Apărarea civilizaţiei [1938]

Bucur Ţincu
Biblioteca Apostrof, Cluj, 2000

p.7 Bucur Ţincu a fost tovarăşul de joacă şi prietenul din copilărie al

lui Cioran.
p.8 Lipsit de strălucirea lui Nae Ionescu, dar având o impecabilă
pregătire filosofică împlinită la Sorbona, cu Levy Bruhl, Lucien Herr şi Emil
Bréhier, D.D. Roşca – conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie a
Universităţii din Cluj începând cu februarie 1929 [...] p.9 a reuşit să creeze
prima şcoală filosofică românească din Universitatea clujeană, din care au făcut
parte Bucur Ţincu, Octavian Vuia, Alexandru Dragomir, Zevedei Barbu şi alţii.
Ideile lui D.D. Roşca din Existenţa tragică (1934) şi din eseul de
direcţie Mitul utilului (1933) au format, înainte de a fi scrise, substanţa
cursurilor şi obiectul de discuţie al deminariilor cu studenţii din şcoala sa
filosofică. Împreuncă cu spiritul critic specific profesorului şi cu opţiunea
declarată a acestuia pentru gândirea şi exprimarea clară, ideile lui D.D. Roşca au
reprezentat mediul intelectual formativ al lui Bucur Ţincu.
În Mitul utilului – text de filosofia culturii aplicată la problema
românismului, D. D. Roşca a acuzat mediul naţional, pe cel ardelean şi mai
apăsat, că preţuieşte şi sprijină numai utilul imediat, desconsiderând cultura
fundamentală, „gratuită” şi „inutilă”, dar singura care contează când este vorba
de a aprecia, în cadrele largi ale istoriei universale, existenţa şi valoarea unei
naţiuni. Această pledoarie a lui D.D. Roşca pentru orientarea naţiunii noastre
spre cultura care dă acces la valorile universale a fost instantaneu asimilată de
Bucur Ţincu, care a utilizat-o în toată publicistica sa interbelică. Astfel, chiar în
momentul debutului, în articolul Generaţia tânără din Ardeal, în care se avântă
în dezbaterile generaţioniste, Ţincu acuză inerţia mediului transilvan, care a
conservat, ca ideal formativ, idealul naţional; or, observă tânărul debutant, „ţara
este întregită”, aşadar programul de factură naţională este depăşit; atât momentul
istoric, cât şi generaţia nouă, are nevoie de un alt ideal, pe care tânărul eseist îl
formulează în termenii recognoscibili ai lui D.D. roşca: „pe acest naţionalism se
cere altoită o credinţă nouă de ordin spiritual”, întrucât „Generaţia de azi trebuie
să depăşească în orientările ei etica naţională a generaţiilor trecute. [...] Nouă ne
trebuie o cultură temeinică prin ştiinţă şi filosofie, fiindcă istoria cultivată până
acum a servit o cauză biologică naţională”.
De aceea, datoria şcolii transilvane nu mai este să creeze „buni
români”, adică indivizi „unilaterali, exclusivişti şi antisemiţi”, ci oameni de
cultură, observă Ţincu; el acuză şcoala din Ardeal că, prin „antisemitismul ei
demagogic”, creează confuzie în rândul tinerei generaţii de intelectuali din
provincie şi o îndepărtează de la adevărata sa menire creatoare.
p.12 Apărarea civilizaţiei este o carte de filosofia culturii şi de
filosofia politicii. Spectaculoasa maturizare a lui Ţincu a fost rodul contactului
său cu gândirea franceză. Aşa cum pentru Cioran bursa germană din perioada
1933-1935 a fost hotărâtoare penrtru implicarea sa în politică, şi anume p.13 în
cea de extremă dreaptă, şi pentru Bucur Ţincu bursa franceză din anii 1934-1935
a fost catalizatorul care i-a cristalizat atitudinea politică, adică opţiunea lui
pentru democraţie, fundată pe valorile revoluţiei franceze. În Franţa, tânărul
filosof vine în contact – ca Eugen Ionescu ceva mai târziu, şi anume din toamna
anului 1938 – cu orientarea personalistă promovează de revistra Esprit şi de
Emmanuel Mounier. Bucur Ţincu şi, apoi, Alexandru Vianu şi Eugen Ionescu au
găsit în personalismul lui Mounier argumente pentru apărarea ideii de
individualitate umană, de libertate, de demnitate a omului şi a culturii contra
colectivismului, fie acesta de extremă dreaptă şi de extremă stângă.
Spiritualismul creştin al lui Mounier, combinat cu ideea de democraţie şi
libertate individuală, le-a oferit tinerilor autori români dovada că spiritualitatea
nu este apanajul exclusiv al extremei drepte şi că poţi apăra valorile spirituale
(cultura în general, precum şi credinţa în transcendent) fără să abdici de la
democraţie. Şi pentru Ţincu, şi pentru Ionescu – proveniţi din mediul românesc,
în care Mişcarea Legionară propunea o viziune totalitară şi simultan
spiritualistă, creştin-ortodoxă – ideea lui Mounier, „să arătăm că creştinii puteau
să nu fie de extrema dreaptă” (Din răspunsul lui Emmanuel Mounier la
întrebările lui Eugen Ionescu, interviu publicat în Viaţa românească, anul XXXI,
nr. 4, aprilie 1939, v. Eugen Ionescu, Război cu toată lumea), a reprezentat o
soluţie demnă de urmat. Ei au scăpat astfel din falsa alternativă a opţiunii între
extrema dreaptă (spiritualistă) şi extrema stângă (materialistă) şi au putut să
apere valorile spiritului, ale culturii, şi, totodată, dreptul la libertate individuală
şi toleranţă.
Drept urmaqre, Ţincu, pentru care „spirit” şi „cultură” sunt
echivalente, consideră că a apăra civilizaţia „înseamnă credinţa în spirit, în
libertatea lui şi în nobleţea existenţei sale”.
p.14 În Scrisori din Paris. Un sens catolic şi francez de aşezare a
lumii, în Viaţa românească, anul XXX, nr. 1, ian. 1939, vezi Război cu toată
lumea, Eugen Ionescu afirmă că „problema capitalăcare se pune astăzi lumii este
să aleagă între spiritualitate şi libertate, pe de o parte, şi barbarie şi sclavie, pe de
alta”.
Şi Ţincu şi Ionescu au văzut în existenţa Franţei anilor 30 modelul de
civilizaţie şi de orânduire politică demn de urmat.
Apărarea civilizaţiei este [şi] o replică tacită la lecţia extremismului
politic propusă de Schimbarea la faţă a României (1936) a lui Cioran.
În Apărarea civilizaţiei, valoroficând experienţa făcută în mediul
culturii franceze, contactul cu personalismul francez şi mai vechile sale
convingeri primite de la D.D. Roşca, Ţincu atacă nucleul ideilor de filosofia
culturii şi de filosofie politică din Schimbarea la faţă a României. Fără să
pomenească numele cărţii sau pe cel al lui Cioran, Ţincu polemizează cu acesta,
p.15 atacând fundamentele filosofice spengleriene ale Schimbării... şi
concluziile politice ale cărţii. De pe o poziţie ponderat raţionalistă şi declarat
antitotalitară, Ţincu se opune punct cu punct filosofiei culturii şi proiectelor
politice din Schimbarea la faţă... Opoziţia începe de la termenii de bază – cultură
şi civilizaţie – pe care Ţincu îi consideră identici, iar nu (ca Cioran şi ca sursa
acestuia Spengler) diferiţi. Apoi, Ţincu se opune programatic atât extremei
drepte, cât şi extremei stângi, considerându-le „un pericol aproape egal, deşi din
puncte de vedere diferite”. E acuză extrema dreaptă şi extrema stângă că „au
răpit deopotrivă libertatea omului”. Totalitarismul colectivist şi mistica sa,
departe de a-l seduce ca pe Cioran, i se par soluţii inacceptabile pentru că se
bazează pe „subordonarea totală” a individului faţă de colectivitate. Asemeni lui
Cioran, Ţincu vorbeşte despre România ca despre o „ţară mică”; dar, în vreme
ce Schimbarea la faţă.... propune imperialismul şi războaiele agresive ca
perspectivă de viitor, Ţincu, mai realist, apreciază că „veleităţile imperialiste”
ale ţărilor mici şi ale intelectualilor lor nu sunt decât un „himeric romantism
politic”. Nici ideea forţei şi a destinului unei ţări – două concepte mult repetate
în Schimbarea la faţă... – nu îi par lui Ţincu serioase, ci doar sugestive.
Naţional-socialismul german, departe de a-l seduce, ca pe Cioran, îl contrariază
prin exclectism şi rasism, p.16 acesta din urmă nefiind o teorie „ştiinţific
exactă”, precum şi prin faptul că deformează filosofia lui Nietzsche. Opţiunea
lui Bucur Ţincu este una echilibrată şi raţionalistă; pentru el, valorile politice şi
morale cu rol de model universal sunt cele ale Franţei contemporane, căreia îi
elogiază spiritul raţionalist, moralitatea, rezistenţa şi exemplaritatea.

CRIZA CIVILIZAŢIEI

p.23 [...] destinul valorilor spirituale. [...] condiţiile în care se

desfăşoară viaţa spirituală de azi.
p.24 Ascendenţa politicului în preocupările contemporane constituie
faptul cel mai important şi mai bogat în consecinţe pentru viaţa civilizaţiei.
Termenii cultură şi civilizaţie au, în concepţia noastră, un sens similar, de
ascensiune spirituală a omului. Politicul afirmă pretutindeni dominaţia sa
categorică. Alungând celelalte preocupări, el a devenit adevăratul destin al vieţii
contemporane. Credinţa în politic şi în virtuţile lui a devenit astăzi generală. El
este categoria dominantă a veacului nostru. [...] Intelectualii însişi se
subordonează politicului făcând faţă de el un act de supunere respectuaoasă a
funcţiunii lor spirituale. Valorile morale, artistice şi culturale în genere se supun
noului stăpân. „Politique d'abord” a devenit o realitate generală a vieţii de astăzi.
p.25 Mulţimile fanatizate de simboluri politice – căci preocupările
spirituale le sunt cu totul străine – ocupă arena istoriei în numele unor ideologii
de dreapta sau de stânga care dau timpului nostru aspectul unei încordări fără
precedent. Paradoxul acestei situaţii îl constituie faptul că, după ce în tot cursul
secolului trecut şi până astăzi critica esenţială împotriva democraţiei a fost aceea
că a politicianizat totul şi a dat maselor incompetente acces la conducere,
regimurile anti-democratice de astăzi ridică politicul la rangul de valoare
absolută, integrând şi mai mult masele în acţiunea politică.
Spiritul european, agitat altădată de o problematică religioasă sau
morală, străbătut de curente de idei care însemnau un progres al valorilor
civilizaţiei, a ajuns astăzi să fie determinat cu deosebire de elementul politic.
Simbolul acestei situaţii îl constituie antinomia dreapta şi stânga, care angajează
destinul omului în întregimea lui. Lupta aceasta a luat un caracter foarte violent,
lumea împărţindu-se în două grupe care îşi dispută în mod exclusiv drepturile la
existenţă şi dominare. Nu este o adversitate ideologică, deoarece în mentalitatea
contemporană eficienţa ideilor este considerabil diminuată. Este vorba de un
conflict pozitiv, în care biruinţa unuia înseamnă distrugerea şi exterminasrea
celuilalt, cu sacrificiul celor mai preţioase valori şi rezultate spirituale.
p.26 Ideea splengleriană a decadenţei fatale a culturii şi a începutului
civilizaţiei, care înseamnă luptă şi sete de dominare, a avut un puternic şi
persistent ecou. Idealul omului nu mai este înţeleptul antic, nici cetăţeanul liber
al lumii moderne, ci soldatul combativ până la capăt ca să menţină ce mai poate,
dintr-o lume care se prăbuşeşte în mod fatal. Pentru Spengler, cezarismul
constituie norma etică fundamentală a vremii noastre. Popularitatea lui Spengler
este imensă prin sensul pe care l-a dat lumii contemporane, de combativitate
finală în cadrul unei culturi care a murit şi al realităţii unei civilizaţii care
înseamnă luptă şi voinţă de putere.
Ideea civilizaţiei este deformată apoi prin distrugerea caracterului de
universalitate pe care l-au avut creaţiile sale. Fără a neglija realităţile naţionale,
trecutul culturii europene s-a caracterizat printr-un spirit de universalitate care,
respectând diversitatea naţiunilor, o depăşea într-o sinteză unitară. Ţările
Europei se considerau drept reprezentante ale unui spirit superior. Ideea
imperiului roman, creştinismul, Renaşterea, iluminismul francez, democraţia
secolului al XIX-lea şi socialismul au reprezentat, succesiv, conştiinţa universală
în cultura Occidentului. Profesorul Julio Dantas spune că spiritul Europeia fost
expresia nevoii de solidaritate morală a popoarelor. Europa este formată din
personalităţi naţionale bine distincte. Popoarele Europei diferă între ele prin
diversitatea condiţiilor geografice şi istorice, prin constituţia etnică, limbă şi
instituţii. Dar popoarele europene au capitalizat în comun idei, sentimente şi
tradiţii, care fac din ele o unitate morală şi care manifestă o aspiraţie instinctivă
de unificare. Niciun popor nu s-a dezvoltat fără a fi influenţat de altul şi niciunul
nu a trăit numai pentru sine, ci a influenţat la rândul său p.27 pe celelalte.
Europa, adaugă el, este o galerie de oglinzi în care popoarele s-au reflectat şi se
reflectă unele în altele.
Astăzi asistăm la procesul de dislocare a acestei unităţi spirituale,
elaborată în trecutul culturii europene. O etică naţională nouă împinge toate
naţiunile la o izolare morală, fiecare socotind că nu mai are nimic de primit de la
alţii. Un complex de superioritate s-a format în sufletul tuturor naţiunilor, care,
dacă nu poate distruge cu totul ideea universalităţii, în tot cazul o stânjeneşte
mult. Ideea naţională este foarte veche în conştiinţa popoarelor şi crizele de
naţionalism au fost dese în cursul istoriei. Dar ele erau trecătoare şi nu angajau
complet spiritul popoarelor. În zona liberă a spiritului, rămânea o posibilitate de
înţelegere, de unire, atunci când glasul armelor se auzea jos. Conştiinţa
europeană, a solidarităţii şi a participării la valori comune, s-a format în mijlocul
acestor dificultăţi şi conflicte. Nu realitatea naţiunilor este problema adevărată,
ci forma pe care a luat-o astăzi naţionalismul. Izolarea naţiunilor şi tendinţa lor
de a forma blocuri omogene, intelectuale, politice şi economice, însemnează o
reacţiune faţă de o tendinţă esenţială care a fecundat cultura în trecutul ei.
Naţionalismul nu afirmă realitatea naţiunii, căci aceasta este evidentă. El este o
judecată de valoare, o apreciere pe care fiecare naţiune o face despre sine.
Aceste judecăţi sunt pe cale de a deveni astăzi singurul criteriu de viaţă şi de
acţiune al popoarelor. Elementul de universalitate al culturii, sporit din
contribuţia tuturor naţiunilor, s-a transformat într-o conştiinţă imperialistă a
popoarelor, fiecare voind să domine pe celălalt prin extinderea felului său
particular de a fi.
Naţionalul şi universalul în conştiinţa popoarelor sunt două curente
divergente. Elementul universal a obligat întotdeauna popoarele să renunţe la o
parte din particularismul lor, p.28 spre a se integra unităţii umane a civilizaţiei.
Universalul nu a negat naţionalul, ci l-a integrat într-un sistem de unificare
spirituală. Astăzi naţiunile nu mai vor să cedeze nimic din ceea ce sunt ele
însele. Formându-şi despre sine idei de superioritate şi valoare, fiecare naţiune
crede că demnitatea sa constă în forţa cu care neagă realitatea unor principii şi
valori superioare ei.
Conştiinţa europeană s-a format în jurul câtorva idei care constituie
esenţa sa caracteristică. Profesorul francez Th Ruysen le rezumă: ideea unui
adevăr ştiinţific obiectiv şi experimental; în filosofie, o concepţie obiectivistă a
naturii; o idee personalistă asupra omului, care uneşte în sine atât raţionalitatea,
cât şi concepţia creştină a păcatului, suferinţii şi acţiunii; ideea de libertate,
egalitate şi progres; ideea valorilor culturale care cresc mereuprin pasiunea de
creaţie a omului; ideea că existenţa omului are valoare prin sine însăşi şi care îi
dă dreptul la respectul demnităţii sale superioare. Spiritul european a manifestat
întotdeauna o tendinţă de uniersalitate al cărei punct final îl simbolizează astăzi
Societatea Naţiunilor. Unitatea Europei înseamnă afirmarea unui principiu
spiritual comun, a unui ideal de realizat. Nu a fost vorba niciodată de o unitate
europeană exterioară şi formală, ci de una interioară şi organică. Ea a constat
într-un număr de valori, într-un stil de viaţă respectat de toţi cei care au
participat la spiritul european. Problema Europei s-a pus astăzi în legătură cu
faptul că aceste principii, p.29 care au asigurat unitatea ideală a culturii ei, încep
a nu mai fi respectate prin acţiunea de izolare a diverselor ţări care neagă
valoarea însăşi a ideii de unitate europeană şi a elementelor care o pot garanta.
 Pentru Pal Valéry, criza civilizaţiei constă în faptul că valori şi
rezultate ale unei elaborări seculare, un fel de a fi intelectual şi moral care s-a
constituit sub eticheta de „spirit european” începe să fie contestat şi pus la
îndoială.
Oswald Spengler afirmă că Europa nu se găseşte într-o criză
trecătoare, ci într-o criză a sfârşitului, în agonia fatală a formei de viaţă
occidentală. Pornind de la antinomia romantică mecanic-organic, Spengler
afirmă despre cultura occidentală că şi-a epuizat posibilităţile creatoare şi, cu
aceasta, sfârşitul ei este apropiat. Aplicând schema evoluţiei – naştere, copilărie,
dezvoltare, maturitate şi moarte -, el vede în viaţa culturilor un destin fatal, care
este acela al tuturor existenţelor biologice. Culturile sunt organisme închise care,
după ce şi-au epuizat posibilităţile interioare, dispar. Timpul nostru este – după
el – prefaţa sfârşitului culturii occidentale.
Antinomia spengleriană nu poate fi însă susţinută. Viaţa culturii nu
este trecerea de la organic la mecanic, de la viaţă la moarte, ci de la vital la
spiritual. Antinomia spirit-viaţă este mult mai esenţială pentru viaţa culturii
decât mecanic-organic. Cultura există acolo unde viaţa s-a configurat într-o
ierarhie de valori. Realitatea spirituală a valorilor defineşte esenţa unei culturi,
iar evoluţia acesteia înseamnă trecerea de la un sistem de valori la altul. Dacă
cultura nu este chiar o antinomie faţă de viaţă, după o anumită teorie, ea este,
totuşi, o zonă nouă a existenţei, cu o realitate proprie. Prezenţa valorilor care
configurează viaţa printr-un principiu spiritual defineşte caracterul p.30 specific
al fiecpărei culturi. Evoluţia culturii în acest caz nu are sensul de fatalitate,
precum la Spengler. Prin trecerea de la un sistem de valori perimate la altul,
capabil să cuprindă viaţa tot mai complexă a istoriei, nu este trecerea de la viaţă
la moartea culturii, ci de la o formă spirituală la alta.
Cultura a evoluat prin introducerea valorilor noi în interiorul ei. Fără
prezenţa valorilor în umanitate, fără capacitatea lor de a dirija viaţa istorică în
diferitele sale momente, progresul spiritului ar fi fost nul. Prin capacitatea
omului de a crede în spirit, în posibilităţile lui creatoare, prin libertatea de a se
lăsa dominat de el, s-a constituit şi s-a păstrat tradiţia spirituală a umanităţii.
În puterea omului de crede în spirit şi în valorile lui, în voinţa lui de a
le apăra şi spori constă viitorul civilizaţiei. Spengler crede în epuizarea culturii
întrucât nu mai crede în fecunditatea spiritului.
p.31 Apărarea civilizaţiei înseamnă apărarea acelui spirt care a creat
valorile existente şi care, plin de resurse, vrea să realizeze mereu. Cultura
nefiind niciodată completă, omul se simte mereu angajat în procesul de sporire a
ei.
A apăra civilizaţia înseamnă a te opune spiritului particular de clasă
şi de rasă care-i denaturează sensul pentru interesele lui. [...] Este vorba de a
apăra spiritul unei civilizaţii atât împotriva extremei drepte, cât şi împotriva
extremei stângi, care sunt faţă de ea un pericol aproape egal, deşi din puncte de
vedere deosebite.
 Apărarea civilizaţiei este actul de credinţă în valoarea supremă a
spiritului, a valorilor lui şi lupta împotriva a tot ceea ce îl stânjeneşte. Apărarea
civilizaţiei este apărarea unităţii spirituale în umanitate, a întâlnirii naţiunilor
care trăiesc pe linii separate în afirmarea unor valori comune. Apărarea
civilizaţiei înseamnă credinţa în spirit, în libertatea lui şi în nobleţea existenţei
sale. Ea înseamnă lupta pentru ceea ce este permanent şi spiritual în existenţă şi
subordonarea faţă de el a politicului şi economicului care azi vor să constituie
unicul sens al vieţii.
Apărarea civilizaţiei sunt opera generală a celor care cred în spirit şi
a celor pentru care valorile lui sunt o necesitate permanentă.
p.34 Îndoiala manifestată de către unii intelectuali în forma de viaţă a
culturii de azi este semnificativă. Ea constă în faptul că aceşti intelectuali,
pornind de la ideea crizei culturii în care trăiesc, cred că îi vor găsi o soluţie în
altă cultură, cu alte principii şi valori, opuse spiritului ei. Ei refuză să mai acorde
valabilitatew formei de viaţă occidentale, spre a accepta alta, nouă, care o neagă
şi o înlocuieşte. Pentrtu unii, Rusia sovietică a fost aleasă drept model al acestei
forme de cultură. Ei abandonează spiritul civilizaţiei actuale, spre a acorda
încrederea lor culturii sovietice.
p.37 Rusia are o veche conştiinţă imperialistă. Pe plan religios, acest
imperialism s-a manifestat extrem de puternic şi expresia sa caracteristică se
găseşte în opera unor criitori precum Dostoievski, Tolstoi. Ideea că Rusia este
sfântă, că misiunea sa este să sufere spre a salva lumea, are o veche tradiţie în
conştiinţa rusească. Astăzi, bolşevismul a luat şi el o formă rusească, hrănindu-
se din fondul mesianic al al poporului rus. Rusia trăieşte totul pe plan religios,
indiferent de conţinutul trăirii. Ieri era răscumpărarea creştină, astăzi este
realizarea egalităţii sociale, dar în ambele cazuri este aceeaşi funcţie psihologică,
acelaşi suflet care trăieşte două modalităţi diferite ale existenţei sale. Primind
marxismul ca formă politică şi economică, Rusia îl transformă în religie, căci
orice trăire pentru ea împrumută o formă religioasă.
După cum spune Nicolai Berdiaev, pentru sufletul rus problema
salvării este obsedantă. Prin conştiinţa religioasă ortodoxă sau prin marxism,
Rusia trăieşte sentimentul unei misiuni salvatoare pe seama lumii întregi. Nu
salvarea idividuală o salvează, ci salvarea umanităţii ca totalitate.
Individualismul este tot ce poate fi mai străin rusului. Sufletul lumii şi salvarea
comună îl preocupă.
Comunismul a scos Rusia din Europa, aşa cum fusese înainte de
Petru cel Mare.
p.44 Lipsa de încredere în Occident, ideea despre oboseala şi
epuizarea lui, s-a manifestat sub altă formă la un număr de intelectuali, care şi-
au arătat simpatia pentru mistica orientală. Speranţa aceasta, de a găsi un
echilibru spiritual într-o cultură străină, prin îndoiala în vitalitatea culturii
occidentale, este un act asemănător credinţei în comunismul rus.
 p.47

Apărarea omului

„Lumea nouă” a veacului nostru a adus cu sine declasarea uneia

dintre cele mai esenţiale valori ale civilizaţiei: personalitatea omului. Prin
clasicismul antic, prin creştinism, prin umanism şi prin iluminismul francez,
ideea de personalitate a fost ridicată la rangul unei categorii superioare, de care
se lega cea mai mare demnitate în existenţă. Regimurile noi, constituindu-se în
opoziţie cu caracterul spiritual al civilizaţiei, au declasat această valoare, pe care
au confundat-o în în mod abziv şi superficial cu individualismul politic al
democraţiei.
Omul, ca realitate etică şi spirituală, precum şi ceea ce se leagă de
destinul lui personal, a ajuns o valoare cu totul depreciată. El nu mai este preţuit
şi considerat în funcţie de el însuşi şi de demnitatea care trebuie să însoţească în
mod necesar fiinţa lui. El este sacrificat cu totul pentru producţie, în regimurile
economice, sau pentru politică, în regimurile totalitare. Valoarea omului este
raportată la capacitatea sa de a produce, într-un regim, şi la fanatismul său
politic, în celălalt. Personalitatea lui are preţ numai în măsura în care se
integrează unui ansamblu care-l domină. Nu se mai poate vorbi astăzi de o
valoare proprie care se acordă existenţei omului. Ea se stabileşte în raport cu
ansamblul social.
p.49 Mişcarea personalistă este mai puternică în Franţa, această ţară
a fost întotdeauna apărătoarea valorilor spirituale în lume. În timp ce alte ţări se
complac în experienţe de dreapta şi de stânga, Franţa continuă să rămână
pământul marilor idealuri de cultură şi de progres al spiritului.
p.50 Cele două formule sociale şi politice contemporane – de
extremă dreaptă şi extremă stângă – au răpit deopotrivă libertatea omului. Ele
fiind două forme istorice care trăiesc în acelaşi timp, prezintă mai multe
asemănări decât diferenţe, cu tot aspectul lor contradictoriu. Amândouă sunt
forme de organizare colectivă şi concep omul drept o fiinţă pur socială. Ambele
subordonează politicului toate celelalte valori. Totul este sacrificat exigenţelor
politice şi sociale întrupate în stat. Creaţiile spiritului se subordonează statului
pe care îl justifică şi îl susţin. Omul în aceste două regimuri nu se mai defineşte
etic, ci exclusiv politic. Măsura în care el devine util statului şi finalităţilor lui
determină valoarea pe care o prezintă. Tinereţea a încetat să mai aibă o valoare
psihologică proprie. Ea a devenit o problemă pur politică. Fecunditatea spirituală
pe care o relevă existenţa celor tineri este încadrată într-o riguroasă disciplină
militară şi înăbuşită sub uniformele roşii, negre sau brune. Omul a devenit un
partizan şi atâta tot. Spiritualitatea, care se leagă extern de conştiinţa umană, este
pentru extrema stângă un vestigiu reacţionar, iar pentru extrema dreaptă urma
unui liberalism perimat. Toate virtuţile omeneşti: eroismul, iubirea,
devotamentul, trebuie subordonate necesităţilor statului. el domină, ca un destin
implacabil, existenţa personală a omului. Autonomia persoanei a dispărut
aproape cu totul. În fiecare copil care se naşte, statul vede un viitor soldat şi
partizan, pe care îl consideră al său de la naştere până la sfârşitul vieţii. El
devine un instrument al necesităţilor politice. [...] El a devenit, dintr-o realitate
psihologică, o problemă politică.
p.51 Desconsiderând clasicismul greco-roman şi idealul umanist, se
încearcă naşterea unui alt om, susţinut de o contestabilă teorie a rasei, într-o
parte, sau de o mistică politică de clasă, în altă parte. Fără simţul libertăţii, fără
respect pentru alţii, orgolios şi fanatic, omul nou al regimurilor moderne vrea să
înlocuiască pe omul vechi, apărător al valorilor spirituale, cultivat, susţinător al
dreptului şi justiţiei.
„Omul nou” reprezintă o forţă extraordinară de credinţă şi acţiune. El
are anumite certitudini simple şi pozitive, anumite „false idei clare”, în care
crede orbeşte. El se afirmă printr-o puternică vitalitate şi printr-o lipsă de simţ
critic, care îi permit să vrea şi să creadă totul, în mod absolut. Dogmatic şi
intolerant, el aderă la o mistică pe care o serveşte cu pasiune chiar fiindcă este
nebuloasă şi nedefinită. El are certitudinea pur sentimentală a actelor sale şi nu
simte nevoia să le clarifice raţional. Îndoiala şi spiritul creitic sunt combătute de
„omul nou” drept semn de slăbiciune de care el nu vrea să dea dovadă. El se
consideră actual în istorie chiar fiindcă stă la antipodul „omului vechi”, care
trăia unele incertitudini şi nelinişti sufleteşti, era conştient de relativitatea
punctelor de vedere şi susceptibil de revizuiri şi abandonări. Nu mai este omul
trecutului, setos de libertate, integrat umanităţii luptătoare pentru drepturile
popoarelor, egalitate şi demnitate omenească. El este un tip politic subordonat
unui interes naţional sau de clasă, unde viaţa îşi află întregul ei sens. Politicul
are pentru omul nou un sens integral, absolut, mesianic. În conştiinţa noilor
regimuri, politicul are un sens de viaţă complet şi definitiv.
De acest om nou, care îşi închipuie că a crede ceva cu fanatism te
dispensează să mai cercetezi legitimitatea p.52 logică şi etică a unei credinţe, se
folosesc toate statele noi în finalităţile lor politice. Omul este numai un
instrument al nevoilor lor de putere.
p.56 Potrivit unor ideologii naţionaliste, viaţa în cadrul naţiunii este
condiţia eternă şi permanentă a existenţei omului. Naţiunea este climatul natural
al acţiunii şi dezvoltării personale. Naţionalismul modern substituie însă acestei
legături fireşti dintre om şi naţiune o ideologie care forţează natura reală a
acestui raport. Ideea de naţiune a fost substanţializată, precum în marxism şi
durkheimism ideea de societate. Naţiunea este concepută ca o realitate proprie,
independentă de indivizi, a căror valoare depinde exclusiv de integrarea lor în
tot. Ideea de naţiune a devenit un mit, negându-se ceea ce este împotriva sau în
afara ei. Raportul firesc şi biologic just dintre om şi mediul său naţional a fost
înlocuit printr-o ideologie care reclamă subordonarea totală faţă de naţiune. În
numele naţionalismului astfel conceput, se reclamă integrarea în anonimat,
renunţarea la personalitate şi libertate, ca o condiţie a fericirii şi a serviciului în
folosul naţiunii.

Intelectualii şi problema civilizaţiei

p.58 Funcţia intelectualilor este creaţia valorilor spirituale. Se

numeşte intelectual cel care are cultul valorilor spirituale, care le sporeşte şi le
respectă. Deoarece valorile spiritului au o relativă independenţă faţă de spaţiu şi
timp, deoarece ele nu se consumă în cadrul în care au fost create, ci afirmă un
caracter de transcendenţă faţă de mediul unde s-au elaborat, intelectualii au avut
în general faţă de timpul şi societatea lor o atitudine de relativă independenţă.
Raţionalismul marxist, pentru care toată realitatea trebuie încadrată
în formule, consideră independenţa intelectualilor drept o himeră. Pentru el,
intelectualii sunt legaţi de clase, de interese determinate, pe care le exprimă în
artă, ştiinţă sau filosofie.
p.59 Independenţa intelectualilor faţă de condiţiile sociale este
determinată de însăşi natura spiritului, care este independent faţă de ele. ea este
libertatea omului, evadarea din condiţia sa relativă şi depăşirea omului prin
valorile transcendente. Ştiinţa, arta, filosofia şi poezia reprezintă ideea
universalului posibil, în opoziţie cu relativul şi contingentul real. Aspiraţia la
generalitate şi universalitate în disciplinele spiritului reprezintă opera
civilizaţiei, care se caracterizează prin prezenţa unui sistem de valori spirituale.
Existenţa omului civilizat se defineşte în raport cu respectul valorilor elaborate
şi cu tendinţa de sporire a lor.
Intelectualii au funcţia creaţiei acestor valori, a impunerii prestigiului
şi autorităţii lor. Ei sunt vestalele marilor idealuri ale omului. Existenţa lor se
confundă cu a culturii înseşi [...].
În exercitarea acestei funcţii fireşti şi organice a intelectualilor a
intervenit astăzi o schimbare de atitudine, plină de consecinţe pentru destinul lor
şi al civilizaţiei. Politica devenind categoria dominantă a existenţei, a revendicat
încadrarea tuturor activităţilor, impunând şi spiritului rigorile sale. Dreapta şi
stânga – a căror diferenţă structurală este minimă – au obligat deopotrivă spiritul
să se supună exigenţelor lor. Libertatea spiritului a devenit suspectă. Toţi
intelectualii s-au simţit mai mult sau mai puţin obligaţi să adere la un punct de
vedere, la un partid, la o credinţă. Independenţa intelectualilor a devenit un
capitol al trecutului. O atmosferă generală s-a format astăzi pentru declararea
obligatorie a parţialităţii spirituale.
p.60 Mişcările extremiste contemporane de dreapta şi de stânga au
aservit spiritul intereselor lor politice.