E drept că m-am înşelat puţin, aşteptându-mă să regăsesc în cartea de memorii acelaşi stil lăsat în

trilogia de corespondenţă a familiei Pillat. A trebuit să trec o mini-probă a timpului şi implicit a

parcurgerii primelor capitole, pentru a o descoperi în „Ofrande” pe aceeaşi Nelli Pillat din
„Biruinţa unei iubiri”. Pas cu pas, am găsit şi diferenţa: în volumul de corespondenţă aşteptarea
răspunsurilor la scrisori accelera ritmul lecturii, prin nerăbdarea cititorului de a vedea ce s-a mai
întâmplat; clasic. De această dată, autoarea a decis să încalce orice regulă a ordinii cronologice,
apelând la memoria afectivă. Şi aşa ne trezim întorşi în anii ’40 ai secolului trecut, apoi readuşi
către anii ’60-’70 şi tot aşa, într-un vârtej ameţitor al amintirilor care se leagă unele de altele nu
printr-o înlănţuire a perioadelor, ci a trăirilor autoarei.

Am găsit şi asemănarea; dincolo de detaliul formal, şi anume semnătura Monicăi Pillat la finalul
ambelor prefeţe, regăsim în volumul de memorii aceeaşi dragoste mereu crescândă a autoarei
pentru Dinu Pillat, acelaşi devotament faţă de părinţi, aceeaşi tandreţe pentru Monica, fiica sa, cu
deosebirea că în volumele de corespondenţă confesiunile îi erau făcute, de cele mai multe ori,
Piei Pillat, iar de această dată Cornelia Pillat îi oferă cititorului onoarea de a fi beneficiarul direct
al mărturisirilor ei. Tulburătoare rămân reîntoarcerile neîncetate, fie cu gândul, fie cu pasul, la
Miorcani şi la Văratec; nu întâmplător prima ediţie a volumului de memorii a purtat titlul „Eterna
întoarcere”. Întoarcerea, ca unică metodă de vindecare a durerilor unui trecut pe care l-am
subestima numindu-l doar „dureros”. Un trecut tragic, echilibrat de puterea de a depăşi orice
obstacol prin dragostea nemărginită faţă de familie, dar şi faţă de profesie. Istoria artei a rămas,
pe lângă profesie, marea pasiune a Corneliei Pillat, constanta vieţii sale, ceea ce a reuşit să o
readucă la suprafaţă după fiecare lovitură cruntă.

Ne întoarcem în altă epocă, fiind greu de crezut că, deşi au trecut doar câteva decenii, scara
valorilor a căpătat o cu totul altă turnură şi tot ceea ce era esenţial atunci este călcat nemilos în
picioare acum. Întâlnim în paginile cărţilor, şi privim cu nostalgia de a fi pierdut ceva pentru
totdeauna, admiraţia pentru mentori, pacea şi liniştea de pe aleile Bucureştilor, respectul de care
părem a fi nedemni şi civilizaţia unor ani (nu foarte) demult trecuţi.

O iubire peste care, cum spuneam şi în urma lecturării corespondenţei, nici moartea nu a putut
trece, o iubire ce nu s-a putut vindeca nicicum. O nedreptate înfăptuită de destin, care a fost cu
greu înţeleasă şi iertată, doar prin prisma unui om profund încrezător în Divinitate. Credinţa, ca
singură modalitate de a merge mai departe; retragerea în sine ca armă de apărare şi, în final,
scrisul ca formă de purificare.

Se trezeşte în cititor sentimentul absurd că, deşi nu a trăit acele vremuri, le duce dorul. Este
probabil doar dorinţa născută în subconştient de a regăsi în prezent acele trăiri profunde cu care
acum nu facem decât să ne ruşinăm, pretinzând că sunt demodate, simţindu-ne poate singuri într-
o mare de nepăsare. Dar Cornelia, ca şi Pia Pillat, reprezintă un model care nu doar poate fi
urmat, ci mai mult de atât, ar fi indicat să fie urmat, pentru a mai putea readuce într-o lume rece,
crudă şi gri dramul de bunătate şi de căldură pe care, păşind pragul dintre un secol şi celălalt,
dintre un mileniu şi celălalt, l-am pierdut pe nesimţite.

Volumul Ofrande, al Corneliei Pillat, alături de imposibila de uitat trilogie de corespondenţă,

reprezintă insuliţa de frumos unde ne putem retrage ori de câte ori simţim că prezentul, cu toate
ale lui, ne sufocă.