Sunteți pe pagina 1din 14

Universitatea Al.I.

Cuza Iaşi
Facultatea de Teologie Ortodoxă “Dumitru Stăniloae”

Lucrare de seminar la Omiletică

Despre suflet la Platon

Student
Roşca Nicuşor-Andrei
Anul III, Pastorală, Gr. 6
Viaţa lui Platon

Platon era fiul lui Ariston şi cetăţean al Atenei. Mama lui era Perictione sau
Potone, care-şi trăgea neamul de la Solon. Platon era în a şasea generaţie de la Solon,
care se trăgea din Neleu şi Poseidon. Se spune că şi tatăl lui se cobora în linie dreaptă din
Codros, fiul lui Melanthos, iar după cum spunea Thrasyllos, aceştia se trăgeau din
Poseidon.
În Cronologia sa, Apollodor fixează data naşterii lui Platon în a optzeci şi
opta olimpiadă (anii 428-425 î.d.Hr) , în ziua a şaptea din luna Thargelion (sfârşitul
lui mai-începutul lui iunie) , în aceeaşi zi în care delienii spun că s-a născut şi Apollo.
După spusele lui Hermip, a murit la o serbare de nuntă, în primul an al olimpiadei o
sută opta (anul 348/347) , la 81 de ani. Totuşi, Neanthes zice că a murit la vârsta de
84 de ani. A avut doi fraţi, pe Adeimantos şi Glaucon şi o soră, Potone, mama lui
Speusip.
A învăţat literatură în şcoala lui Dionysios, cum aminteşte singur în dialogul
Rivalii, iar gimnastica a învăţat-o cu Ariston, atletul din Argos, de la el primind
numele de Platon (cel lat în umeri) , din cauza înfăţişării sale viguroase, în locul
numelui său original Aristocles, după bunicul lui, cum ne informează Alexandros în
cartea sa Succesiunile filosofilor. Alţii afirmă că i s-a dat numele de Platon din
pricina abundenţei stilului său sau a lăţimii frunţii sale, cum sugerează Neanthes. Se
spune că avea o voce slabă, ceea ce e confirmat de Timotheos atenianul, în cartea sa
Despre vieţi. Se mai spune că Socrate a văzut în vis, pe genunchii săi, un pui de
lebădă, căruia îi crescuse deodată aripile şi a zburat în sus după ce scosese un sunet
puternic şi dulce. Ziua următoare, Platon i s-a prezentat ca discipol iar Socrate a
recunoscut în el lebăda din vis. Din acel moment, având vârsta de 20 de ani, el
deveni elevul lui Socrate.
După moartea lui Socrate a avut mai mulţi profesori. El a îmbinat doctrinele lui
Heraclit (despre lucrurile sensibile) , ale lui Pitagora (despre realităţile inteligibile)
şi ale lui Socrate (referitor la politică) . El a atacat pentru prima oară aproape toate
părerile predecesorilor săi, a explicat pentru prima oară metoda cercetării problemelor
prin analiză şi a întrebuinţat cel dintâi termenii de antipozi, element, dialectică,
calitate, număr dreptunghiular, ca şi providenţa divină. A fost foarte apreciat de
contemporani (era aşa de modest şi de aşezat, încât niciodată nu a fost văzut râzând
în hohote – Heracleides; Mithradates i-a ridicat o statuie, foarte mulţi îl citau) , dar
şi foarte contestat (deseori ironizat, acuzat că ar fi homosexual, cu foarte mulţi
rivali) . El este fondatorul Academiei.
Opera sa este vastă, sub formă de dialoguri (56) : Apărarea lui Socrate,
Alcibiade, Phaidon, Charmides, Lysis, Euthyphron, Menexenos, Menon, Banchetul,
Cratylos, Phaidros, Republica etc.
A murit, după cum spune Cicero, cu condeiul în mână.
Pe mormântul său au fost scrise următoarele epitafe:
Pe muritori întrecând în cumpătare, dreptate,
Loc aflatu-şi-aici Aristocles divin,
Dintre cei ce-au primit a-nţelepciunii cinstire
Parte mai mare şi-a luat, pizma loc nu-şi găsi.

Apoi acesta:
Ţine glia trupul lui Platon, ascunsu-l-a-n sânu-i;
Sufletul printre zei, loc de veci îşi află.
Slavă-i aduc fiului lui Ariston şi cei ce-s departe,
Om de treabă fiind, viaţa-i divină când văd.
Doctrina lui Platon despre suflet

În cocncepţia lui Platon, sufletul se împarte în trei părţi: una raţională, opusă
celorlalte două, partea senzuală şi cea pasională, care alcătuiesc la un loc partea iraţională
a sufletului, care explică pasiunile şi poftele omeneşti, după Platon iraţionale.
Alcibiade
Alcibiade, ce preferi: să-ţi duci viaţa mulţumindu-te cu toate bunurile de
care ai parte acuma, sau să mori pe loc, în cazul că nu-ţi va fi îngăduit să dobîndeşti
mai mult? ... sînt încredinţat că tu ai alege mai curînd moartea – Platon arată aici că
dacă nu ar exista o înaintare în virtute, atunci existenţa noastră nu ar avea rost, căci nu
putem trăi doar pentru a muri.
Sfatul trebuie să-l dea cel priceput, nu cel avut – arată că virtutea este mai de
preţ decât bogăţia.
Frumosul şi binele sînt una; faptele drepte sînt folositoare – dreptatea este
suma tuturor virtuţilor.
Să nu se lase stăpînit de vreo plăcere, oricare ar fi ea, ci să deprindă starea
omului liber şi, stăpînitor fiind cu adevărat, să fie înainte de toate propriul său
stăpîn, nu sclav – liber este cel virtuos, care nu se lasă stăpânit de vreo patimă. Frica te
aduce în sclavie.
Omul este una din acestea trei... Sufletul, corpul sau, în sfîrşit, întrunirea lor,
adică întregul dar nimic nu este mai presus în noi înşine decît sufletul căci amîndoi
ne împărtăşim unul de la altul, suflet de la suflet, folosind cuvintele şi Socrate îi
grăieşte lui Alcibiade, folosindu-se de cuvinte şi adresîndu-se nu chipului tău, cum s-
ar părea, ci lui Alcibiade însuşi, adică sufletului tău.
Înţelepciunea stă în a te cunoaşte pe tine însuţi.
Cel ce îşi cultivă statornic corpul, de ceva de-al lui se îngrijeşte, dar nu de
sine însuşi, însă cel care are grijă de avuţii nu se îngrijeşte nici de sine însuşi, nici de
cele ale sale, ci se află încă şi mai departe de ele. Tocmai de aceea sînt considerate
aceste îndeletniciri a fi de rînd şi nevrednice să fie deprinse de omul superior –
referitor la grija faţă de cele lumeşti.
Cine te-a îndrăgit pe tine iubeşte însă sufletul tău... căci cel ce-ţi îndrăgeşte
corpul se depărtează de el cînd nu mai e în floare... însă cel ce-ţi îndrăgeşte sufletul
nu se îndepărtează de acesta atîta timp cît îl vede aspirând spre mai bine. În
concluzie: Străduieşte-te să fii cît mai frumos.
Eu singur eram iubitor al tău, pe cînd toţi ceilalţi erau iubitorii unor bunuri
de-ale tale; dar însuşirile tale se scutură de floare, pe cînd tu abia începi să înfloreşti
– vedem aici iubirea creştinească, a omului, nu a virtuţilor sau calităţilor sale. Este
„frumos la înfăţişare neamul mîndrului Erechteu"2, dar se cuvine să-l priveşti în
toată goliciunea lui – adică dincolo de aparenţe, aşa cum este de fapt.
Nu cumva să ne înşelăm şi, fără a ne da seama, să avem grijă de altceva, nu
de noi înşine – să lăsăm, aşadar cele ale lumii şi să ne îngrijim de suflet, de cele
interioare, nu de cele exterioare.
În alt ochi, aşadar, privindu-se, şi aţintindu-se în ce are acesta mai bun şi îl
ajută să vadă – iată cum se poate vedea ochiul pe sine însuşi – arătând că întotdeauna
trebuie să ne raportăm la cel mai bun decât noi, iar în ultimă instanţă la Dumnezeu Însuşi,
pentru a ne vedea pe noi cu adevărat. Aşa cum spunea Cuviosul Siluan Athonitul,
Doamne, dă-mi să văd smerenia mea în faţa măreţiei tale.
Dacă sufletul vrea să se cunoască pe sine... către suflet se cade a privi, şi mai
cu seamă către acea aşezare a sa unde este sădită virtutea sufletului, înţelepciunea,
precum şi către tot ce se potriveşte a fi asemenea lui căci ce poate fi mai divin în
suflet decît aşezarea cunoaşterii şi cugetării... Această parte a sufletului, aşadar, se
aseamănă cu ceva divin, iar acel ce priveşte şi cunoaşte tot ce e divin într-însa —
Zeul lăuntric şi cugetarea — se va cunoaşte astfel şi pe sine însuşi în cel mai înalt
grad posibil – vorbind aici despre conştiinţa omului, legătura sufletului căzut cu
divinitatea, sediul lui Dumnezeu în sufletul omului pentru că, aşa cum oglinzile sunt
mai limpezi ca răsfrângerea din adîncul ochiului, mai curate şi mai strălucitoare, tot
astfel şi Zeul este mai curat şi mai strălucitor decât tot ce-i mai bun în sufletul
nostru... Aşadar, aţintindu-ne spre Zeu, vom avea parte de cea mai aleasă oglindă a
rosturilor omeneşti, întru a sufletului virtute, iar astfel ne vom vedea şi ne vom
cunoaşte cît mai bine pe noi înşine.
Neştiutorul va greşi – rău – nefericire, atât pentru el, cât şi pentru cei din jur.
Oamenii răi, aşadar, sînt nefericiţi.
Urmînd în faptele voastre calea dreptăţii şi înţelepciunii, veţi lucra, şi tu şi
oraşul, pe placul Zeului… Şi cum spuneam înainte, veţi lucra cu ochiul aţintit la tot
ce este divin şi plin de lumină. Ci, privind într-acolo, vă veţi zări şi cunoaşte pe voi
înşivă, precum şi tot binele vostru – şi astfel veţi fi fericiţi. Mergînd însă pe calea
nedreptăţii şi avînd ochiul aţintit la ceea ce n-are parte de Zeu şi lumină, veţi lucra,
cum e şi firesc, în chip potrivnic, iar pe voi înşivă nu vă veţi cunoaşte – şi veţi fi
nefericiţi.
E mai bine, aşadar, nu numai pentru un copil, ci şi pentru un om în toată
firea să se lase condus de către cel mai bun decît dînsul, decît să conducă el însuşi,
dacă nu e înzestrat cu virtute – se poate corela cu duhovnicul. Cel cuminte doreşte să
stea cât mai mult lângă unul ce este mai desăvârşit decât sine.

Ceea ce este mai bun este şi mai frumos... Iar ceea ce are parte de mai multă
frumuseţe trebuie pus mai presus... Atunci se cuvine ca omul supus răului să fie
sclav... Căci lipsa de virtute se potriveşte unui sclav... Iar virtutea este pe potriva
omului liber.
Ştii tu însă în ce chip vei scăpa de starea în care te găseşti? ... De vei vrea tu,
Socrate. N-ai vorbit cum se cuvine, Alcibiade... De va fi vrerea Zeului.

Aş vrea să te văd stăruind; mă prinde însă o teamă


grozavă — nu din neîncredere în firea ta, ci văzînd puterea
Cetăţii — ca nu cumva să nu ne biruiască ea, pe unul ca şi pe
celălalt.

Apărarea lui Socrate


Eu spun adevărul din convingere – pentru că este în firea omului să spună
adevărul.
Tot eu trebuie să fiu mai înţelept decât acel om, deoarece, deşi nici unul nu
pare să fi cunoscut frumosul şi binele, totuşi el crede că le-a cunoscut, când de fapt e
neştiutor, iar eu nici nu le-am cunoscut, nici nu pretind aşa ceva. Aşadar, cu oricât
de puţin, tot eu rămân mai înţelept decât acesta, fiindcă ceea ce nu ştiu nu pretind
că ştiu – diferenţa dintre credinţă şi ştiinţă.
A te teme de moarte nu este alta decât a te crede înţelept; este a zice că ştii
ceea ce în fapt nu poţi şti. Nimeni nu-şi poate da seama ce este moartea, chiar dacă
s-ar întâmpla să fie pentru om cea mai mare fericire; cei ce se tem de ea sunt deci ca
şi cum ar şti cu siguranţă că moartea este cea mai mare dintre nenorociri. Şi ce alta
decât o ruşinoasă neştiinţă ar putea fi credinţa că ştii ce nu se poate şti?
Eu zic că nu ştiu nimic despre moarte, nici dacă e un bine, nici dacă e un rău. Atunci
să-mi aleg, în loc de această răsplată nesigură, una despre care ştiu sigur că este
rea? – temniţa sau viaţa aceasta, arătând că moartea este un pas spre ceva mai bun.
E întemeiată nădejdea de a socoti moartea un bine. În adevăr, din două
lucruri unul este a fi mort: sau este tot una cu a nu fi deloc, şi atunci cel mort n-are
nici o simţire pentru nimic, sau este, după cum spun unii, numai o schimbare şi o
trecere a sufletului dintr-un loc într-altul. Şi dacă în moarte nu-i nici o simţire, ci
este aşa ca un somn adânc, când cineva doarme fără măcar să aibă un vis, atunci
moartea se înfăţişează ca un minunat câştig. Căci atunci întreaga veşnicie nu pare a
fi altceva decât o singură noapte senină. Dacă însă moartea este ca şi o călătorie de
aici în alt loc, dacă sunt adevărate cele ce se spun, că acela este locul de întâlnire al
tuturor care au murit, atunci ce bine s-ar putea închipui mai mare decât moartea?
Ce ştiu cu siguranţă este că a săvârşi nedreptăţi, a nu asculta de cel mai
cuminte ca tine, om sau zeu, sunt lucruri rele şi ruşinoase. De aceea, niciodată nu
mă voi teme, nici voi fugi de un lucru, fără a şti cu siguranţă că poate avea şi sorţi de
bine; însă mă voi feri de ceea ce ştiu cu siguranţă că este rău.
Nu-ţi este ruşine să te ocupi aşa mult de averi, căutând să le tot sporeşti, iar
pe de altă parte să nu te ocupi, nici să te îngrijeşti câtuşi de puţin de numele, de
cinstea şi de cugetul tău, de adevăr şi de suflet, căutând cum să le faci mai
desăvârşite?
Să nu vă îngrijiţi mai mult ca orice de trupuri, nici să vânaţi averi cu atâta
înverşunare, ci să vă daţi osteneala şi pentru suflet: cum adică s-ar putea desăvârşi;
căci nu din averi izvorăşte virtutea, ci din virtute izvorăsc şi averi şi toate celelalte
bunuri omeneşti; pentru unul singur sau pentru o societate întreagă – tocmai ceea ce
spune după 300 de ani Mântuitorul (Mt 6,33) .
Mult mai mare nenorocire e să faci decât să înduri o nedreptate.
Nu seamănă unui fapt omenesc nepăsarea mea faţă de toate lucrurile ce mă
privesc personal şi faptul că de atâţia ani îngădui să-mi fie lăsată în părăsire
gospodăria, pentru a mă îngriji numai de ale voastre, pentru a mă apropia de
fiecare în parte ca un tată sau frate mai mare, cercetând mereu să vă conving că
trebuie să vă îngrijiţi de virtute. Dacă aş fi avut vreun folos din acestea, dacă le-aş fi
făcut pentru bani, aş fi avut de spus vreun cuvânt – arătând că misiunea sa nu este una
obişnuită, ci de ordin divin.
M-aţi auzit adeseori spunând, că am în mine ceva divin, un spirit. Duhul
acesta este sădit în mine încă de copil, şi-mi apare ca un glas. Îndată ce se arată, mă
împiedică de la ce am de gând să fac, însă nu mă împinge niciodată la ceva – să fie
glasul lăuntric? (Daimonion; acest „înger păzitor", după expresia unora, nu poate fi
altceva decât personificarea propriei sale conştiinţe)... Obişnuitul glas profetic al
îngerului meu păzitor l-am auzit prea adesea în cursul întregii mele vieţi; el mi se
împotriveşte ori de câte ori am de gând să săvârşesc ceva nedrept, chiar şi în lucruri
neînsemnate – Rom 2,14.
Nu-mi cereţi deci, bărbaţi ai Atenei, să fac ce nu socot vrednic, drept şi sfânt,
pe Zeus, mai ales sfânt – jurământul pe câine.
Cel mai mare bine pentru om este să se ocupe în fiecare zi cu virtutea... de
aceea cer mult mai stăruitor să mor decât să trăiesc în alt chip.
Nu este atât de greu să scapi de moarte, cât este să fugi de păcat, căci acesta
aleargă mai iute ca moartea... Cea mai dreaptă şi cea mai uşoară mântuire o veţi
găsi nu prin înăbuşirea glasului celorlalţi, ci printr-o pregătire de sine însuşi a
fiecăruia, ca să deveniţi cât mai virtuoşi cu putinţă.
Lumea de acolo are faţă de cea de aici, pe lângă alte fericiri, şi pe aceea de a
fi nemuritoare pentru restul vremii, dacă cel puţin cele ce se spun sunt adevărate...
pentru omul drept nimic nu este rău, nimic în viaţă, nimic după ce moare... Cele ce
mi se fac mie acum, să nu credeţi că sunt din întâmplare; eu sunt încredinţat că cel
mai bun lucru pentru mine este să mor acum, şi cu aceasta să scap de toate grijile.
Acum este ora să ne despărţim, eu ca să mor, voi ca să
trăiţi. Care din noi păşeşte spre lucru mai bun, nimeni nu ştie,
fără de numai Zeul.

Phaedon
Fericit îmi apărea, Ehecrate, acest bărbat, şi pentru cumpătarea si pentru
învăţăturile sale şi pentru liniştea şi pentru măreţia sfârşitului său. Mi se înfăţişa
unul cu care cobora în lumea lui Hades însuşi harul divin; ca unul care, ajuns acolo,
va petrece fericit, dacă petrece în adevăr cineva fericit.
Ce lucru ciudat pare, amicii mei, ceea ce oamenii numesc plăcere! Cum,
printr-o minune, durerea se naşte numai cu aparenţa de a-i fi contrarie. E adevărat
că nu se întâlnesc în acelaşi timp în om aceste două, dar dacă cineva urmăreşte pe
una din ele şi o dobândeşte, va fi neapărat silit să primească şi pe cealaltă, întocmai
ca două lucruri strâns legate la câte un capăt al lor – exact ceea ce vor afirma mai
târziu Sfinţii Părinţi.
Sunt împrejurări când este mai bine să mori decât să trăieşti, precum sunt
oameni pentru care moartea ar fi mai bună decât viaţa, dar nu se cuvine să îţi iei
singur viaţa, căci zeii sunt fiinţe ce se îngrijesc de noi şi noi oamenii suntem o parte
din bunurile lor, şi nu se cade să se omoare cineva singur, înainte ca Zeul să-i fi
trimis o hotărâre.
De n-aş avea credinţa că, plecând de-aici, mă voi duce mai întâi la alţi zei,
înţelepţi şi buni, apoi la oamenii care au murit, mai buni şi ei decât cei de aici, aş fi
nedrept să nu mă întristez de moarte... Am nădejdea că merg la nişte oameni
desăvârşiţi. Fireşte, lucrul nu l-aş putea întări cu dovezi – este deci vorba de credinţă
şi de nădejde (I Tes 4,13) . Rămâne ceva pentru cei trecuţi din această viaţă, ceva
care-i mult mai bun pentru cei buni decât pentru răi... cine ajunge în lumea lui
Hades necurăţit şi nepregătit se va afunda în nămol, pe când cine ajunge curat şi
iniţiat va rămâne împreună cu zeii. fiecare luând plata potrivită. Este în realitate o
nouă chemare la viaţă a celor morţi, că sufletele celor ce au murit au fiinţă şi că
pentru sufletele bune va fi mai bine... însă mai rău pentru cele rele… sufletul apare
nemuritor. (viaţa veşnică – reîncarnare)
Adevăraţii filosofi caută să înveţe a muri; că pentru dânşii mai mult decât
pentru orice om moartea nu-i de temut. Deci ar fi cu totul ciudat ca în cursul
întregii vieţi să nu doreşti altceva decât moartea, iar când ea a sosit să ne mâhnim
de ceea ce am dorit şi ţintit atâta vreme.
Moartea, este ea altceva decât despărţirea sufletului de trup? A fi mort nu
înseamnă oare că este de o parte trupul în sine, părăsit de suflet şi separat de el, iar
pe de altă parte sufletul în sine, părăsit de trup şi separat de el?
Este vădit că înainte de orice filosoful îşi dezleagă sufletul cât mai iute de
tovărăşia cu trupul, într-un mod diferit de ceilalţi oameni... Fiindcă sufletul şi
trupul stau un timp împreună, natura a rânduit trupului să slujească şi să fie
călăuzit; sufletului, să călăuzească şi să stăpânească căci ceea ce este divin e făcut de
natură să stăpânească şi să călăuzească, ceea ce este muritor să fie călăuzii şi să
slujească – rău stăpân, slugă bună. Omul pentru care acestea nu sunt plăceri, omul
care nu ia parte la nici una din ele nu pune preţ pe faptul că este în viaţă;
dimpotrivă, el nesocoteşte total plăcerile ce-i vin prin mijlocirea corpului şi este pe
drumul cel mai apropiat de moarte – câştig.
Când prinde sufletul realitatea adevărată? E doar firesc că, de se va apuca s-
o cerceteze împreună cu trupul, va fi înşelat de el… atunci gândeşte mai bine,când
nu-1 stinghereşte nimic: nici auzul, nici văzul, nici o durere, nici vreo plăcere; când
sufletul rămâne singur-singurel; când lasă în pace trupul, şi, pe cât se poate, nu-1 ia
tovarăş, nu s-atinge de el... Iată, numai atunci simte realitatea… sufletul filosofului,
mai ales, dispreţuieşte trupul şi fuge de el, căutând să rămână singur, în sine.
Moartea-i o potecă pe unde ieşim drept la ţintă când luăm raţiunea drept
călăuză în cercetarea noastră; ... atâta vreme cât păstrăm corpul, iar sufletul ne e
legat de un rău ca acela, nu vom dobândi niciodată îndeajuns ceea ce dorim: am
numit adevărul... Trupul este acela care ne umple de patima amorurilor, şi de pofte
şi de temeri şi de tot felul de închipuiri, şi de multa flecărie... războaie şi revoluţii şi
lupte, nimic altceva nu le stârneşte decât corpul, decât poftele lui – războiul de la
trup.
Dacă vrem să cunoaştem vreodată realitatea curată, trebuie să ne lepădăm
de corp şi să cercetăm numai cu spiritul lucrurile în sine. Pe cât se pare însă, noi nu
dobândim cu adevărat lucrul pe care-1 dorim şi de care zicem că suntem înamoraţi
— înţelepciunea, decât după ce murim; nu însă cât suntem încă în viaţă. Aşa ne
spune raţiunea… nici nu-i legiuit „unuia care nu-i curăţit să se atingă de ce este
curat"... – s-ar pute corela cu Taina Spovedaniei şi cea a Euharistiei.
Călătoria orânduită mie în acest moment o voi face călăuzit de-o bună
speranţă, lucru ce se întâmplă oricărui om care se crede pregătit şi curăţit, oarecum,
în cuget – cum spune Sf. Pavel alerg la ţintă, cu nădejde.
Omul pe care-1 vei vedea foarte mâhnit în faţa morţii n-a fost un iubitor de
înţelepciune, ci de trup.
Dacă cei vii renasc din morţi, atunci unde ar putea sta sufletele noastre
aiurea decât acolo? … Reînvierea, dacă în adevăr există, nu este oare tocmai
naşterea din morţi a celor vii?
Înainte de a fi început să vedem, să auzim şi să ne folosim de celelalte simţuri,
a trebuit deci să fi cunoscut egalul în sine, egalitatea reală, pentru ca să fim în stare
să comparăm cu ea cele percepute prin simţuri ca egale şi să ne dăm seama că toate
năzuiesc spre aceea, dar că-i rămân totuşi mai prejos. (raţiunea sufletului)
Sufletele au avut fiinţă şi mai înainte de a se coborî într-o înfăţişare
omenească, şi au avut puterea de a cunoaşte. (preexistenţa sufletului)
Moartea nu-i altceva decât o descompunere; sufletul este simplu; ceea ce-i
simplu nu se poate descompune şi nu piere; deci sufletul e nemuritor... Când sufletul
cercetează ceva singur, el merge drept spre ce este curat, veşnic, nepieritor,
neschimbător şi, întrucât este de aceeaşi fiinţă cu această esenţă, rămâne lângă ea
cât poate sta de la sine şi prin sine. Sufletul este de la Dumnezeu
Sufletul e asemenea cu ce este divin, nemuritor, inteligibil, simplu,
indisolubil, veşnic acelaşi, veşnic asemenea lui însuşi; corpul, în totul asemenea cu
ceea ce este omenesc, muritor, neinteligibil, multiform, supus descompunerii, veşnic
schimbător, niciodată asemenea cu el însuşi.
Dacă sufletul, fiind curat, părăseşte trupul fără a târî după sine nimic din ale
acestuia, ca şi cum nici nu s-ar fi amestecat cu el de bună voie în timpul vieţii, ci l-ar
fi ocolit căutând mereu să se reculeagă în sine, neîntrerupt stăpânit de această grijă,
ceea ce este tocmai obiectul adevăratei filosofii, adică să înveţi a muri cu uşurinţă –
oare aşa ceva nu este tocmai o pregătire pentru moarte? ... sufletul, ieşind cu astfel
de însuşiri din corp, se duce spre ceea ce este asemenea cu el: spre imperceptibil,
sfânt, nemuritor, înţelept. Ajungând acolo, devine fericit şi în afară de orice
rătăcire, neştiinţă, temeri, pasiuni sălbatice şi orice alte păcate omeneşti. Tocmai
cum se spune despre cei iniţiaţi, el va trăi o întreagă veşnicie împreună cu cei
veşnici.
Aşa trebuie să fie sufletele care au părăsit trupurile fără să fie deplin
curăţite, ci mai păstrează câte ceva din ce-i perceptibil, din care cauză sunt şi văzute
– fantome.
Filosofia primeşte sufletul cu adevărat legat şi lipit de corp; prin aceasta el
este silit să cerceteze lumea din afară ca dintr-o închisoare, ca dintr-un adânc
întunecat, nu de-a dreptul, prin sine; că filosofia vede lămurit cum grozava putere a
închisorii îşi are izvorul în dorinţă; cum prin aceasta sufletul este până într-atât de
legat că omul devine însuşi făuritorul propriilor sale lanţuri.
Lebedele, când simt că au să moară, cântă ele şi mai înainte, dar atunci cântă
mai mult şi mai frumos ca oricând, vesele că se vor duce la zeul căruia îi slujesc.
Dintre scrierile platonice, trebuie să menţionăm că Fedon este cea mai „creştină": atât
prin ascetismul ei teoretic, cât şi prin felul asemănător al morţii lui Socrate, povestită aici,
cu moartea Mântuitorului.
Suflet – armonie
spiritul este orânduitorul şi pricinuitorul a toate... această minte ordonatoare
ce-a pus rânduiala în toate va da şi fiecăruia în parte rolul cel mai potrivit cu
putinţă – pronia
Dacă cumva există şi un alt frumos în afară de frumuseţea în sine, pentru
nici o altă cauză – dar pentru nici una – nu există ca frumos, decât pentru că-i
părtaş al acelei frumuseţi. Şi la fel spun despre toate – suntem deci buni sau iubim,
prin participare la Cel ce este Binele şi Iubirea. Prin frumuseţe sunt frumoase cele
frumoase.
Mărimea şi micimea; focul şi zăpada, opusele se exclud; Nu poţi sluji la doi
domni... (Mt 6,24)
Rezultă din cele de mai sus că sufletul nu va primi niciodată ceea ce este
potrivnic însuşirii esenţiale pe care el însuşi o poartă cu sine, adică viaţa; este, deci,
nemuritor.
Cred că cel puţin Dumnezeu şi ceea ce constituie însăşi esenţa vieţii, precum
şi tot ce-o mai fi nemuritor, cel puţin acestea, ar putea fi recunoscute de toţi pururea
indestructibile!
Dacă sufletul este nemuritor, are nevoie de pregătire nu numai pentru
vremea aceasta, pe care o numim viaţă, ci pentru vecie; căci gândiţi-vă ce grozavă
primejdie vă aşteaptă de nu vă veţi îngriji de el. În adevăr, dacă moartea ar fi
sfârşitul a tot, în mare câştig ar fi cei păcătoşi; moartea i-ar elibera şi de corp şi de
suflet şi de păcatele lor. Fiindcă însă sufletul este nemuritor, nu găsim alt mijloc de a
scăpa de nenorocirile ce vor lovi în cei răi, nici altă mântuire pentru suflet decât să-1
facem mai bun şi cât mai înţelept cu putinţă. Sufletul doar nu duce cu sine în lumea
lui Hades nimic altceva decât educaţia şi modul de viaţă; se zice că acestea îi aduc
sau cele mai mari foloase sau cea mai mare nenorocire, chiar din clipa când
pătrunde în acel tărâm.
La moartea fiecăruia dintre noi, se zice că un înger păzitor, hărăzit de soartă
drept călăuză încă din timpul vieţii, îl duce într-un loc unde trebuie să se adune toţi
morţii, spre a fi judecaţi. De aici apucă spre ţinutul lui Hades în paza aceleiaşi
călăzuse care i-a fost sortită să-1 treacă din lumea aceasta în cealaltă. Acolo, fiecare
şi-ar fi primind răsplata cuvenită, ar mai fi rămânând o vreme hotărâtă, şi apoi,
după multe şi lungi veacuri, ar fi aduşi din nou la viaţa de aici – cele două judecăţi.
Concluzii

Filosofii au fost numiţi proorocii păgânilor, întrucât au reprezentat pentru


popoarele idolatre ceea ce au fost profeţii pentru Israel: faruri care luminau conştiinţele,
foc ce ardea şi înfiera imoralitatea, încurajând virtutea, păstrând, bineînţeles, proporţiile.
Mulţi afirmă despre Mântuitorul că nu a făcut decât să repete ceea ce au spus, înaintea
Lui, înţeleepţii şi filosofii antici. Acest lucru este de înţeles, având în vedere cele spuse
mai sus, deoarece, atât proorocii, cât şi filosofii, bazau cele spuse de ei pe revelaţie, unii
supranaturală, directă, ceilalţi naturală, observând creaţia şi ascultând de glasul
conştiinţei. Dar mai mult decât toţi, Mântuitorul vine şi desăvârşeşte legea, ca Cel ce este
Creatorul tuturor şi Cel ce dă Înţelepciune, spunând cel mai revoluţionar şi mai de
neînţeles lucru care s-a spus vreodată, şi anume, acela de a-i iubi pe vrăjmaşi, pe cei ce îţi
fac rău, pe cei ce te lovesc şi te jignesc.
Chiar dacă are unele lipsuri, filosofia a păstrat în oarece măsură legătura cu
Dumnezeu promovând virtutea, dreptatea, binele şi frumosul.