BANCHETUL

Banchetul, numit în greceşte Symposium, are ca subiect iubirea.

La cugetătorii atenieni Socrate şi Platon, pedofilia era amor filosofic; favoritul este un tânăr faţă de care
iubitorul păstrează cele mai înalte obligaţii morale privind pregătirea pentru creaţii intelectuale de orice natură.
Unicul rol al femeii îl reprezenta procreaţia şi creşterea copiilor până la o anumită vârstă.
filosofii stoici numeau iubirea intelectuală filopedie.

Scopul urmărit prin Banchetul

Obiectivul esenţial este conţinut în ultimile două cuvântări: a lui Socrate pentru Eros şi al lui Alcibiade
pentru Socrate. În ele se expune spiritualitatea iubirii socratice. Socrate era învinuit că strică tinerimea. În
Symposium, Socrate se arată cel mai priceput în chestiunile amoroase, deşi în restul problemelor se declară
mereu incompetent: „ştiu că nu ştiu nimic”. Diotima din Mantineia păstrează nota de modestie a eroului.
Opera cuprinde două părţi: pe de o parte, cuvântările rostite de Fedru, Pausania, Eryximah, Aristofan şi
Agàton şi de alta cele rostite de Socrate şi Alcibiade.
Fedru: Eros este cel mai vechi dintre zei; el este cel mai în măsură să împodobească sufletele oamenilor
cu virtuţi, respectiv să îi facă fericiţi, atât în viaţa de aici, cât şi în vederea celei de dincolo.

Pausanias: fiind două Afrodite, există doi Eros: unul vulgar, Pandemos, al cărui rol se opreşte la viaţa
simţurilor (fie că este vorba de bărbaţi, fie de femei); al doilea, ceresc, Uranios, însufleţeşte numai sufletele
bărbaţilor, sexul care reprezintă puterea şi inteligenţa. Deosebit de Eros popularul, acest zeu născut din Afrodita
Cerească îşi desfăşoară influenţa cu bunătate şi blândeţe, inspirând iubirea spirituală, iubire în care senzualitatea
este absentă: este iubirea filosofică (care îl însufleţeşte şi pe Socrate).
Eryximah doctorul, continuă teoria lui Pausania: medicina, gimnastica, agricultura, muzica sau
astronomia – nu pot fi înţelese fără deslegarea oferită de Eros. Acestui zeu se datorează atracţia dintre oameni, în
vederea convieţuirii; tot lui i se datorează apropierea de zei graţie înţelepciunii şi dreptăţii.
Aristofan creionează o teorie fantastică asupra originii omului: iniţial, oamenii aveau formă sferică.
Fiecare om aparţinea unuia dintre cele trei sexe – bărbat, femeie, androgin. Mai puternici decât cei de astăzi,
oamenii din vechime au devenit cutezători faţă de Zeus, fapt pentru care părintele ceresc i-a pedepsit, tăindu-i în
două. De atunci, fiecare frântură de om se află în căutarea celeilalte jumătăţi. Cel care îl imboldeşte pe om către
această aventură este zeul Eros. Rolul acestei divinităţi este să refacă unitatea împărţită a frânturilor umane,
redându-le fericirea pierdută. Frânturile rezultate din femeie aleargă după jumătăţi feminine, cele care provin din
bărbat sunt în căutarea bărbaţilor.

Amorul filosofic

Ceea ce susţine sufletul în lunga sa ridicare spre cunoaşterea adevărată este iubirea.
Socrate: amorul nu este nici frumos, nici bogat, fiind, înainte de orice, o dorinţă – numai cel care se
simte sărac şi gol doreşte. Amorul nu este nici muritor, nici nemuritor, el fiind un demon, o fiinţă de mijloc între
zei şi oameni. Fiu al lui Poros „bogatul” şi al Peniei „sărace”, Amorul are înfăţişarea şi viaţa nenorocită a mamei,
are cutezanţa cuceritoare a tatălui. Nu este nici învăţat, dar nici ignorant, fiind un filosof (iubitor de
înţelepciune). Amorul este aspiraţia către Bine a sufletelor oamenilor. amorul este fiinţa care visează la
nemurire şi nu o poate dobândi în lumea de aici, sau o poate atinge într-un singur fel: creind în frumuseţe şi
iubire copìi din carnea sau din spiritul său.

Diotima îî desluşeşte lui Socrate misterele amorului.

Cel dintâi este iubirea unui corp frumos; aceasta este o iubire intelectuală, deoarece în fiinţa aleasă
„îndrăgostitul creează gânduri frumoase”. Totuşi, în această fază, amorul este exclusiv şi limitat. Diferitele
frumuseţi ale corpurilor sunt, de fapt, reflexe ale unei frumuseţi unice.

1
 Adevăratul îndrăgostit va fi capabil să întrezărească dincolo de învelişul obişnuit, un suflet frumos, spre
a i se închina şi a semăna în el gânduri măreţe.
De la frumuseţea sufletelor, se va ridica la cea a ocupaţiilor şi legilor.
Mai presus de viaţa activă, va descoperi ştiinţa.
În acest efort al urcuşului, omul uită robia care-l ţinea legat de un singur trup, de un sigur suflet, de o
singură ocupaţie, de o singură ştiinţă.
Din capul de sus a scării, de unde l-a condus această excursie, îşi va arunca privirea peste întregul ocean
al frumosului şi va contempla priveliştea. Va observa frumuseţea supremă şi unică. Eternă, necreată şi
nepieritoare, ea nu se mai poate nici înfrumuseţa, nici veşteji; nu cunoaşte înfăţişări, sau clipe care s-o arate mai
frumoasă sau mai urâtă, nu se schimbă după vârsta sau subiectivitatea celui care o contemplă. Nu-i faţă
frumoasă, nu sunt mâini plăcute, nici vorbe încântătoare, nici ştiinţă. nu-i frumuseţea unui lucru, a unei fiinţe, de
pe pământ sau din cer. Este frumuseţea în sine, fiinţând de-a pururi şi pentru totdeauna. Restul frumuseţilor sunt
răsfrângeri trecătoare; apariţia sau stingerea lor nu scad şi nu adaugă nimic frumuseţii în sine.

Banchetul sau Despre amor

Prolog, Socrate la banchetul lui Agàton

174 a Înainte de a se duce la Banchet, Socrate se găteşte, „ca să fiu frumos când vizitez pe un om frumos”.
175a Aristodem ajunge primul la Agàton, Socrate se lasă aşteptat: „în clipa aceea, apăru un sclav şi ne spuse că
Socrate şedea retras în poarta unei case vecine. El sta nemişcat acolo; sta în picioare şi nu voia să intre, deşi era
rugat”.
175b Aristodem explică: acesta-i obiceiul său. Se retrage, aşa, câteodată, şi stă pironit te miri unde.
175 d-e: Socrate vine şi, fiind invitat de Agàton să se aşeze lângă dânsul, îi spune acestuia: ce bine ar fi, Agàton,
dacă înţelepciunea ar avea darul să curgă, ori de câte ori ne atingem unii de alţii, de la cel care are mai multă
la cel care are mai puţină. [...] Dacă înţelepciunea ar fi astfel, eu mi-aş preţui acum mult aşezarea lângă tine.
Cred că în acest moment m-aş umple de multă şi frumoasă înţelepciune de la tine; cât priveşte pe aceea care se
află în mine, să ştii, este slabă şi şovăitoare ca un vis, pe când a ta străluceşte şi are o măreţie izbitoare ... mai
ales că eşti şi tânăr.

Rânduiala banchetului. Preamărirea amorului

177c Eryximah: ar fi elegant din partea noastră, cei adunaţi aici, să preamărim cu toţii pe acest zeu [pe Eros].
177d Socrate: [..] declar de la început că nu cunosc nimic mai bine decât arta de a iubi.

Cuvântarea lui Fedru

178 a-b Mare şi minunată divinitate este Amorul, nu numai la oameni, dar şi între zei. [..] Mai întâi este o cinste
că-i cea mai veche divinitate. [...] p.16 178 c Dar lăsând la o parte faptul că este cel mai vechi, el este pentru noi
şi izvorul celor mai mari binefaceri. [...] p.17 179b [Amorul] hărăzeşte îndrăgostiţilor acea patimă care purcede
din el. cei care iubesc sunt singurii care primesc să moară pentru alţii.
180b [...] Dar iubitorul este ceva mai divin decât iubiţii; şi-n el zeul s-a făcut stăpân.
Eu socotesc pe Eros dintre zei drept cel mai vechi, cel mai preţuit şi cel mai cu autoritate, pentru ca
oamenii să dobândească virtutea şi feicirea în cursul vieţii şi după moarte.

2
 Cuvântarea lui Pausania
Cei doi Eros

180d Există doi Eros, fiindcă există două Afrodite, iar Eros nu poate exista în absenţa Afroditei. Afrodita
Cerească nu are mamă, Afrodita obştească s-a născut din Zeus şi Diona.
181a-b Nu orice Eros este frumos şi vrednic de laudă; ci numai acela care ne îmbie să iubim în chip frumos .
Amorul pe care îl insuflă Afrodita Obştească este ceva de rând. din el nu poate veni decât ce aduce întâmplarea,
căci nu încălzeşte decât pe cei mai bicisnici dintre oameni. Şi mai întâi, unii ca aceştia se înamorează egal, de
femei ca de tineri; al doilea, ei iubesc de dragul trupurilor mai curând decât de-al sufletelor. În sfârşit, fac tot ce
pot ca iubiţii lor să fie dintre cei mai simpli oameni. gândul lor nu caută altceva decât cum să petreacă mai bine
şi nesocotesc întrebarea dacă viaţa trebuie trăită frumos sau nu. aşa se face că, duşi de întâmplare, săvârşesc în
mod egal binele sau răul. [...]
18c Dimpotrivă, Afrodita cerească nu îşi trage fiinţa din femeie. Este născută numai din bărbat – există şi un
Eros al tinerilor; ea este mai în vârstă şi nu este pătrunsă de patimi. Urmează de aici că spre bărbat se
îndreaptă cei însufleţiţi de acest Eros, iubind sexul care de la natură este mai tare şi mai inteligent . Afară de
asta, din însăşi iubirea pentru tineri, cineva ar putea deosebi pe cei inspiraţi în mod senin de Eros Cerescul. Căci
ei nu se îndrăgostesc de băieţi decât în clipa în care şi mintea acestora începe a li se coace, fapt care se întâmplă
cam pe când le mijesc tuleii de barbă. După credinţa mea, cine se prinde într-un astfel de amor, este pregătit a
iubi viaţa întreagă şi a trăi împreună. Acela nu îşi înşeală iubitul, căci nu l-a luat captiv ca pe un copil fără
experienţă, nici nu-l va batjocori spre a-l părăsi şi a umbla după altul.
182d-e Gândiţi-vă ce se spune: că-i mai frumos să iubeşti pe cei distinşi şi de neam bun, chiar dacă sunt mai urâţi
decât alţii; că aprobarea pe care toţi o dau cui iubeşte, se face desigur pentru preţuirea unei fapte frumoase şi
nicidecum pentru o faptă urâtă; că la noi datina face înlesnirea cuvenită pentru acţiunea iubirii şi laudă pe iubitor
pentru minunea ce săvârşeşte – iubind.
183d O faptă nu-i în ea însăşi frumoasă sau urâtă; ea este astfel după modul în care se săvârşeşte. Şi există
moduri urâte, când de pildă un om rău se bucură josnic de plăcerile amorului, precum sunt moduri frumoase,
când un om bun se înamorează nobil de ceva frumos!
Rău – este iubitorul cel de obşte; cel care se îndrăgosteşte de trup mai mult decât de suflet. 183e Se înţelege că
nu este nici statornic; este ca unul care nu se înamorează de ceva statornic. Căci odată ofilită floarea trupului ce
a iubit, amorul zboară şi dispare ca visul, lăsând în urmă cu ruşine doar multele vorbe şi făgăduieli ce-a făcut.
Cel ce iubeşte ceea ce este moral, tocmai pentru că are această însuşire superioară, acela rămâne înnamorat
întreaga viaţă, ca unul care se contopeşte cu ce este permanent.
184 Legea noastră cere [...] [să] observăm şi verificăm ce fel se prezintă amorul celui care iubeşte, la fel al celui
iubit. Iată de ce hotărăşte întâi de toate că-i urât să te laşi prins degrabă în mrejele amorului, şi că trebuie lăsată
vremea necesară şi aici spre a se cerne o frumoasă alegere, ca în cele mai multe lucruri.
183b O sigură cale în datina noastră rămâne deschisă celui care iubeşte, dacă doreşte să aibă în mod nobil un
iubit. Căci la noi aşa s-a făcut regula: [...] aceea care se face spre a ajunge la virtute. Este azi statornicit la noi că,
dacă unul vrea să servească pe altul, încredinţat la rându-i că va deveni şi el, datorită aceluia, mai capabil într-o
ştiinţă sau într-o latură a virtuţii, un astfel de serviciu benevol să nu fie considerat ruşinos, nici umilitor. [...]
Când iubitorul şi iubitul se întâlnesc pe aceeaşi linie, fiecare să-şi făurească o lege: iubitorul să răspundă
atenţiilor iubitului făcându-i servicii superioare; acesta din urmă să le recunoască, înţelegând că-l fac mai
înţelept şi mai bun şi obligându-l pentru tot ce-i drept; când iubitorul va fi capabil să-l înveţe ştiinţa şi virtutea,
iar iubitul va simţi el însuşi nevoia de a dobândi şi ştiinţa şi înţelepciunea, numai atunci – când se vor întâlni
aceste două condiţii – frumosul va ieşi la iveală pentru iubitorul care se bucură de un iubit.
185b Acesta-i Eros-ul zânei cereşti, Eros Cerescul, foarte preţios pentru stat ca şi pentru particulari, câci impune
o mare râvnă pentru dobândirea virtuţii atât a celui care iubeşte cât şi a celui iubit.

3
 Cuvântarea lui Eryximah

186a-b [...] Eu, privind lucrurile din latura medicinei, latură care constituie preocuparea mea, găsesc că amorul
nu sălăşluieşte numai în spiritele oamenilor spre a-i apropia de cei care sunt frumoţi; ci şi în celelalte existenţe,
ba încă în vederea multor altor scopuri; [....] amorul sălăşluieşte în tot ce fiinţează.

Amorul şi medicina

186c Ce ne-a spus adineauri Pausania, că-i frumos să ne bucurăm de iubirea oamenilor superiori şi ruşinos să ne
amestecăm între cei desfrânaţi, rămâne în picioare şi pentru corpuri.
Este desigur şi frumos şi necesar să ne bucurăm de tot ce este zdravăn şi sănătos în fiecare organism – aceasta
este chemarea medicinei. Dar este ruşinos să ne apropiem de ce este rău şi bolnav în el.
187d Iarăşi, veni vorba că trebuie să iubim numai pe înţelepţi, în scopul de a-i face poate şi mai cumpătaţi dacă
nu au atins încă măsura perfectă; şi bucurându-ne de ei, să le păstrăm amorul neatins, acel frumos şi ceresc amor
care este Eros-ul muzei Urania. Cât despre celălalt amor, cel inspirat de Polymnia şi numit amorul Obştesc, pe
acela să îl folosim numai cu luare aminte şi într-o măsură, în care plăcerea pe care o produce să nu dea naştere la
desfrâu.
188a Şi în muzică, şi în medicină şi în toate celelalte împrejurări omeneşti sau divine, trebuie pe cât cu putinţă să
ţinem seama de ambii Eros, căci ei sunt amestecaţi în toate.

Astronomia

Rânduiala anotipurilor este plină de cei doi Eros. Ori de câte ori amorul superior pătrunde în legăturile reciproce
dintre potrivnicile despre care am pomenit anterior – cald, rece, uscat, umed – el le insuflă o proporţie cumpătată
şi o înţeleaptă contopire. Ele vin cu belşug şi sănătate pentru oameni, pentru celelalte vieţuitoare şi pentru
plantaţii. Dar când este mai puternic amorul pătimaş şi biruie orânduiala anotimpurilor, urmează prăpădul şi
toate sunt lovite de pagubă. Atunci dau năvală bucuros şi molime şi boli, care atacă şi animale şi plante.
Aflarea viitorului
Chiar jertfele şi slubele religioase făcute pentru aflarea viitorului – slujbe care stabilesc legătura dintre zei şi
oameni -, nu se săvârşesc pentru vreun alt motiv decât 188c. ca Eros să fie ţinut în pază şi, dacă e cazul, să fie
tămăduit.
Hula, oricare ar fi, vine de-acolo, că în orice lucrare noi nu luăm aminte să folosim numai amorul superior, să îl
cinstim şi să îl respectăm numai pe el, că ne îndreptăm mai degrabă spre celălalt, atât atunci când este vorba de
părinţi – în viaţă sau morţi – cât şi faţă de zei.
Iată de ce arta cunoaşterii viitorului are chemarea să supravegheze amorurile şi să le înnobileze; 188d. iată de ce
această artă este [...] făuritoarea de meserie a prieteniei dintre zei şi oameni, şi de ce prietenia, pe care ea o
stabileşte prin cunoaşterea faptelor amoroase, ţinteşte să impună oamenilor respectul legii divine şi cultul zeilor.

Cuvântarea lui Aristofan

189c-d Mie îmi pare că oamenii nu au simţit în genere puterea amorului. Dacă ar fi simţit-o, oare nu i-ar fi ridicat
ei cele mai măreţe temple şi altare? Nu i-ar fi închinat cele mai mari jertfe? [...] Dintre zei, el este cel mai iubitor
de oameni, el poartă de grijă nevoilor omenirii, el este doctorul tuturor durerilor. Vindecându-le, Eros aduce
neamului omenesc prinosul celei mai înalte fericiri.

Schimbările fiinţei omeneşti

4
 La început au fiinţat trei feluri de oameni: bărbat şi femeie; şi al treilea sex, având câte ceva comun cu fiecare
din celelalte două. Astăzi, numai numele a mai rămas din el, fiinţa i-a dispărut. Acest sex se numea pe atunci
androgyn, căci şi înfăţişarea sa conţinea, asemeni numelui, câte o parte din bărbat şi din femeie.
190b Sexul bărbătesc fu încă de la început copilul Soarelui; cel femeiesc al Pământului, iar ambigenul al lunii,
căci şi ea se împărtăşeşte din soare şi din pământ.
Zeus i-a tăiat în două pe androgyni. 191a-b Iar după ce natura s-a făcut în două, fiecare jumătate dorea să se
alipească celeilalte jumătăţi. Când se întâlneau, se prindeau în braţe şi se strângeau atât de tare, că în dorul de
contopire, uitau şi de mâncare şi de tot, şi deveneau incapabili pentru orice altă treabă, întrucât una fără alta
nu mai voiau să se apuce de nimic. Când una dintre ele murea, partea rămasă singură căuta împreunarea cu o
altă jumătate părăsită. [...] Eros este cel care împreunează frânturile vechii naturi; el îşi dă osteneala să facă
din două fiinţe una singură; el încearcă să vindece nefericirea firii umane.

Explicaţia pasiunii amorului

191 d-e Fiecare dintre noi este o jumătate de om despărţită de întregul ei [...]; şi fiecare jumătate îşi caută
necontenit frântura ruptă din el însuşi. acei dintre bărbaţi care sunt frântură din fiinţa ambigenă, numită odinioară
androgyn, iubesc femeile. [...] Cât despre cele care au rezultat din tăierea femeii, acestea nu dau nicio atenţie
bărbatului; înclinarea lor este tot către femei; heteristriile fac parte din această categorie.
192e Eros nu-i decât numele acestui dor, al acestei goane după unitate.
192b Iată motive pentru care tot omul trebuie îndemnat să fie cu evlavie faţă de zei: pe de o parte, ca să scăpăm
de noi nenorociri, pe de alta pentru a izbuti să refacem unitatea spre care Eros ne călăuzeşte ca un suveran. [....]
Devenind prietenii lui şi păstrându-ne legăturile cu acest zeu, vom afla şi ne vom întâlni cu iubitul nostru, cu
propria noastră jumătate, ceea ce la puţini din cei de astăzi li-i dat să o facă.
192c [...] Dar susţin că toţi bărbaţii, toate femeile, că întreg neamul omenesc ar fi fericit numai dacă fiecare şi-ar
duce la bun sfârşit amorul său, şi dacă tot insul s-ar întâlni cu dragostea lui, refăcându-şi vechea natură.
192d [Eros] numai el ne dă: şi în viaţa prezentă cel mai preţios dintre bunuri, călăuzindu-ne spre scopul propriu;
şi pentru viitor ne hărăzeşte cele mai vii speranţe în sensul că, dacă ne purtăm evlavios cu zeii, ne va întregi în
vechea alcătuire, ne va vindeca şi ne va face neprihăniţi şi fericiţi.

Cuvântarea lui Agàton

Ce este Eros?
195a [..] eu susţin că Eros este cel mai fericit dintre toţi zeii care sunt fericiţi; că el este din toţi şi cel mai bun şi
cel mai frumos. E cel mai chipeş, în primul rând fiindcă este şi cel mai tânăr dintre zei.
p.40 195b Prin firea sa, Eros urăşte bătrâneţea şi nu se apropie de ea nici pe departe. dimpotrivă, el este pururea
cu tinerii, stă cu dânşii [...].
Eros este, în viziunea lui Agàton, drept, cumpătat, înţelept şi puternic.

Harurile lui Eros

p.43 197c [...] Eros este întâi de toate cel mai frumos şi mai bun dintre fiinţe; în al doilea rând, că şi pentru alţii
este pricinuitor aceloraşi însuşiri. [Eros] alungă orice duşmănie din suflete, ne umple de sentimentul apropierii
sociale, face înrudiri între noi şi ne călăuzeşte la serbări, la coruri şi praznice. El deschide drumul plăcerilor şi
înlătură orice grosolănie; e darnic în bunătate, zgârcit în ură. [...].

5
 Partea a doua
Concepţia filosofică a iubirii
Socrate

200d [...] A iubi nu este oare mai degrabă a dori ce încă nu-i încă sigur, ce nu stăpânim încă? Nu-i să vedem
păstrate şi pe viitor ceea ce avem? Şi să ne fie prezente?
200e [...] doreşte numai ceea ce nu-i la dispoziţia sa, numai ce nu-i prezent, ce nu-i el, ce-i lipseşte; numai unor
lucruri din acestea le duce dorul şi pofta.

Ce ştie Socrate de la Diotima (înţeleaptă într-ale amorului din Mantineea)

Natura lui Eros este mijlocie (discursul Diotimei)
Diotima 202b [...] La fel cu Eros. Dacă singur recunoşti că nu-i bun nici frumos, nu urmează deloc că trebuie să
fie urât şi rău, ci mai este o situaţie: este punctul de trecere dintre acestea două.
Eros este un demon, crede Diotima, un „demon mare”.
Diotima vorbeşte despre puterea demonului: acesta poate 202e tălămăci şi împărtăşi zeilor cele ce vin de la
oameni, şi oamenilor ceea ce vine de la zei. Am numit: rugăciuni şi jertfe din partea acelora; porunci şi răsplată
pentru jertfe din partea acestora. [...] Din demon purcede şi toată ştiinţa viitorului; [...]; numai prin demoni se
face convorbirea între zei şi oameni, fie în starea de veghe, fie în somn. Şi cine-i înţelept în acest fel de lucruri,
se numeşte bărbat inspirat.

Mitul naşterii lui Eros (discursul Diotimei)

p.54 203c-d Dar ca fecior al lui Poros şi al Peniei, iată ce soartă îl ajunse pe Eros. Mai întâi, este pururea sărac şi
e foarte departe de a fi delicat şi frumos cum îl socotesc mulţi. Dimpotrivă, e aspru şi murdar, e cu picioarele
goale şi fără culcuş; totdeauna se culcă pe pământul gol, pe loc tare; doarme pe lângă porţi, pe drumuri, sub cerul
liber; într-un cuvânt, având firea mamei, el trăieşte de-a pururea cu lipsa alături.
De altă parte, semănând şi cu tatăl său, stă gata să prindă cele frumoase şi bune; căci e viteaz, o ia el înainte şi-i
încordat nevoie mare. Vânător temut, urzind pururea te-miri-ce înţelăciuni; la gândire pătimaş şi fecund în
acelaşi timp; filosofând în cursul întregii vieţi, el este vraci temut, este un fermecător şi un învăţător de
înţelepciune. 202e Şi nu-i născut nici ca nemuritor, nici ca muritor; ci de multe ori în aceeaşi zi p.55 înfloreşte şi
trăieşte, alteori moare şi iarăşi învie când izbuteşte la ceva, din pricina firii tatălui. Dar tot prisosul agonisit se
scurge fără încetare, aşa că Eros nu ajunge niciodată la istovire, însă nici nu se îmbogăţeşte.
De altă parte, el este la mijlocul drumului către înţelepciune şi neştiinţă.
204b Ştiinţa, continuă Diotima, aparţine desigur grupei celor mai frumoase lucruri; la rândul său, Eros este
iubirea pentru tot ce-i frumos; urmează cu necesitate că Eros este iubitorul ştiinţei. Fiind deci filosof, el ia loc
între cei care ştiu şi cei ce nu ştiu nimic. Pricina pentru acestea este la dânsul naşterea; doar se coboară din tată
înţelept şi bogat, însă dintr-o mamă lipsită şi de ştiinţă şi de mijloace.
Asta-i, iubite Socrate, natura demonului.
[în Phaidros 253c şi 255d: Eros ne călăuzeşte spre cea mai înaltă formă a vieţii, care este contenplarea ştiinţifică.
Prin aceasta, fiecare dintre noi se sileşte să imite pe zeul ce admiră şi să participe astfel la nemurire. Demonul
care ne dă prilejul acestei participări este Eros. Datorită lui, îndrăgostitul îşi dă osteneala să contemple în sine
însuşi tipul desăvârşirii până la care doreşte să înalţe pe iubitul său].

Rolul lui Eros (discursul Diotimei)

204d Ştim, spune Diotima, că Eros este dragostea pentru cele frumoase.

6
205b Începem, spune Diotima, cu o anumită formă a iubirii, pe care o numim Eros.
205d [..] Tot aşa-i cu amorul. Principalul aici este o sete universală a celor bune ... dorul după fericire.

206a [...] Eros este dorul de a stăpâni de-a pururea binele.

206b Amorul este creaţia în frumos, creaţia în corp şi spirit. [..] Bagi de seamă, Socrate, că toţi oamenii
zămislesc şi prin corp şi prin suflet? Şi, când ajung la o vârstă, natura singură ne împinge la procreaţie? Nu-i
însă cu putinţă a crea în urât, ci numai în frumos. Însăşi mergerea împreună a bărbatului cu femeia nu-i decât
creaţie; şi lucrul este de ordin divin, Socrate, căci, deşi se petrece într-o fiinţă muritoare, el conţine nemurirea,
adică zămislirea şi naşterea.
207a Fiindcă naşterea ne face să ne împărtăşim din eternitate şi face nemuritor tot ce-i născut muritor. Dar vezi,
fiindcă după cele convenite mai înainte amorul constă în dorinţa de a face ca binele să ne aparţină mereu, este
necesar acum să legăm dorinţa binelui de aceea a nemuririi. [...] amorul aleargă şi după nemurire.

Setea de nemurire (tot Diotima)

207d Firea muritoare se străduieşte pe cât cu putinţă să existe de-a pururea, adică să devină nemuritoare. Şi
singurul mijloc care îi stă la îndemână pentru aceasta este creaţia. Datorită neîncetatelor naşteri se înlocuieşte
fiinţa veche prin alta nouă, pe care cea veche o lasă în urma sa.
208a Ceea ce se numeşte „a medita” nu-i altceva decât rechemarea în minte a unei cunoştinţe care s-a
pierdut. Uitarea este tocmai dispariţia unei cunoştinţe; iar „studiul”, creând o cunoştinţă nouă în locul celei care
s-a dus, o continuă aşa de bine pe cea dintâi, încât ni se pare că-i una şi aceeaşi.
Astfel se păstrează toată fiinţa muritoare; nu fiind mereu şi în totul identică siseşi, cum este existenţa divină, ci
determinând fiinţa care dispare ca îmbătrânită, să lase în urmă alta nouă, cum a fost ea însăşi.
Nemurirea – iată pricina pentru care orice vietate are în sine această grijă, acest amor.

208e Creatorii în corpuri, zise ea, îşi îndreaptă paşii mai cu seamă spre femei; prin amorul lor creează copii.
Astfel îşi închipui ei că-şi agonisesc nemurirea şi pomenirea numelui lor şi fericirea – pentru toată vremea ce va
să vină.
Dar creatorii în spirit! Căci sunt oameni, spuse ea, care creează mai bucuros în suflete decât în corpuri ... opere,
se înţelege, care cad în sarcina spiritului să le conceapă şi să le formuleze.
209c [....] Atingându-se astfel de frumos şi împărtăşindu-se din el, se înfiripează, cred, şi ia naştere ceea ce stă
încă demult însolţit în suflete. Prezent sau absent – el îşi aduce aminte de alesul său şi creşte împreună cu dânsul
rodul propriei sale creaţii.

Treptele iniţierii desăvârşite

210a Poate că am izbutit, Socrate, să te introduc puţin în chestiunile erotice. Nu ştiu însă de vei fi în stare să te
ridici, chiar cu o bună călăuzire, până la treapta iniţierii depline, până la starea de clar-viziune, pentru care ce-am
spus aici nu-i decât pregătire.
[..] Oricine vrea să meargă în această chestiune drept la ţintă, trebuie încă din copilărie să înceapă prin a fi în
căutarea corpurilor frumoase. În primul rând, cel care iniţiază, dacă doreşte să călăuzească pe iniţiat pe drumul
drept, trebuie să-l conducă aşa încât acesta să nu iubească decât un singur corp şi să creeze în jurul lui discursuri
frumoase. 210b Pe urmă, caută să înţeleagă că frumosul care se găseşte într-un corp – oricare ar fi el – este frate
cu frumosul ce este în alt corp. […] frumosul ce stă pe toate corpurile este în fapt unul şi acelaşi. De altă parte,
cine a priceput asta o dată, nu mai poate iubi decât toate corpurile frumoase. […]
După aceea, va preţui frumosul sălăşluit în suflete, mai mult decât frumuseţea ce se ţine de corp. Şi încă .. într-o
măsură aşa de însemnată, încât dacă are cineva un suflet ales însă corpul nu-i tocmai o floare a frumuseţii, îi este
totuşi de ajuns: ori să-l iubească ori să-l preocupe ori chiar să-l împingă a 2210c crea şi urmări cele mai potrivite
exerciţii de spirit, în stare să ridice nivelul sufletesc al tinerilor. Şi va fi constrâns să contemple frumosul ce se
găseşte în ocupaţiile zilnice şi în legi; să vadă şi aici că frumosul întreg este înrudit cu sine însuşi […].

7
De la ocupaţiile obişnuite se ridică la ştiinţe, ca să înţeleagă de rândul acesta şi frumosul sălăşluit în ele. Acolo,
având în faţă o bogată privelişte frumoasă, el nu va mai fi rob umil şi plecat unei singure iubiri, îndreptate spre
frumuseţea unui tânăr, a unui singur om – te miri cine – a unei singure predilecţii. Dimpotrivă, strămutat pe
marea cea largă a frumosului şi contemplându-l nemijlocit, el va crea multe, frumoase, magnifice opere ale
spiritului: cu deosebite cugetări pe tărâmul nesfârşit al filosofiei; şi va face asta până ce, întărit pe poziţie şi
crescut în mijloace, va ajunge să prindă însăşi acea ştiinţă, unică în felul său, ce are ca obiect frumuseţea de care
vorbim.

Descoperirea Frumosului în sine

210e Cine va fi călăuzit metodic [continuă Diotima], astfel încât să ajungă a pătrunde misterele amorului până
la această treaptă şi cine va contempla pe rând şi exact obiectele frumoase, acela, ajuns la capătul iniţierilor lui
Eros, acela va întrezări deodată o frumuseţe de caracter miraculos. E vorba, Socrate, de acel Frumos către care
se îndreptau mai înainte toate străduinţele noastre: 211a frumuseţea care trăieşte de-a pururi, care nu se naşte
şi nu piere, care nu creşte şi nu scade; care nu-i, în sfârşit, într-un punct frumoasă, într-altul urâtă; câteodată,
da, alteori, nu; într-un anumit raport, da, într-altul, nu; […] Frumuseţe care nu se înfăţişează cu faţă, cu braţe
sau cu alte întruchipări trupeşti; frumuseţe ce nu-i cutare gând, cutare ştiinţă; ce nu se sălăşluieşte în altă fiinţă
decât sine; nu stă într-un animal, în pământ, în cer, sau oriunde aiurea; frumuseţe ce rămâne ea însăşi cu sine,
pururi identică şieşi prin unicitatea formei; 211b frumuseţe din care se împărtăşeşte tot ce-i pe lume frumos,
fără ca prin apariţia şi dispariţia obiectelor frumoase ea să crească, să se micşoreze ori să îndure o cât de mică
ştirbire.
211c În realitate, drumul drept ce merge la cele erotice sau mijlocul de a fi călăuzit într-acolo, este să începem
prin a iubi frumuseţile de aici, după care să ne ridicăm până la iubire frumosului suprem, păşind ca pe o scară
toate treptele urcuşului acesta. Să trecem, adică, de la iubirea unui singur corp, la iubirea a două; de la iubirea
a două la iubire tuturor celorlalte. Să ne ridicăm apoi de la corpuri la preocupările frumoase, de la preocupări
la ştiinţele frumoase, până ce ajungem în sfârşit să ne reculegem din diferitele ştiinţe şi să ne concentrăm într-
una singură, care este de fapt însăşi ştiinţa frumosului, ştiinţă prin care ajungem să cunoaştem Frumuseţea în
sine, aşa cum este.

Partea a Treia
Alcibiade preamăreşte pe Socrate
Înţelepciunea interioară a lui Socrate

216d-e Alcibiade: Observaţi că Socrate are purtări de îndrăgostit faţă de tinerii frumoşi: stă necontenit pe lângă
dânşii, şi rămâne încremenit când îi vede. De altă parte, lat în aparenţe, el nu cunoaşte pe nimeni, nu ştie nimic.
[….] Aflaţi că frumuseţea corpului nu-l interesează deloc; nimeni nu ar putea crede cât de mult o dispreţuieşte.
Nu-l interesează nici dacă unul este bogat, nici dacă are vreo însuşire dintre acelea pentru care lumea de rând îl
fericeşte. Toate acestea el le consideră bunuri fără de preţ, iar despre noi, ca oameni, spune că nu suntem nimic.
Vă asigur! Ironizând şi luând în bătaie de joc pe toţi oamenii … aşa îşi trăieşte el viaţa întreagă. Dar când se
apucă de ceva serios, dacă cineva îi deschide înăuntru, este de neînchipuit să poţi vedea ce statui sunt acolo! Ci
eu le-am văzut odată… şi mi-au părut divine, de aur, frumoase şi atât de minunate, că nu mai puteam face nimic
altceva, decât 217a să ascult într-o clipă orice îmi poruncea Socrate!

Cumpătarea lui Socrate

Alcibiade povesteşte cum, în nenumărate rânduri a încercat, fără sorţi de izbândă, să îl seducă pe Socrate.
218 d Culcat în acelaşi aşternut cu Socrate, Alcibiade îi spune: […] nu am altă preocupare mai serioasă decât să
mă fac cât mai desăvârşit, şi nu văd sprijin mai hotărâtor ca tine la treaba aceasta. […] Socrate îi răspunde […]

8
Dar, bine, tu îmi dai umbra frumuseţii şi vrei să capeţi de la mine frumuseţi adevărate! Ţi-ai pus în gând, cu alte
cuvinte, să schimbi aurul meu pe aramă!
Alcibiade: […] m-am sculat de lângă Socrate fără să se fi întâmplat nimic mai mult decât dacă aş fi dormit cu
tata sau cu un frate mai mare.
220 a Nimeni, spune Alcibiade, nu l-a văzut beat pe Socrate.
Potrivit lui Alcibiade, cuvântările lui Socrate „se referă la o sumedenie de subiecte, cu deosebire la tot ce se
cuvine să aibă în vedere unul care ţinteşte să devină şi bun şi frumos”.
Socrate şi iubirea tinerilor
Socrate îi înşeală pe tineri, 220 b „făcând pe înamoratul. De fapt, el joacă rolul iubitului mai degrabă decât pe-al
iubitorului”.
223 d Când îi adormi bine, Socrate se sculă şi plecă. Aristodem îl urmă, ca de obicei.