CARAGIALE

– Contemporanul
nostru –
(Caragialele Antologic - Book 22)
Antologie de
MANEA ADRIAN
Copyright © 2021 by Manea Adrian
Caragialele Antologic -
(De la Caragiale la Caragiale)
Vol. XXI
Cronologia operei
(iunie – 1912 - noiembrie)
9 IUNIE 2022
Antologie de
Manea Adrian
First Printing: LULU <2020>
Second edition
ISBN 978-1-716-34174-8
 Table of Contents
Cap. 37 – A doua înmormîntare a lui Ion Luca Caragiale ......................................................................... 1

24 Noiembrie 1912 ................................................................................................................................. 1

E FINITA LA COMMEDIA ............................................................................................................ 1

Legenda vagonului mortuar rătăcit .............................................................................................. 3
Cele 3 înmormîntări ale lui Ion Luca Caragiale. .......................................................................... 8
Octav Minar – ‘’Caragiale – Omul ṣi opera’’, 1913, p.180 ............................................................. 16
Discursul lui Take Ionescu ............................................................................................................. 17
Discursul lui Barbu Delavrancea .................................................................................................... 20
Discursul lui Al. Davila ................................................................................................................. 24
Discursul lui I. Procopiu ................................................................................................................ 28
Cap. 38 – A treia încercare…................................................................................................................. 37

100 de ani de la naṣterea ................................................................................................................ 38

100 de ani de nemaimurire ............................................................................................................. 39
Statuia lui Lenin-Caragiale............................................................................................................. 48
Cap. 39 – POST-TEXT ......................................................................................................................... 51

Realitatea de gradul 2 – ‘’Titircă, Sotirescu & Comp.’’ ...................................................................... 71

: ‘’ştiu că n-am talent la scris şi pace’’, .............................................................................................. 86
Cap. 40 – Caragiale – contemporanul nostru .......................................................................................... 90

=
 Cap. 37 – A doua înmormîntare a lui Ion Luca Caragiale

După aproape jumătate de an de la moartea sa, cel mai mare dramaturg al nostru
avea să fie adus în ţară şi înmormântat la cimitirul Bellu.

24 Noiembrie 1912
Evenimentele majore ale săptămînii (18-26 nov.1912) au fost considerate, în ordinea
importanṭei:
1 – înmormîntarea unei contese de Flandra (sora regelui Carol);
2 – evenimente militare din Primul război balcanic (Armistiṭiul parṭial);
3 – înmormîntarea lui Caragiale (pe 23 noiembrie 1912).
E FINITA LA COMMEDIA
Caragialul, vorbind despre spectacolul ieṣirii din scenă a unui Caragial, ‘’ar fi putut
spune’’:
‘’ Publicul nostru este, poate, cel mai cunoscător de pe continent. Nu ştiu cum se
face, dar în orice seară mă pot prinde că de la galerie până la orchestră nu găseşti un
găgăuţă măcar, unul singur, care să aplaude fără să priceapă, sau care să ia de bani
buni cine ştie ce speculă şarlatanească şi grosolană a sentimentelor de patriotism şi
naţionalism în artă. Nu, niciun găgăuţă: toţi, de orice sex şi de orice vârstă, au o
educaţie artistică hiperrafinată şi nu pot plăti nerozeşte, oricât ar fi eticheta de
naţională, o marfă de contrabandă artistică’’
=
În duelul pe care acest ‘’Erou al timpului nostru’’ l-a avut cu eternitatea, simţi
aproape fizic dorinţa lui de a fi ucis ‘’din dragoste’’. Neobosind să joace rolurile
tuturor actorilor săi, în viaţa lui Caragiale a apărut la momentul potrivit şi această
întîmplare a ieşirii din scenă. [Expresia tradiţională pentru rezolvarea neverosimilă
a unor situații dificile este < lat. deus ex machina, zeul din mașinărie’’ =(după cum
vechii poeți dramatici recurgeau la un zeu ieșind dintr’o mașinărie spre a produce
desnodământul piesei). În timpul tragediilor antice grecești. ‘’Deus ex machina’’
semnifica inițial coborârea pe scenă a actorilor ce interpretau zei, cu ajutorul unei
macarale (mekhane. „Mecanica” era compusă din grinzi de lemn și folosea un sistem
de scripeţi pentru a ridica un actor în aer și a l urca deasupra scenei pentru a simula

zborul.
În teatrul lui Caragiale există un personaj Caragiale care rostea EPILOGUL (de
regulă o zeitate), expunând un rezumat al piesei, după care urca în off, de unde
continua să rostească replici celebre. Sfârşitul tragic al personajului meu a fost un
“Deus ex machina”. Expresia înseamnă un final fericit, adică rezolvarea
problemelor.
Caragiale, la spectacolul din 9 iunie, a coborît pe scenă, rostind, „Finita la
commedia“. Fără îndoială, această afirmație a aplicat-o şi pentru sine. După ce a
jucat nenumărate roluri, Actorul îşi joacă şi propriul său rol. Prin urmare, în jocul
de-a viaţa, ‘’ comedia s-a sfârșit’’ – sunt cuvinte care anunțau un epitaf.
Legenda vagonului mortuar rătăcit
[Asta Este sau nu este - „o poveste”?]
A plecat cu vagon-lit-ul si s-a intors cu vagonul de marfa, la cinci luni dupa ce
murise.
Revista ‘’Furnica’’, anul IX, nr.13, joi, 29 noembrie 1912, p.5, publică sub
pseudonimul ‘’Cyrano’’ (=G. Ranetti), un articol intitulat ‘’Ultima călătorie a lui
Caragiale.’’ Astfel, în timp ce era condus ‘’pe ultimul drum’’, raneṭii scriau despre
‘’Mortul care voiajează’.
Articolul este urmat la pagina 8 de o poezioară:
La pagina 10, sub semnătura Nicollo Mascalzoni, tema este transformată în
anecdotă.
Cele 3 înmormîntări ale lui Ion Luca Caragiale.
Ion Luca Caragiale a murit în zorii zilei de 9/22 iunie 1912 ṣi a fost de 3 ori îngropat.
- 1- Pe 27 iunie, la orele 4 după amiază, rămăşiţele defunctului au fost
coborâte în cavoul capelei cimitirului Schöneberg Friedhof din Berlin.
- 2 - În 22 noiembrie 1912, era o zi de joi, Caragiale a fost înhumat la
Cimitirul Şerban Vodă (Bellu), din Bucureṣti. [alte variante notează data de
23 noiembrie 1912]
- 3- La aniversarea centenarului naşterii lui Caragiale, în 1952, trupul
dramaturgului a fost exhumat şi mutat pe Aleea Scriitorilor, lângă
mormântul lui Eminescu.
Am făcut o mica selecṭie din bibliografia prezentată de B. Jordan – Lucian Predescu,
‘’Caragiale – Tragicul destin al unui scriitor’’, editura Cugetarea, 1939, Bibliografie,
p.373-405.
Acṭiunea, 12 iunie 1912;
Adevărul, 31 ian. 1912; 12 iunie 1912; 13 iunie 1912; 14 iunie 1912; 15 iunie 1912;
16 iunie 1912; 17 iunie 1912; 27 iunie 1912; 2 iulie 1912; – 18 noiembrie 1912; 19
nov. 1912, 20 noiembrie 1912; 22 noiembrie 1912; 23 nov 1912, 25 noiembrie 1912;
Convorbiri literare, 1912, nr.6, p.716-719;
Dimineaṭa, 30 ianuarie 1912; 31 ian. 1912; 12 iunie 1912; 13 iunie 1912; 14 iunie
1912; 16 iunie 1912; 20 noiembrie 1912; 21 noiembrie 1912; 23 noiembrie 1912; 24
nov. 1912
Epoca, 31 ian. 1912; 12 iunie 1912; 23 nov.; 24 nov. 1912
Flacara, I, nr.16, 1912, p.121, p.122, p.123, p.126, p.127; nr.17, p.136; nr.23, p.184;
nr.30, p.288; nr.35, p.273, p.275, p.276, p.277; nr.36, 1912, p.281-282 (‘’Om fără
noroc’’), p.282, p.283-284, p.286; nr.37, p.296; nr.48, p.380; Flacara, II, 1912, nr.6,
p.45; nr.7, p.49, p.50, p.52, p.53, p.56; nr.8, p.58; nr.9, p.70;
Gîndirea, II, 1912, nr.5, p.103;
Junimea literară, IX, 1912, nr.7, nr.8; nr.11-12, p.213;
L’independance Roumaine, 12 iunie 1912; 14 iunie 1912; 18 iunie 1912; 23
noiembrie 1912; 24 nov. 1912;
Luceafărul, XI, 1912, nr.7, p.141; nr.11, p.222-223; nr.25, p.455; nr.26, p.457-459,
p.463, p.465-467, p.472; nr.32, p.739-741; XII, 1913, nr.12, p.377-378;
Minerva, 31 ianuarie 1912; 8 februarie 1912; 11 iunie 1912; 13 iunie 1912; 14 iunie
1912; 15 iunie 1912; 16 iunie 1912; 23 noiembrie 1912; 24 noiembrie 1912;
Neamul romănesc, 22 iunie 1912;
Neamul românesc literar, V, 1912, nr.4; nr.5, p.79-80; , 1912, nr.23, p.353-354; V,
1912, nr.24, p.369, p.377-378;
Noua revistă română, vol.XI, nr.15, 1912, p.225; nr.16, p.243; nr.19, p.289; vol.XII,
1912, nr.10, p.145-147, p.158; nr.18, p.568-569; nr.23, p.344-345; vol.XIII, 1912,
nr.3, p.34; nr.4, p.49;
Opinia , 31 ianuarie 1912; 2 febr.; 4 febr. 1912; 5 februarie 1912; 7 febr. 1912; -12
iunie 1912; 13 iunie 1912; 14 iunie, 15 iunie 1912; 16 iunie 1912; 21 iunie 1912; 29
iunie 1912; -19 octombrie 1912; 20 oct 1912; 23 oct. 1912; 23 noiembrie 1912; 24
noiembrie 1912; 25 noiembrie 1912;
Ordinea,28 ian. 1912; 1 februarie 1912; 2 februarie 1912; 7 februarie 1912; 12 iunie
1912; 13 iunie 1912; 14 iunie 1912; 15 iunie 1912; 19 iunie 1912; 20 iunie 1912; 21
iunie 1912; 23 iunie 1912; 26 iunie 1912; 23 nov 1912, 24 nov;
Rampa, 22 ianuarie 1912; 28 ian. 1912; 29 ianuarie 1912; 30 ianuarie 1912; 1
febr.1912; 13 iunie 1912; 14 iunie 1912; 16 iunie 1912; 18 iunie 1912; 22 iunie 1912;
23 iunie 1912; 24 iunie 1912; 29 iunie 1912; 22 noiembrie 1912; 23 noiembrie 1912;
24 noiembrie 1912;
Ramuri, IV, 1912, nr,12, p.383; VIII, 1913, nr.1, p.27-28;
Românul, 12/25 iunie 1912; 13/26 iunie 1912; 14/27 iunie 1912; 15 iunie 1912;
16/29 iunie 1912; 17/30 iunie 1912, p.4; 19 iunie/2 iulie 1912, p.3; 20 iunie/3 iulie
1912; 24 iunie/7 iulie 1912; 27 iunie/10 iulie 1912; 29 iunie/12 iulie 1912; - Romănia
jună, Viena, 1912, p.134-135- Românul, 25 nov/ 8 dec. 1912, p.3-4; 27 noiembrie/10
decembrie 1912;
Seara, 31 ianuarie 1912; 12 iunie 1912; 13 iunie 1912; 14 iunie 1912; 15 iunie 1912;
22 nov; 23 nov.; 24 noiembrie 1912;
Țara nouă, I, – Jubileul lui Caragiale, 1912, nr.5, p.361-367, p.438-439; nr.9-10,
p.639, p.709-711;
Universul, 12 iunie 1912; 13 iunie 1912; 14 iunie; 15 iunie 1912, 16 iunie, 17 iunie
1912; 18 iunie 1912; 21 iunie 1912 - 24 nov, 1912
Viaṭa nouă, VIII, 1912, nr.4-9, p.162-164;
Viaṭa Romănească, VII, 1912, nr.5-nr.6, p.354-356; nr.9, p.337-341;
Viitorul, 31 ian.1912; 12 iunie 1912; 14 iunie 1912; 15 iunie 1912; 16 – 17 iunie
1912; 18 iunie 1912; 24 nov. 1912;
Cartea se încheie descriind înmormîntarea lui Ion Luca Caragiale. (p.368-369)
Octav Minar – ‘’Caragiale – Omul ṣi opera’’, 1913, p.180
Discursul lui Take Ionescu
Discursul lui Barbu Delavrancea
Discursul lui Al. Davila
Discursul lui I. Procopiu
1 – O variantă
18 noiembrie, sicriul cu rămăşiţele sale pământeşti a fost adus la Bucureşti şi, la 22
noiembrie 1912 s-a făcut înmormântarea la cimitirul Şerban Vodă

2 – altă variantă
Vagonul mortur a ajuns în Bucureşti pe 19 noiembrie 1912. În ziua înmormântării,
23 noiembrie 1912, cortegiul funerar, format la biserica Sf. Gheorghe, a făcut un
ocol prin faţa Teatrului Naţional. De aici, sicriul lui Caragiale însoţit de mii de
bucureşteni, a mers la cimitirul Belu. La înmormântare au fost prezenţi cei mai mari
scriitori ai vremii şi buni prieteni ai dramaturgului, printre care, Alexandru Vlahuţă,
Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Delavrancea.
p.102, în volumul omagial
„Cel mai dureros lucru în dragoste e că sufletul ți-l fură de obicei cel ce are mai
puțină nevoie de el”
======[[[
Mormântul lui Ion Luca Caragiale se află în Cimitirul Șerban Vodă - Bellu din
București, la figura 9 (Scriitori), între mormintele lui Mihail Ralea (eseist și filolog
mason, apropiat al Anei Pauker și al principiilor comuniste) și Traian Săvulescu,
biolog și botanist.
În anul 1912 Caragiale a fost înmormântat în stânga lui Mihai Eminescu, iar în anul
1918, în dreapta lui Eminescu, a fost înmormântat George Coșbuc, lăsându-se un
spațiu de cca. 2 metri între morminte. În 1961 comuniștii l-au înmormântat pe
Sadoveanu între Eminescu și Coșbuc, iar în 1963 l-au „înghesuit” și pe Traian
Săvulescu între Caragiale și Eminescu.
Pe piatra de căpătâi a lui Caragiale este montat un basorelief medalion sculptat de
Ion Georgescu și este scris următorul epitaf:
FII, SĂ CULTIVAȚI POPORUL!
CĂ UN POM FĂRĂ RĂDĂCINI
NU POATE TRĂI.
 În discursul ţinut la înmormântarea lui Caragiale, bunul său prieten Delavrancea l-a numit pe
dramaturg ”cel mai mare român din câţi au ţinut un condei într-o mână şi o torţă aprinsă în
cealaltă”.
Condeiul a căzut,
torṭa arde,
ṣi va arde,
ṣi nu se va stinge
niciodată,
niciodată,
nici….
 Cap. 38 – A treia încercare…

Mormântul lui Ion Luca Caragiale se află în Cimitirul Șerban Vodă - Bellu din București, la
figura 9 (Scriitori), între mormintele lui Mihail Ralea și Traian Săvulescu. În anul 1912 Caragiale
a fost înmormântat în stânga lui Mihai Eminescu, iar în anul 1918, în dreapta lui Eminescu, a fost
înmormântat George Coșbuc, lăsându-se un spațiu de cca. 2 metri între morminte.
În 1961 comuniștii l-au înmormântat pe Sadoveanu între Eminescu și Coșbuc, iar în 1963 l-
au „înghesuit” și pe Traian Săvulescu între Caragiale și Eminescu.
100 de ani de la naṣterea
[Se spune că la aniversarea centenarului naşterii lui Caragiale, în 1952, trupul
dramaturgului a fost exhumat şi mutat pe Aleea Scriitorilor, lângă mormântul lui
Eminescu]
Se mai spune că de fapt
Cei doi s-ar fi mutat
Într-o altă
Realitate.
100 de ani de nemaimurire
Mormintele lui Eminescu, Caragiale, Sadoveanu ṣi Coṣbuc, din cimitirul Bellu.
Aceeaṣi soartă pe care a avut-o I.L. Caragiale în timpul vieṭii, ṣi după aceea, în timpul
nemaimuririi sale, au avut-o ṣi statuile lui: În timpul nemaimuririi lor au fost mutate,
exilate, uitate, urcate pe piedestal ṣi date jos, etc, etc. Biografia legendară a
scriitorului ar trebui să fie completată cu biografia statuilor sale, conturînd împreună
legenda unei (aceleiaṣi) biografii.
Desi nu este menṭionat în cartea ‘’Caragiale în anecdotă - La a 25-a aniversare a
morţii sale’’ - [s.a. ] – a durat aproape un sfert de secol pînă a fost dezvelit primul
bust al lui I.L. Caragiale.
= Astfel, chiar din anul morţii lui Caragiale, 1912, administraţia locală s-a grăbit să
avanseze proiectul unui bust al scriitorului care să fie pus la loc de cinste în oraş.
Printre cei care au susţinut iniţiativa s-a numărat şi marele orator şi politician Take
Ionescu, la rândul său ploieştean.
= Trecuseră deja 10 ani de când ploieştenii se apucaseră de proiect, iar alţi zece mai
târziu, în 1932, în publicaţia „Ploieştii” apărea un articol în care era regretat faptul
că proiectul fusese abandonat, „statuia lui Caragiale rămânând în sarcina altor
timpuri mai liberate de patimi şi mai bine dispuse a recunoaşte valoarea scriitorilor
neamului”. Pentru Şt. V. I., autorul articolului, Caragiale era „neîntrecutul hingher
al momentelor de ridicol omenesc” (Cronicheta mea – Statuia lui I. L. Caragiale,
„Propăşirea”, 16 – 31 martie 1931). Între timp, pe 27 ianuarie 1930, în oraş mai
avusese loc o întâlnire a „Comitetului ploieştean de iniţiativă“, al cărei preşedinte a
fost scriitorul I. A. Bassarabescu.
= Autorităţile locale nu se grăbeau să ducă la final proiectele demarate, dovadă
„chinul“ de 23 de ani, după Primul Război Mondial, al administraţiei din Ploieşti de
a-i ridica un bust lui Caragiale.
=Într-un final, administraţia locală demarează proiectul şi încredinţează realizarea
bustului tinerei sculptoriţe din Ploieşti Laetiţia Ignat care l-a realizat „aproape în
costul materialului”. Bustul este dezvelit vineri 8 noiembrie 1935, fiind amplasat în
grădiniţa din faţa fostului Liceu „Sfinţii Petru şi Pavel” (actualmente Colegiul
Naţional „Mihai Viteazul”)
Când a fost dezvelit, în 1935, presa vremii relata că „figura de bronz nu seamănă cu
scriitorul“.
1935 - Primul bust al lui Ion Luca Caragiale.
În epoca comunistă, bustul lui I.L. Caragiale a tot fost mutat prin oraş şi ţinut în
interior pentru că sculptoriţa era o reprezentantă a burgheziei.
Bustul este amplasat acum în curtea Muzeului I.L. Caragiale din Ploieşti.
[N.B. – printre buruieni]
Al doilea bust al lui Caragiale a fost ridicat în Ploieşti la centenarul naşterii
scriitorului.

Mult mai rapizi în a-l „omagia“ pe Caragiale, comuniştii au comandat artiştilor

Gheorghe Damian şi Gheorghe Coman un alt bust, cu ocazia centenarului naşterii.
Acesta a fost executat la atelierele uzinei 1 Mai din Ploieşti şi inaugurat în 1952, în
plină epocă a comunismului. Soclul, înalt de 3,50 m, din marmură albă, este realizat
de sculptorul Ion Th. Vidali.
[notă – Printr-o ironie a sorṭii, Caragiale ‘’priveṣte’’ spre clădirea de alături, care
este Casa Căsătoriilor. Majoritatea perechilor proaspăt căsătorite îṣi făceau fotografii
la bustul lui Nenea Iancu]
= Statuia lui Ion Luca Caragiale din str. Maria Rosetti nr. 4, Bucureṣti, are ṣi ea o
istorie ‘’a la Caragiale’’.
Statuia din bronz a fost realizată de maestrul Constantin Baranschi în 1957. Se pare
că inițial este vorba despre o statuie a lui Lenin, care a fost respinsă la un concurs de
proiect. Drept urmare sculptorul a schimbat doar capul statuii – astfel a ieșit
Caragiale.
Statuia lui Lenin-Caragiale
nu a fost însă amplasată nicăieri, ci a fost luată de scriitorul Marin Preda și dusă în
curtea Editurii Cartea Românească (str. General Berthelot), unde el era director.
După ce s-a împroprietărit cu o statuie, după Revoluṭia din 1989 a fost
‘’desproprietărit’’
În anul 1993 Primăria Capitalei o amplasează pe actuala poziție, pe str. Maria Rosetti
nr. 4, în apropierea intersecției cu str. Ion Luca Caragiale – datorită faptului că în
apropiere se află unul din imobilele în care a locuit dramaturgul (la nr. 5)
Fiica dramaturgului, Ecaterina Logadi Caragiale, scrie ‘’Din amintirile mele despre
tata’’ –
‘’ Vad casa in care am stat candva si care exista inca si azi, pe str. Maria Rosetti nr.
5, pe atunci Sf. Spiridon, si unde, ca si in schita de inchiriat se afla lipite, spate in
spate, doua cladiri gemene "identice la fel". Locuinta noastra era orientata spre nord,
iar cea locuita de proprietar spre sud. Tot ca si in nuvela, tata a propus proprietarului
sa facem schimb de locuinta. Refuzat, el s-a suparat si ne-am mutat la mica distanta
de acolo, in str. Rotari, azi I.L. Caragiale. Casa exista si astazi la nr. 21-23’’
Statuia lui Ion Luca Caragiale din str. Maria Rosetti nr. 4, Bucureṣti, îṣi continuă
epopeea. Deoarece în anul 2002 Teatrul Național din București aniversa 150 ani de
existență, și totodată era și Anul Caragiale, această instituție a cerut mutarea statuii
în Piața Universității, pe spațiul verde din fața teatrului. Întrucât nu au obținut
răspunsul așteptat, angajații teatrului vor muta statuia, fără aprobări, în iunie 2002
în fața Teatrului Național, pe un mic soclu. Monumentul a rămas aici timp de 4 ani,
până în 2006.
 Cap. 39 – POST-TEXT

Motto:
‘’Fiecare carte este un limbaj în sine’’. (LIDIA VIANU)

Şi fiecare limbă are ‘’pecetea’’ ei’’’. ‘’ În genere naţiile mari au câte un dar sau vreo meteahnă specifică:
englezii au spleenul, ruşii nihilismul, francezii l’engouement, ungurii şovinismul, spaniolii morga,
italienii vendetta etc.; românii au Moftul!’’. Şi mai au un Caragiale. ‘’ Trăiască dar Moftul român!’’
Trăiască dar Caragialele!.
Citez din revista ‘’Lumina’’ [Revistă Populară a Românilor din Imperiul Otoman, 2, nr. 04, aprilie 1904]
Caragiale era fără îndoială armîn. {‘’ Poetul si filosoful Lucian Blaga avea origini aromâne, dupa mama.
Familia dramaturgului Ion Luca Caragiale facea parte din rîndurile aceleiasi minorităţi.’’ Apud Răzvan
Robu, ‘’Aromânii, între mit şi realitate’’ https://www.hotnews.ro/stiri-presa_regionala_arhiva-1721899-
aromanii-intre-mit-realitate.htm }
‘’Aşa e lumea asta, rîde om de om şi dracu de toţi.’’ (Anton Pann)
Personajul principal al acestui roman-fragmentar este un bătrînel care locuia la Berlin, Schonnerberg bei,
Innsbruckerstr. 1. Asta înainte de dispariţia lui în eternitate, fapt consemnat în stenograme (unde e citat că
ar fi spus: ‘’Dacă vrei să-ţi placă lumea, priveşte-o de departe’’). Din această perspectivă subiectivă, în
care povestitorul este şi personaj în text, Caragialele este un narrator omniprezent, povestindu-şi
‘’Amintirile’’ trecerii lui prin caragialume. ‘’Damele, domnule! Aveau obiceiul sa-mi zica Iancule, iar
unele chiar ‘mă Iancule!’
Auto-ironic, Caragialele Rică i se adresează hâtru cârciumăresei: „Bine, coană Mariţo, nu-i păcat de
dumneata, o femeie frumoasă, dichisită, pricepută la toate... ”, şi nici n-ar fi terminat bine fraza, că Mariţa
i-ar fi tăiat-o scurt: „Cu plăcere, da’ nu se poate!”
Deseori, fotografiile ‘’la minut’’ surprind astfel un Caragiale (re)citind un text de Caragiale.
‘’- Fie, cocoană Mariţo, turbat îţi vine astăzi cu trandafirul ăsta alb în părul dumitale negru… E lucru
mare…
-Cu plăcere, dar nu se poate!’’ (Calendarul Moftului român, 1902, p.137)
Caragiale citind. Desen de Ottilia Mihail, 1911. Astfel, personajul îşi asumă evenimentele şi le povesteşte,
cu aerul că ştie mai mult decît (spune) personajele
Aşa cum ‘’O mie și una de nopți’’ este o antologie de povești culese de-a lungul secolelor de diferiți
autori, traducători și literați din diferite țări, şi romanul vieţii lui Caragiale este set de texte care se
întrepătrund într-o ‘’textură’’ (=o pînză de texte), pentru că un text nu poate trăi decît în contact cu un alt
text, aşa cum un semn lingvistic poate fi definit numai în lanţul vorbirii. ‘’ Orice text e un intertext’’, Text
înseamnă Ţesătură; dar, câtă vreme până aici s-a luat mereu această ţesătură drept un produs, un văl gata
făcut, îndărătul căruia se aţine, mai mult sau mai puţin ascuns, sensul (adevărul), noi accentuăm acum, în
ţesătură, ideea generativă că textul se face, se lucrează printr-o întreţesere perpetuă; pierdut în această
ţesătură – această textură – subiectul se desface în ea, ca un păianjen care s-ar dizolva pe sine în secreţiile
constructive ale pânzei sale.’’(Roland Barthes, despre ‘’Plăcerea textului’’).
Poreclit Moş Virgulă [conform propriei sale dorinţe: ‘’… Dac-o fi să îmbătrânesc, ştiţi cum să-mi ziceţi ?
Să-mi ziceţi Moş Virgulă !…”], eroul-povestitor se apucă în noaptea de 9 iunie 1912 să ‘’se dizolve pe
sine’’ în paginile unui roman autobiographic (după modelul ‘’Memoriilor…’’Scrise în 10 minute. ‘’ .
Scriitura este acest lucru: stiinta desfatarilor limbajului, kamasutra sa’’(Plăcerea textului, R. Barthes).
Privită de la distanţă, povestea de dragoste este împletită din mai multe poveşti.
https://carturesti.ro/carte/amante-si-amanti-ai-unor-personalitati-politice-artistice-422534171
Naratorul omnipresent călătoreşte prin caragialume, povestindu-ne cu plăcerea povestitorului care, prin
intermediul personajului tipic picaresc , investighează, cu accente satirice, cele mai diverse medii sociale,
moravuri etc., reliefând amănuntul pitoresc, într-un limbaj cu elemente argotice și familiare.
Împreună cu povestitorul, călătoresc prin lume şi poveştile sale. Caragiale şi eroii lui Caragiale sunt
împreună, îmbarcaţi în aceeaşi odisee.
Caragialele călătorindu-se prin caragiale ca un erou de poveste însoţit de eroi Mitici. Un erou al
timpurilor noastre.
„Eroul Timpului Nostru, stimaţii mei domni, este într-adevăr un portret, dar nu al unui singur om: este un
portret compus din viciile întregii noastre generaţii, în deplina lor dezvoltare”.
Cartea lui Lermontov se înscrie în sfera literaturii confesive, autoscopice. Faptele consemnate în jurnalul
personajului…’’
https://bookhub.ro/un-erou-al-tuturor-timpurilor/
Romanul este deci făcut din 40 de segmente-capitole, care pot fi citite şi izolat, dar şi ca părţi ale întregii
cărţi, aşa cum fiecare zi poate fi trăită ca o nouă iubire dar şi ca parte a unei întregi vieţi.
În seara zilei de 9 iunie 1912, după ora 11.00 noaptea, Caragiale îi vorbeşte fiului său Luca despre
Macbeth: ‘’Teatrul, în genere, nu e literatură. Fiecare dintre eroi vorbeşte cum îi vine în momentul
afectului’’. O piesă de teatru nu este făcută pentru a fi citită, ci pentru a fi trăită şi vorbită. Iar teatrul în
teatru nu e decît hipertextul, un text în text în text. Textele scrise de I. L. Caragiale sunt incluse în textul
romanului, printre scrisori şi fragmente din biografia eroului Mitic.
Lumea descrisă în textele publicate de Caragiale este o realitate de gradul II, o caragialume. Țara lui
Hübsch e un bîlci al Moşilor rotindu-se într-un carusel perpetuu. Țara lui Hübsch a rămas Țara lui Hübsch
(Ţaratu Iohanului). ‘’Nu mai pot trăi aici! E prea grea duhoarea.’’, scria Caragiale înainte să plece din
ţară. Caragiale s-a auto-exilat, dar caragialumea s-a perpetuat.
1) =====[Şi Constantin Argetoianu nota, în jurnalul său la 14 ianuarie 1939 (Constantin
Argetoianu, Insemnari zilnice, Editura Machiavelli, Bucuresti 2003, vol. VI, pag. 32-33), despre
aşa-zisa idilă dintre cei doi amanţi.
„Sunt ciudate pornirile amicului Nae pentru femeile mature şi supra-mature. După ce s-a ţinut ani de zile
de Măruca Cantacuzino, care mai era şi nebună, s-a legat de d-ra Lucuţa Popovici, fiica ultramatură şi
nesatisfăcută a profesorului Popovici Lupşa de la Herăstrău, profesoară şi ea de armonie sau de ritmică
sau de aşa ceva la un conservator de muzică sau la o şcoală de educaţie fizică. Cella l-a furat pe Nae de la
d-ra Lucuţa şi toată vara a fost luptă grea între cele două zâne răscoapte, în jurul bujorului deţinut
succesiv la Miercurea Ciucului şi la Braşov. Călinescu (n.r. – Armand Călinescu, ministru al Apărării
Naţionale, la ora când scria Argetoianu) îmi povestea că Cella venea regulat să-i facă scene cu leşin, ca
să-l silească să dea drumul lui Nae... Şi când nu venea îi trimitea scrisori ca să le facă să parvină iubitului.
Şi pe când iubitul se îndeletnicea cu studii filosofice, la umbră şi «sub auspiciis Regi», pe când Cella
leşina, d-ra Lucuţa fura pianul din vila lui Nae de la Băneasa, ca să nu-l poată folosi noua ibovnică când
se vor înapoia cu toţii acasă! Ce vicleim... şi ce bordel!“, nota Argetoianu pe 14 ianuarie 1939. De altfel,
din cauza geloziei, Cella nu a fost prezentă la înmormântarea lui Nae Ionescu, după infarctul care i-a adus
moartea în primăvara din ’40.’’
https://adevarul.ro/cultura/arte/portret-cella-vie-tinerete-batranete-104-ani-
1_5c6713b4445219c57e309b47/index.html]===
În tradiţia romanului picaresc, ‘’De la Caragiale la Caragiale’’ este o culegere de texte de călătorie prin
caragialume, de la un caragial la un alt caragial, (sau un roman epistolar, de călătorie de la o dragoste la
alta).Eroul-supravieţuitor îşi continuă odiseea pînă cînd ajunge la vîrsta cînd trebuie să-şi scrie memoriile.
Prin faţa lui se perindă secvenţe anonime, diferite roluri jucate pe diferite scene, în compania unor diferite
personaje ‘’angele radioase’’ - „Deci el rosti cuvânt dibaci și dulce: «Te rog, domniță, în genunchi. Ești
zână / Ori nemuritoare? Dacă tu ești una / Din cele care locuiesc Olimpul, / Eu după stat și față și făptură /
Te-asemăn foarte cu-a lui Joe fiică /’’
2) Capitolul 2=Titu Maiorescu îl numeşte pe Eminescu în data de 1 iulie 1875 - ca revizor şcolar pe
două judeţe: Iaşi şi Vaslui. În octombrie 1881, Caragiale este numit revizor şcolar pentru judeţele
Suceava şi Neamţ. Va locui la Iaşi, pînă în februarie 1882 (timp de cinci luni), cînd va fi mutat la
cerere, în judeţele Argeş şi Vîlcea. În această perioadă inspectează nu numai şcolile, ci o
‘’inspectează’’ şi pe Veronica Micle.
https://adevarul.ro/locale/alexandria/cum-ajuns-eminescu-caragiale-prietenie-profunda-ura-pura-poetul-
nepereche-pus-problema-a-l-provoca-duel-uriasul-dramaturg-1_59770c035ab6550cb8778b56/index.html
Caragiale nu era un Rică discret. Cu verva lui tumultuoasă, lansează în stânga şi în dreapta, în scurt timp,
detalii despre escapada sa amoroasă. Pe la colţuri, boieroaicele din târgul Iaşilor şopteau tendenţios: „a
avut-o şi el!”
> https://www.ziarulmetropolis.ro/caragiale-indragostit/
Eminescu a aflat, în final, de aventura bunului său prieten cu iubita Veronica chiar de la Maiorescu. Când
s-a dus să îi spună criticului că are gânduri de însurătoare, acesta i-ar fi dezvăluit infidelitatea iubitei :
„Eminescule, iartă-mă, te rog, de sfâşierea pe care ştiu că ţi-o pricinuiesc, dar aceea pe care ţi-ai ales-o
drept tovarăşă de viaţă nu merită această cinste, nu merită! Înainte de d-ta a fost prietena altora, a fost şi a
lui Caragiale. Mi-a mărturisit-o chiar el”. „Canalia!” a fost tot ce-a mai putut spune poetul la adresa
amicului său care l-a tradat, după aflarea infidelităţii Veronicăi.
”Se pare că, după incidentul Caragiale, Maiorescu însusi i-a atras atentia poetului despre uşurătatea totală
şi depravarea Veronicăi. După aflarea infidelităţii, Eminescu îl ameninţă pe Caragiale cu duelul, însă cei
doi nu ajung la confruntare fizică. Poetul şi-a iertat iubita infidelă, dar nu şi prietenul trădător.
Unii specialiştii susţin că a fost victima calomniilor junimiştilor, în frunte cu Titu Maiorescu, care căutau
răzbunarea. Alţii spun că, din contră, văduvei lui Ştefan Micle îi plăcea cochetăria şi îl tortura pe gelosul
Eminescu cu escapadele ei amoroase.
https://adevarul.ro/locale/botosani/cu-l-a-inselat-veronica-micle-eminescuc-orgiile-ofiteri-poeti-desfraul-
noapte-conu-caragiale-l-au-sfasiat-eminul-iubit-1_54f308f9448e03c0fd1b35ae/index.html
În final, Caragiale şi-a cerut transferul ca revizor şcolar la Argeş şi n-a mai călcat prin preajma Veronică.
([Veronica Micle s-a născut în acelaşi an cu Eminescu, la 22 aprilie 1850 în Bistriţa Năsăud, în familia
cizmarului Ilie Câmpeanu, un fost luptător în armata lui Avram Iancu la 1848. Persecutată de autorităţile
habsburgice, mama Veronicăi îşi ia copilul şi pleacă peste munţi în Moldova, la Târgu Neamţ, unde
locuia într-o căsuţă şi lucrând ca moaşă. Veronica este un şcolar eminent, o tânără de o rară frumuseţe, de
care se îndrăgosteţe unul dintre profesorii ei, Ştefan Micle. . La data de 7 august 1864, Veronica Micle s-a
căsătorit cu Ştefan Micle, de 44 de ani, care la data căsătoriei era profesor universitar, însă mai târziu avea
să devină rector al Universităţii din Iaşi, cei doi având împreună două fete. În anul 1872, cînd Veronica îl
întâlneşte la Viena pe Mihai Eminescu, era deja mamă a doi copii. Se spune că între cei doi amanţi ar fi
fost o dragoste la prima vedere şi atunci a început o frumoasă poveste de iubire. La data de 1 septembrie
1874, Eminescu devine director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, iar până în octombrie 1877, marele poet
locuieşte la Iaşi. În tot acest timp, relaţia de iubire dintre Eminescu şi Veronica Micle începe să prindă şi
mai mult contur. La data de 6 august 1879, Ştefan Micle moare, iar Veronica Micle reia legătura cu Mihai
Eminescu, fără însă ca cei doi să reuşească să formeze o familie. Încă de la început, relaţia lor nu a fost
una foarte bună, nu de puţine ori Veronica Micle reproşându-i marelui poet că nu vine la ea în vizită la
Iaşi
https://adevarul.ro/locale/suceava/triunghiul-amoros-eminescu-micle-caragiale-veronica-micle-l-a-inselat-
marele-poet-cubunul-prieten-1_589492855ab6550cb8160445/index.html
Specialiştii în istoria literaturii, ca şi criticii literari spun, totuşi, că relaţia dintre Eminescu şi Micle nu a
fost perfectă, împlinită, aşa cum este prezentată în multe lucrări de popularizare. Din contră, oamenii de
litere, spun că aşa cum reiese şi din corespondenţa purtată de cei doi amorezi, dar şi din mărturiile
contemporanilor, relaţia lui Mihai Eminescu cu Veronica Micle a fost una tumultoasă, istovitoare
sufleteşte în special pentru poet, plină de criză de gelozie şi trădări. Referinţele cu privire la amantele lui
Eminescu, sunt numeroase şi clare.Aventurile lui Eminescu, cu Mite Kremnitz şi Cleopatra Lecca, fiica
pictorului Lecca, dar şi indiferenţa lui Eminescu, care nu răspundea la scrisori sau evita să vină la Iaşi să o
întâlnească, spun specialiştii ar fi determinat-o să accepte avansurile lui Caragiale, coleg al lui Eminescu
la ”Timpul” şi un ”Don Juan” fără scrupule.
Chiar şi junimiştii care spunea că au grijă ca poetul să nu ajungă o bătaie de joc, spuneau că Veronica
Micle, umbla şi flirta cu ofiţerii prin parcul ieşean Copou, un loc popular de promenadă. ” Amorul lor
ajunsese destul de departe şi poetul trăia amara, dezamăgitoarea concluzie că iubita este o femeie uşoară
şi o părăseşte. Într-o altă epistolă, din acelasi an 1876, redactată în franţuzeşte, reiese că, atunci când
Veronica se plimba prin parc (Copou) era "în societatea de ofiteraşi a unei artilerii considerabile prin
mustăţile sale mari", scria în 1999, Zigu Ornea.]
3) Capitolul 3==Influenţa biografiei scriitorului asupra scrierilor sale este evidentă. În perioada
1881-1882 cînd frecventează Junimea de la Iaşi, şi o ‘’cultivă’’ pe Veronica Micle, Caragiale
colaborează cu Iacob Negruzzi la ‘’Hatmanul Baltag’’o comedie bufă, a cărei muzică va fi
compusă de Eduard Caudella (În casa lui Ed. Caudella Caragiale a cunoscut-o pe Fridolina,
precum şi pe Adela, fiică a doamnei Clara Ed Caudella, dintr-o altă căsătorie”). Scrie şi o parodie
la ‘’Soacra cu trei nurori’’ a lui Creangă, ‘’ Soacră-mea, Fifina (O soacră) - o mică farsă
sentimentală, după modelul teatrului francez de boulevard.
(notă - 1.Nu aceste texte aveau să ilustreze nivelul dramatic cel mai de jos pe care l-a putut atinge
Caragiale. Incredibilul nivel îl aflăm după ce dramaturgul, recunoscut ca primă valoare naţională în
materie de teatru, îşi încheiase, de fapt, activitatea de autor dramatic, în producţia patriotic-alegorică100
de ani, un montaj prin care oficialităţile vremii (ministru al Educaţiei: Spiru Haret) voiau să încheie
secolul al XIX-lea construind apoteoza lui Carol I. Suita de tablouri vivante, de texte patriotice selectate
din autorii întregului secol (Iancu Văcărescu, Heliade, Alecsandri, Bolintineanu) a beneficiat probabil de
multiple intervenţii şi „colaborări“ suplimentare ale echipei de consilieri regali, textul este însă iscălit de
Caragiale, care nu la renegat, deşi astăzi destui cercetători refuză să i-l atribuie în întregime. Amplul
montaj istoriconaţional, kitsch teatral şi kitsch literar, îl desemnează pe Caragiale drept precursorul tipului
de spectacole patriotic omagiale, bine ştiute de cei care au trăit în epocile totalitare, cunoscute sub numele
Cîntarea României. De altfel, Caragiale nu era chiar la prima încercare în materie. În septembrie 1888,
organizase, la Castelul Peleş, reprezentaţia dată în cinstea Prinţului de Wales, viitorul rege Eduard al VII-
lea al Angliei. Fusese răsplătit cu decoraţia Steaua României în grad de cavaler. Deşi… parcă se strecoară
gîndul că a existat şi o intenţie de a submina sublimul patriotic prin ironie: în reprezentaţie e inclusă piesa
Franţuzitele de C. Faccà, primă tentativă de a face teatru în teatru, o inovaţie pentru scena românească
satiră a snobismului mimetic cultural, a formelor fără fond; şi poate recunoaşterea implicită, de către
Caragiale, a predecesorilor în a căror tradiţie se situa. https://www.observatorcultural.ro/articol/i-l-
caragiale-dramaturg-minor-autoreprezentari-parodii-ipoteze/ Roxana Sorescu vorbeşte despre
‘’Transfigurarea literară a biografieii’’ - Astăzi, aproape nimeni nu le mai acordă atenţie. La vremea lor,
au fost reprezentate fără mare succes (Soacră-mea, Fifina, la 18 februarie 1883, Hatmanul Baltag, la 1
martie 1884), dar nu au fost chiar fluierate. Dacă pentru istoria literar-estetică ele nu au o mare
însemnătate, pentru biografia autorului şi pentru raportarea lui la artă, au. Sînt comedii în care Caragiale a
încercat o formulă de inspiraţie pe care o va părăsi apoi: inspiraţia din propria biografie, într-o formă
teatrală de intertextualitate parodică. Acestea sînt singurele sale piese de teatru în care se autoreprezintă,
sub mască, dar într-o formă destul de uşor de identificat. În proza scurtă, el se va autoreprezenta de
nenumărate ori, asumîndu- şi identitatea lui nenea Iancu, o mască pentru public şi aceasta ‘’
=Romanul adoptă un stil realist, publicînd fotocopii ale unor documente din periodicele vremii, dar şi
epistole confidenţiale. (Şi în ‘’Nevestele vesele din Windsor’’, scrisorile erau nu numai integrate în text,
ci motivau parţial şi conflictul. Ca şi în ‘’O scrisoare pierdută’’ şi în ‘’D-ale carnavalului’’.)
„Recitind jurnalele, m-am convins de sinceritatea celui care și-a dezvăluit cu atâta cruzime propriile
slăbiciuni și vicii. Istoria unui suflet omenesc, chiar și a celui mai neînsemnat, aproape că e mai
interesantă și mai folositoare decât istoria unui întreg popor, mai ales când este rezultatul analizei și
observațiilor făcute de inteligența unui om matur asupra propriei sale persoane, scris fără dorința
vanitoasă de a trezi simpatie sau mirare.”
https://atuconsulting.ro/jurnal/recenzie-mihail-lermontov-un-erou-al-timpului-nostru/
Anatomia psihologică a unui alt Peciorin devine atât pentru autor, cât și pentru societate, chipul Eroului.
Scrisorile adresate lui Petre Th. Missir, din perioada martie-mai 1883.
, Leopoldina Reinecke alias Fridolina, aşa cum o poreclise Caragiale, i-a furat inima dramaturgului.
Nevoit să facă naveta des la Craiova şi îndrăgosit teribil, Caragiale le încredinţa prietenilor rămaşi la Iaşi
sarcina de a îi transmite informaţii despre femeia dorită. „Ce faţe Fridolina? O doresc de-mi seacă
sufletul… Cu ochii ei albaştri, cu capul ei frizat”, îi scria dramaturgul în aprilie 1883 lui Petre Missir.
Inima tinerei era însă dăruită unui maior care o ceruse în căsătorie şi dăduse bir cu fugiţii. Caragiale
obişnuia să trimită cu trenul de la Craiova buchete de violete pe care amicul său Missir avea sarcină să le
ducă Fridolinei. Dramaturgul îndrăgostit nutrea dorinţe de căsătorie cu tânara de la Iaşi, însă prietenii l-au
trezit la realitate. Când i s-a pus în vedere că perspectiva unei căsătorii cu Fridolina ar însemna
întreţinerea întregii familii a acesteia, dramaturgul a renunţat la amorul neîmpărtăşit. Ca răspuns „rabiei
sentimentale” în corespondenţa cu Missir, autorul „Năpastei” anunţă că se retrage din bătălia
matrimonială, fără explicaţii.
https://adevarul.ro/locale/alexandria/iubirile-caragiale-reusit-dramaturgul-puna-coarne-eminescu-
constantin-nottara-1_587f5b305ab6550cb88b34c4/index.html
‘’Ca parodie, dacă Victor-Edgar este şi adoratorul şi inventatorul Fridolinei-personaj, atunci soarta şi-a
exercitat ironia ei faţă de Caragiale: peste foarte puţină vreme, cînd el va înnebuni temporar după o
Leopodină, o va boteza nu după un personaj de roman popular, ci după un personaj de roman popular
parodiat de el însuşi, Fridolina. S-a autoparodiat cu anticipaţie.’’(Roxana Sorescu).
Transfigurarea literară a biografiei apare în ‘’O soacră’’ care este comedia ambiguă a căsătoriilor
neconsumate sau imposibile, în care toate personajele sînt frustrate în amor, finalul fericit constînd în
realizarea unirilor fireşti. Tot ce ştim astăzi despre „Frido lina“ se datorează corespondenţei lui Caragiale
către prieteni şi cercetărilor perseverente ale lui Şerban Cioculescu. Pasiunea fulgerătoare l-a cuprins pe
dramaturg prin februarie 1883, s-a dezvoltat vertiginos, cu utopice planuri matrimoniale, şi a durat pînă la
23 aprilie acelaşi an, cînd Fridolina dispare brusc şi pentru totdeauna din conversaţiile lui Caragiale,
plecat de două săptămîni la Craiova, Victor recurge la remediul ultim: face ceea ce ar face Edgar,
personajul-model din romanulEdgar şi Fridolina sau victimele Inimii (publicat în Romanţierul ilustrat, la
care e abonat), cade la picioarele adoratei (mai ales că Peruzeanu, confundînd femeile, îl asigurase că va fi
bine primit) şi îi recită, citind-o direct din carte, replica acestuia: „O! Fridolino! te iubesc, te ador, te
idolatrez, sînt nebun! Tu mă iubeşti; eşti, trebuie să fii a mea, te voi disputa cerului şi infernului“. Ciudat
citat. Toate trimiterile literare (pentru noi istorico-literare, pentru Caragiale contemporane) din piesă
corespund realităţii: O soacră e concepută ca parodie a modului de viaţă livresc, a existenţei ghidate după
principii şi modele literare. A donquijotismului. Al cărui efect produce o pedantă ridicolă în tagma
femeilor şi un slujitor cretinizat de amor în tagma bărbaţilor. Victor e îndrăgostit de Fifina pentru că
Edgar e îndrăgostit de Fridolina. El imită în amor, îşi urmează întocmai modelul şi iubeşte cu cartea în
mînă. Mimetism sentimental cu consecinţe dramatice, imitare a formei care îşi creează fondul.
Caragiale construieşte, ambiguu ca de obicei, un text care poate fi receptat în două feluri: ca text
independent, provocînd diversele reacţii de lectură pe care le provoacă un text independent pentru
receptorii inocenţi; ca text parodic, trimiţînd la anumite modele precise, care pot fi recunoscute, spre
dublarea plăcerii, de cititorii avizaţi. Procedeul parodiei mascate, foarte frecvent odată cu triumful
postmodern al intertextualităţii, este astăzi utilizat cu mare succes în cea mai populară formă de
comunicare artistică: comunicarea prin imagini, filmul, care a înlocuit comunicarea prin cuvînt.( I.L.
Caragiale – dramaturg minor: autoreprezentări, parodii, ipoteze – Roxana Sorescu)
4) ===Un an mai târziu, după episodul amoros neîmpărtăşit de la Iaşi, dramaturgul a cunoscut-o pe
Maria Constantinescu (21 de ani), o tânără angajată a fabricii de tutun „Belvedere”. În 1884,
Caragiale lucra ca funcţionar la Regia Monopolurilor din Bucureşti. Din scurta aventură cu Maria
Constantinescu s-a născut primul său copil, în 1885. Apoi a părăsit-o. Pe Mateiu Caragiale l-a
recunoscut ca fiu, însă relaţia dintre cei doi amorezi s-a încheiat la scurt timp după naşterea
copilului. Nu s-a casatorit insa cu femeia mai tanara cu 10 ani, de conditie modesta si fara multa
scoala,
Caragiale, destul de mitocan, o părăseşte în momentul în care pune mâna pe averea Momuloaiei,
mutându-se pe Calea Victoriei, la numărul 248. Mateiu îşi petrece copilăria între o mamă posesivă,
dornică să-şi pună toată dragostea pe unicul ei fiu, şi un tată care îl ia la el în casă, dar îl înscrie la şcoală
sub numele de Mateiu Constantinescu, refuzându-i astfel recunoaşterea legală.
Deabia în 1896, Ion Luca se decide să-l treacă pe Mateiu în foaia matricolă a liceului privat „Sfântul
Gheorghe” cu numele său.
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/o-relatie-complicata-la-moartea-tatalui-sau-fiul-lui-
caragiale-a-scris-randuri-nereproductibile-sa-le-lasam-uitarii
Atunci cînd tatăl său moare. Mateiu vine la Berlin. „N-a îmbrăţişat pe nimeni, a înaintat cu paşi lenţi până
la odaia în care Caragiale era întins, acoperit cu garoafe. L-a privit lung”, va rememora clipa sora sa
vitregă, Ecaterina (Tuşchi) Caragiale, mai târziu.
Criticul Şerban Cioculescu însă nu-l iartă: „În carnetul său intim a scris, la moartea lui Caragiale, rânduri
nereproductibile. Să le lăsăm uitării”. Acest text este un fragment din articolul "Adevăratul Caragiale"
apărut în Historia Special, nr. 12, disponibil în format digital pe paydemic.com.
Mulţi dintre cei care l-au cunoscut spun că Ion Luca Caragiale era un om „bun de pus pe rană”. Cu toate
acestea, Nenea Iancu avea un mare beteşug, consemnat atât de contemporanii săi, dar şi de specialişti: era
un iubăreţ avid şi, mai ales, fără scrupule. Nu îl opreau nici prieteniile, nici relaţiile de rudenie, nici
incovenientele sociale. Le-a pus rând pe rând „coarne” celor mai buni prieteni şi nu s-a sfiit să se
„înamoreze” de femei mult mai tinere. De altfel, Ion Cristoiu descrie perfect relaţia lui Caragiale cu
femeile: „Eminescu idealizează femeile. Caragiale se culcă cu ele!”
https://adevarul.ro/locale/botosani/canalia-caragiale-iubea-scrupule-nenea-iancu-desfrau-veronica-
eminescu-idila-minora--prins-gol-nottara-pat-nevasta-sa-1_550857c0448e03c0fda59e50/index.html
5) ====‘’Aventură cu nevasta lui Constantin Nottara Pasiunea pentru femei l-a împins pe
Caragiale în triunghiuri amoroase în care a jucat rolul de amant. În 1889 a ajuns în centrul unui
scandal care a făcut deliciul rubricilor mondene din ziare, după ce s-a încurcat cu actriţa Amelia
Welner, soţia lui Constantin Nottara. Cei doi soţi Nottara jucau la Teatrul Naţional, al cărui
director a fost pentru scurt timp Ion Luca Caragiale. Vrăjit de frumuseţea actriţei, Caragiale n-a
mai ţinut cont de soţ. Partidele amoroase se derulau chiar în casa lui Nottara şi aventura a
culminat cu prinderea amantului Caragiale în patul conjugal. Întors acasă pe neaşteptate dintr-un
turneu, Nottara a dat peste Caragiale în dormitor purtându-i papucii de casă şi halatul. "Coane, am
înţeles să-mi iei nevasta, dar şi halatul, şi papucii?!", ar fi exclamat Nottara. Scandalul s-a
finalizat cu demisia lui Nottara de la Teatrul Naţional, iar ziarele vremii titrau: “Balamuc la
Teatrul Naţional din cauza boroboaţelor directorului”.
https://adevarul.ro/locale/alexandria/iubirile-caragiale-reusit-dramaturgul-puna-coarne-eminescu-
constantin-nottara-1_587f5b305ab6550cb88b34c4/index.html
6) =====La 2 iulie 1888, Ion Luca Caragiale, cel mai mare dramaturg român, este numit director al
Teatrului Național din București. Demisia din funcṭia de director al Teatrului Naṭional din
Bucureṣti şi-a dat-o în anul următor, după ce s-a căsătorit.[vezi demisia – Epoca, IV, nr.1039,
5/17 mai 1889]
Caragiale pînă la urmă s-a însurat. Nenea și-a pus pirostriile târziu, la treizeci și șase de ani, amorezat de
fiica unui arhitect pe nume Gaetano Burelly.
= Cînd s-a căsătorit, Caragiale a trăit un coup de foudre, rezolvat prin Blitzkrieg. Într-o seară de la
începutul lunii octombrie 1888, a cunoscut- o în biroul său de director de teatru pe eleva de pension
Alexandrina Burelly („la belle Andalouse“, în presa mondenă), a aflat că nu-i place Musset pentru că e
prea „smiorcăit“ (informaţie esenţială), i-a acordat biletele de favoare cerute pentru ea, pentru colegele de
pension şi profesoarele care le însoţeau, a condus-o la locul ei în sală, pe scară a sprijinit-o cînd s-a
împiedicat un pic („Atunci am ştiut că va fi soţul meu“), a fixat- o tot timpul spectacolului, apoi a condus-
o acasă, unde amîndoi au jucat scena balconului din Romeo şi Julieta. A doua zi dimineaţa, directorul
Teatrului Naţional, în vîrstă de aproape 37 de ani, se prezenta la tatăl domnişoarei, încă elevă de pension,
şi o cerea de soţie Căsătoria civilă şi religioasă va avea loc abia peste trei luni, consumate în asalturi
strategice în jurul familiei miresei, pe 7-8 ianuarie 1889. Didina se va dovedi o soţie perfectă. Nu s-a
păstrat nici o urmă a căsniciei reuşite în opera lui Caragiale
La 7–8 ianuarie 1889 s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica lui Gaetano Burelly. Din această
căsătorie vor rezulta mai întâi două fete: Ioana (n. 24 octombrie 1889) și Agatha (n. 10 noiembrie 1890),
care se sting de timpuriu din cauza tusei convulsive sau a difteriei (la 15 iunie respectiv 24 martie 1891).
La 3 iulie 1893 i se naște un fiu, Luca Ion. (1893 - 1921), şi Ecaterina Lagodi-Caragiale (născută în
1894).
După moartea lui Eminescu publică în 1889 două articole, ‘’Poetul Eminescu s-a stins’’ şi ‘’În Nirvana’’,
iar în 1890 reia colaborarea la ‘’Convorbiri literare’’ şi la ‘’Timpul’’.
‘’Am învăţat la şcoala vieţii”, spune acest ‘’picaro’’ rezumînd în acest metatext (=text despre text)
aventurile unui erou Mitic. ‘’Rică sunt eu!’’, se spovedeşte el în ultimul act, după ieşirea din scenă.
=‘’ . Ambele piese inspirate din perioada ieşeană a lui Caragiale ridiculizează frica de manifestările fireşti
ale amorului, de care sînt dominate femeile cu un oarecare statut social. Ce se va fi întîmplat în realitate
atunci? Va fi agresat Caragiale vreo pudibondă amorezată, cu veleităţi filosofico-literare? Păcat că nu s-au
păstrat scrisorile Veronicăi. Am bănuiala că replicile Fifinei de acolo sînt inspirate.
Peruzeanu – potenţial criminal şi observator lucid al lumii literare – nu e străin de personalitatea autorului
real. Dar Victor-Edgar, valetul? Altă faţă a îndrăgostitului frustrat, idiotizat absolut de pasiunea
mimetică? Nu s-ar putea să fi ştiut Caragiale ceva despre acest tip de amor? Excepţional mi se pare nu
faptul că în relaţia lui cu Veronica s-ar fi putut manifesta şi aşa, ci faptul că peste cîteva luni, în relaţia lui
cu frigida pudibondă Leopoldina, cînd va plînge privindu-i portretul, va implora amicii să-i dea veşti
despre ea şi va alerga după un ieşean numai pentru că venea din oraşul femeii iubite, se va manifesta
foarte aproape de modelul Edgar. Parcă şi-a prezis-o, dacă nu cumva şi-a indus-o.
Dar dacă relaţia lui cu Veronica a fost de tipul relaţiei lui Victor sau a lui Peruzeanu cu Fifina, dacă s-a
limitat la observarea lucidă a nefericitei sau la adoraţia nebună, fără finalizare, cum spune piesa,
Eminescu nu prea avea de ce să fie gelos.
Să fie aceasta varianta ideală prezentată de Caragiale asupra perioadei sale ieşene? Peru zeanu e bun
prieten cu rătăcitorul Ulise, pe care i-l aduce Fifinei pentru reîntregirea cuplului. Dar dacă înscenarea a
fost o simplă strategie de inducere în eroare a titularului, de care autorul ficţional era capabil? În varianta
Eminescu, valetul-paj, Cătălin, viclean copil de casă, va sfîrşi prin a fi un amant fericit.
https://www.observatorcultural.ro/articol/i-l-caragiale-dramaturg-minor-autoreprezentari-parodii-ipoteze/
În ‘’Hatmanul Baltag (personaj care pare un alter-ego al lui Caragiale), textul conţine şi corespondenţa
amoroasă dintre Arghiriţa şi Stacan, după împăcare (conform deprinderii autorului de a integra scrisoarea,
cel mai sigur procedeu de autocaracterizare, într-un text dramatic). De la Caragiale, în opera căruia
scrisoarea, mai ales dacă era scrisorică de amor, a jucat un rol esenţial, nu s-a păstrat nici o scrisoare de
amor adresată unei femei. Nu s-au păstrat nici scrisorile doamnei Micle către Caragiale. SE pare că
trebuie să citim corespondenţa amoroasă printre rînduri.
În articolul https://beta.dela0.ro/nenea-iancu-in-amor/ sunt publicate 5 acte = poveşti de dragoste
cunoscute.şi un epilog
Epilog. Cine poate să știe ce a fost?
’Cella Delavrancea’’ - 1909-05-04 - Universul, 4 mai 1909; semnat: Caragiale;
În 11 noiembrie 1910, Cella Delavrancea îi scrie prietenei sale Margareta Miller Verghi, care avea un
renumit pension în Bucureşti unde aceasta studiase. „Destinul m-a făcut să-l cunosc. Este un ins colosal –
abordează totul cu aceeaşi perfecţiune – în filosofie, muzică, artă dramatică. N-am cuvinte să-ţi exprim
căutarea, stupefacţia, gravitatea admiraţiei mele în faţa unei inteligenţe ca a sa. Nu-l văzusem decât acasă
[la Bucureşti] unde cea mai mare parte a timpului discuta cu Ticu [Barbu Delavrancea], iar eu nu
deveneam activă decât la pian făcându-i plăcere, dar în aceste zile petrecute la el într-un apartament înecat
în covoare turceşti, am putut să-l cunosc şi să-l binecuvântez. Destinul m-a făcut să-l cunosc atât de intim.
Semnat: Bătrâna ta ciocănitoare în drum către Italia.” (Fondul Saint Georges – corespondenţă – Cella
Delavrancea – Margareta Miller Verghi, BCU)
„În ultimul an de viaţă am stat două luni la el. Era concentrat în gândul unei noi creaţii. Se plimba prin
casă, fuma necontenit. Nota un cuvânt, ştergea un rând întreg, şi dacă nu reuşea să exprime ce vroia,
venea la noi. «Hai, Aghiuţă, cântă-mi din Beethoven». În muzică îşi găsea destindere. Nimic nu prevestea
că-şi trăia ultimele zile. Ne ţinea cuvântări despre literatură şi muzică cu talent de critic rafinat.” (Cella
Delavrancea – “Dintr-un secol de viaţă”)
Caragiale și fiica lui Delavrancea. Caragiale o găzduia la Berlin pe fiica prietenului său, pianista Cella,
mai tânără cu peste patru decenii (!) decât dramaturgul. Și chiar acolo la Berlin, cu nevasta în casă… cine
poate să mai știe, că doamna Cella în memorii e delicată. Povestește doar că Nenea îi spunea Aghiuță și o
punea să îi cânte din Beethoven…
https://www.bookaholic.ro/redescoperirea-clasicilor-cele-mai-frumoase-treisprezece-harfe-din-viata-lui-
ion-luca-caragiale.html
Uneori, în textele sale, Caragiale este o voce din off, dezvăluind poveşti de dragoste ascunse. Victor este
un alt Rică, este un chelner ‘’de bacşişuri mici’’ [Prin acest personaj Caragiale apre-Caragiale îşi
anticipează încă o dată destinul: va fi nu numai „restaurator“, administrator de berării şi restaurante, ci şi
membru în Societatea internaţională a chelnerilor din Bucureşti, primit la 1 decembrie 1894 şi exclus la
12 ianuarie 1895, pentru neplata cotizaţiei.] Altfel, cînd rămîne singură cu ea însăşi, Fifina îşi plînge
fericirea pierdută la nivelul Vetei: „Ce rău am făcut cînd mi-am întors iar gîndul cătră o fericire care este
pierdută pentru totdeauna, pierdută fără nici o speranţă de reîntoarcere“… La reîntîlnirea cu Ulise, îi va
cădea în braţe ca orice femeie îndrăgostită, sub ochii disperaţi ai lui Victor, un chelner cu vaste lecturi pe
care le alternează: şi romane, şi manuale de psihologie. Iubeşte ca în cartea pe care o citeşte şi se studiază
comparativ. E slujitorul pînă la pierderea minţilor al femeii ideale care îi e stăpînă (trubadur, devenit în
lumea modernă valet) şi îşi diagnostichează comportamentul cu teoria în mînă. Aşa şi intră în scenă:
citind din cartea de teorie şi definindu-şi simptomele.
Toată literatura la care se face referire în piesă este kitsch, „alcătuită majoritar din produse ale
romantismului epigonic, ajuns a întruchipa o caricatură involuntară“, cum a observat de mult Şt. Cazimir.
Roxana Sorescu mai adaugă: ‘”O soacră este şi farsa actului de comunicare literară kitsch, personajele
principale sînt o scriitoare kitsch, Fifina, şi un cititor kitsch, Victor, care trăieşte conform unui model
literar kitsch. Este un kitsch parodiat cu procedeele intrinseci sistemului, aşa încît spectatorul neprevenit
poate lua parodia drept realitate. Astăzi e un procedeu frecvent de construire a mesajelor parodice”. Există
însă şi personajul- observator, care induce distanţa şi deci posibilitatea de a trata lucrurile cu umor.”
O parodie multiplă a literaturii, povestită parcă de un DonQuijote care nu se implică în faptele prezentate.
Un film-fabulă despre cărţile care s-au scris despre cărţile scrise de Ion Luca Caragiale şi despre piesele
de teatru nepuse încă în scenă. Undeva există în biblioraft şi un act dezvăluind în cuvinte povestea de
dragoste dintre scriitor şi pianist ispitei.O bibliotecă prin care se scurge caragialumea de la un text la altul,
într-o ţesătură de texte, un webtext.
În webotecă, cititorul de romane hipertextuale caută precum un detective versiunile anterioare ale
textului, traducerile, punerile în scenă, ecranizările, romanul epistolary care a însoţit publicarea în
periodice a texului originar, procesele, acuzaţiile de plagiat, stenogramele iubirilor lui trecătoare, etc.
Viaţa de zi cu zi este trăită ca un hypertext. În timp ce este citit/trait de către personajul-povestitor,
romanul fragmentar se şterge şi dispare în uitare, textele reapărînd în amintirea altor texte, în cu totul alte
spaţii. Dar întrebarea rămîne: Cum a murit eroul principal al uneia dintre cele mai cunoscute opera
clasice?
Prima versiune a poveştii vieţii lui a fost scrisă în Epoca de Aur, în conformitate cu credinţele şi
obiceiurile vremii.„Celebru este unul care începe să trăiască după ce a murit”, obişnuia să zică Nenea
Iancu la o bere.
Aforismul pe care îl trăiește Caragialele este: „Tan largo me lo fiáis” (tradus ca „Ce termen lung îmi
dai!”. Acesta este modul său de a indica faptul că este veşnic tânăr şi ferice și că moartea este încă
îndepărtată - crede că are destul timp să se pocăiască mai târziu pentru păcatele sale.
=Prima tentativă de a deschide o berărie a avut-o în 1893. În asociaţie cu un hotelier pe nume Mihalcea,
în noiembrie 1893. Berarul, personajul principal al romanului picaresc, îşi afirmă orgoliul plebeu în faţa
pretenţiilor de nobleţe ale puternicilor vremii. Caragiale şi-a construit propria legendă de idriot călător (şi
fante de obor) printr-o societate coruptă, caragialumea din care face parte şi personajul-povestitor.
== Maiorescu, care mai vizita familia Burelly, ar fi afirmat, înainte de căsătoria lui Caragiale, în faṭa
viitorilor socri: „Bun băiat Caragiale ăsta, dar îi cam place să stea mult prin berării“.
Caragiale se îndrăgostea iute, iubea furtunos și era nestatornic. Se mândrea cu capacitatea sa de a seduce
femei de toate vârstele și posturile din viață și, de multe ori, se deghizează și își asumă alte identități
pentru a seduce femeile. . Nenea Iancu i-a încornorat, cum s-ar spune, și pe amicii dumisale Mihai
Eminescu și Constantin Nottara. În versiunea lui Tirso de Molina, personajul este descris ca un om
malefic care seduce femeile datorită abilității sale de a manipula limbajul și de a-și masca aspectul.
Acesta este un atribut demonic, deoarece diavolul este cunoscut pentru schimbarea formei sau luarea
formelor altor oameni. De fapt, piesa lui Tirso are o intenție moralizatoare clară.
Tânăra pianistă Cella Delavrancea avea 22 de ani, călătorea şi dădea concerte. Era fiica bunului său
prieten Barbu Delavrancea. Caragiale a găzuit-o în casa lui, la Berlin, şi o alinta Aghiuţă, îi cânta
îndeosebi din Beethoven. https://www.ziarulmetropolis.ro/caragiale-indragostit/
Nenea s-a săvârșit la 1912, la Berlin. Cine să știe ce o fi fost și ce n-o fi fost la mijloc.
Ca orice roman fragmentar, ‘’Caragialele Antologic’’ este un roman neterminat, incomplet, deoarece, în
mod intenţionat sau nu, unele documente sunt pierdute sau ‘’clasificate’’, şi unele stenograme sunt
cenzurate, „grecul genial" fiind considerat când „arhicanalie", când „ultimul ocupant fanariot" al
României.
Încercăm să redăm cîteva dintre variantele transmise de copiştii ‘’Memoriele lui… - Scrise în zece
minute’’ (fără să uităm că tot el a dat ordinal de incendiere a arhivei personale.)
= Personajul Eminescu, care locuia la Berlin pe Albrecht-Strasse nr. 6, se întîlnea uneorea cu un bătrînel
care locuia pe Schonnerberg bei, Innsbruckerstr. 1.
Cele două personaje ascunse sub un pseudonim, Mihail Eminovici (alias Mihai Eminescu) şi Ioanne L.
Caragiali (alias Ion Luca Caragiale) s-au cunoscut pe vremea când poetul a fost cooptat în trupa de teatru
a lui Costache Caragiale, unchiul lui Ion Luca. Cei doi au legat o frumoasă prietenie şi se spune că vreme
de un an au fost nedespărţiţi.
https://adevarul.ro/locale/alexandria/cum-ajuns-eminescu-caragiale-prietenie-profunda-ura-pura-poetul-
nepereche-pus-problema-a-l-provoca-duel-uriasul-dramaturg-1_59770c035ab6550cb8778b56/index.html
Într-o altă variantă biografică se spune că Ion Luca Caragiale l-a cunoscut pe Eminescu pe cînd tînărul
poet, debutant la ‘’Familia’’, era sufleur și copist în trupa lui Iorgu. În 1871, Caragiale a fost numit
sufleur și copist la Teatrul Național din București, după propunerea lui Mihail Pascaly.
Mai tîrziu, între anii 1878 și 1881 au ajuns colegi în redacţia ziarului „Timpul“ din Bucureşti şi la
Junimea.
= În anul 1872, societatea "Junimea" din Iaşi îi acordă tânărului Eminescu un "stipendiu" (ajutor în bani,
acordat unui student sărac; o bursă) pentru continuarea studiilor la Universitatea din Berlin. Eminescu
având asupra sa certificatul de absolvire a gimnaziului din Botoşani, reuşeşte, pe data de 12 decembrie
1872, să se înscrie la Universitatea din Berlin (Humboldt - având statutul din 1810) ca student ordinar. La
Berlin se afla şi fratele cel mare al lui Eminescu, Şerban, care studia medicina. La Berlin, Eminescu a fost
mai statornic, reuşind să promoveze anul 1872-1873 - cele două semestre, după cum reiese dintr-un
grăitor certificat al Universităţii regale "Friederich Wilhelm": "Noi, rectorul şi senatul Universităţii regale
Friederich Wilhelm din Berlin, atestăm prin acest certificat de absolvire că domnul Mihai Eminescu,
născut în Botoşani, în România, fiul proprietarului Eminescu, a fost pregătit pentru studiile academice la
gimnaziul din Botoşani şi a fost înmatriculat la noi la 18 decembrie 1872 pe baza unui certificat de
absolvire de la acest gimnaziu; a stat aici ca student de atunci şi până la sfârşitul semestrului de vară 1873
şi a studiat filozofia. În scopul şederii sale a studiat următoarele prelegeri, semnate mai jos, conform
actelor prezentate... Referitor la purtarea avută la această universitate nu este nimic de remarcat în
defavoarea lui, referitor la partea morală sau materială" În data de 6 decembrie 1873, Eminescu s-a înscris
mai departe la Universitatea din Berlin pe care o termină în data de 30 iulie 1874. Venit în fruntea
Ministerului Educaţiei Naţionale, Titu Maiorescu îi pretinde tânărului student Eminescu să-şi dea
doctoratul în filozofie la Iena, pentru a putea fi apoi numit ca profesor la Catedra de Filozofie a
Universităţii din Iaşi. Eminescu în corespondenţa pe care o are cu Titu Maiorescu nu-l contrazice,
primeşte suma de 300 taleri pentru doctorat, dar consideră că este prea tânăr pentru a susţine doctoratul în
filozofie la Iena. Ministrul Titu Maiorescu,îi atribuie postul provizoriu de director al Bibliotecii Centrale
din Iaşi. În data de 30 august 1874, în faţa rectorului Universităţii din Iaşi, profesorul Ştefan Micle (soţul
poetei Veronica Micle), Eminescu depune jurământul.
Un singur amănunt este omis în toată această poveste: certificatul de absolvire a gimnaziului din
Botoşani.
Pe 16 aprilie 1863, Eminovici întrerupe studiile la gimnaziul din Cernăuţi. După ce repetă clasa a II-a,
Mihai nu mai doreşte să continue şcoala la Cernăuţi. El frecventează timp de şase săptămâni cursurile
gimnaziului, adică de la 8 februarie la 21 martie 1864.( în clasa a II-a). Într-o scrisoare din 26.03.1864
către ministrul Cultelor şi Instrucţiunilor Publice, Eminescu explică motivele care l-au făcut să se înscrie
şi apoi să părăsească gimnaziul din Botoşani:,,Având lipsă nu numai de obiectele accesorii la studiile
gimnaziale, dară chiar şi de meziile de susţinere, am fost constrâns de a părăsi după un interval de şase
săptămâni deja gimnaziul din oraşul naşterei mele, spre a-mi căuta în altă parte existenţa”.
În scrisoarea lui Matei Eminescu către Corneliu Botez din Galaţi, din 1 mai 1909, acesta precizează:
„Mihai a făcut la Botoşani clasa III-a gimnazială, nu I-a, era printre elevii mediocri: la limba latină, însă,
era cel I-iu. A avut ca profesori de latină pe un bătrân Paulini; de matematică şi director pe Gh. Pădure
(cumnat cu repos. Mitropolit Iosif Gheorghian); de şt. naturale: C. Savinescu; de francesă: Petre Metey;
de istorie: Gh. Tiulescu. Când era el în clasa a III-a gimnazială, eu eram în I-a primară. Localul şcoalei
era în casele lui Hinek”.
Matei Eminescu se înscrisese în clasa a I-a primară în anul şcolar 1863/ 1864, dar greşeşte clasa în care
era înscris fratele său. Mihai putea să se înscrie în clasa a III-a de gimnaziu numai în cazul în care ar fi
absolvit clasa a II-a la Cernăuţi, dar el n-o absolvise şi venise pentru a termina clasa a II-a. Chiar dacă a
continuat clasa a doua la Botoşani el nu a terminat-o.
Ziarul ,,Ordinea’’: ‘’după cercetările arhivei Liceului Laurian din Botoşani, nu s-a găsit înscris în
cataloagele clasei a II-a gimnazială din 1863-64, nici un elev cu numele de M. Eminovici”.
https://luceafarul.net/mihai-eminescu-elev-la-gimnaziul-din-botosani
Între 1858 şi 1866 Eminescu (al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorghe Eminovici) urmează cu
intermitenţe şcoala din Cernăuţi. Termină clasa a IV-a clasificat al cincilea din 82 de elevi, după care face
2 clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în 1863, revine ca privatist în 1865 şi pleacă din nou în 1866. Între
timp este angajat ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi la primărie). Sau pribegeşte
cu trupa Tardini- Vlădicescu.
Din 1866 pînă în 1869 pribegeşte pe traseul Cernăuţi – Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti.
Ajunge sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali, apoi sufleor şi copist la Teatrul Naţional,
unde îl cunoaşte pe Caragiale.
Între 1869 şi 1872 este student la Viena, unde o cunoaşte pe Veronica Micle.
Între 1872 şi 1874 este student la Berlin. Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în
filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.
https://m.facebook.com/permalink.php?story_fbid=761988637282824&id=173538242794536
Discuţiile de la Berlin dintre cele două personaje au continuat şi după 1912, pînă în 1963, cînd au fost
întrerupte de. [Mormântul lui Ion Luca Caragiale se află în Cimitirul Șerban Vodă - Bellu din București,
la figura 9 (Scriitori), între mormintele lui Mihail Ralea și Traian Săvulescu. În anul 1912 Caragiale a fost
înmormântat în stânga lui Mihai Eminescu, iar în anul 1918, în dreapta lui Eminescu, a fost înmormântat
George Coșbuc, lăsându-se un spațiu de cca. 2 metri între morminte. În 1961 comuniștii l-au înmormântat
pe Sadoveanu între Eminescu și Coșbuc, iar în 1963 l-au „înghesuit” și pe Traian Săvulescu între
Caragiale și Eminescu.
Spre deosebire de personajul Eminescu, personajul Caragiale nu a pretins niciodată că a absolvit
Facultatea de filosofie din Berlin. Dar pînă şi ultimul document păstrat la Berlin are valoare unei distinţii
post-mortem: „Nu am văzut creier mai frumos conturat, dar nici ateroscleroză mai avansată“, ar fi spus
medicul legist care i-a făcut autopsia.
Pe data de 15 iunie 1889, în casa de sănătate, sau mai bine zis sanatoriul de boli mintale al doctorului
Şuţu, situat pe Strada Plantelor din municipiul Bucureşti, la ora 4 dimineaţa, poetul nepreche Mihai
Eminescu se stingea pe un pat metalic, la vârsta de 39 de ani
Pe 16 iunie, a fost constatat decesul, iar medicii Şuţu şi Petrescu fac formele legale şi pregătesc un raport
oficial, destul de ambiguu din care nu reiese clar cauza morţii poetului. De altfel aceştia semnalează doar
simptomele unei tulburări psihice, nu şi fizice. Mai mult decât atât, la autopsia efectuată de doctorul
Tomescu şi mai apoi de Marinescu de la laboratorul Babeş creierul nu a putut fi studiat, fiind uitat de o
asistentă cu neglijenţă pe o fereastră deschisă, unde s-a descompus rapid.
”Din nefericire, nu aş putea să vă dau multe informaţii în privinţa creierului marelui şi nefericitului poet
Eminescu. Creierul mi s-a adus de la Institutul Şuţu într-o stare de descompunere care nu permitea un
studiu fin al structurii circumvoluţiunilor”, îi scria medicul unui ziarist ieşean
https://adevarul.ro/locale/botosani/adevarat-cauza-mortii-mihai-eminescu-dezvaluirile-incredibile-
specialistilor-126-ani-moartea-poetului-1_557d94c0cfbe376e3546de3e/index.html
şi pentru M.Eminescu, (dar şi pentru toţi scriitorii care au publicat în secolul XIX mai întîi în periodice)
este de dorit un roman-fragmentar care să include ca într-un jurnal toată viaţa şi opera sa. Respectînd
cronologia, datele biografice sunt împletite cu imaginea textelor publicate pentru prima data în periodicele
vremii. Acest FOTO-Book este un colaj din diferite materiale literare şi texte autobiografice, şi include şi
fotografii de familie, manuscrise, corespondenţa, inclusive documente oficiale, traduceri, memorii şi texte
care au fost scrise despre textele sale. Un roman-fluviu cu texte în desxte în texte, prin care copiştii şi
criticii să încerce să reconstituie imaginea scriitorului printre contemporanii săi.
Data naşterii lui Ion Luca Caragiale (1852-1912) este sărbătorită pe 30 ianuarie, însă pe certificatul de
naştere e trecut că s-a născut pe 1 februarie 1852.
Certificatul de botez, descoperit în anii 1970 la Arhivele Statului, menţionează: "La întâi ale lunii lui
februarie anul o mie opt sute cincizeci şi doi au născut Iecaterina cu legiuitul dumisale soţ a nume Dl
Luca Caragiali. Şi astăzi la şapte ale lunii lui Februarie anul o mie opt sute cinci-zeci şi doi s´a botezat în
legea pravoslavnică a Bisericii Răsăritului".
Celălat personaj tipic caragialian este acest ‘’picaro’’, acest ‘’vîntură-lume’’ mîndru de condiţia lui umilă,
acest Ioanne L. Caragiali are certificate de botez şi DOAR ATÎT.
Luca Ṣt. Karagiale (1812 – 10 septembrie 1870), actor, împreună cu prima sotie, Caliopi (Caloropoulos)
cîntăreaṭă în vodeviluri. [În actul său de cununie, Luca Caragiali (cu ultima variantă ortografică:
Carageally). nu îşi dă numele de familie, la anul 1838, ci acela de Luca sân (adică fiul lui) Ştefan. Pe la
1850, Luca părăseṣte teatrul, despărţindu-se şi de Caliopi, dar fără să divorţeze oficial de ea. El îşi
întemeiază o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Caraboas.
Cf. https://xdocs.ro/doc/serban-cioculescu-viata-lui-caragiale-xn4k9dr5l3oj
Sfidând autenticile origini, pe care în mod cert le cunoştea, Ion Luca Caragiale şi-a înregistrat adeseori
elementul iniţial de stare civilă prin expresia:„de naştere obscură”. Acesta este un element caragialesc
esential pentru susţinerea elementelor biografice cu nuanţă picarescă. ‘’Romanul picaresc este un gen
literar, o formă timpurie de roman, de obicei narat la persoana I, care prezintă întâmplările unui aventurier
din clasele sociale de jos. În efortul său de a supraviețui, eroul călătorește din loc în loc și intră în contact
cu diverse categorii sociale. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Roman_picaresc)
Or, acest „complex plebeian” (preluat de o serie de biografi) era departe de o realitate genealogică lesne
sintetizabilă: prin tată se trăgea dintr-un bucătar, { Caragiale afirma mereu că neamul său era unul de
plăcintari balcanici, ce aveau capetele teșite din cauza tăvilor pe care le purtau pe creștet, obicei transmis
din generație în generație}, dar nu oricare, ci bucătarul domnitorului Caragea, iar prin mamă aparţinea
puternicei familii de negustori şi bancheri din Braşov, Mihail Alexovici – cu toţii de origine grecească.
I.L. Caragiale a fost unul din rarele personaje care au dispreţuit profund orice asociere cu arborele
genealogic al familiei:„Ce-are a face familia mea, care nu e nobiliară, cu operele mele” – chestiona el în
1906 pe Horia Petra-Petrescu, care tocmai pregătea o teză de doctorat la Universitatea din Leipzig despre
opera lui Caragiale;„d-ta despre aceste opere vrei să faci un studiu critic (…) şi nu despre umila mea
familie vreunul heraldic”.
În contrast cu I.L. Caragiale, fiul său Mateiu îşi însuşeşte reprezentări de la polul opus, tocmai cel
repudiat de părinte. Umilit prin actul naşterii sale, ca produs al unei legături nelegitime dintre I.L.
Caragiale şi Maria Constantinescu, Matei îşi construieşte din mitul nobiliar un univers paralel cu
realitatea.
https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/problema-originii-in-familia-caragiale
În anii 1859 și 1860, începe scoala primară la "Instructiunea cu slova popească", aflata in curtea bisericii
Sfantu Gheorghe din Ploiesti, sub indrumarea părintelui Marinache. Trage clopotele si bate toaca la
biserica "cu dragoste".
Iar în perioada 1860 – 1864, urmează clasele primare II-V, la Școala Domnească din Ploiești, unde a avut
ca institutori pe Zaharia Antinescu (personaj bizar), apoi pe învăṭătorul Basil Dragosescu, caruia ii va
pastra o calda amintire. Obţine certificatul de absolvire a cursului primar pe numele lui adevărat:
Ioanne Caragealli.
„Nu am decât patru clase primare pe care pot să le justific”, afirma cu modestie Caragiale la maturitate,
când ajunsese un scriitor consacrat şi celebrat de o ţară întreagă.
Între anii 1865 – 1867, (după ce a absolvit prima clasă de gimnaziu în particular), a urmat trei clase la
Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești. .
Perioada 1867 – 1868 este o perioadă neclară în existenta viitorului scriitor. Dupa absolvirea scolii
primare, Ion Luca nu a mai putut urma decit 4 clase gimnaziale. După moartea scriitorului este publicat
un articol de Chirica Gheorghe: Neamul Românesc Literar, anul V, nr.24, 23 iunie 1912, p.378. Chirică
Ghe. – ‘’Unde a învăṭat Caragiale?’’
Unii biografii susţin ipoteza că ar fi urmat cursurile clasei a V-a liceale, la Bucuresti, unde se mutase
familia, iar studiile liceale au fost finalizate la București. Alţi biografi afirmă că ar fi absolvit Gimnaziul
„Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești,
În 1868 a obținut de la tatăl său permisiunea de a frecventa cursurile Conservatorului de Artă Dramatică
din Bucureṣti, în care unchiul său, Costache Caragiale, preda la clasa de Declamație și Mimică.
1870-10-24 Este destituit din post, pentru ca de la moartea tatalui sau din luna septembrie nu se mai
prezentase la munca.
1871 - 1872 Sufleur, la Iasi, în trupa lui Mihail Pascaly, apoi sufleur al doilea si copist la Teatrul
National din Bucuresti, unde îl reîntîlneşte pe Eminescu.
Caragiale recitindu-l pe Caragiale şi rescriind perpetuu la ‘’Titircă, Sotirescu & C-ia’’ (vezi manuscrisul
păstrat)

Realitatea de gradul 2 – ‘’Titircă, Sotirescu & Comp.’’

Prin urmare, în ciuda faptului că a participat la diferite întruniri electorale ṣi ṣi-a

exprimat diferite opṭiuni politice, în esenṭă nu realitatea politică (=REALITATEA
de gradul I) îl interesa pe Ion Luca Caragiale, ci imaginea acestei realităṭi. Scrierile
lui Caragiale sunt descrieri ale caragialumii, sunt texte prezentînd diferite puncte de
vedere, scene-realităṭi de gradul II, reflectînd scena politică permanent updatată. În
aceste flashmoburi din diferite locuri sau localuri, autorul schiṭează instantanee care
aparent nu pătrund în profunzimea psihologiei participanṭilor, Caragiale considerînd
că timpul este o succesiune de ‘’MOMENTE”” ṣi deci ‘’Comicul trebuie să
surprindă. Tragicul trebuie pregătit de la început.’’(I.L. Caragiale). Din marea
tragedie la care a lucrat tot timpul exilului, s-a păstrat doar un început neterminat.
Încă din 1905, primul an cînd a ajuns la Berlin, Caragiale a fost preocupat de scrierea
unei piese cu redistribuirea rolurilor din piesele anterioare. O rescriere a textelor sale,
o realitate de gradul II, ca o copie a unei caragialumi înveṣnicite. O comedie atît de
îndelung pregătită încît s-a pierdut în jocul de oglinzi din Realitatea secundă. Acolo
unde, într-o scriere fără sfîrṣit, este inclus ṣi personajul Caragiale. Dacă ar fi apucat
să publice această formă de auto-biografie scenică, cu siguranṭă ea s-ar fi numit
‘’Titircă, Sotirescu & Comp.’’
Aṣa cum pînă la apariṭia tiparului, textul era transcris ṣi retranscris de diferiṭi copiṣti,
acest text ar fi fost să fie o altfel de copie a unei altfel de caragialumi, o încununare
a întregii opere, un hiper-text. Hipertextul se găseşte frecvent în formatul tipărit: în
textul biblic, în enciclopedii, glosare şi dicţionare, cărţi medicale şi acte legislative
cu amendamente, cataloage şi ghiduri de călătorie, cărţi de bucătărie şi reviste
ştiinţifice, în rezumate şi indexuri, în textele literare, etc. ‘’Numesc hipertext orice
text derivat dintr-un text anterior prin transformare simplă (procesare) sau de
transformare indirectă (imitaţie)”). Termenul se referea la data apariţiei exclusiv la
domeniul umanioarelor, denotând relaţia care uneşte un text B (un hipertext) cu un
text anterior A (hipotextul), pe care este grefat într-o altă manieră decât comentariul
(metatextul). Hipertextualitatea reprezintă aşadar relaţia de derivare a unui hipertext
dintr-un hipotext; imitaţie şi transformare, pastişă, parodie, eroi-comic, travesti,
şarjă, a la maniere de, forgerie, transpoziţie etc. [Pascu (Popescu) 2006] apud Elena
Ungureanu: Textul şi –textele. {Termenul nu trebuie confundat cu
‘’hypertextualitatea’’, care reprezintă textualitatea Internetului. "Very unlike
digitized hypertext, which simulates the complexity of things and behaves like a
game of the world, the book shrugs off all confusion between language and world,
reality and representation; it intrinsically aims for effects of truth (of which literary
fiction in particular is at bottom only the inverted double). On the whole, the book
fortifies social conversation by producing arguments" (Patrick Bazin).}
Martoră la aceste conversaṭii dintre scriere ṣi rescriere, fiica dramaturgului surprinde
porṭile prin care realitatea (biografică) pătrunde în operă ṣi modelează o nouă
realitate. Canalul de comunicaṭie rămîne deschis între cele două existenṭe, ṣi uneori,
pe principiul vaselor comunicante, cuvintele trec în dincolo de noi. De-acolo, aceste
dovezi pe care se întemeiază demonstraṭia că nemurirea e în noi, ṣi că ceea ce e
dincolo de noi nu este decît imaginea ei în afara noastră, de acolo se reîntorc pline
de amintiri din de dincolo de ceea ce este. Ecaterina Logadi îṣi aminteṣte despre tatăl
ei:
‘’Se gîndea cu puṭin înainte de moarte să scrie o piesă de teatru care să fie urmarea
‘’Nopṭii furtunoase’’ ṣi care s-ar fi intitulat ‘’Titircă, Sotirescu & Comp.’’ Din
caietul care poartă acest titlu ṣi pe care recent l-am donat Muzeului Literaturii de pe
lîngă Uniunea Scriitorilor din R.P.R., caiet în care se află o serie de note disparate ṣi
greu descifrabile, se vede că el nu ajunsese încă la o închegare definitivă a planului
său. În proiectul acestei piese interveneau ṣi personagii din ‘’O scrisoare pierdută’’,
ca de pildă Caṭavencu. Acṭiunea s-ar fi petrecut cu douăzeci ṣi cinci de ani mai tîrziu
decît ceea din ‘’O Noapte furtunoasă”. În general, din acele notiṭe se văd destul de
detaliat situaṭiile la care aveau să ajungă, după douăzeci ṣi cinci de ani, eroii din cele
doua piese. Unii din ei încep chiar să vorbească. Aṣa, Rica Venturiano, probabil în
vreun discurs:
"Rică (cu putere ṣi volubilitate ṣi emoṭie crescîndă): Da, am apărat o viaṭă întreagă
fără ṣovăire ideile mele, ideile progresiste, instrucṭiunile, Constituṭiunea, acel pact
fundamental al nostru al tuturor pentru care am vărsat atîtea secole generoase ṣiroaie
de sînge, da! le-am apărat cu un amor sincer (deṣi) dezinteresat, ca o adevărată
tigresă care, sentinelă neadormită, stă totdeauna gata la postul său de onoare spre a-
ṣi apăra ca o leoaică desperată micii ei puiṣori favoriṭi care n-au decît pe mama lor
în combaterea luptei pentru existenṭă, ṣi a evoluṭiunei generale precum ne spune
ṣtiinṭa modernă ca o garanṭie.
Prinṭul: Il est vraiment remarquable cet animal!"
Sau o scenă între Caṭavencu ṣi Rică:
(cu Rică, după împăcăciune)
Caṭavencu: Mă rog dă-mi voie: ori avem dreptate, ori n-avem dreptate, din această
dilemă nu poṭi ieṣi, ori, dacă avem dreptate...
Rică: Dă-mi voie ... ăsta poate fi punctul de vedere al dv. Suspin însă...
-Însă ce?
-Însă ... (după multă reflecṭie) Dă-mi voie: noi zicem aṣa: ori aveṭi dreptate, ori n-
aveṭi dreptate; din aceasta dilemă nu puteṭi ieṣi! Ori ... dacă n-aveṭi dreptate...
-Ba, pardon!
-Ba, pardon eu!
-Atunci nu rămîne decît să facem apel la opinia publicului"
Dintr-un articol de propagandă electorală apărut în ziarul ‘’Politica’’ din Buzău,
(unde Caragiale a avut o berărie în gară), aflat în acest caiet ṣi însemnat pe dos de
tata, se vede că piesa trebuia să fie tot o satiră a moravurilor politice care existau la
noi în ṭară în acel timp. Aceasta reiese limpede din dialogul Rică-Caṭavencu
reprodus mai sus, precum ṣi din textul articolului din ziar.
Despre această piesă el ne-a vorbit ṣi ne-a dat amănunte asupra personagiilor, numai
că portretele lor le schimbă mereu.’’
= Scrie un Caragiale despre un Caragiale.
Aṣa cum hipertextul este un text în text în text, ṣi fiecare text pare o copie după o
matrioṣcă.
Chiar dacă uneori re-scrierile sale au un caracter auto-parodic, tehnica parodierii a
practicat-o Caragiale în multe scrieri despre ‘’scriitura’’ altora. El realizează astfel
o parodie a parodiei, un amalgam specific scriiturii postmoderne, în care dublează
actul ficṭional prin cel critic. Astfel, scriitorul Caragiale este ṣi propriul său critic
literar, sau, dimpotrivă, din perspectiva criticului îṣi compune creaṭia literară ṣi re-
scrie dimensiunile caragialumii. Caragialumea, privită din exterior, este un colaj din
diferite tipuri de material: – comedii, drame, nuvele, povestiri, poezii, schiṭe, articole
politice, ode, parodii, traduceri, scrisori, ṣi alte mofturi.
‘’ Cititorul trece ca o furnică de la o schiṭă de Ion Luca Caragiale la o fabulă de
Caragiale, de la o comedie de Caragiale la un basm de Caragiale, de la o nuvelă la
un sonet, telegrame, conferinṭe, mofturi, ṣi alte cele care reprezintă zig-zag-urile unei
vieṭi. Între o cuvîntare la o întrunire politică ṣi un toast la o masa festivă, regăsim,
ca pe o bandă-Mobuse, epigrame ṣi ode, printre drame ṣi povestiri, ṣi trecem de la o
schiṭă de Caragiale la altă schiṭă de Caragiale, apoi la romane ṣi pamflete politice.
Un Zig-zag!... perpetuu în care vedem cum Caragiale îl rescrie pe Caragiale. Despre
‘’Titircă, Sotirescu et Comp’’ ṣi alte scrieri virtuale nu putem spune decît că ele sunt,
ca ṣi toate celelalte, ale lui Caragiale ṣi ale caragialumii’’ – (autocitat, vol.20,
pag.338) Andrei Pleşu conchidea: “De aceea problema nu este dacă, astăzi,
Caragiale este sau nu este actual, ci, invers, dacă noi suntem sau nu caragialeşti.”
Despre Caragiale nu se poate spune nimic: nici dacă a existat, nici dacă nu a existat.
Tot ce ṣtim despre el este doar ceea ce se spune (că s-a spus). Personajul devine
mitic. ]
‘’— Eu, nene Iancule, n-am avut noroc să dispun de părinţi care să-nţeleagă de ce
fel de copil dispuneau, pe onoarea mea! Păcat că nu m-au dat să-nvăţ filozofia! eu
ieşeam filozof, să nu crezi că spun mofturi! filozof: asta era nacafaua mea, nu
negustor! Şi-n adevăr, Mitică este un cap filozofic. Totdeuna când ne vedem, trebuie
să-mi toarne un aforism remarcabil. (‘’Țal!’’)
Regretând că nu a studiat la şcoli înalte înţelepciunea regină, Caragiale poate fi
considerat autor al propriei filosofii a operei. În istoria culturii moderne,
caragialismul este un concept care derivă din înţelesurile operei sale cu valoare
mitologică şi care se referă la ilustrarea cu exemple a importanţei şi a consecinţelor
salturilor istorice asupra evoluţiei mentalităţilor şi a progresului moral al
umanităţii.(Luiza Marinescu).
‘’Tot Mitică: ‘’-Amice Costică, nu mai merge cu căldurile acestea dropicale. M-am
hotărât în fine să plec mâine dimineaţă.
-Costică: Unde?
Mitică: La băi... Să-mi scrii.
Costică: Adresa?
Mitică: Nu ştii?... "Mitică".
Costică: Bine. "Mitică" ştiu; dar unde?
Mitică: "Mitică, la băi".
Costică: Bine, la băi, ştiu; dar unde la băi? Băi!
Mitică: "Mitică... la băi... în Europa."
=[=Miticismul reprezintă o atitudine, un mod de comportare specific miticilor.
Caragialele, în căutarea miticului, colindă tropa-tropa prin Europa. „…mărturisesc
că nu-nţeleg. Ce-are a face familia mea, care nu e nobiliară, cu operele mele!’’
notează Caragiale. Ba, tocmai că are! Vociferează unul ca mine.
Personajul Ion Luca Caragiale s-a născut în satul Haimanale, de lîngă Ploieṣti.
Conform actului de botez (scris cu alfabet chirilic), Ioanne L. Caragiali s-a născut pe
1 februarie (stil vechi / 13 II stil nou) 1852, ṣi a fost botezat în legea pravoslavnică
a Bisericii Răsăritului. Era fiul nelegitim al lui Luca St. Caragialli, născut la
Constantinopol,[„în ţinutul Turchiei", cf. actul de deces], ṣi al Iecaterinei Karaboas,
fiica unui negustor grec din Braṣov.
Dinastia Caragiale a fost întemeiată de bunicul său, Ștefan Karaialis, care era
originar din Kefalonia. Caragiale susṭinea că bunicul său vine din insula Idria (la sud
de Atena, Grecia), ṣi că el este neam de ‘’idriot’’. Am fost, precum ţi-am spus de
multe ori, sămânţă de idriot, vecinic doritor de alte orizonturi" ( idrioṭii sunt de
origine albaneză). Venit ca bucătar în alaiul domnitorului fanariot Ioan Gheorghe
Caragea (de la care se pare că i se trage şi numele), Ștefan a avut trei fii care au
devenit nume cunoscute în istoria teatrului românesc:
Iorgu Karagiale (1826 – 1894 actor, ca si sotia sa.
Luca Ṣt. Karagiale (1812 – 10 septembrie 1870), actor, împreună cu prima sotie,
Caliopi (Caloropoulos) cîntăreaṭă în vodeviluri. [În actul său de cununie, Luca
Caragiali (cu ultima variantă ortografică: Carageally). nu îşi dă numele de familie,
la anul 1838, ci acela de Luca sân (adică fiul lui) Ştefan. Pe la 1850, Luca părăseṣte
teatrul, despărţindu-se şi de Caliopi, dar fără să divorţeze oficial de ea. Cf.
https://xdocs.ro/doc/serban-cioculescu-viata-lui-caragiale-xn4k9dr5l3oj
Kostache Karagiale (1815 – februarie 1877), a fost cel mai cunoscut dintre cei trei
fraṭi.
=În timpul vieṭii sale, I.L. Caragiale a trăit schimbarea de 5 ori a numelui ṭării (ṣi
schimbarea imnului, ṣi schimbarea drapelului).
El s-a născut în 1852 în Principatul Țării Romăneṣti.
După 24 ianuarie 1859, prin unire cu Principatul Moldovei, ṭara primeṣte numele de
Principatele Unite
La 22 ianuarie/3 februarie 1862 Principatul Moldovei și Principatul Țării Românești
s-au unit oficial pentru a crea Principatele Unite Române (sub domnitorul Alexandru
Ioan Cuza).
După abdicarea lui Cuza din 22 februarie 1866, numele ṭării a fost schimbat, intrînd
în vigoare o nouă constituție, care dădea țării numele de România. Succesorul lui
Cuza, prințul Karl de Hohenzollern-Sigmaringen, a fost proclamat Domnitor drept
Carol I al României la 20 aprilie 1866.
Republica de la Ploiești este denumirea unei mișcări antimonarhice din data de 8
august 1870, miṣcare la care a participat ṣi tînărul Ion Luca Caragiale.
La 9 mai/21 mai 1877 România s-a proclamat pe deplin independentă, iar la 14
martie/26 martie 1881 a devenit Regatul României
==La sfîrṣitul secolului XIX ṣi începutul secolului XX, Ion Luca Caragiale a avut
mai multe încercări de a se stabili la Cluj, la Sibiu sau la Braṣov, toate localităṭi din
Ungaria [==Austro-Ungaria, numită și Dubla Monarhie împărătească și crăiască
(kaiserlich und königlich Doppelmonarchie sau k. u. k. Doppelmonarchie) sau
Monarhia Dunăreană, desemnează statul condus de monarhii Habsburgi în Europa
Centrală și în Europa de Sud-est între 1867 și 1918. Acest stat a existat după
transformarea Imperiului Austriac într-o dublă monarhie pe baza compromisului
austro-ungar din 8 iunie 1867, recunoscut în Austria prin constituție începând cu 21
decembrie 1867, până în 31 octombrie 1918 (când Ungaria a ieșit din uniune).
Monarhia austro-ungară se compunea din două state: din „Regatele și Țările
reprezentate în Consiliul Imperial”, neoficial Cisleithania (stat numit oficial Austria
doar din 1915), și din „Țările Sfintei Coroane Ungare a lui Ștefan“, neoficial
Transleithania (stat numit colocvial Ungaria). Altfel spus, Dubla Monarhie era
formată dintr-un imperiu (al țărilor austriece) și un regat (al țărilor ungurești). . Șeful
de stat comun era Împărat al Austriei și Rege Apostolic al Ungariei din casa de
Habsburg-Lorena. Din 1867 până în 1916 a domnit Francisc Iosif I,[
https://ro.wikipedia.org/wiki/Austro-Ungaria]
=În 1905 Ion Luca Caragiale pleacă în exil ṣi se stabileṣte definitiv la Berlin, capitala
Imperiului German. [=Termenul Imperiul German (în limba germană: Deutsches
Kaiserreich) se referă de obicei la Germania începând cu fondarea ei ca stat național
unificat la 18 ianuarie 1871 și până la abdicarea ultimului kaizer, Wilhelm al II-lea,
la 9 noiembrie 1918.]
Se poate spune că Ion Luca Caragiale ṣi-a trăit toată viaṭa undeva în Europa, într-un
principat, o republică, un regat ṣi un imperiu, ‘’un vecinic doritor de alte orizonturi’’.
În acest spaṭiu, undeva, pe o scenă, se joacă întotdeauna un Caragiale. Dintotdeauna
s-a jucat ‘’Caragialele nostru’’ cel de toate zilele. Caragialele pre-există orice scenă,
ṣi a pre-existat caragialumii. Sau poate? Tocmai de aceea Caragialele coexistă cu
toată caragialumea. Întotdeauna, pe o scenă, undeva, va exista un Caragiale. Sau se
vorbeṣte despre Caragiale. Sau se vorbeṣte în limba lui Caragiale.
Orice act de comunicare presupune un schimb reciproc de informaṭii, transmise de
la un actor-emiṭător către un receptor (=destinatar al mesajului). Textul, trimis de
către un scriitor către un cititor, (prin intermediul unui actor), păstrează caracterul
linear al limbii, care exclude posibilitatea de a pronunṭa două elemente lingvistice în
acelaṣi timp. Vorbirea concretizează organizarea limbii în lanṭul vorbirii, în aṣa fel
încît, cu cît vorbim mai mult, cu atît uităm mai mult. Și cu cît citim mai multe despre
Caragiale, cu atît ṣtim mai puṭin despre Caragiale.
Cine mai citeṣte azi Caragiale? Cine mai are timp de citit cărṭi atunci cînd toate
lumea scrie? Ce ar trebui de știut despre comunicarea prin mesaje? {cui să-i scrii?
Ce să scrii? Când să scrii? ṣi mai ales, de ce?, astea sunt întrebări pentru altă data.
Deocamdată, important e să ‘’„Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!’’ {Întrucât este
unul dintre cele mai rapide moduri de a comunica unul cu celălalt. Dar, uneori, există
unii expeditori anonimi, care trimit mesaje enervante și neplăcute pentru cei dragi.}
Patrick Bazin vorbeṣte ‘’despre riscurile hypertextului’’ care pulverizează limitele
textului ṣi relaṭia sa cu realitatea. "Another risk, of which any Internet user is
conscious, is that of a nomadic roaming or surfing that has lost its bearings -- or its
correlate, confining oneself around singular, self-maintained or self-sustained
problematics. This double slippery slope vis-à-vis the fundamentally universalist
model of the book finds an echo in postmodern relativism and can lead to a kind of
cultural tribalism. A third difficulty has to do with the possible disqualification of
"eyewitnessing" and its relation to reality (as distinguished from what Derrida calls
proof) which the book knew how to guarantee -- by engaging, through the ethos of
what was fit to be printed, the responsibility and so to speak the reality of the author,
even if he had lied or deluded himself. On the contrary, the constant updating in real
time of an electronic magazine, such as the one with which the IPSI Institute in
Darmstadt is now experimenting, illustrates forcefully one of hypertextuality's
paradoxes: by one reckoning, the most immediate reality bursts onto the screen; by
another, it loses all its force for lack of having been truly inscribed there. At the same
time that it explodes the limits of text, hypertextuality revives one of the founding
questions of culture: by what mediations can private experience and collective
practice enter into exchange?" (Patrick Bazin, Toward Metareading. ‘’The Future of
the Book’’ - Proiectul său digital este mediat de acordul semnat în 2008 cu Google,
ca urmare a unei cereri de ofertă lansate de orașul Lyon și la digitalizarea unei mari
părți a fondurilor bibliotecii vechi sau aproximativ patru sute de mii de volume.)
Anticipînd parcă atîta scriitoricime ṣi atîta scriitorism, Caragiale scrie: =‘’Pentru un
român care ṣtie citi, cel mai greu lucru e să nu scrie’’
Scrisul aparṭine emiṭătorului ṣi cititul aparṭine destinatarului mesajului scris. Cum ar
suna oare Caragiale, în lectura lui Caragiale? Caragiale în traducerea lui Caragiale?
Caragiale în rolul lui Caragiale?
-Caragiale… ṣi mai cum?
-E destul atîta: Caragiale!....
[nota mea – NICIODATĂ nu e destul Caragiale! Pentru atîta caragialume!]
Personajul-Caragiale îṣi caută propria identitate printr-un labirint de texte suprapuse,
copii ale unor copii, realitaṭi de gradul X, tot mai îndepărtate de realitatea textului-
iniṭial. Capcana textului re-tipărit împinge cititorul spre citiri-multiple, nivelele
lecturii unui Caragial depăṣind metalectura caragialumii.
Biografia autorului ṣi cronologia operei sale ar trebui să formeze un tot unitar.
Contextualizarea spaṭio-temporară reflectă imaginea omului din spatele operei sale,
dar ṣi modul în care opera se reflectă asupra biografiei autorului. Parafrazîndu-l pe
Borges, nimeni nu s-a gîndit că omul ṣi cartea sa erau un singur labirint. Caragialele
călătorindu-se în căutarea lui Caragiale.
Caragiale recitindu-l pe Caragiale, Caragiale rescriindu-l pe Caragiale, Caragiale de
vorbă cu Caragiali.
Orbul e iarăşi printre noi” – „Şi-n noi”
Personajul care vedea dincolo de cuvinte reprezintă o privire de ansamblu a autorului
asupra evenimentelor petrecute în caragialumea ultimiilor lui ani. Spre deosebire de
scriere ṣi de re-scriere, care sunt cele două aspect ale activităṭii scriitorului, citirea ṣi
re-citirea sunt cele două faṭete care alcătuiesc ansamblul activităṭii cititorului. Atît
scrierea, cît ṣi citirea, au două nivele distincte de realizare a semnificaṭiei: ’Citesc ṣi
scriu, scriu ṣi citesc, citesc ṣi trăiesc, trăiesc pentru a scrie mai bine, ṣi astfel să mă
înṭeleg mai bine’’ Și, după toate cîte le-a scris, Nenea Iancu Caragiale
concluzionează: ‚’ ‘’Știu că n-am talent la scris ṣi pace.’’
Meta-Citirea ṣi meta-înṭelegerea unui text pleacă de la afirmaṭia simplă – ‘’Citesc ce
scriu.’’ Elementul de compunere ‘’Meta-‘’ exprimînd noṭiunea de transformare, de
modificare, de schimbare, este folosit la formarea unor substantive ṣi adjective noi.
Dar Meta-lectură? Ce înṭeles adaugă cititorul atunci cînd foloseṣte prefixoidul
‘’meta-‘’? Acel ‘’dincolo de’’, spaṭial ṣi temporal, e un ‘’după’’, sau un ‘’dincoace’’
de noi? Dincolo de Caragiale e un alt Caragiale. Caragialele recitindu-l pe Caragiale.
Caragialele rescriindu-l pe Caragiale. . Caragialele retrăind un Caragiale, în
contextul caragialumii. ’Titircă, Sotirescu & Comp.’’ este într-adevăr un transfer
‘’De la Caragiale la Caragiale’’? Un text despre un alt text. Metatextul este textul
care interpretează un alt text. În relaţia operă–cititor, referitor la fidelitatea faţă de
structurile textului, interpretarea poate fi aşezată pe un nivel ‘’meta’’, metatextul
fiind rezultatul unei analize complexe, aprofundate a textului, prin aplicarea unui
demers critic, o ipoteză asupra textului. Metatextualitatea este una din cele cinci
tipuri de relaţii stabilite în text, identificate de Gérard Genette, relaţie ce defineşte
statutul unui text care se prezintă drept comentariul unui text anterior. Deasemenea,
prin metatextualitate se operează o altă deschidere exegetică asupra operelor literare.
Cu puṭin timp înainte de moarte, Caragiale se gîndea să scrie o piesă de teatru care
să fie urmarea pieselor lui de teatru anterioare: ‘’O scrisoare pierdută’’ ṣi ‘’O noapte
furtunoasă’’.
={Pe 18 ianuarie 1879, Teatrul Național din București prezintă în premieră “O
noapte furtunoasă”
‘’Iar la a doua reprezentație, din 21 februarie, am fost iar fluierat, huiduit și
amenințat, de o droaie de patrioți din Garda Civică, cu bătaia în piața Teatrului. Niște
tineri ofițeri m-au scăpat de furia lor.” – mărturiseṣte însuṣi Caragiale. ‘’Tot atunci,
în 30 ianuarie 1879, autorul “Nopții furtunoase” își ia revanșa, publicând în
„Telegraful”, în stil venturianesc: „După o călduroasă reclamă – meliora causae
digna (lb. lat. trad. “cauză mai bună”) -, avurăm nefericita ocasiune de a constata
valoarea acestei hibride inspirațiuni ce depinge într-un mod foarte clar starea de
infectațiune ce caracterisă atmosfera morală în care trăiesc unele individe ”, semnat
“Nairolfus”. Parodia este evidentă și semnătura “Ion sufler” arată de unde venea
batjocora’’ (vezi Ziarul Metropolis)
“Măi, Rică sunt eu!” îi spune autorul “Nopții furtunoase” bunului său prieten Paul
Zarifopol. Nu, nu este dramaturgul, ci gazetarul epocii lui ’Titircă, Sotirescu &
Comp. Caragialele era ṣi el un personaj din caragialume.
‘’ Jupân Dumitrache a trăit în București, pe Calea Șerban Vodă, la numărul 26, într-
o casă plasată în fundul unei curții, cu etaj și geamlâc. De la locuința sa în sus, până
la colțul din strada Pincipatele Unite, era un depozit de cherestea. În spatele casei
fusese cândva grădina banului Costache Bălăceanu, a cărui locuință împodobită cu
o stemă pretențioasă și greoaie, pe lângă biserica Sf. Ecaterina, a ajuns tot în
proprietatea lui. Jupân Dumitrache zis “Titircă inimă rea”, cherestegiu și căpitan în
garda civică, este personajul lui Caragiale din comedia „O noapte furtunoasă”.
Reprezentatul cartierului bucureștean numit atunci “mahala” făcea parte din clasa de
mijloc a societății, despre care Șerban Cioculescu, eminent exeget al operei
carageliene, spunea: Caragiale „n-a născut tipul ci l-a avut sub ochi, l-a cultivat
poate, ca să-l prindă cât mai veridic, ca pe o copie după natură”. Jupân Dumitrache
avea “ambiț”. “Titircă inimă rea” știe că “Vocea patriotului naționale” combătea tot
pentru el, că „sfânta Constituție” îl „reprezinta”. Cu o mână pe burta grasă și alta pe
pungă, curios despre “ce mai zice politica”, disprețuia pe cei cu leafa mică numindu-
i „bagabonți”, „coate-goale”, „mațe-fripte”. Stăpân pe situație, dădea mandate de
arest împotriva bolnavilor, bătea slugile, pe Spiridon, și-l „umfla” pe redactorul Rică
Venturiano, un „scârța-scârța” pe hârtie. (…) / Povestea cetățeanului „onorabil”,
negustorul și „apropitarul” de pe Calea Șerban Vodă cu necazurile lui conjugale,
este sursă de inspirație pentru marele dramaturg. În scrierea piesei și construirea
personajului principal, Caragiale îi dă numele real, atribuindu-i porecla “Titircă
inimă rea”, care era a unui ciomăgaș electoral al vremii ce ieșise din anonimat prin
august 1865, când liberalii voiseră să-l răstoarne pe Cuza. Dramaturgul îi adaugă
înfățișarea unui binecunoscut negustor de cherestea al vremii, Dumitru Nicolau care
a trăit între 1825-1900. Se zicea că n-ar fi fost un om ursuz, iar Caragiale era bine
primit în casa lui. Soția negustorului, numită în piesă Veta, purta în realitate numele
Paraschiva și era alintată Vița. Sora Viții – Zița, în piesă – se numea în realitate Rița.
Chiriac, tejghetarul din piesă și amantul nevestei lui Dumitrache, era Gheorghe
Berevoianu, ajuns și el mare “negustor chiristigiu”, la depozitul în dosul Colței. În
urma adulterului, căsnicia a ajuns la divorț; dar până atunci, toată urbea era la curent
cu aventurile nevestei lui Dumitrache. “Măi, Rică sunt eu!” îi spune autorul “Nopții
furtunoase” bunului său prieten Paul Zarifopol. Nu, nu este dramaturgul, ci gazetarul
epocii, care avea nevoie de un pretext pentru a derula povestea. Întâmplarea cu
numărul inversat la poartă este reală.Citiți în Ziarul Metropolis >
https://www.ziarulmetropolis.ro/ultima-noapte-furtunoasa-a-lui-caragiale-in-
povestea-unei-strazi-calea-serban-voda/
Caragiale scriind despre Caragiale îl trăieṣte pe Caragialele din el, sau pe Caragialele
de dincolo de el. Caragiale despre mitici ṣi miticisme, sau despre români și
românisme! Pentru a-ṣi putea să-ṣi vadă imaginea Caragiale se îndepărtează de sine,
trece dincolo de ceea ce se vede. Ce e dincolo de caragialumea din oglindă? Ce-ar
putea fi altceva decît o caragialume mai mare, care ne priveṣte, aṣa cum ṣi noi ne
privim imaginea oglindită în fîntînă. Și în timp ce ne oglindim în abis, ṣi abisul se
oglindeṣte în noi. Cu cît te uiṭi mai mult în întuneric, cu atît mai adînc întunericul se
uită în tine. Nietzsche, filozoful german care a spus asta‚( ‘’Când te uiți îndelung
într-un abis, abisul se uită și el la tine"), a mai adăugat ṣi întrebarea: ‚’ Care este
adevărul? E omul una din gafele lui Dumnezeu sau Dumnezeu e una din cele ale
omului?" Pentru a putea răspunde la această întrebare trebuie să te detaṣezi de cele
două realităṭi, să treci dincolo de existenṭa lor spaṭială ṣi temporală.
Această realitate unică, obiectivă, este materia care există în afara conștiinței
omenești și independent de ea. Pentru a o înṭelege, omul a făcut un pas în afara ei,
încercînd, prin cuvinte, să creeze o copie a realităṭii, o REALITATE de gradul II.
Această realitate deschisă spre infinit ṣi spre invizibil cuprinde nu numai tot ceea ce
există, ci ṣi tot ceea ce ar putea vreodată exista. Metarealitatea este situată dincolo
de materie ṣi de minte, este o lume adamică unde realităṭile virtuale sunt amestecate
printre rîndurile realităṭi concrete, obiective. Aṣa cum în democraṭie ‚’ the locus of
power is in the people’’, metarealitatea este centrul în care se uneṣte întregul univers
cu tot ceea ce se află sau s-ar putea afla în el, inclusiv cu activitatea mintală.
Scriitorul aflat în faṭa unei pagini de hîrtie albe, înainte de a începe să scrie, îṣi
deschide sufletul spre această metarealitate. Cărṭile sunt deci locul unde se întîmplă
minunea, deci metarealitatea nu se formează într-un singur loc (=locus), ci
conturează un ‚’dincolo de’’ definit prin mai multe ‚’loci’’. Poziṭia determinată
ocupată de un scriitor în structura bibliotecii este aceea de bibliotecar detaṣat de
spaṭiul din jur. ‚’Meta-reading? What does my title mean? I may be the last person
in my profession to have learned what one does to a word when one adds the prefix
meta: that one takes one step back from the action and becomes self-conscious and
reflexive about the nature of the act or subject that follows the prefix. ‘’ ( Lois
Kuznets, Meta-Reading). Elementul de compunere ṣi sentimentul ‚’meta’’
generează o altă realitate: REALITATEA de dincolo de cuvinte. Realitatea de
dincolo de noi, realitatea de care trebuie să ne desprindem pentru a o putea vedea.
Relaṭia dintre noi ṣi cărṭi este este o relaṭie care duce de la noi la noi. Suntem ca niṣte
furnici captive într-un spaṭiu bidimensional, spaṭiul cărṭii. Metatextualitatea este
relaţia care leagă un text de altul prin comentariu, fără să-l citeze ori să-l numească
în mod necesar, este un dialog dinspre noi înspre noi. Patrick Bazin scrie ‚’Despre
metatextualitate’’ ‚’ "Books, the centuries-old foundation of textualilty, can now be
seen as overshadowed by a metatextuality that extends progressively to the whole
complex of modes of representing the world, to all the different media, while
continuing, nevertheless, to function as a referent. It is for this reason that the
difficulty of perfecting and framing the methods for leafing through "pages" on
screen witnesses both an effort to reconform the book as nonbook, and at the same
time the book's permanence" (Patrick Bazin, On Metatextuality). Biblioteca infinită
a lui Borges, recreată pe internet, este adevărata bibliotecă-labirint. În viziunea lui
Borges, lumea este o imensă bibliotecă, Biblioteca Babel. Despre cărṭi s-au scris alte
cărṭi, ṣi apoi despre aceste noi cărṭi s-au scris alte cărṭi, ṣi continuăm să scriem cărṭi
despre cărṭi. Este o hipertextualitate construită pe verticală, cu texte despre textele
derivate din textele preexistente prin transformare ori imitaţie, pînă cînd se pierde
modelul iniṭial. Și pînă cînd ajungem în nicăierea textului suprem, ’Titircă, Sotirescu
& Comp.’’, textul hipertext care include toate texte anterioare. Hipertextul (textul în
text), constituie forma de structurare a textului cea mai apropiată de modul de-a fi al
conștiinței umane. În acelaṣi timp cu rescrierea textului lui Caragiale de către
Caragiale avem ṣi o aplecare a lui Caragiale asupra lui însuṣi. Imaginea lui Caragiale
privită de Caragiale? Sau imaginea lui Caragiale privindu-l pe Caragiale. În
labirintul Bibliotecii, nu se mai ṣtie cine pe cine priveṣte.
Funcṭia metalinguală, (una din cele 5 funcṭii ale limbajului), care orientează limbajul
asupra lui însuṣi, aparṭine ambilor participanṭi la actul de comunicare orală. La
comunicarea scrisă, scrierea aparṭine emiṭătorului ṣi lectura cititorului. Și dacă s-au
scris ṣi rescris cărṭi despre cărṭi, ṣi cititorul are posibilitatea să citească ṣi să re-
citească o carte. METALECTURA este deci caracteristică destinatarului
comunicării scrise.
=Metalimba este un limbaj profesional specific lingviṣtilor (=un limbaj de rangul II),
folosit de aceṣtia ca instrument specializat pentru a descrie limbile naturale
(=limbaje de rangul I). În ordinea realităṭii obiective, putem defini limba (care
utilizează cuvinte, =semne lingvistice) drept o copie a realităṭii, o realitate de gradul
II. Metalimba, (care foloseṣte cuvinte despre cuvinte, pentru a descrie realitatea
limbii), este deci o realitate de gradul III. Analiza limbajului verbal poate fi centrată
doar pe receptarea comunicării. Din punctul de vedere al cititorului, cuvintele, ca
unităṭi minimale ale realităṭii lingvistice, sunt obiecte care se succed linear în fluxul
vorbirii. Conform teoriei relativităṭii restrînse, timpul și spațiul nu pot fi definite
separat unele de altele. Două lucruri nu pot ocupa acelaṣi spaṭiu în acelaṣi timp.
Obiectele pot exista in acelasi loc in spatiu dar la timpi diferiṭi.
Semnul lingvistic are un caracter linear (semnificantul) şi se poate analiza în unităţi
componente (v. dubla articulaţie a limbajului). Semnul lingvistic nu substituie, nu
denumeşte o realitate pre-existentă, ci o articulează, o conceptualizează (adică o
segmentează, o distinge în raport cu alte fapte ale realităţii). Limba nu produce
semne pentru semnificaţii existente deja (faptele realităţii sunt delimitate unele de
altele prin limbaj). Caracterul linear al limbii se manifestă prin lanṭul vorbirii, al
scrierii ṣi al citirii. „A citi înseamnă a parcurge textul liniar, stopând efortul în
momentul încheierii; a interpreta înseamnă a reciti textul de mai multe ori, pentru a-
l stăpâni în detaliu. Cititorul, la lectura unui text, vede realitatea cărṭii. Prin
METALECTURĂ, cititorul vede realitatea de dincolo de carte. În loc să asculte
povestea celor 1001 de nopṭi, cititorul descoperă o povestire despre arta povestirii.
Cuvintele au sens numai în lanṭul vorbirii, putînd fi definite doar în CONTEXTUL
celorlalte cuvinte de pe axa sintagmatică. Acesta este contextul verbal de gradul I,
care reprezintă totalitatea elementelor care preced sau succed o unitate lingvistică în
lanṭul vorbit sau scris. Contextul explicit este ansamblul secvenṭial (sintagmatic) în
care este integrată fiecare componentă a unui enunṭ verbal împreună cu toate
corelatele non-verbale. Contextul de gradul I este reprezentat de un micro-text.
În sens larg, contextul este definit drept un text mai cuprinzător dintr-o scriere, în
care se încadrează un segment discursiv, (fie un cuvînt, o propoziṭie, un paragraf sau
un fragment alcătuit din mai multe fraze), analizat din diferite puncte de vedere.
Caragiale a fost gazetar, sufleur, prozator, revizor şcolar, copist, profesor, corector,
registrator, director general al Teatrelor, berar, poet, publicist,autor de comedii, etc.
Iar în politică a slujit nonşalant, cu pragmatic sarcasm, cameleonismul, trecând pe la
conservatori şi socialişti, la liberali, junimişti şi radicali, pentru ca la bătrîneṭe să
susṭină „takismul“ conser vator-democrat.
Ion Luca Caragiale poate fi înṭeles doar în contextul celorlalṭi Caragiali. Caracterul
linear al lanṭului vorbirii permite înṭelegerea acestui cuvînt numai în funcṭie de
Caragialii care l-au precedat ṣi de Caragialii care l-au urmat. (contextul reprezintă
totalitatea elementelor care precedă sau urmează o unitate lingvistică în lanțul vorbit
sau scris (în planul sintagmatic). Lectura piesei de teatru ‘’O scrisoare pierdută’’,
scrisă de Ion Luca Caragiale, trebuie făcută în contexul celorlalte piese de teatru
publicate în revista ‘’Convorbiri literare’’ ṣi jucate pe scena Teatrului Naṭional. Jocul
actorilor ṣi reacṭiile spectatorilor, fluierăturile din sală ṣi aplauzele familiei regale
(care asistă la premiera piesei), toate sunt elemente care fac parte din contextul
situaṭional al operei literare, considerată ca reprezentînd un act de comunicare. Nu e
sufficient să citim piesa pentru a o înṭelege. În afară de lectura textului, trebuie să
facem ṣi lectura ansamblului de împrejurări în care s-a produs actul de comunicare:
unde a fost publicată prima data, de cite ori a fost republicată, care a fost reacṭia
criticilor literari, în ce limbi a fost tradusă, în ce teatre a fost jucată ṣi de către cine,
cine ṣi cînd a făcut ecranizări ale piesei, ṣi multe alte elemente comune scriitorului
ṣi cititorilor, elemente prin a căror descifrare/citire se realizează METALECTURA.
Aṣa cum, la nivelul scrisului, metatextul este un text despre text, la nivelul cititului
metalectura este lectura con-textului unui text, o lectură despre lectură. Meta.citirea
este un mod de a ‘’descoperi’’ un alt punct de vedere în procesul citirii unui text.
Citirea nu este doar o activitate de decodare, ci ṣi un proces de participare și
actualizare de către un cititor activ care recunoaște acest lucru. Activitatea de
receptare a textului, ca proces de cooperare textuală, depăṣeṣte relaṭia de comunicare
emiṭător-receptor, respectiv scriitor- cititor. Dacă lectura implică relaṭia dintre cititor
ṣi text, metalectura se referă la a ști să citești, acṭiunea este înțeleasă ca o activitate
complexă care presupune utilizarea diferitelor tipuri de cunoștințe care sunt activate
pentru înțelegerea și interpretarea unui text. Prin lectură cititorul urmăreṣte să
descifreze conṭinutul comunicării verbale. Prin analogie cu orice act de comunicare
orală ‘’face-to-face’’, METALECTURA urmăreṣte să descifreze con-textul
comunicării verbale. Comunicarea nonverbală între oameni este comunicarea prin
trimiterea și primirea de indicii nonverbale. Conţinuturile afectiv-atitudinale se
transmit în proporţie de 55% nonverbal, 38%paraverbal şi doar 7% verbal. Astfel,
un mesaj verbal neînsoţit de component nonverbală şi paraverbală, va fi mai greu de
decodificat (aṣa cum este greu de citit un mesaj verbal nesegmentat. Scriptio
continua (Latin for "continuous script"), also known as scriptura continua or scripta
continua, is a style of writing without spaces, or other marks between the words or
sentences. The form also lacks punctuation, diacritics, or distinguished letter case.
Modurile multiple în care textul interacṭionează cu realitatea ṣi cu ceilalṭi cititori pot
reprezenta context deschise unor interpretări noi. Nivelele de analiză a textului se
multiplică , generînd tot atîtea porṭi prin care un cititor poate avea acces la textul
iniṭial. În timp ce re-citirea textului este o lectură intensive, (propune o apropiere de
detalii, un zoo, o concentrare pe interiorul textului), metalectura propune o lectură
extensivă, (o îndepărtare de textul iniṭial, pentru a căpăta o altă perspectivă), o
concentrare pe exteriorul textului. Dacă discutăm în termenii opoziṭiei dintre text ṣi
metatext, metalectura este ‘’despre lectură’’, este ceea ce este în jurul textului. La
acest meta-nivel de înṭelegere a textului cititorul ajunge prin meta-citire. Asta
înseamnă că cititorul îṣi pune întrebări despre ceea ce citeṣte în timp ce citeṣte.
Această căutare și construcție a sensului implică faptul că cititorul face o serie de
operații cognitive (abstractizare, analiză, sinteză, inferență, predicție, comparație) în
cele care pun în joc cunoașterea, interesele și strategiile, cu aspectele pe care le oferă
textul ca atare, în anumite circumstanțe.
În acest fel, lectura devine o interacțiune între cititor, text și context. Procesul de
citire, ca ṣi cel de vorbire, implică cunoaṣterea codului (=cunoaṣterea limbii) ṣi
identificarea semnelor lingvistice ṣi a semnificaṭiilor lor contextuale. Metalectura
este un instrument prin care înveṭi conștientizarea propriilor procese de gândire ṣi
prin care se dezvoltă abilități cognitive superioare ṣi înveṭi ce ai de făcut pentru a
citi, ṣi la ce întrebări trebuie să-ṭi răspunzi pentru a ajunge la nivelul metalecturii.
Unii cititori nu îṣi pun asemenea întrebări, ei fac pur ṣi simplu lectura textului. Alṭi
cititori nici măcar nu ṣtiu că există asemenea întrebări. Unii citesc de plăcere, alṭii
de plictiseală, alṭii din obligaṭie. Doar puṭini dintre cei puṭini, care vor ṣti mai multe
informaṭii despre textul cărṭii, vor face ‘’metalectura’’ ṣi vor înṭelege mai bine
informaṭiile din text. Caragiale ne refuză informaṭiile extra-literare, din afara
literaturii scrise de el [‘’Ce-are a face familia mea, care nu e nobiliară, cu operele
mele!’]
De aici încolo începe metalectura, în sensul că, atunci când citești o carte, te poți
opri pentru a te gândi la procesul de citire care a fost efectuat, poṭi judeca dacă este
ușor sau dificil, superficial sau profund, poṭi reciti anumite fragmente sau poṭi amîna
lectura, etc. Făcând aceste lucruri nu citiți, ci judecați acțiunea citirii, iar acest lucru
nu ar putea fi făcut decît dacă nu e cunoscut. Această cunoaștere a cititului în sine
este meta-lectură. Pentru a define metacitirea trebuie să răspundem la cîteva întrebări
generale: ce trebuie făcut pentru a citi, de ce citiți un text, ce necesită pentru a citi
bine, ce elemente influențează negativ sau pozitiv asupra procesului de citire și
modul în care acestea sunt controlate, în ce context sociolingvistic a fost emis un
anumit text.Personajul Caragiale se ascunde în spatele mai multor măṣti, imaginînd
caragialumea ca pe un ‘’D-ale carnavalului’’ perpetuu. ‘’ ’Republica lui Caragiale
s-a afirmat inedit ca o operă deschisă avant la lettre prin faptul că a permis timpului
naraţiunii să alunece în actualitatea momentului. Caz unic de suprapunere a realităţii
artei în realitatea vieţii, ecoul în posteritate al operei lui Caragiale uimeşte,
fascinează, tulbură generaţiile de cititori. Paradoxal, în ciuda opiniilor lui Titu
Maiorescu despre Comediile d-lui I. L. Caragiale, lectorul operei lui Caragiale nu
mai reuşeşte deloc să ajungă la catharsis.... purificarea prin artă...’’, concluzionează
Luiza Marinescu în finalul cărṭii sale, ‘’REPUBLICA LUI CARAGIALE,
Bucureṣti, 2005. Metalectura caută să descifreze această ‘’ suprapunere a realităţii
artei în realitatea vieţii,’’, ca ṣi cum caragialumea ar fi generatoare de lumi, ṣi textele
ar prinde viaṭă în realitatea cotidiană: „Din ce în ce mai actual Caragiale. El nu a
copiat viaţa şi limbajul unui timp trăit, el a creat anticipat schema unei societăţi în
înfiripare. Tiparele lui dau serii imense de personaje după câteva modele, atât de noi
încât par inventate de el. Epoca e a lui şi cum durează de o bună bucată de timp şi
priveşte tot mai mult înmulţirea exemplarelor în carne şi oase, ea nu pare să
sfârşească aşa de curând şi merită câte o menţiune, verificând din când în când
puterea scriitorului de a face, ca Dumnezeu, oamenii cu niţel noroi.’’ (…) ‘’Privind
viaţa personajelor din afară şi din interior în acelaşi timp, Caragiale descoperă
clişeele identitare şi dialogul ca singură şansă a convieţuirii în marea diversitate a
lumii. Meşter abil în redarea legăturilor invizibile dintre materialitate şi spiritualitate,
Caragiale compune un joc periculos între virtual şi real, între text şi lectorul din orice
moment, care-i interpretează opera.’’ (Luiza Marinescu).
Metalectura înseamnă a ṣti să-l citeṣti pe Caragiale dincolo de textul cărṭii. Ce
informaṭii include autorul în text ṣi de ce? Pentru mine, ca cititor, sunt informaṭii
convingătoare? Sunt suficiente? De ce da ṣi de ce nu? Care sunt informaṭiile pe care
autorul le omite, ṣi ce implică aceste omisiuni? De ce neagă paternitatea unor texte
al căror autor sigur este? De ce nu îṣi asumă paternitatea altor texte, pe care nu le
semnează? Ce înseamnă această omisiune – că nu îṣi asumă responsabilitatea
conṭinutului, sau de ce îṣi ascunde identitatea? Este textul informative, predictive,
sau este orientat spre amintiri personale ori spre trecut? Informaṭiile pe care le
prezintă autorul sunt similar cu alte informaṭii prezentate de el în alte texte, sau sunt
informaṭii care intră în contradicṭie cu ce spusese tot el anterior? Sau intră în
contradicṭie cu alte informaṭii pe acelaṣi subiect din alte surse? (de exemplu evoluṭia
relaṭiilor sale cu Eminescu). Îṣi exprimă autorul emoṭiile, simpatiile ṣi antipatiile pe
un anumit subiect sau faṭă de anumite persoane? Are subiecte preferate, ṣi de ce? Și
poate, una din întrebările fundamentale este păstrată în corespondenṭa intima, care
nu era destinată publicării. Pentru unii, citirea tuturor acestor urme ale trecerii lui
Caragiale prin lume reprezintă un joc de memorizare a unor date biografice ṣi
istorice, pentru alṭii un process de înṭelegere, pentru alṭii o atitudine de a învăṭa
‘’orice fel de informaṭie’’ într-un mod amuzant, de reconstituire a unui puzzle.
Pentru unii biblioteca cu cărṭi scrise de Caragiale ṣi cu cărṭi scrise despre Caragiale,
ṣi cu cărṭi de citit sau de recitit, se tranformă într-un joc de cărṭi. Mai devreme sau
mai tîrziu, pe ruinele bibliotecii va curge un rîu de nisip ṣi un computer (Vox 114)
interacṭionînd cu oamenii ca o persoană reală, va silabisi în faṭa urmaṣilor urmaṣilor
noṣtri numele personajului principal din galaxia Gutenberg:
-CA – RA – GIA - LE!
: ‘’ştiu că n-am talent la scris şi pace’’,
sunt ultimele cuvinte ale lui I.L. Caragiale.

Componentele triadei ‘’scriitor – opera/text – cititor’’ capătă o nuanţă reflexivă. „Opera își reclamă și își
creează autorul de care are nevoie”, afirmă Eugen Simion.
Pentru criticul român autorul devine un „exilat la porțile lecturii”, un exilat într-adevăr, dar care există și
de prezența căruia cititorul nu se poate eschiva. Este interesantă înverșunarea lui Eugen Simion pentru
„întoarcerea autorului”, atunci când o lume întreagă scandează „Moartea autorului!”. Ideea de receptare
literară (purificatoare) permite deplasarea accentului de pe opera pe cititor. Cititorul Caragiale este
altcineva decît scriitorul Caragiale. Metalectura textului sugerează o aparentă îndepărtare şi detaşare a
Caragialului de caragialumea lui. Din exilul său scrie „Voiești a cunoaște lumea? Privește-o de aproape.
Voiești să-ți placă? Privește-o de departe”
‘’Pentru nimic în lume n-aş mai părăsi acest colt de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie’’ –
notează el în memoriile scrise în (ultimele) zece minute. Personajul romanului fragmentar vorbeşte despre
sine şi despre ultima lui poveste de dragoste. Caragiale a murit fericit, cu jurnalul în mînă. Romanul său
epistolary cuprinde 1094 de epistole, adresate către 200 de destinatari. ‘’Tabla de materii’’ arată că doar
93 de scrisori au fost expediate din ţară, deci corespondenţa se purta de obicei din afară spre înăuntru.
Iubirea se consumă mult mai rapid şi mult mai în taină.
‘’Lumea asta se aseamănă cu un vast bîlci”
Elementele de cronotext, care vizează coordonatele temporale ale textelor, au fost foarte puţin modificate.
Bătrînelul de 60 de ani care locuia în exil la Berlin nu a murit aproape de miezul nopţii de 9 iunie 1912, ci
în dimineaţa de după ultimele zece minute de dragoste cu Aghiuţă.
Ca şi în alte situaţii, spun specialiştii că ‘’un nuştu-ce’’ar fi determinat-o să accepte avansurile lui
Caragiale, fostul coleg al lui Eminescu la ”Timpul”, şi rămas un ”Don Juan” fără scrupule.
‘’Iar Eu: A propos, iese o gazetă nouă.
Publicul: Moft !’’

Moftul român, seria II, nr.8, duminică, 18 mai 1901, pagina 6, este publicată întreaga scenă de amor.
Aşa cum ÎN textul ‘’Moşii’’ {Tablă de materii], este enumerată în primele rînduri şi prezenţa la bîlci a
revistei ‘’Moftul român’’ No. 8, în fruntea caragialumii trebuie menţionată prezenţa lui Caragiale, acest
personaj Mitic (şi în sensul derivate de la Mitică). El este textul din text, personajul – povestitor din acest
roman, şi singurul lui cititor. ‘’Tabla de materii’’ care face inventarul caragialumii poate fi exprimată
printr-un singur personaj: Caragiale. ‘’Moft! Mofturi!
O, Moft! tu eşti pecetea şi deviza vremei noastre. Silabă vastă cu neţărmurit cuprins, în tine încap aşa de
comod nenumărate înţelesuri: bucurii şi necazuri, merit şi infamie, vină şi păţenie, drept, datorie,
sentimente, interese, convingeri, politică, ciumă, lingoare, difterită, sibaritism, viţiuri distrugătoare,
suferinţă, mizerie, talent şi imbecilitate, eclipse de lună şi de minte, trecut, prezent, viitor — toate, toate
cu un singur cuvânt le numim noi românii moderni, scurt: MOFT.’’
Pentru noi, toate înţelesurile lumii noastre încap toate, toate într-un singur cuvînt: Caragiale!
A murit subit sâmbătă (09 iunie), între orele 6-7, după toate probabilităţile.
De cu seară se retrăsese în odaia lui de lucru – scrisese până la 1, dimineaţa ai lui şi-au văzut de treabă –
au ieşit prin târg, au venit, au dejunat – îl aşteptau să iasă nechemat, netulburat de ale lui, căci mai ales de
câteva zile era foarte nervos şi se supăra de toate cele – pe la 2 Luchi zice: «Să nu-l mai lăsăm, du-te,
mamă, şi-l cheamă.»
Didina intră binişor în odaia lui, se uită şi nu-l vede în pat, crede c-a ieşit, îl strigă, aude din altă odaie
vocea lui Luchi şi, cum ea nu prea aude bine, crede că i-a răspuns Caragiale, s-apropie de pat – şi-l
găseşte, pe cel care a fost un titan, căzut pe jos, între pat şi mesuţa de noapte, cu gazeta-n mână, adormit
pe veci.
Citiți în Ziarul Metropolis > https://www.ziarulmetropolis.ro/ultimele-ore-din-viata-lui-i-l-caragiale/
Moartea celui mai mare dramaturg român, I.L. Caragiale e încă învăluită în mister. Regretatul
istoric literar Alexandru Piru a susținut, în cadrul unei întâlniri cu cititorii în Aula Universității Craiova,
că dramaturgul a murit ”făcând amor cu pianista Cella Delavrancea, fiica prietenului său,Barbu
Ștefănescu Delavrancea”.
Alexandru Piru a spus că are informația chiar de la George Călinescu, al cărui asistent a fost. Când, foarte
tânără fiind, Cella Delavrancea susținea turnee pianistice în Germania, Caragiale, de vârstă apropiată a
tatălui ei, o însoțea, la cererea părintelui fetei, spre a o feri de întâmplări nefericite.
Înnoptând în diverse hoteluri, între cei doi s-a legat o idilă sfârșită până la urmă tragic. Dramaturgul,
despre care se spune că ”n-a iertat-o nici pe Veronica Micle”, iubita poetului Eminescu, a rămas faimos
nu doar prin opera sa nemuritoare. Caragiale a murit în 1912, pe 9 iunie, la Berlin, făcând stop cardiac, iar
Cella Delavrancea, care avea atunci 25 de ani
https://www.expresmagazin.ro/caragiale-a-murit-facand-amor-cu-cella-delavrancea/
Sau, într-o altă variantă transcrisă de un alt copist, povestea de dragoste sună aşa:
‘’ Cauză sau nu a infarctului suferit de bătrânul Caragiale (care, zice-se, „n-o iertase nici pe Veronica
Micle”), cert este că tânăra pianistă Cella Delavrancea (25 ani) se afla în casă cu scriitorul atunci când
acesta și-a dat obștescul sfârșit: „În noaptea de 9 iunie 1912, Cella Delavrancea, în etate de 25 de
primăveri, i-ar fi mulțumit în stilul său domnului din Haimanale pentru faptul că avea grijă de
dumneaei(…
https://www.comentator.ro/infodemia/1122-cella-delavrancea-pianista-care-a-nascut-cele-mai-multe-
legende-erotice-de-ce-caragiale-a-murit-fericit
Potrivit datelor istorice, prima piesă de teatru în limba română a fost jucată pe data de 27 decembrie 1816,
la Iași, în casa hatmanului Costachi Ghica și a fost intitulată „Mirtil și Hloe”. Actul pus în scenă a fost
unul pastoral, fiind scris de Salomon Gessner și Jean Pierre Claris de Florian, prelucrat, ulterior, de
cărturarul Gheorghe Asachi. Spectacolul i-a avut ca actori pe Elena Ghica, Grigore Ghica și Costachel
Sturdza. De dincolo de draperia ce ascundea o jumătate a scenei de jumătatea actorilor din public, din
cînd în cînd se mai aude monologul lui Caragiale pregătindu-se să iasă în off.
După ultimul act al piesei s-a auzit din off o voce sinistră: „La commedia è finita!”. ‘’Ştiţi ce? Mi-am
făcut socoteala. Mai scriu un roman filosofic, două volume de nuvele şi schiţe… Şi gata… V-am dat
destul… ce mai vreţi…?’’ [Parcă-l aud pe Iancu Văcărescu! Cu al său: - "V-am dat teatru, vi-l păziţi / Ca
un lăcaş de muze; / Cu el curînd veţi fi vestiţi / Prin veşti departe duse.// Cu el năravuri îndreptaţi, / Daţi
ascuţiri la minte, / Podoabe limbei noastre daţi / Cu româneşti cuvinte!" ] Înainte de a trece în rîndul
spectatorilor:… ‘’Pe patul de moarte, glumea în legătură cu teatrul pe care a trebuit să-l joace, cerând o
oglindă, ca să fie pieptănat și bărbierit, și și-a rugat prietenii să-l aplaude pentru a arăta că și-a interpretat
bine rolul. Se lăuda că el a găsit teatrul o casă din cărămidă și l-a lăsat-ca un oraș din marmură.
Pe piatra de căpătâi a lui Caragiale este montat un basorelief medalion sculptat de Ion Georgescu și este
scris următorul epitaf: FII, SĂ CULTIVAȚI POPORUL! / CĂ UN POM FĂRĂ RĂDĂCINI / NU
POATE TRĂI.
Și Paul Zarifopol scria: “Nevoit să petrec în locuinţa lui a doua noapte după cea care murise, am vegheat
de cu seară până ziuă fără să-mi pot lua ochii de la draperia ce ascundea o jumătate a camerei de cealaltă.
Draperiile pot fi mult mai rafinat perfide decât pereţii sau uşile; se pot mişca uşor.
Nu se putea să nu aştept, noaptea întreagă, să iasă Caragiale de după covorul care-mi atârna în faţă şi să-
mi vorbească. Îndeosebi cu tăcerea definitivă a lui Caragiale nu vroiau să mi se deprindă aşteptările
urechii şi aşteptările spiritului. Câţi îl cunoaşteam de aproape, ştiam bine că omul nu mai avea mult de
trăit.
Citiți în Ziarul Metropolis > https://www.ziarulmetropolis.ro/ultimele-ore-din-viata-lui-i-l-caragiale/
Pe 13 iunie 1912, Alexandru Vlahuţă, şi el un apropiat, îi scrie soţie sale, de la Berlin. ”Mic, dragă, îţi
aştern lucrurile astea din casa lui Caragiale, pe care l-am văzut în sicriul de stejar, odihnind în capela
cimitirului protestant din Schonberg”.
https://www.primatv.ro/stiri/virale/cum-a-murit-ion-luca-caragiale-fericit-facand-amor-cu-fiica-lui-
barbu-stefanescu-delavrancea-19665718
Caragiale nu mai exista. Povestea însă - reală ori nu - pleca la drum.
‘’ Or să afle băieṭii, ṣi caionii ṣi raneṭii, cine a fost anonimul autor al producṭiilor pe cari au acuma
imprudenṭa să le denunṭe ca stupide;…’’ (Caragiale)
De-atunci Marele Anonim a devenit ‘’un erou al timpurilor noastre’’ şi a continuat să rătăcească pe toate
scenele unde caragialumea se caragialeşte, şi peste tot unde continua să se vorbească caragialiana. O
limbă vie, care pentru a fi vorbită, trebuie trăită.
Caragiale – contemporanul nostru.
Caragialele nostru cel de toate zilele. Numele folosit pentru a descrie orice situație în care ceva neașteptat
sau neverosimil este adus în linia poveștii pentru a rezolva situații sau a dezlega un complot. Soluţia ar
putea veni de la un nou personaj Mitic, un ‘’Deus ex machina’ sau un eveniment (ca cel din noaptea de 9
iunie). Definiția acestui nume a fost extinsă, pentru a include orice rezoluție de poveste care nu este
extrasă direct sau logic din complotul precedent și sfidează chiar și conceptul larg de suspendare a
necredinței. Noua și mai largă definiție a caragialismului îi ajută pe autorii unor astfel de texte moderne
să-și încheie poveștile cu concluzii improbabile, dar mai acceptabile. Pentru a fi înţeles, Caragiale trebuie
retrăit.
Caragiale – contemporanul nostru.
 Cap. 40 – Caragiale – contemporanul nostru

Statuia lui I.L. Caragiale în faṭa Teatrului Naṭional din Bucureṣti (după ce l-au dat
jos de pe soclu).
În 2006 statuia a revenit pe soclul din str. Maria Rosetti, locul din fața Teatrului
Național fiind ocupat de grupul statuar „Căruța cu paiațe” (autor Ioan Bolborea,
inaugurat în 2010).

Caragiale – Contemporanul nostru

‘’Căruṭa cu paiaṭe’’
Bustul lui Ion Luca Caragiale
Casa Memorială
În anul 1962 se împlineau 110 ani de la nașterea marelui dramaturg. La Ploiești se
înființează Muzeul I. L. Caragiale, găzduit în „Casa Gheorghe Teodor Simigiul”.
Casa, monument de arhitectură de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, se număra,
potrivit informațiilor lui Ioan Stoicescu, printre cele mai mari case din Ploiești.
Autograf – Ion Luca Caragiale
Statuia lui Ion Luca Caragiale din faţa Teatrului Naţional, autor Ioan Bolborea,
bronz, 2010
Desen de Pompiliu Dumitrescu
I.L. Caragiale
Portret de Adina Paula Moscu
Portret de Laura-Grigoriṭa
I.L. Caragiale
Bust de Gh. Damian, Ploieṣti
Desen de Iser
Bustul lui Ion Luca Caragiale (sculptor Andrei Ostap, 1956), în Grădina Publică din
Galați
Bustul lui Ion Luca Caragiale din Parcul Motodrom autor Ionel Stoicescu, piatră,
2002
Bustul lui I.L. Caragiale în Rotonda scriitorilor din Parcul Cişmigiu, autor Oscar
Spaethe, marmură.
Statuia lui I.L. Caragiale din Parcul Tei, piatră.
Bustul lui I.L. Caragiale din Cluj
Bustul lui I.L. Caragiale de Ioan Bolborea, în Parcul IOR Bucureṣti.
Bustul lui Ion Luca Caragiale din Parcul Herăstrău, autor Zoe Băicoianu, piatră
Bustul lui I.L. Caragiale
În holul Colegiului Naṭional ‘’Ion Luca Caragiale’’
Caragiale – contemporanul nostru.
Caragiale – contemporanul vostru.