
- DECLINAREA cu articol nehotărît (=aṣa-numita declinare nearticulată) – cu flexeme
proclitice corespunzătoare, prin care se realizează un tip de flexiune analitică.
Sistemul categoriilor gramaticale nominale este ierarhizat astfel:
P a g e | 176
 P a g e | 177

B – La flexiunea verbală, sistemul categoriilor gramaticale verbale este ierarhizat astfel:

Categoria gramaticală a diatezei are 3 subclase:
- DIATEZA ACTIVĂ. Flexemul de bază verbal este reprezentat la forma de dicṭionar
de sufixele modului infinitiv. Ele sunt clasificate în cele 4 conjugări, în funcṭie de
terminaṭie: conj. I – A; conj. II – ea; conj. III – E; conj. IV – i /- î. O parte din
conjugarea verbelor la această categorie gramaticală aparṭine flexiunii sintetice.
Flexiunea sintetică primară apare la diateza activă ṣi la diateza reflexivă la modul
indicativ, timpul prezent, la modul conjunctiv, timpul prezent, ṣi la modul imperativ
pozitiv. Flexiunea sintetică secundară apare la modul indicativ, timpul imperfect,
timpul perfect simplu ṣi timpul mai mult ca perfect.
- DIATEZA REFLEXIVĂ are flexiunea asemănătoare cu conjugarea verbelor la
diateza activă.
- DIATEZA PASIVĂ se realizează cu flexeme proclitice corespunzătoare (auxiliare de
mod ṣi de timp), prin care se realizează un tip de flexiune analitică.
P a g e | 178
 P a g e | 179

3.2.3. - Sistemul morfologic al limbii romăne – în tabel

Caracteristicile sistemului ṣi structurii gramaticale a limbii romăne pot fi mai clar evidenṭiate
la nivelul morfologic decît la nivelul sintactic.
Morfologia este partea gramaticii care studiază modul în care părṭile de vorbire flexibile îṣi
modifică forma pentru a exprima categoriile gramaticale specifice. Sistemul flexionar
exprimă:
- Modul în care părṭile de vorbire (=morfeme enumerate la 3.2.1.) îṣi modifică forma
- Pentru a exprima diferitele sensuri gramaticale (=categorii gramaticale enumerate la
3.2.2.).
Flexiunea ca sistem de opoziṭii morfologice (opoziṭii ale formelor gramaticale) se
realizează în principal cu ajutorul unor afixe gramaticale (auxiliare, conjuncṭii, adverbe ṣi
ARTICOLE).
Cu ajutorul afixelor gramaticale proclitice se realizează flexiunea ANALITICĂ.
Flexiunea sintetică se realizează ca opoziṭie de FLEXEME postpuse (=afixe gramaticale
enclitice).
Flexemele, la origine, au fost incluse în definiṭia morfemelor (dependente) = un morfem
este un element lingvistic cu ajutorul căruia se formează:
- Un nou cuvînt (la nivel lexical ele sunt prefixe ṣi sufixe lexicale);
- O nouă formă flexionară (la nivel morfologic ele sunt sufixe morfologice ṣi verbe
auxiliare morfologice);
- Un morfem ajută la exprimarea unei anumite categorii gramaticale (ex. – adverbe din
structura comparaṭie – ‚mai’’este un afix gramatical proclitic prin care se realizează
gradul comparativ de superioritate la adjective ṣi la adverbe);
- Tot un morfem ajută ṣi la realizarea flexiunii cuvintelor (ex. articolele);
Astfel putem comenta similarităṭi funcṭionale la toate nivelurile limbii:
i. La nivelul FONETIC, nucleului vocalic obligatoriu i se pot adăuga auxiliare antepuse
sau/ṣi postpuse: elementele consonantice sau semivocalice sunt opṭionale ṣi au rolul
unor afixe silabice. În scris, aceste elemente sunt reprezentate prin litere ṣi prin semne
diacritice (‚H’’ ṣi ‚’I’’ din grupurile de litere ‚’CHI, GHI, CI, GI’’) Toate elementele
nivelului fonetic nu au sens logic. Inventarul structurilor silabice devine
semnificativ la următoarele nivele ale limbii, în funcṭii de afixe lexicale ṣi de afixe
flexionare.
ii. La nivelul LEXICAL fiecărei forme fonice (monosilabice sau plurisilabice) i se
atribuie un sens lexical. Nucleului semantic obligatoriu i se pot adăuga afixe lexicale
opṭionale (antepuse sau postpuse), care au ṣi ele un sens lexical minimal (care însă nu
se poate realiza independent, de sine stătător). Toate structurile lexicale reprezintă
modele de formare a cuvintelor (prin derivare, compunere, conversiune, abreviere,
locuṭiuni), ṣi inventarul structurilor lexicale este reprezentat de toate cuvintele limbii
înregistrate în dicṭionarul limbii. Din combinaṭia unei forme fonice (structuri silabice)
cu un fascicol de seme (=purtătoare ale unui sens lexical) rezultă un semn lingvistic,
un cuvînt unic, inventariat în dicṭionarul limbii. Fiecare cuvînt este astfel caracterizat
de o formă ṣi de un înṭeles propriu, diferit de oricare alt cuvînt.
 P a g e | 180

Pe baza unui sens lexical foarte general, toate cuvintele din vocabularul limbii sunt
grupate în 10 clase de cuvinte (=10 părṭi de vorbire). Fiecare clasă morfologică de cuvinte
este astfel caracterizată de un sens lexical minimal. Tot un sens lexical minimal ṣi
abstractizat au articolele, ca determinanṭi nominali. Prepoziṭiile ṣi conjuncṭiile, pe lîngă
sensul lexical minimal abstractizat, au ṣi un sens relaṭional, sintactic, fiind clase de
cuvinte cu distribuṭie bidirecṭională (=care intră în combinaṭie , într-un context dat, cu doi
termeni simultan). Ele sunt instrumente gramaticale fără autonomie semantică.
iii. La nivelul MORFOLOGIC, fiecărei clase morfologice de cuvinte (=fiecăreia dintre
cele 10 părṭi ale vorbirii) i se atribuie una sau mai multe categorii gramaticale
specifice. Sensul morfologic (flexionar) al fiecărei părṭi de vorbire flexibile este
rezultatul unui fascicol de trăsături flexionare distinctive: ex. sensul morfologic al
clasei substantivului rezultă din combinaṭia
- sensului gramatical al categoriei genului + (=genul gramatical)
- + sensul gramatical al categoriei numărului + (=numărul gramatical)
- + sensul gramatical al categoriei gramaticale a cazurilor +
- +/- sensul gramatical al determinării cu articole.
Sensul gramatical (morfologic) al tuturor părṭilor de vorbire flexibile este marcat prin
afixe flexionare (antepuse sau/ṣi postpuse) prin care se realizează flexiunea sintetică
sau flexiunea analitică. Ambele tipuri de flexiune reprezintă structuri morfologice ṣi,
prin declinare sau conjugare, rezultă forme flexionare ale aceluiaṣi cuvînt din
dicṭionar (=paradigma unui cuvînt flexionar reprezintă totalitatea formelor flexionare
ale acelui cuvînt). Inventarul structurilor morfologice este obiectul de studiu al
morfologiei. În general se consideră că sistemul ṣi structura gramaticală a limbii
romăne este caracterizat de existenṭa a trei sisteme bine definite ṣi anume:
- Flexiunea nominală;
- Flexiunea pronominală;
- Flexiunea verbală.
Sistemul opoziṭiilor în flexiune dispune atît de mijloace sintetice, cît ṣi de mijloace
analitice. În sistemul categoriilor gramaticale sunt incluse:
- Cele 10 clase morfologice de cuvinte (vezi cap. 3.2.1.)
- Sistemul celor 8 categorii gramaticale ale părṭilor de vorbire flexibile (vezi cap. 3.2.2.
- Sistemul flexionar al limbii romăne. (vezi ṣi cap. 3.2.3 ṣi Flexiunea). Sistemul
FLEXEMELOR enclitice (pentru flexiunea sintetică) ṣi sistemul flexemelor proclitice
(pentru flexiunea analitică).Toate flexemele sunt considerate afixe gramaticale
(morfologice) ṣi inventarul lor este fix. Specificul limbii romăne nu este existenṭa
celor 10 părṭi de vorbire (clasificare acceptată în mai multe limbi), nici a categoriilor
gramaticale (care sunt funcṭionale ṣi în alte limbi), ṣi nici existenṭa sistemului de
opoziṭii dintre flexiunea nominală – flexiunea pronominală - ṣi flexiunea verbală.
Eu consider că flexiunea sintetică în limba romănă este unitară ṣi dispune de aceleaṣi
flexeme, pe care le foloseṣte atît pentru declinarea substantivelor ṣi a pronumelor, cît ṣi
pentru conjugarea verbelor. Cu alte cuvinte, există un singur sistem flexionar (sintetic)
pentru toate părṭile de vorbire flexibile, ṣi se realizează prin aceleaṣi flexeme (=foneme),
aceasta fiind caracteristica care diferenṭiază limba romănă de sistemul morfologic tipic ṣi
altor limbi europene. Inventarul tuturor părṭilor de vorbire flexibile respectă aceleaṣi
reguli de flexiune sintetică, deci structura morfologică a limbii romăne este unitară.
 P a g e | 181

iiii.– La nivelul SINTACTIC, fiecare formă flexionară poate avea un sens gramatical propriu.
Sensul gramatical ṭine:
- de natura gramaticală a cuvîntului,
- de valoarea morfologică,
- de funcṭia sintactică
- ṣi de distribuṭia acestuia,
fiind sesizabil într-o formă flexionară, într-o construcṭie sintactică, într-o categorie
gramaticală sau într-un raport gramatical. Sensul gramatical este o semnificaṭie
actualizată a unui cuvînt prin intermediul unui context situaṭional. Într-o structură
sintactică regăsim incluse în mod obligatoriu toate elementele structurilor morfologice
(flexionare). Categoriile sintactice redefinesc de fapt, în diferite contexte, funcṭii ale
categoriilor morfologice.
În concluzie, toate cele 4 niveluri ale limbii contribuie la definirea morfemelor flexionare.
Morfemul, ca unitate lingvistică care constituie obiectul de studiu al morfologiei, este
rezultatul descompunerii cuvintelor în elemente analizabile. Un cuvînt este analizabil în
morfeme, iar unele morfeme auxiliare postpuse sunt morfeme flexionare, prin care se
realizează flexiunea sintetică. Morfemul este un segment fonic, o parte dintr-un cuvînt
flexibil. În timp ce cuvintele (=semne lingvistice cu sens lexical autonom) sunt inventariate în
dicṭionarul limbii, morfemele gramaticale au sens gramatical ṣi nu fac parte din lista
înregistrată în dicṭionarul limbii (ele sunt părṭi de cuvinte, segmente, nu cuvinte de sine
stătătoare).
Flexemele (morfeme flexionare) enclitice ṣi proclitice marchează cu indici de flexiune
sistemul morfologic al limbii romăne, exprimînd felul în care clasele morfologice de cuvinte
îṣi modifică forma pentru a contacta una sau mai multe categorii gramaticale. Numărul de
categorii gramaticale (=numărul de sensuri gramaticale) pe care îl poate exprima fiecare din
cele 10 părṭi de vorbire este evidenṭiat în tabelul următor.
P a g e | 182
 P a g e | 183

Considerînd raporturile dintre categoriile gramaticale, este evident că la categoriile

gramaticale verbale există o subordonare, în următoarea ordine:
Conjugarea - Diateză –⊃ mod –⊃ timp – ⊃număr – ⊃persoană. (semnul include ⊃
==[
Pentru categoriile gramaticale nominale, subordonarea ierarhică ar putea fi de la categorii
gramaticale mai abstracte spre categorii gramaticale mai puṭin abstracte:
Declinarea – ⊃Cazul – ⊃numărul –⊃ genul.
 P a g e | 184

3.2.3.1. Sistemul categoriilor flexemice - Introducere

 Sistemul flexionar al limbii romăne are un număr bine definit de morfeme sintetice
(=desinenṭe ṣi sufixe gramaticale), dintre care majoritatea sunt morfoneme.
În lingvistica modernă, morfonemul este definit ca unitate de expresie minimă, de ordin
morfologic, rezultată din descompunerea fluxului sonor al cuvintelor, prin analiză, ṣi alcătuită
dintr-unul sau mai multe FONEME perfect delimitate ṣi asociate cu o semnificaṭie de ordin
gramatical care-i dă caracterul de semn lingvistic (apud Gheorghe Constantinescu-Dobridor,
Mic dicṭionar de terminologie lingvistică, 1980) (vezi ṣi definiṭia termenului ‚morf’). Un
MORFONEM este un fonem cu un anumit rol gramatical în structura unui morfem, într-o
alternanṭă morfologică ce caracterizează unităṭi morfologice. În concluzie, un flexem este un
morfonem purtător al unui sens morfologic (flexionar). Atunci cînd un flexem exprimă
simultan sensurile gramaticale ale mai multor categorii gramaticale el devine un flexem
polivalent.
În afară de clasele morfologice de cuvinte (vezi cap. 3.2.1. despre cele 10 părṭi de vorbire) ṣi
de sistemul celor 8 categorii gramaticale (vezi cap. 3.2.2.) sistemul morfologic al limbii
romăne are ṣi un sistem flexionar priopriu (vezi cap. 4).
 P a g e | 185

3.2.3.2. - SISTEMUL FLEXEMELOR

Clasele flexemice (=clase de FLEXEME) reprezentate prin afixe morfologice, modifică
forma celor 7 părṭi de vorbire flexibile, atribuindu-le astfel sensuri gramaticale specifice celor
8 categorii gramaticale din limba romănă. Clasele de flexeme sunt de două categorii:
A. Flexeme proclitice (=afixe gramaticale antepuse);
B. Flexeme enclitice (=afixe gramaticale postpuse).
În interiorul fiecărei clase se stabilesc diferite tipuri de relaṭii între flexeme, relaṭii similare cu
cele care se stabilesc între lexeme în interiorul dicṭionarului. De exemplu, între flexemele
care participă la realizarea flexiunii sintetice se stabilesc:
I. Relaṭia de opoziṭie în interiorul sistemului de flexeme nu este propriu-zis o relaṭie de
antonimie: ex. flexemul ’’ -Ă’’ la substantivele feminine, singular / vs. ’’ -Ă’’ la
substantivele masculine singular; sau ’’ -A’’ la forma articulată – mamA – tatA.
Opoziṭia de număr, de gen, de persoană, etc. nu este considerată o relaṭie de
antonimie flexionară.
II. Se poate considera că relaṭia de sinonimie flexionară se manifestă între toate
consoanele care indică singularul masculin al substantivelor nearticulate. (Ele între
ele, dar ṣi întregul lor grup în raport cu indicii singularului substantivelor neutre). Sau
seoate considera că acest flexem (generic ‚’-K’’) este un flexem care se realizează
prin mai multe forme foneme cu aceleaṣi sensuri flexionare (=sensurile de masculin –
singular – cazul N-A, respectiv sensurile de neutru – singular – cazul N-A), deci este
un flexem polimorf,reprezentabil printr-o serie de consoane (ṣi vocala -U, ṣi
semivocalele -u ṣi -i).
III. Atunci cînd un cuvînt flexibil nu îṣi modifică forma (=este invariabil) în funcṭie de o
anumită categorie gramaticală se poate vor despre o relaṭie de omonimie flexionară
între 2 forme flexionare identice ṣi cu sensuri gramaticale diferite (ex. un arici – doi
arici, un unchi – doi unchi, etc). (vezi mai jos despre flexeme polivalente).
Fenomenul de omonimie flexionară este situaṭia în care se află `două sau mai multe
flexeme omonime, adică aceeaṣi formă fonetică (=acelaṣI SUNET) trimite la 2 sau
mai multe sensuri (=categorii gramaticale). Sensul morfologic (flexionar) al unui
flexem enclitic este destul de general ṣi nu aparṭine numai unei singure clase
morfologice de cuvinte (=unei singure părṭi de vorbire) ṣi nici unei singure categorii
gramaticale. Spre deosebire de fonem (ṣi de grupul de foneme) care este o unitate
minimală lipsită de sens (ṣi este parte a unei structuri silabice lipsite de sens),
FLEXEMUL este un fonem cu sens morfologic ṣi este o parte a unei structuri
flexionare (=parte a unui cuvînt flexibil).
Paradigma flexionară a unui cuvînt din dicṭionar, (indiferent cărei părṭi de vorbire îi
aparṭine acel cuvînt), este reprezentată de totalitatea formelor flexionare pe care le
poate avea acel cuvînt, deci de un întreg set de flexeme pe care le poate contacta acel
cuvînt ṣi alte cuvinte din clasa lui flexionară.
Toate părṭile de vorbire flexibile sunt incluse în acest sistem flexionar unic. Putem considera
un fenomen de ‚’polisemie’’ flexionară însuṣirea unor flexeme de a indica mai multe sensuri
gramaticale simultan.
 P a g e | 186

Prin analogie cu polisemia (de la nivelul lexical), care reprezintă însuṣirea unui cuvînt de a
evoca mai multe sensuri lexicale, se poate vorbi despre flexeme polivalente ṣi flexeme
monovalente (cf. =cuvînt monosemantic - ex. – uri’’, specific pluralului substantivelor neutre,
deṣi există ṣi o formă la pluralul unor substantive feminine). Aṣa cum polisemia se
transformă în omonimie, fiind justificată, la nivel lexical, de regula de a se da fiecărui cuvînt
dintr-un enunṭ un singur sens, putem comenta ṣi faptul că un flexem polivalent (=unul ṣi
acelaṣi flexem cu mai multe sensuri gramaticale contractate simultan) poate fi separat în mai
multe flexeme omonime. Un cuvînt polisemantic are capacitatea de a indica mai multe
caracteristici semantice (SEME) ale aceluiaṣi obiect gramatical, fie caracteristica semantică
comună (sensul) a mai multor obiecte. La fel ṣi un flexem poate avea capacitatea de a indica
simultan mai multe sensuri gramaticale (=categorii gramaticale) ale aceluiaṣi cuvînt flexibil,
sau categorii gramaticale ale unor părṭi de vorbire diferite.
Spre deosebire de afixele proclitice (=unul sau mai multe auxiliare morfologice antepuse)
care participă la realizarea flexiunii analitice, afixele enclitice, prin care se realizează
flexiunea de tip sintetic, sunt în general flexeme polivalente. Din acesnct de vedere se poate
spune că sistemul flexemelor postpuse (reprezentat prin inventarul tuturor fonemelor din
sistemul fonetic al limbii romăne), este multifuncṭional la nivelul flexiunii sintetice.
O altă interpretare atribuie fiecărei categorii gramaticale un set de flexeme specifice, care se
realizează în mod diferit, prin flexeme diferite, la diferite părṭi de vorbire. Astfel este descris
un fenomen de omonimie flexionară extinsă:
- ‘-T’ din ‘băiat’ este un flexem care exprimă genul masculin. Acest flexem este
omonim cu flexemul ‘-T’ care exprimă numărul singular. Alături de cele două
categorii gramaticale, flexemul ‘-T’ mai are un omonim care exprimă categoria
cazului nominative, nearticulat.
- ‘-T’ – (bărbaT – masculine, singular, cazul N-A;
(paT - neutru, singular, cazul N-A;
(curaT – adjective, masculine, singular, cazul N-A;
- ‘-T’ din ‘plecat’ este un flexem care extinde fenomenul de omonimie, evidenṭiind că
omonimia flexionară este o modalitate de manifestare a organizării sistemului
morphologic. Acest flexem exprimă sufixul de mod participiu al verbului ‘a pleca’
(verb de conjugarea I). În contextul ‘eu am plecat’ – există un flexem ‘-T’
a scoaTE – eu scoT – verb, diateza active, modul indicativ, timpul prezent, persoana I,
numărul singular. / eu să scoT – modul conjunctiv, timpul prezent, pers.I, sing.
Acest flexem polivalent intră în opoziṭie cu un alt flexem polivalent, ‘-Ṭ’’, cu care se
consider că intră într-o alternanṭă consonantică, urmat de un ‘’-i’’ asilabic final. Alături de
acest ‘’-Ṭi’’ (din: bărbaṭi, curaṭi, tu scoṭi, - eu pot / tu poṭi) avem ṣi omonimia formelor de
plural comun cu cele provenite din alte grupe de flexeme: substantive: un părinTE – doi
părinṭi; adj. cuminTE – cuminṭi; fierbinte – fierbinṭi;
În sistemul flexemelor enclitice, cu care se realizează flexiunea sintetică, sunt incluse
TOATE FONEMELE din limba romănă, ṣi cîteva segmente silabice finale:
“-eA; -iE; -LE; -uri.” Toate fonemele din limba romănă aflate în poziṭie finală de cuvînt
flexibil sunt FLEXEME. (vezi tabel) Ele realizează un system de opoziṭii – reprezentabil pe
orizontala unui table care cuprinde tot sistemul flexionar. Opoziṭia de număr prezintă
următoarele tipuri:
P a g e | 187
 P a g e | 188

Sistemul flexionar sintetic unic al limbii romăne (vezi cap. 4. – FLEXIUNEA) este un sistem
unitar compus din mai multe grupuri de flexeme. Pentru clasele flexionare vezi cap. Tipuri –
T1 – T9.
 P a g e | 189

3.2.4. – Structura morfologică a cuvintelor

Clasele de cuvinte (substantive, articol, adjective, numeral, pronume, verb şi adverb) care îşi
modifică forma în cursul vorbirii, după anumite reguli gramaticale, pentru a exprima diferite
sensuri gramaticale, sunt clase de cuvinte flexibile. Variabilitatea formei unui cuvînt faţă de
forma lui de bază din dicţionar reprezintă o calitate denumită FLEXIBILITATE.
Flexibilitatea este însuşirea părţilor de vorbire menţionate de a-şi schimba forma în funcţie de
categoriile gramaticale specifice limbii, în vederea exprimării unor sensuri gramaticale şi a
unor relaţii gramaticale. Totalitatea acestor modificări ale formei unui cuvînt pentru a
exprima anumite raporturi gramaticale reprezintă flexiunea.
Dacă vom analiza structura morfologică a cuvintelor, vom observa că modificările care
dau caracterul flexibil al unei părţi de vorbire nu afectează în mod egal şi simultan toate
elementele structurii. În structura unui cuvînt flexibil se pot distinge elementele constante de
elementele variabile. Aceste elemente variabile reprezintă sistemul flexionar al limbii
romăne. În analiza structurii unui cuvînt pot fi distinse elementele cu valoare lexicală, care
exprimă sensuri lexicale, - şi care ajută la îmbogăţirea vocabularului limbii (şi care sunt
inventariate în dicţionar), - de elementele cu valoare gramaticală, cu care se exprimă sensurile
gramaticale şi cu care se realizează întreaga paradigmă flexionară a unui cuvînt.
- orice cuvînt are, în mod obligatoriu, o RĂDĂCINĂ, care este purtătoarea sensului
lexical. Rădăcina cuvîntului este elementul comun mai multor cuvinte cu sens înrudit
şi cu o origine etimologică unică. Cuvintele care au aceeaşi radăcină alcătuiesc o
familie de cuvinte. Din punct de vedere morphologic rădăcina nu este un element
analizabil, nefiind purtătoare de sensuri gramaticale. Rădăcina este elementul
constant, care nu se modifică, şi reprezintă baza oricărei structuri lingvistice.

- La unele cuvinte flexibile apar uneori modificări fonetice în rădăcină. Din această
cauză aceste cuvinte au o flexiune NEREGULATĂ.

- La foarte multe cuvinte flexibile, rădăcina nu constituie singură un cuvînt la starea lui
de dicţionar; la aceeaşi rădăcină se pot adăuga diferite afixe lexicale. Prefixele sunt
afixe cu valoare lexicală care se adaugă înaintea rădăcinii. Sufixele lexicale sunt afixe
cu valoare lexicală care se adaugă după rădăcină. Cu ajutorul acestor afixe lexicale se
formează cuvinte noi, înregistrateîn dicţionarul limbii. Forma de bază a cuvintelor
(=forma de dicţionar) reprezintă diversificarea sensurilor lexicale în clase de cuvinte.
Dicţionarul menţionează apartenenţa fiecărui cuvînt înregistrat la una din cele 10
clase de cuvinte.

= forma de bază a s ubstantivelor este; Nominativul, singular, nearticulat.

= forma de bază a adjectivelor este; Masculin, nominative, singular.
= forma de bază a verbelor din dicţionar este; modul infinitive, timpul present.
 P a g e | 190

Forma de bază a cuvintelor din dicţionar poate fi descrisă astfel:

Forma RĂDĂCINII cuvîntului-bază (= din forma lui de dicţionar) -□-
Forma cuvintelor din dicţionar:
1 – Cuvînt = rădăcină invariabilă – -□- → -□Ø-
[sunt destule substantive masculine şi neutre simple la care rădăcina formează singură
cuvîntul]
2 – Cuvînt cu suffix lexical - -□- → -□►-
[ există şi dubla sufixare sau dubla prefixare]
3 – Cuvînt cu prefix – -□- → ◄□-
4 – Cuvînt cu ambele afixe [derivare parasintetică) – -□- → - ◄ - + -□►-
5 – Cuvînt compus (invariabil) – -□- → [-O- + -□-]
[Compus din două rădăcini diferite, sau prin o formă repetitivă; ex. substantive
compuse:gură-cască; papă-lapte; vorbă-lungă; burtă-verde]
6 – Cuvînt compus [de tip mixt]- -□- → [ -O- + -□►- ]
[compus de tipul ‘radio-jurnal’; bunăvoinţă; botgros;
7 – Cuvînt compus cu flexiune ‘internă’ - -□- → [-□►- + -O- ]
[ în care se modifică doar desinenţele de gen, număr şi caz ale primului element din compus:
ex. pasărea-liră, calul-de-mare;
sau cînd ultimul element este invariabil în cazul genitiv - ‘floarea-soarelui’]
8 – Cuvînt compus cu flexiune DUBLĂ – -□- → [ - □►- + -□►-]
[substantive compuse în care se declină ambele elemente, dar numai primul element se
articulează hotărît: capra-neagră, buna-credinţă, reaua-voinţă]
9 – cuvînt neregulat [neologism neadaptat] - -□- → - ◘ -
Prin simplificare, un cuvînt flexibil este format din două părţi:
- un segment independent, invariabil, care poate apărea şi de-sine-stătător;

- şi un flectiv, un segment dependent şi variabil. Un FLECTIV este o unitate

morfemică – (indivizibilă sau divizibilă) – rezultată din prima analiză în constituenți
imediați a unui cuvânt, asemănătoare cu un morfem dependent (poate fi reprezentată
prin unul sau mai multe morfeme dependente) și așezată de obicei după radical
(echivalent cu o terminație).

o Sufixe de mod – [Astfel, -înd din trecînd (sufix modal gerunzial)];

o Sufixe de timp – [-usem din trecusem (-u- sufixul perfectului, -se- sufixul mai mult ca
perfectului și m desinența persoanei I singular)];

o Desinenṭa de persoană – [des- și –asem din desrădăcinasem (des- prefix, -a- sufixul
perfectului, -se- sufixul mai mult ca perfectului și -m desinența persoanei I singular)]

Definiţia ‚flectivelor’ nu acoperă toată aria cu probleme ridicate de flexibilitate. Capacitatea

cuvintelor flexibile de a-şi modifica forma în raport cu categoriile gramaticale specifice (sau
comune) în vederea exprimării unor relaţii gramaticale poate fi mai uşor explicată prin
definirea unor „FLEXEME”.
 P a g e | 191

3.2.4.1. – Inventarul de FLEXEME SINTETICE PRIMARE

Am inclus într-un tabel unic toate fonemele limbii române situate în poziţie FINALĂ de
cuvînt (flexibil). Forma de bază a cuvintelor flexibile din dicţionar suferă modificări în timpul
vorbirii. FLEXEMELE SINTETICE participă la realizarea flexiunii sintetice, realizînd un
system flexionar unic, atît pentru toate declinările cît şi pentru toate conjugările.
 P a g e | 192

3.2.4.2. - Componentele sistemului paradigmatic. Subsistemul flexiunii.

Radicalul este morfemul lexical comun unei paradigme, pe cand radacina este cuvantul de
baza de la care se obtin prin derivare cuvinte noi (in desface, radicalul este desfac, iar
radacina fac)“totalitatea modificarilor paradigmatice pe care le sufera partile de vorbire
flexibile”
Criterii de clasificare:
=marcarea flexionara a categoriilor gramaticale sau mijloacele folosite in exprimarea
categoriilor:
2.1.1. flexiune sintetica realizata in interiorul cuvantului cu ajutorul desinentelor, al
sufixelor, al prefixelor, al articolelor hotărîte enclitice, care fac corp fonetic comun cu
radicalul (ex. cant (radical)+a (morfem sufix de perfect)+se (morfem sufix de mai
mult ca perfect)+m (morfem desinenta), precum si cu ajutorul accentului (ára-arằ), al
intonatiei (diferentiind N: Andrei de V: Andrei!). Toate acestea sunt FLEXEME
SINTETICE, care participă la realizarea flexiunii sintetice. Flexiunea sintetică este
întîlnită la flexiunea nominală (la substantive, la adjective, la numeralul ‘’unu –una),
la flexiunea pronominală, şi la flexiunea verbal.
2.1.2. flexiune analitica realizata in exteriorul cuvantului, cu ajutorul prepozitiilor, al
conjunctiei sa, al articolelor proclitice nehotarate si al articolului hotarat proclitic
‘’lui’’, al articolelor demonstrative, al adverbelor de exprimare a comparatiei si
intensitatii, al adjectivelor proclitice, al verbelor auxiliare, al pronumelor reflexive etc.
(ex. mai bun ), care nu fac corp comun cu părţile de vorbire pe care le însoţesc.Toate
acestea sunt FLEXEME ANALITICE, care participă la realizarea flexiunii analitice.
Flexiunea analitică este întîlnită la substantive, la adjective, la adverbe, la numeral şi
la verb.-
2.1.3. flexiune mixta (realizata prin utilizarea concomitenta a mijloacelor sintetice si
analitice).

=caracteristicile paradigmatice:
4.1. flexiune regulata cuprinzand clasele decuvinte care prezinta un radical constant
in cursul paradigmei, de ex. substantive neutre cu afix –uri e plural (car, foc, tablou,
dulap etc), feminine cu radical terminat in vocala accentuata si afix Ø la singular
(basma, para, baclava, sarma etc.), adjective invariabile (ferice, eficace), adjective cu
trei forme flexionare (dulce, mare, rece, tare), verbe cu radical invariabil (verbe cu
sufix de prezent in –ez, -esc)
4.2. flexiune neregulata sub aspectul desinentelor (cap-capete, om-oameni, sora-
surori), sub aspectul omonimiilor (paradigma subst. tata, care cuprinde trei forme
distincte: tata-tatei-tati), sub aspectul accentuarii (sóra-suróri, nóra-nuróri, radió-
radióuri), sub aspectul variatiei radicalului (mana-maini; un caz special de
neregularitate il constituie substantive care pot fi analizate: randun-ica sau randunic-a
si randun-ele, randunel-e randune-le); adjective neregulate sub aspectul flectivelor
(rosu) sau al radicalului (rau), verbe cu variatii aberante ale radicalului (a da, a sta, a
bea, a vrea), verbe cu radical total variabil (a fi, a lua).
 P a g e | 193

=paradigma poate fi:

5.1. flexiune completa (in functie de toate categoriile gramaticale specifice)
5.2. flexiune incompleta (partiala): substantive defective (miere, icre, calti) sau verbe
defective (a ploua, a ninge, va, a desfide), adjective care nu sunt compatibile cu
categoriile comparativului si superlativului analitic fie pentru ca sunt vechi
comparative sau superlative (major, inferior, ultim, suprem), fie pentru ca nu pot fi
supuse comparatiei (mort, viu intreg, oral) etc.
=locul de manifestare a modificarilor formei cuvantului, adica in radical sau in flectiv:
6.1. flexiune internă (care consta in modificarea radacinii sau a temei cuvantului cu
ajutorul alternantelor fonetice), flexiune foarte bogata in limba romana;
6.2. flexiune externă (care consta in modificarea terminatiei cuvantului cu ajutorul
articolului hotarat enclitic, al sufixelor si al desinentelor.
https://www.qdidactic.com/didactica-scoala/literatura/gramatica/componentele-
sistemului-paradigmatic-subsistemul-fle512.php şi Constantinescu-Dobridor, Mic
dicţionar de terminologie lingvistică.